papagalul lui flaubert de julian barnes

julian barnes
 papagalul lui flaubert
 (flaubert's parrot)
 editura univers, bucurești, 1997 

traducere de virgil stanciu

 192 de pagini broșate 

coperta de done stan

pentru că s-a tot scris despre ultimul roman al prolificului romancier englez julian barnes, câștigător al booker-ului de anul trecut, m-am gândit să reiau primul roman tradus la noi acum 15 ani, și reluat recent și de adevărul, în ediția lor cartonată. nu rămăsesem cu prea mult - cum am scris de pildă, într-un post mai vechi despre dezamăgirea față de literatura engleză contemporană.

o biografie postmodernă a lui gustave flaubert

poate că este despre flaubert, mai precis un ghid în opera, dar mai ales în viața romancierului francez; sau poate că este plin de umor, inundând de poante și anecdote, deși unele cinice; sau pentru că se citește cum e scris - alert postmodern, mi-a plăcut atât de mult atunci ca și acum.

personajul principal este medic, geoffrey braithwaite, și dezamăgit de dispariția soției - cum și de ce nu spun - călătorește la rouen, în căutarea lui flaubert și a papagalului său, din povestirea un suflet curat. care este papagalul adevărat - cel din muzeul din rouen sau cel de la hôtel-dieu? începe astfel și călătoria noastră în lumea lui gustave flaubert, cu amorurile, mizantropiile sale, bolile, și mai ales operele sale (cel mai mult, corespondența).

până la urmă, la întrebarea fundamentală - omul sau opera? flaubert sau bovary/educația/bouvard/etc.? se răspunde și una și alta. iar în cazul de față, citind cartea englezului, suntem mai curioși să citim cărțile francezului. 

dar care este motivația? de ce ar fi important pentru personajul principal, doctorul geoffrey braithwaite dezamăgit de viață un autor mort, de secol 19? de ce ar fi important pentru noi? pentru că este un foarte bun mijloc de a medita la viață, la sensul ei, la lumea din jur, flaubert apare ca un magnet care adună în jurul lui întrebările fundamentale. 

meritul romanului acesta este - în jurul lui falubert - a unui autor atât de mare - scriitorul englez de secol 20 construiește perfect lumea sa cu întrebările sale vizavi de ea și de cea reală. un roman postmodern extrem de serios.

stilul este amestecat, însă potrivit fiecărui subiect tratat - iubirea cu louise colet, ochii emmei bovary, călătoriile de tinerețe - sunt adunate o ulțime de discursuri: autobiografic, istoric apodictic, (meta)critic, când rece și obiectiv, când nostalgic și iubitor. barnes e și aici un maestru.  

iată preferințele livrești ale autorului:

• m-am autoeducat cu wells, huxley și shaw; că o prefer pe george eliot, chiar și pe thackeray lui dickens; că îmi plac orwell, hardy și housman și-mi este antipatică trupa auden-spender-isherwood (propovăduitori ai socialismului ca derivație a mișcării pentru reformarea legii homosexualilor); că pe virginia woolf o păstrez s-o citesc când voi fi mort. confrații mai tineri? scriitorii de azi? ei bine, par toți capabili să execute perfect câte un singur lucru, dar nu reușesc să înțeleagă că literatura depinde de capacitatea de a face foarte bine mai multe lucruri concomitent. (p.92)

câteva chestii flaubertiene:

• indiferent de ce-o să se mai întâmple, o să rămânem proști. (p.61)
• scriitorul trebuie să se bălăcească în viață ca într-o mare, dar să nu-i lase apa să treacă de buric. (p.126)
• publicul dorește opere care să-i flateze iluziile. (p.127)
• cea mai bună formă de guvernământ este una muribundă, fiindcă lasă locul uneia noi. (p.123) 
• tot visul democrației se rezumă la a ridica proletariatul până la nivelul de idioțenie atins de burghezie (p. 80)
• față de prostia din epoca mea simt valuri de ură înăbușitoare. mi se ridică în gât căcatul, ca la un suferind de hernie strangulată. dar creau să-l rețin, să-l fixez, să-l îngroș; vreau să fac din el o pastă cu care să vopsesc tot secolul al 19-lea, așa cum în india pagodele sunt zugrăvite cu balegă de vacă. (p.12)

și ceva de sigmund freud:

• în adâncul inimii, nu pot să nu fiu convins că scumpii mei semeni, cu câteva excepții, nu valorează nimic.  

saitul autorului aici.
romanul e disponibil la adevărul și nemira.

merită să înțelegem arta?

a fost ianugurată o statuie în fața muzeului de istorie. este de vasile gorduz, și pare de un kitsch facil, cu toată interpretarea ei, culeasă de aici. în plus, ceea ce s-a inaugurat la București e o copie în bronz a sculpturii din piatră din academia di romania din roma.

gorduz a eliminat din simbolul romei două personaje: romulus şi remus. ele nu-s acolo. capul lupoaicei, pus în dimensiune reală, în bronz, are o zvâcnitură spre stânga, care generează corpul şarpelui, astfel încât vedem simultan şi lupoaica, şi steagul dacic. șarpele nu este însă întreg, este frânt, iar partea care lipseşte o întâlnim la extrema opusă, pe post de coadă a lupoaicei. avem astfel o dublă posibilitate de citire a elementelor componente: fie ca transfigurare a lupoaicei în steagul dacic, fie invers – a steagului în lupoaica romană. iar poziţia lui traian este nefirească: el nu pare că ţine în mod voluntar lupoaica în braţe. pare că altcineva i-a pus-o în braţe, ca pe o fatalitate – artistul, în cazul de faţă.

dincolo de ce a vrut artistul, din punct de vedere simbolic, afară nu transpare decât o lipitură forțată de două statui clasice: lupoaica, operată de cinci sâni și un traian ce-o pipăie plictisit pe al treilea. 

în afară de ceva curios și ciudat, nu trezește nimic în mintea privitorului. să nu uităm că are un stil clasic, accesibil și celor fără prea multă cultură plastică. aș fi preferat-o de nu știu câte ori pe cea de jos, a lupoaicei, a aceluiași artist.  

să pui o statuie mai puțin reușită într-o grădină e una, dar s-o pui pe calea victoriei dovedește prostie.

în concluzie, alături de țeapa iliesciană și testiculul lui ghilduș, și a statuii lui florin codre cu carol 1 pe un cal ce ridică coada a căcare, calea victoriei s-a mai procopsit c-o urâțenie.

ca peste tot în românia, și în artă, nu trebuie să creezi bine, ci să cunoști pe cine trebuie.

moscova - petușki de venedikt erofeev

venedikt erofeev 

moscova-petușki 

mосква — Петушки

 editura cartier, chișinău, 2004

traducere de emil iordache

 160 de pagini legate

 coperta de vitalie coroban

o impresie din perspectiva cărții înseși

dragă cititorule potențial,
îți scriu ușor jignită pentru că orice aș face, voi mirosi a alcool. asta din pricina personajului principal al cărții, venicika erofeev care este un bețiv. deși un bețiv metafizic.

printre suratele mele de aceeași etnie - rusească - voi fi mereu invidioasă pe cele mari și dolofane de dostoievski, tolstoi, turgheniev, pușkin, esenin - deși personajul meu mă răzbună un pic prin faptul că aruncă ironii și face mișto de ele.

mă gândesc că, mirosind a băutură, pot însoți pe cititorul rus atunci când trece prin cele mai dificile clipe ale vieții sale zilnice, acele două ore de la sculare și până la deschiderea magazinelor, de unde el își poate cumpăra în sfârșit votcă. pentru că la ruși beția nu este un viciu, nu-i așa?, ci este un mod de a fi, o raportare (specific rusească?) la lumea dimprejur.

pentru că personajul meu, bețivul venicika erofeev, vorbește în paginile mele cu Dumnezeu, cu îngerii, cu ceilalți oameni, reali sau imaginari. într-un mod - și aici trebuie să mă laud - deloc realist și deloc liniar - ca unul scris desigur la beție.  dar cum spuneam, o beție metafizică.

dar să-mi încep puțin povestea:
venicika erofeev pleacă. la moscova, se urcă în trenul de petușki – acolo unde se contopesc cerul și pămânntul și lupoaica urlă la stele (p.35). vrea să meargă la dragostea lui – acolo, în fiecare vineri, la unsprezece fix, pe permonul gării mă așteaptă fata asta cu ochii de culoare albă, albă trecând în alburie, cea mai iubită dintre târfe, diavolița bălaie. (p.35) și la fiul lui mic, care-l așteaptă. cel puțin, așa crede el. cumpără pentru cel mic 200 de grame de alune și bomboane „albăstrele”. cel puțin, așa crede el. în tren. unde mai bea puțin...

iată ce secret vă dezvălui la pagina 50:

păi știți voi câte taine sunt pe lume, ce multe lucruri sunt necercetate și ce spațiu este pentru cei atrași de aceste taine? bine, iată exemplul cel mai celebru. de ce, dacă ieri ai băut, să zicem 750 de grame, iar dimineața n-ai avut prilejul să te dregi - slujba și toate celelalte - și baia târziu după-amiaza, după ce te-ai istovit 6 ore sau 7, ai băut în cele din urmă ca să-ți ușurezi sufletul (ei, cât ai băut? să zicem 150) - de ce sufletului tăi îi e mai ușor? greața care te-a însoțit de dimineață, după ce ai băut aceste 150 de grame, este succedată de o greață de altă categorie, de o greață pudică, obrajii ți se fac purpurii ca ai unei târfe, iar sub ochi ești atât de vânăt, de parcă în ajun nici nu ți-ai fi băut cele 750 de grame, ci parcă în ajun, în loc de asta, ai fost pocnit toată seara peste bot. 

v-ați fi gândit voi, cititorilor, vreodată, la așa ceva? i-o adevărată filozofie a machelii.

ar trebui să vă dezvălui aspectele frumoase ale mele, prin care sunt mai frumoasă decât alte cărți, sau plotul despre controlorul gol-goluț căruia-i place s-asculte curiozități istorice deocheate, un dialog cu diavolul (da, ca-n karamazovi, credeți-mă), cu un sfinx, ba chiar cu eriniile, sau întâmplări amuzante din epoca de aur a comunismului (că tot s-a retradus cevengur la editura all). sau să vă spun dacă venicika al meu ajunge la petușki... și aș putea să enumăr multiplele niveluri de înțelegere a romanului, să le enumăr, să explic finalul prin care surprind...

dar nu o fac, căci vă voi spune în intimitate, între doi ochi. sunt sigură să mă veți recomandați și altora.

căci oare viața omului nu este turmentarea de-o clipă a sufletului? (p.141)

trei portrete din apărătorii patriei

de Mr. Hyde

era cea mai cultă femeie din bloc
citea cărţi groase
avea lentile groase
ne privea de sus
lumea îi spunea Doamna
fusese profa de nu ştiu ce materie
la liceul IMGB
şi era super mândră de asta
când a mierlit-o
în drum spre biserică
doi din spate
foşti profi şi ei
şuşoteau
a murit Doamna Fute-Bine

***
o poreclisem Pisicăreasa
pentru că ţinea în casă 12 pisici
cu timpul şi ea începuse să miroasă
şi să se comporte ca o pisică
nu-şi mai plătea lumina & gazele
avea cea mai mare restanţa la întreţinere
când au luat-o cei de la Obregia
tot blocu’ s-a bucurat
când a trecut printre noi
a scrâşnit din dinţi
apoi a mieunat

***
Silviu nu ieşea niciodată
să se joace cu noi
până să intre în scară toţi băieţii
îşi exersau ultimele mişcări de karate
învăţate din filmele cu Bruce Lee
lui Silviu ajunsese sa-i fie frică să ducă gunoiul
se ducea bunică-sa ca să scape necaftit
dupa liceu s-a cărat în State
şi nu l-am mai văzut vreodată
cred că a devenit poet
a spus odată Creţu
în timp ce poşteam o bere la pet

scuze

pentru mica absenţă. revin.