„povestirea cameristei“ de margaret atwood

margaret atwood

 povestirea cameristei

 (handmaid's tale)

 editura leda, bucurești, 2006

 traducere de monica bottez

 442 pagini broșate

 coperta de corneliu radu

 & jora grecea

probabil că, dacă nu era serialul de pe HBO, n-aș fi citit cartea, deși doream să citesc ceva despre margaret atwood.

trebuie să spun că margaret atwood știe să scrie și că, în ciuda unei oarecare melancolii, romanul nu plictisește nici o clipă - povestirea este bine „regizată“, amănuntele vin odată cu fiecare capitol, iar la final puzzle-ul este gata.

plotul: într-o societate viitoare, america are o altă ordine socială, militarizată. iar femeile care au rămas fertile își reduc rolul doar la a naște copii - ele sunt alocate unei familii, sunt noile „cameriste“ care trebuie să se împerecheze cu bărbații, în prezența soțiilor lor sterpe.

toată cartea este povestirea unei cameriste, offred, în această lume absurdă. ea oscilează între amintirile ei din viața anterioară „normală“, când avea bărbat și copil și întâmplările de acum, când e numai născătoare.

când am închis cartea, în afara ideii generale - desigur, feministe - că femeia e ceva mai mult decât o producătoare de prunci (idee ingenios prezentată într-o distopie), m-am întrebat, cu ce am rămas de pe urma cărții?

poate doar cu plăcerea. pentru partea interesantă a poveștii, pentru tonul melancolic (amintit anterior), pentru câteva jocuri de cuvinte inteligente și... cam atât.

cel mai mult mi-a plăcut ultimul capitol, epilogul. după mine, acest epilog salvează romanul: se petrece în viitorul viitorului poveștii - și pune sub semnul întrebării totul.

un roman bunuț, dar cred că voi spune pas la alte romane ale canadiencei.

ps. remarcabilă traducerea monicăi bottez. pe piață circulă o altă traducere, la editura art, cu titlul schimbat.

alte impresii la ema, tomata, cititor sf, laura câlțea.

sursa foto

sursa foto

propria-mi traducere din „eseurile“ lui montaigne

pentru că, în martie 2018, voi face trei ani de când m-am apucat de tradus „eseurile“ lui michel de montaigne (din franceza veche), am făcut o numărătoare și mi-a ieșit așa:

• 3 ani 
• aproximativ 500 de pagini de carte traduse în primă variantă
• 350 pagini A4 = 168 000 cuvinte
• „eseurile“ sunt împărțite în 3 cărți însumând aproximativ 1050 de pagini de carte (am tradus deci aproape jumătate din întreaga operă) 
• cartea I tradusă aproape complet (300 de pagini de carte)
• cartea III tradusă pe jumătate (150 de pagini de carte din 300)
• cel mai puțin din cartea II (60 de pagini de carte din 450) - însă capitolul important (netradus), Apologia lui Raymond Sebond, are 170 de pagini de carte
• traducerea acoperă capitolele reprezentative - ce figurează în orice selecție respectabilă

intenția personală inițială (de a finaliza singur o traducere rezonabilă a a „eseurilor“ lui montaigne) aproape îndeplinită

de făcut (anul 4) - pentru o eventuală publicare:

• revăzute (pentru a doua variantă) capitolele ce ar putea fi publicate într-o selecție reprezentativă
• întocmit un studiu introductiv prietenos pentru cititorul de secol 21

bilanț de cărți citite în 2017

traduceri noi: anton pavlovici cehov: „o mică glumă“

anton pavlovici cehov

o mică glumă

 editura allfa, bucurești, 2012

traducere de antoaneta olteanu

112 pagini broșate

coperta al. novac

o mică antologie de dragoste

în defuncta colecție a editurii all, iubiri de altădată - în care au apărut opere de mici dimensiuni aparținând lui machado de assis, turgheniev, maupassant - a apărut și un mic grupaj de povestiri ale autorului rus anton pavlovici cehov.

sunt traduceri noi, aparținând neobositei traducătoare de literatură rusă antoaneta olteanu, a 8 povestiri ale autorului rus, pe tema dragostei.

cea care mi-a plăcut cel mai mult este ionîci, despre două idealuri:

dmitri ionîci starțev, un medic de zemstvă, intră la familia turkinilor, unde o cunoaște pe fata acestora, ekaterina ivanovna, zisă kotik. aceasta cântă la pian într-un fel zbuciumat iar inocența ei îl farmecă pe mai vârsticul medic, o transformă într-o ființă ideală, ceea ce-l face să-i ceară mâna. doar că fata are un alt ideal: să se ducă la conservator și să devină pianistă celebră. așa că-l refuză și pleacă la conservator.

peste 4 ani, fata se întoarce, realizând că nu va deveni celebră niciodată. în schimb, și-a idealizat dragostea purtată de medic. dar, ]n tot acest timp, și medicul a realizat ceva: că fără inocență, fata e acum una obișnuită iar el nu o mai iubește.

iată cum viața le devine amândurora anostă, fără însă să le alunge cele două idealuri. și nu vom ști niciodată dacă, de s-ar fi căsătorit, lucrurile ar fi stat altfel. deși, dintr-o povestire anterioară, iubirea, putem cumva ghici.

„doamna cu cățelul“ și sexul

dmitri dmitrici gurov este un un bărbat căsătorit care nu ezită să aibă aventuri cu femei pe care le consideră dintr-o „rasă inferioară“, mai ales când fac sex: unele îi sunt recunoscătoare pentru „fericirea scurtă“, altele sunt „frumoase când le posedă“, însă sunt reci, ca niște reptile.

dar o va cunoaște pe femeia cu cățelul, în stațiunea ialtei. după partida de sex, ea se rușinează și pare nefericită, căci, din curiozitatea de a încerca cât mai mult în viață, a ajuns o femeie trivială, nedemnă de ea însăși. ei bine, și pentru că doamna cu cățelul e altfel, iată cum începe în sufletul lui dmitri dmitrici gurov să se miște ceva, să prindă sens. sexualitatea i se îmbolnăvește de conștiință. în vreme ce, în cazul ei, lucrurile se petrec invers.

Stând alături de o femeie tânără, care în zori i se părea așa de frumoasă, liniștit și fermecat la vederea acestui cadru de basm - mare, munți, cerul larg -, Gurov se gândea la faptul că, adevărat, dacă stai să te gândești, totul este frumos în lumea aceasta, totul, acceptând ceea ce facem noi și ce gândim noi când ne îndepărtăm de scopurile înalte ale existenței noastre, la demnitatea noastră umană. (p. 83)

și acest sentiment de regret, cuplat cu dorința (potolită doar prin sex) îi face pe cei doi amanți să trăiască viața dublă a adulterului - împreună cu taina ce o ascunde:

Nu credea ce vedea și mereu suspecta fiecare om că ascunde o taină, după cum sub vălul nopții se desfășoară viața adevărată, cea mai interesantă. (p. 93)

o minunată metaforă pentru dragoste, sexualitate și conștiință.

anton cehov și soția sa, actrița olga knipper

gaudeamus 2017

#bookstragram gaudeamus book fair

„philip și ceilalți“ de cees nooteboom

cees nootebom

philip și ceilalți

(philip en de anderen)

editura univers, bucurești, 2013

traducere de luminița bobu

 127 de pagini broșate

 coperta de octavian cociș

twitterezumat:
să cauți ființa misterioasă care să-ți lumineze cu povestea ei viața.

este primul roman al scriitorului olandez cees nooteboom, pe care l-a scris la 22 de ani și a fost premiat cu premiul anne frank. îl reiau pentru că vreau să le citesc pe toate, în ordine, atât câte s-au tradus în românește.

În toate călătoriile mele, pentru că eu întotdeauna pierd, mă atașez prea mult de oameni sau de lucruri, iar atunci călătoriile nu mai sunt călătorii, cu despărțiri. Mi-am petrecut timpul despărțindu-mă, amintindu-mi și adunând adrese în agendă, ca niște pietre mici de mormânt. (p. 74)

1. un unchi bătrân, pe nume antonin alexander, ciudat, pianist - ce păstrează memoria unui băiat ciudat, pe care l-a întâlnit pe când el avea treizeci - și care crede că noi, oamenii, ne-am născut să devenim divinități.

2. în provence, în mijlocul naturii răscolite de mistral, un francez obez, pe nume maventer, simte nevoia să-i povestească lui philip despre o copilă stranie, marchiză, ce-a trăit alături de el într-o altă lume, „cea adevărată, viața din spatele celeilalte realități“.

3. la paris, aventura cu irlandeza bătrână, pe nume vivien, cu un trecut dureros în spate, doritoare de căldură umană.

De ce? De ce nu mă aflam și eu precum ceilalți într-un birou. de ce stăteam în ploaie la marginea drumului în timp ce ei lucrau? Un drum, acum știu ce e un drum, pentru că le-am văzut și le-am cunoscut, binecuvântate în roșu și roz de întâiul sau de ultimul soare, înfundându-se în orizontul înlănțuit de ploaie, grăunțoase, fisurate, pline de praf înecăcios, care se învârtejește în jurul meu, drumețul, pătrunzându-mă; sau târându-se și rotindu-se, cu un chip mai dur decât munții dimprejur; drumuri cuprinse în taina pădurilor, ori schimbându-se pe neașteptate din drum de zi în drum de noapte, cu tot aleanul cuvenit. Numai drumuri ca să mergi pe ele, când ai venit deja de departe și ești obosit. Obosit. (p. 80)

sursa

5. un tânăr epileptic, pe nume sargon, povestește copilăria sa în mănăstire, iar altul, pe nume heinz, povestește cum vocea de la radio a crainicei îi provoacă vise mistice.

Lumea este tot timpul [fericită], noi o zugrăvim cu propriile noastre culori ale fricii sau nefericirii - dar, de fapt, lumea este tot timpul așa. De aceea îmi este și atât de greu să descriu lumea aceasta, pentru că ar trebui să mă descriu pe mine însumi, căci lumea își însușește culorile noastre. (p. 100)

6. o femeie belgiancă pe nume fey, culege flori, trandafiri și liliac și se joacă cu mingea, închipuindu-și că e fericirea.

7. fata chinezoaică pe care philip o tot caută de-a lungul călătoriei, și care-l părăsește, doritoare să rămână singură.

un roman compus din fragmente, adeseori mici poeme în care alternează uimirea față de realitate și miraculosul oniric. nu mi-a plăcut în întregime, însă la închiderea copertei a patra am avut senzația că niciodată nu voi percepe o călătorie așa cum a văzut-o cees nooteboom până la 22 de ani, când a scris-o.

Farmecul lumii o ia de la început cu fiecare om în parte, nu se poate explica și, mai mult, chiar lângă lumea noastră sălășluiește un paradis. Noi suntem fragili, niște divinități ratate, pierduți de la început, fiecare dintre noi. Dar întotdeauna putem juca teatru, toată lumea poate juca teatru. (p. 124)

cartea poate fi citită parțial pe googlebooks aici.

autorul la 23 de ani