 |
christoph ransmayr
ultima lume
(die letzte welt)
editura univers, buc., 1996
trad. de mircea ivănescu
231 pag. broșate
|
cum sunt un admirator al literaturii germane - l-am întrebat pe un tânăr scriitor german ce scriitori preferați are. pe locul întâi și de departe era christoph ransmayr. i-am luat atunci cele două romane traduse la noi -
ultima lume și
morbus kitahara - dar ama amânat lectura, stilul fiind unul dificil.
dar acum, când la
raftul denisei se anunță o altă traducere - pe care o aștept cu nerăbdare - m-am hotărât să reiau ultima lume - cel mai cunoscut roman al său - editat de două ori în românia, dar destul de ignorat.
de ce e ultima lume un roman extraordinar?
se spune că inițial christoph ransmayr a vrut să rescrie
metamorfozele lui OVIDIU, însă până la urmă a (re)scris o lume paralelă, inspirată de poetul roman. ba chiar l-a introdus în roman chiar pe ovidiu - mai precis i-a introdus umbra pe care a lăsat-o după moarte, mai precis
metamorfoza lui într-un arbore.
ultima lume e un ținut poetic, utopic, nici contemporan - deși sunt gări, aparate de proiecție a filmelor, conserve etc. - dar nici antic. e TOMIS-ul în care a fost exilat poetul din sulmona - însă un oraș și maritim și muntos, cu un golf amfiteatru din care poate fi admirat spectacolul mării. un oraș de exploatare a minereurilor, în care locuitorii - avataruri ale personajelor ovidiene - trăiesc într-o altfel de lume.
la finalul cărții, avem paralele ale personajelor lui christoph ransmayr cu cele din
metamorfoze. iar christoph ransmayr are câte o poveste pentru fiecare - în care firul conducător e târât de cotta, un roman ce vine la tomis să-l caute pe OVIDIU și să-i caute poeziile.
avem un operator de film pitic cu rădăcini crescute în pământ, o țesătoare ce țese povestiri pe covoare, un copil epileptic ce se transformă în stană de piatră, un frânghier ce se tranformă în lup. un oraș cucerit de plante, un potop în urma căruia se nasc alți oameni din piatră.
o proză poetică, despre o lume dintre vis și realitate, o atmosferă melancolică și sumbră - într-o carte letargică, unică în felul ei - un omagiu față de OVIDIU și al unei mitologii acum dispărute.
criticii germani au apreciat proza ritmată și fără cusur a autorului austriac - pe care poate mircea ivănescu, poet, a reușit s-o redea în transpunerea românească.
 |
| ediția a doua a romanului, din 2008 |
