da reglementării prostituţiei, nu cioroianului

cu un articol din dilema veche, adrian cioroianu se face din nou de râs, izbind de perete cu argumentele pe care le aude în lumea mică în care se-nvârte şi-n care prostituţia e doar o noţiune cu care poate jongla in abstracto, ca odinioară cu andreea marin şi cu prezumţiile istorice.

argumentele dumisale:

1. dacă prostituţia era în interbelic tolerată, acum ea nu poate fi tolerată, "prezumţia de similitudine între românia interbelică şi românia de azi mie-mi pare a fi o eroare".

2. dacă prostituţia va deveni "legală", românia va deveni din ţară de tranzit pentru prostituatele care pleacă să "muncească" din est în vest, ţară de destinaţie. "cu turism sexual la ea acasă, am avea şansa să devenim o thailandă a europei!" se îngrijorează cioroianu, expert de altfel în situaţii internaţionale, ca fost ministru de externe.

3. nu ar veni bani la bugetul de stat, statul fiind incapabil să-i adune.

4. proliferarea bordelurilor nu duce la diminuarea infractorilor sexuali.

 

 

cu astfel de argumente, îmi vine un gust amar referitor la autismul intelectualilor, care când viaţa reală le urlă în jur, ei se-ncuie-n bibliotecă şi scriu texte. 

1. e o dovadă de civilizaţie a româniei interbelice recunoaşterea  şi încercarea de reglementare a unei activităţi de când lumea şi o dovadă de obtuzitate a româniei de azi ignorarea ei. 

2. înflorirea unei thailande pe meleagul mioritic n-are şanse, din lipsa puterii de cumpărare a bieţilor români care nu ştiu dac-ar da, ca occidentalii, mii de euro pentru un sex oral reuşit.

3. nu ar veni bani la buget într-adevăr, însă femeile şi cei care se împreunează cu ele vor fi - poate - mai protejaţi.

4. nu, proliferarea bordelurilor nu duce la diminuarea infractorilor sexuali, însă există şanse ca un pater familias român, ajuns acasă, să nu-şi mai procopsească nevasta cu boli ruşinoase şi mizerie, pe lângă violurile şi bătăile de rigoare.

dragă domnule cioroianu, poate dumneata vei fi având bani să călătoreşti prin thailanda sau prin bordelurile suedeze pariziene sau de aiurea, însă prostituatele românce - dacă nu reuşesc să devină vedete teve - îşi trăiesc viaţa cu câteva sute de lei pe noapte, în mizerie, abuz şi boli. împotriva peştilor, majoritatea ţigani - bine "integraţi" social - nimeni nu crâcneşte. iar orice ajutor  pentru ele nu poate veni de niciunde, din lipsa nici unei reglementări. nici un organ al statului - poliţist, medic, funcţionar - nu are nici o acoperire în baza căreia să poată interveni. 

probabil că distinsul intelectual care-a stat la masă cu regele spaniei n-a vorbit în viaţa lui cu un poliţist  reprezentant al statului - stat pe care cioroianu vrea cică să-l ocrotească - poliţist care, deşi în condiţiile în care fapta e pedepsită contravenţional, aplică degeaba amenzi pentru că fetele nu le plătesc din sărăcie şi rea-voinţă. singura problemă o au doar cei de la taxele şi impozitele locale care se trezesc cu datoriile imposibil de recuperat. 

domnule cioroianu, legea este - cel puţin eu aşa am învăţat la facultate - o regulă de conduită ce descrie sau reglementează relații specifice între persoane și/sau organizații. grija dumitale faţă de ţărişoara noastră ce cu on(r)or ai reprezentat-o nu înseamnă decât perpetua indiferenţă a statului faţă de un fenomen ce a existat dintotdeauna şi va exista odată cu omenirea.

dar matale eşti, se vede, preocupat de argumente, nu de fiinţele umane de care sunt pline străzile noaptea. şi care ar merita cumva ocrotite - măcar în principiu - de câteva texte de lege. dacă legile au ocrotit de câţiva ani încoace doar politicienii şi oamenii de afaceri, vă dăm noi voie să ocrotească şi câţiva oameni din stradă.

foto 1 de aici. foto 2 de aici. 

altă reacţie la alexandru grivei, 

patriciu, hoţul care strigă „hoţii"

articolul din "adevărul" lui dinu patriciu, la care a răspuns andrei pleşu, ar fi fost de ignorat.
însă nu pot să nu mă scandalizez că, într-o ţară pretins democratică, un oligarh politic cu dosar la dna şi experienţă de arestat dă lecţii de morală şi conştiinţă, făcând mişto - îl şi văd pe fotoliu pe spate, cu trabuc - de un fin intelectual cum e gabriel liiceanu. cum el însuşi spune, trebuie să-l deosebeşti pe hoţul care strigă „hoţii".

eu îl deosebesc pe hoţul care strigă „hoţii": e dinu patriciu. după ce în anii '90, cu ajutorul statului, patriciu a dobândit toate funcţiile şi veniturile de care beneficiază acum, militează pentru statul minimal şi face judecăţi morale.

nu spun foarte multe, căci există pleşu care s-o spună mai bine:

mă întreb dacă într-o ţară „înţelept guvernată" n-ar trebui introdus, atunci când judeci pe cineva, şi principiul competenţei, dacă n-ar trebui ca valorile să conteze mai mult decât idiosincrasiile private, dacă n-ar trebui să separăm opiniile politice ale omului de înzestrarea lui profesională?

"mulţi intelectuali sunt oportunişti", proclamă, amar, dl patriciu. da. tot astfel şi mulţi oameni de afaceri! liiceanu „nu s-a luptat în scris cu sistemul comunist". s-a luptat cumva cineva prin arhitectură? „liiceanu se consideră elită". da, dinule, şi, în domeniul lui, este. tu, într-al tău, te socoteşti cumva un tip de duzină?

din păcate, dinu patriciu nu e nici măcar un tip de duzină. dinu patriciu e un personaj dăunător. într-o ţară ideală, ar fi stat demult la mititica. la noi însă, el e capitalist admirat.

ps. despre diferenţa menşevici-bolşevici scrie tismăneanu aici.

la trecutu-ţi mare, care viitor?

experienţa

sunt continuu sub o permanentă stupoare când în interviurile de recrutare (da, lucrez într-o companie de resurse umane!), oamenii muncii nu ştiu să-mi spună ce se văd făcând la 60 de ani (şi nu, nu e întrebarea aceea cu 5 ani). cel mai "bun" răspuns e "nu m-am gândit", sau "s-ajung io la vârsta aia!".  unii cad pe gânduri, şi-şi imaginează - poate pentru prima oară-n viaţă - ce se văd ei făcând la 60 de ani. 

alţii povestesc despre ce vor deţine: o casă (pe pământ), nepoţi, o pensie sau firma proprie. 

ce firmă? întreb.

nu s-au gândit. încă. 

şi n-au făcut nimic s-o construiască. totul e în ceaţă, într-un viitor prea depărtat pentru a începe acum.

mai spun unii că muncesc - pentru ce-au învăţat de la părinţi - pentru familie şi-un trai decent. 

în dicţionar, decent e tradus ca pudic, cuviincios. iar viaţa noastră e oricum, numai pudică şi cuviincioasă nu.  numai să ieşi în stradă, să asculţi să te uiţi în jur: unde-i pudoarea şi cuviinţa?

bun, iau traiul decent ca ideal.

care ţi-e scopul vieţii? care ţi-e idealul? întreb provocator. 

... şi discuţia de încheie în tăcere, schimb subiectul şi trec la aşteptările salariale.

planuri

m-aştept de la cei care-şi doresc o carieră fulminantă la un plan de dezvoltare pe câţiva ani, cu muncă şi dat în brânci. în 2 ani ajung x, în 5 ani y, în 10 ani ajung ce-mi doresc. îmi doresc o firmă, în 5 ani strâng bani, în 7 îmi scot investiţia şi în 10 ani mă îmbogăţesc cu x în conturi. 

rar văd aşa ceva. doar supravieţuirea, de azi pe mâine. şi speranţa unui noroc obscur sau  a unei conjuncturi favorabile. nu îmi convine, asta este.

exemple

la interviurile pentru primul loc de muncă, absolvenţii îmi spun ce mult le-ar plăcea să facă y, dar în perioada de probă nu le mai place - muncesc prea mult pe bani puţini. toţi au colegi care nu ştiu cum, dar deja câştigă dublu. cât despre profesorii şi părinţii lor cărora le-a trebuit vreo 30 de ani să-şi mobileze o casă şi să-şi ia o maşină, ei nici nu mai există.

zilele trecute, la camera de comerţ din bucureşti, trei judecătoriţe bărfeau şi se băteau de muscă în dosul paravanelor, dincolo de care eu aşteptam de jumătate de oră cu trei file pentru un dosar. altele se plimbau pe hol cu cutii de săpun lichid (pesemne pe cel de la baie îl furase cineva) înainte şi-napoi. ele munceau. iar  acum, că boc le-a tăiat salariul, de ce să n-o lase mai moale? ce contează ce-o să fie? să iasă colo anii de pensie...

ţara

nici unul dintre noi nu avem ţeluri pentru ţară, multora dintre noi, noţiunea însăşi de "ţară" ne face să râdem.  n-o vedem dincolo de chipul slut al lui băsescu, de rânjetul iliescian sau de parlamentarii impotenţi. ne uimeşte entuziasmul japonezilor de după război când au pus umărul să devină putere mondială, ne uimeşte germania de după război. dar atât. cine mai are nevoie de exemple, de modele, mai bine le luăm la mişto, să le mai scurtăm din nas, ştim noi cum au ajuns modelele modele... ne interesează altceva mai mult decât lungul nasului, decât salvarea pielii?

iar îmbogăţiţii noştri, aţi văzut vreunul să vină cu un proiect de anvergură pentru ţară, cu care să ne dovedească "geniul" lor antreprenorial?

n-avem, suntem săraci. de un proiect de viaţă, pe care să-l urmăm cu trudă şi abnegaţie. de un proiect de românie. nu ne vedem viitorul de-a doua zi, cum să-l vedem pe cel al ţării?

poza de aici.

o imersie litotică: traducere din limba română în limba română

găsit pe profilul facebook al lui octavian soviany, mi-a atras atenţia un articol apărut în revista cultura scris de rita chirian, soarele negru, care oferă o impresie subiectivă asupra lecturii romanului viaţa lui kostas venetis. pentru că şi eu l-am citit, am găsit că autoarea articolului are deseori dreptate. din punct de vedere al conţinutului. 

din punct de vedere al formei, rita chirian e aproape de necitit, darmite de înţeles. conglomerând neologisme (multe ştiinţifice şi de specialitate) cu câteva arhaisme, ea exersează pe marginea romanului lui soviany - pare - pentru ea însăşi. altfel, ce cititor ar citi un roman despre care ea scrie că are exituri, precognitii, imersii litotice, conformisme taxidermice si mistere bemolizate? 

e o habitudine (sic!) a criticilor să încurce cititorul printr-un limbaj neclar şi neologistic ostentativ. vor sfârşi - probabil - necitiţi de nimeni, poate nici de ei înşişi (scuzaţi generalizarea).

totuşi, cum textul spune ceva, am încercat o traducere - din limba română în limba română.  dacă veţi avea răbdarea să comparaţi cele două texte, ce spuneţi: textul tradus de mine e mai prost?

traducerea mea:

însă ca o matrioskă se deschide acest roman fantast. dincolo de aparenţele cuminţi ale romanului foiletonistic de secol XVIII ori XIX stau la pândă viziunile coşmareşti, întregul instrumentar apocaliptic dintre veghe şi somn al unui batrân alchimist livresc, care-si invaluie hapul amar sub glazuri mincinoase, şi retorica  înşelătoare a colapsului iminent. roman alegoric despre inocenţa terfelită si scoasa la mezat, relaţie iluzorie despre dinamica sociala, epicul de aventuri, scufundare diluată în sexualitate si studiu al stigmatelor a-normalitatii, „viata lui kostas venetis“ este un roman total, care-si submineaza constant formele şi care lasa sa se întrevadă mereu false ieşiri, în privinţa cărora cititorul, ca simplu neiniţiat, trebuie sa fie mereu cu băgare de seama. decorul de veac XIX este preludiu al atemporalitatii, decadenţa profesată cu asupra de masura face parte dintr-un anume imbold estetic al extremului si al excesivului, mobilitatea personajului, pus sa alerge intre medii opuse, îi dovedeşte omniprezenta. întregul roman respira conectat la aparate standardizate, logice, livreşti, postmoderne. kostas venetis este un subiect-fantomă, figura simbolica a decrepitudinii, a decadenţei si a putreziciunii omeneţti, un picaro tragic si intelept, un villon vagabond care înţelege devreme că viaţa e vis si lumea-i o scenă, iar măreţia lor stă în autenticitatea ultima a acestui joc cabotin.

miza fundamentala a romanului nu este constructia unui personaj verosimil – octavian soviany nu-şi îngăduie astfel de ţinte derizorii –, ci panoramarea unui peisaj de o stranietate sufocantă, în interiorul cărora destinele se multiplica identic, dupa o regulă exterioara si de neevitat. antinomiile se topesc, oximoronul devine nul. mortificarea cărnii – prin autoflagelare, dar si prin practica neabatuta, aproape religioasa a păcatului – aduce, din perspectiva lui kostas venetis, iluminarea. păcatul este antipodul instinctului de conservare. a alege răul înseamnă simplu a scoate în edidenţă ceea ce este numit bine. în buna tovărăşie a lui kostas venetis, păcatul se pozitivează. octavian soviany nu scrie despre decadenţă şi promiscuitate pentru a se ascunde in faldurile calde ale moralismului ipocrit, ci pentru a le justifica mecanica absurda. strâmbătatea din naştere de care se agata personajul său nu este pederastia, ci previziunea înnăscută a răului ca deliciu al simţurilor, viaţa ca exercitiu al maleficului si mimare macabra a creaţiei. la capătul unei existenţe înrobite răului, kostas venetis îşi intelege inutilitatea tragică, iar cunoaşterea lui nu este departe de cea a misticilor crestini. căile diferă, dar moartea sau povestirea sunt două mijloace ale aceleiasi ieşiri din timp. kostas venetis ii pretinde nemţoaicei, ţiitoarea sa imberbă, sa-i transcrie cu fidelitate istoria. spre pilda, spre oglindire, spre mirare, spre ablutiune estetica? memoria este, ca o povara, neutralizare a instinctului de conservare: nimic din ceea ce este făţiş nu este inofensiv; nici măcar confesiunea. iar kostas venetis nu practica un ritual al mărturisirii care eliberează, ci retrăieşte, cufundându-se mereu in aceleasi ape ale intunericului: negand determinismul si, în cele din urmă, negându-se, autosuprimandu-se. el nu este un apendice cangrenat al unui sistem, ci parte a unui corp condamnat.

strategia narativa a lui octavian soviany este aceea de a opune constant feţei reversul ei. destinul potenţial ascetic al lui kostas venetis, iniţiat ca novice într-una dintre mănăstirile eline, se transformă curând în contrariul lui. complexe oedipiene, pasiuni interzise, fărădelegi sublime, contrapuncte fatale îl poartă pe kostas venetis in inima tenebrelor; de aici, identitatea sa se face din ce in ce mai destinsa, intrare în alte istorii fantastice, extravagante. cei care vad răul şi au curajul de a-l privi în ochi, fără a fi împietriţi sunt cei care trăiesc: cei care au o poveste. în rest, figuraţie inepta, sclavă a conformismului artificial.

„viaţa lui kostas venetis“ este naratiunea unei cresteri pe de-a-ndoaselea, un roman iniţiatic, mai degrabă metaforic şi simbolic. voluptatea îmbietoare a răului şi a păcatului crucial, extazele triste si precare, personajele cu grele miresme decadente de origine mateina, beatitudinile negre si păgâne ale invertirii si ale diabolizării pun in mâinile cititorului un roman întunecat şi excentric, ţesut narativ in buna pedagogie a „decameronului“. fireşte, soviany depăşeşte lecţia lui boccaccio şi o traduce mistic. misterele decadente ale veacurilor trecute, cu multe evenimente, i-logice, dar conform cu cerinţele suspansului, sunt normalizate prin fragmente sapienţiale biblice ori patristice. aventurile pe care le experimentează kostas nu fac decât să sedimenteze adevaruri de dincolo de vreme. lipsa accidentaluluii si a liberului-arbitru nătâng il face pe Kostas Venetis exemplar. realizarea că nu e decât un simplu executant într-o misiune ce nu-i aparţine nu-l salvează şi nici nu-l condamnă, fiindcă existenţa înseamnă luciditate. în chiar hăurile de obsesii si gesturi iraţionale, kostas venetis este un senzitiv hipertrofiat. de aceea, purtat în mâlul pegrei şi linguşit de aromele plăcute ale desfraului aristocrat, bărbatul trăieste aventuri la limita veridicitatii, este adus in spatii istorice si culturale variate, ca pentru a-i fi incercată versatilitatea. egal cu sine însuşi, murdărind si memorând, distrugând anarhic şi recompunând în destinul personal, viaţa lui kostas venetis este cea a unui căutător. taina pe care-o va fi priceput în final este taina fiecaruia si a tuturor.

alambicul din care s-a nascut „viaţa lui kostas venetis“ se află in apropierea celui al „scrisorilor din arcadia“. soarele negru al orfanului metafizic, al inconsolabilului, al prinţului întunecat se ridică la orizontul condamnatului şi-i hraneste istoria. pecetea răului este aceeaşi şi-i aduce pe toţi cei însemnaţi în acelaşi loc. nu în satul grecesc în care s-a născut kostas, nu în mănăstirea coruptă în care şi-a început ucenicia, nu in istanbulul rocambolesc si pestriţ, nu in bucureşstiul amestecat şi murdar, nu în parisul furibund al revoluţiilor, în viena splendorilor căzute sau in venetia nostalgiilor acvatice; oriunde, aici, in falsele arcadii.

ultracalofil, octavian soviany îşi aşaza romanul pe piloni intertextuali, dar jocul său livresc ia sfarsit acolo unde se întâlneşte cu autenticitatea scriiturii; fiindcă singura necesitate de care asculta prozatorul este aceea a imaginii violente, incordate, crude. fascinaţia decorurilor apuse, decadente, atipice, a lumilor contorsionate, delirul oniric straniu, convulsiile neobişnuitului îl aduc pe octavian soviany foarte aproape de romantismul hiperbolic al unui cărtărescu, doar că romanul primului pare sa aibă alt timp de înjumătăţire. „viaţa lui kostas venetis“ face parte, într-adevăr, dintre cărţile pe care nu-ţi este îngăduit să treci lesne cu vederea, poate unul dintre romanele care fac ca proza noastră, călâie şi anostă, predictibilă şi arogantă, să intrevadă o altă cale. departe de a fi un roman la indemâna oricui – cere harnice glande pentru digestie –, este totuşi unul superlativ.

să nu luaţi acest text ca fiind "plătit" de octavian soviany sau de autoarea însăşi, pe ideea că bad publicity e good publicity. am vrut a demonstra că se poate scrie şi fără exituri, precognitii, imersii litotice, conformisme taxidermice si mistere bemolizate.

aproape 1 milion de euro. poveste cu morală

povestea:
a fost odată un loc special. o casă albă pe care oamenii au închinat-o scrisului. se ştie că scrisul nu mai e cinstit ca odinioară printre oameni, aşa că locul a rămas mai puţin vizitat dar, datorită unor oameni inimoşi, nu s-a ales încă praful.

dar cârmuitorii oraşului s-au gândit între timp că e vremea să cinstească locul şi, chiar şi pe timpurile-acestea de penurie, au dăruit acestor oameni inimoşi un buget de 4 118 000 lei, adică 957 674 euro.  adică aproape 1 milion de euro. e mult, e puţin nu ştiu. dar ia să vizităm locul, ce găsim?

ceva plasme, un p.o.s. cu muzică de alifantis, un joben şi nişte mănuşi, dar nici un document original, deloc manuscrise, ioc ediţii originale, doar xeroxuri în nişte sertare din pal. jumate de milion s-au dus pe salarii. s-a bucurat cineva de vreun eveniment în acest locaş aproape milionar? ştie cineva despre vreun eveniment deosebit desfăşurat aici?
a, nu v-am spus unde e locul? la muzeul literaturii române!

morala:
e-adevărat, s-au gândit inimoşii la o secţiune de manifestări culturale, chiar şi la un profil pe facebook, dar pentru 1 milion de euro mie mi se pare tare puţin.

cum ştim şi cum am mai scris şi aici, managementul proiectelor culturale româneşti e de tot căcatul, făcut dacă nu de moşi comunişti care habar n-au ce-i ăla un proiect, atunci de nulităţi care trebuie să mănânce şi ei o pâine. degeaba. cu banii mei. inimoşii noştri unde or intra? encore une fois, huo!

eu aş desfiinţa astfel de locuri şi aş face ceva practic, de pildă o bibliotecă deschisă pe timpul nopţii pentru studenţi insomniaci.

0 pentru romanica

cică mâine e nu ştiu care ediţie a galei 10 pentru românia.

pasămite acest proiect îşi propune să delimiteze valoarea de notorietate, în acele domenii care pot accelera evoluţia spre o românie modernă, contribuind la reconstrucţia elitei romanesti şi la cunoaşterea ei. câştigătorii sunt desemnati ca urmare a unei cercetări realizate de institutele csop, curs, imas şi insomar - probabil aceleaşi intitute care îl proclamau odinioară pe geoană preşedinte.

având în vedere că anul trecut au câştigat florin piersic, mircea badea, andra, ion diaconescu şi... traian băsescu, nu mă miră ca anul acesta să ia nicolae popa, ioana maria vlas, mircea geoană, cătălin botezatu şi de ce nu? cosmina păsărin.

bre, sov-ule, ne lăsaţi cu valorile şi elitele-astea? 

get to reality!

proust-ul de la adevărul

la gaudeamus s-a făcut c-am răsfoit ediţia de la adevărul a swann-ului lui marcel proust, în traducerea irinei mavrodin. ediţia, pe dinafară, arată - cum ştim - bine, însă înăuntru am avut un ŞOC! ilustraţiile autorului al cărui nume nici nu-l pomenesc, erau pentru altă carte, una HORROR!

am închis cartea dezgustat. au pângărit o carte pentru mine cult, asociind, nu ştiu din ce motive, un om lipsit de talent cu un geniu. să fie pentru bani? sau o fi vreun coleg arhitect  de-al lui pATRICIU, "genialul" om de afaceri.

HUOO!!

o oră cu horia gârbea

împins de sorin tudor să vin, pentru că aveau să fie comentate "profesionist" câteva texte ale cenacliştilor recitiri ce cu veselie îl moderez, am participat aseară la club a la o agapă cultural-literară cu scriitorul horia gârbea. nu spun că, împreună cu cei doi moderatori (unul dintre ei, un cristian) şi invitatul, eram nouă, punând la socoteală nevasta şi copilul scriitorului, cert e că m-am distrat.

nu ştiu cum scrie horia gârbea - preşedinte al uniunii scriitorilor bucureşti - însă ca persoană e delicios. de pildă, am aflat că scrie literatură încă din clasa a şaptea, asta fiind un fel de a cânta muzică sau a picta pictură. că a frecventat atât cenaclul lui manolescu, cât şi al lui marin mincu, că e profesor la politehnică de rezistenţa materialelor (parcă), că a scris cronici negative extrem de critice contra scriitorilor mari (traian coşovei, de ex.) şi că de aceea ţine poşta redacţiei la românia literară, că laurenţiu ulici era un minunat jucător de bridge, şi că există cineva cu numele de coriolan neamţu care era bun la nu ştiu ce.

toate acestea pe fundalul unui power-point cu poze ale scriitorului la grătar, în excursie cu sombrero, prilej cu care am aflat (după legitimaţia expusă) că a lucrat la prima revistă/tabloid porno din românia, phoenix, construită din decupajele revistei ungureşti otto (parc-aşa se numea).

repet, nu ştiu cât de bune sunt cărţile invitatului de la club a, nu ştiu nici cât de bună e administraţia locală a uniunii, însă râsul dumnealui după ale sale glume a fost (râsul, nu glumele) de tot hazul!

ps. opiniile lui h.g. despre textele din recitiri mi s-au părut pertinente şi bine argumentate. fără mişto.

fragmentul pentru care b.p. hasdeu a fost dat în judecată la curtea criminală

"contra bunelor moravuri şi nepretensibil după cap. 50 din legea presei" (1863) - cei care s-au sesizat au fost oameni de presă iar contra lui s-a poziţionat şi kogălniceanu, pe care anterior hasdeu îl susţinuse politic:

sunt acum patru ani, domnilor, de când gustai, pentru prima oară, din arborul ştiinţei binelui ş-al răului. o mamă avea o fată. şi mama şi fata şedeau într-o casă de lângă a tătâni-meu. le vizitam. amorul platonic cu fata merse prea departe. "pe la miezul nopţii, zise ea, vino prin fereastră în odaia mea." cine mai ştie cum s-a întâmplat, că mama, pândindu-ne, a auzit cuvintele fetei. la ceasul hotărât, găsesc fereastra deschisă, sar în odaie, întreb: "tu eşti aice, Emilio?" îmi răspunde o şoaptă: "vino încetişor!" ne culcăm. rezultatul vă este cunsocut, domnilor, dar ceea nu ştiţi, e mirarea mea, când Emilia mă dăscălea: "nu aşa... ia aşa..." etc. după trei oare, petrecute într-un extaz nedescris, profesoara mea mă congediază, tot pe fereastră, de frică "să nu se scoale neneaca." a doua zi revăd pe adevărata Emilie. închipuiţi-vă împetrirea mea, când o aud scuzându-se că n-a putut să mă aştepte: "neneaca mă închisese în iatacul său şi singură se culcase nu ştiu unde." atunci numai am înţeles cine a fost dăscăliţa mea: mama înlocuise pe fată... ştiţi, oare, domnilor, ce vrâstă putea să aibe curajoasa mamă? cincizeci şi şapte de ani, trei luni şi opt zile! am făcut acest calcul pe baza metricei originale! 

bogdan petriceicu hasdeu, duduca mamuca (din memoriile unui studinte), în opere, vol. 3, editura minerva, bucureşti, 1998, ediţie de stancu ilin şi i. oprişan, pag. 35 - 36

concluzie? şi pe-atunci ţara era plină de Idioţi!

scriitorii e şi ei oameni

pornind de la o ceartă iscată de intrarea în usr a cuiva, observ cum unii scriitorii români, nepreocupaţi de cititorul vulg, se îndreaptă ca molia la lumânare spre recunoaşterea confraţilor, adevăraţii esteţi, pentru niscaiva premii şi ceva stipendii, plătite de noi din timbru literar şi alte taxe.

n-am nimic contra, să se certe până nu mai pot, însă tot efortul ăsta n-ar fi bine să fie canalizat într-o direcţie constructivă - de pildă, de a scrie mai bine şi cu standarde mai înalte?

kapitalism, reţeta lor secretă

auzisem de fim după alegerile prezidenţiale, c-ar fi fost difuzat de canalul arte, dar fusese scos din online. aşa c-am aşteptat, iar invitaţia a venit de la parada film (mulţumesc!), cu ocazia lansării dvd-ului. aşa că aseară am mers să văd cu ce anume se pot făli milionarii noştri de tranziţie. 

evident, hoţiile lor sunt de notorietate internaţională, însă ei, culmea, chiar cred că au făcut milioanele - patriciu zice că primul milion l-a făcut "greu", într-un an - datorită însuşirilor lor antreprenoriale. copos se filmează pe iaht şi la sala de fitness, voiculescu, întemeindu-şi dinastia pentru fetele lui, dan diaconescu, pozându-se în stradă cu fanele. cel mai mult mi-a plăcut scena cu becali în parlamentul european, plimbându-se ca un coi într-o găleată, nebăgat în seamă de nimeni şi neînţelegând ce caută acolo.

şi mi-a mai plăcut că alexandru solomon a reuşit să imprime filmului propria sa viziune - că îmbogăţiţii sunt bântuiţi de două fantome - a "comunismului" lui ceauşescu şi a capitalismului teoretic - într-o tranziţie ciudată, specific românească. bravo, domnule, ai făcut treabă bună - ai mărturisit ceea ce s-a-ntâmplat vreme de 20 de ani!

să te-nfurii sau să devii dezgustat sau ironic?
eu aleg, ca şi regizorul, a treia variantă.

blogul filmului aici.

herta müller şi intelectualii în lumina unei cărţi de andrei pleşu

afirmaţia hertei müller la conferinţa de la atheneul român - despre care am scris aici - a fript destul de repede conştiinţa anumitor intelectuali şi i-a făcut să ia atitudine: nicolae manolescu aici, gabriel liiceanu aici, andrei pleşu aici, mircea cărtărescu aici, alina mungiu-pippidi aici. m-au mirat aceste luări de atitudine, punându-mă pe gânduri. am căutat deci ajutor la exemplara carte de axiologie românească, minima moralia a lui andrei pleşu - şi el, de altfel, prezent în sala atheneului (era chiar în faţa mea).

ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cu seamă, să ni se spună că suntem moralmente precari, că suntem corupţi, necistitţi, discutabili din unghi etic. aceasta nu înseamnă că ne socotim, în toate episoadele vieţii noastre, ireproşabili, că nu ne cunoaştem căderile, turpitudinile, mizeria interioară. socotim însă că, orice am face şi orice am fi făcut, substanţa noastră fundamentală rămâne pozitivă, inalterabilă. (p.12)

nu discut dacă herta müller a avut sau nu dreptate, dacă aceşti distinşi intelectuali sau chiar poporul român a făcut rău acceptând pactul cu dictatura atâta amar de ani. însă îi recunosc hertei müller competenţa morală pe care andrei pleşu o descrie în minima moralia, adică acea competenţă morală căpătată exact în punctul în care e pe cale să fie pierdută. (p.19) sunt convins că şi în anii pe care i-a trăit în românia, au existat şi pentru herta müller căderi, turpitudini, mizerie interioară, însă ceea ce a făcut ea după aceea a fost că, prin scris, şi-a pus sub semnul întrebării propriul trecut - ceea ce majoritatea oamenilor din românia refuză încă să facă. ceea ce nu poţi spune, o poţi scrie, declară ea în discursul de la primirea nobelului. alţii au putut-o spune, octavian paler, de exemplu. şi lui i s-a iertat totul. însă să treci totul sub uitare, să te împaci iremediabil cu tine, să te linişteşti găsind explicaţii cum că aşa erau vremurile şi gata - mi se pare comoditate morală şi implicit, intelectuală.

în urmă cu cinci ani, am fost obligat să mă înscriu într-un partid în care nu credeam o iotă, ba mai mult, îl dispreţuiam, cu preţul locului de muncă (lefegiu la stat). m-am înscris, chiar dacă numai formal, însă de atunci am pe conştiinţă acel compromis pe care nu voi înceta să-l disec pentru a mă cunoaşte mai bine; ştiind şi c-aş fi putut face şi altfel, dar n-am făcut. refuzând, poate nu mi-aş fi pierdut slujba, refuzând, poate mi-aş fi pierdut-o şi ce-ar fi fost, aş fi căutat alt loc de muncă, aş fi fost o vreme şomer etc.  

natura morală se defineşte prin dimensiunea încrederii în posibilitatea perfecţionării de sine. pentru ea, totul e încă de făcut. (p.47)

există decizia: poţi decide, se mai spune în minima moralia, în mod liber, să fii agentul ordinii universale, colaboratorul ei (la scara mică - adaug eu - a unei dictaturi, de exemplu), sau să fii materia primă a ordinii universale, excrescenţa pe care ea o modelează, o aplatizează, o aduce la sine. (p.45)

există cele trei soluţii pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar, cu care se deschide jurnalul fericirii al lui nicolae steinhardt. 

etica e îndreptarul fiului risipitor, un îndreptar inactual pentru păcătosul nerecuperabil, şi inutil pentru fiul cuminte, rămas acasă. (p.57) se pare însă că mulţi intelectuali se consideră fii cuminţi, rămaşi acasă.

andrei pleşu, minima moralia (ediţia a doua), editura humanitas, bucureşti, 1994, 158 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare

un eveniment humanitas ratat

la evenimentul hertha müller de luni, deşi primisem invitaţie de presă - ca blogăr - a fost mai greu să intru în posesia ei, de fapt să nu intru, humanitas-ul fiind destul de aglomerat s-o trimită, chiar dacă m-am oferit să plătesc eu un curier. aşa încât voi sări peste evenimentul de luni, până când organizarea de evenimente de o aşa amploare va fi un punct forte şi pentru prestigioasa editură.

deocamdată să ne ocupăm de cărţi... peste câţiva ani, poate şi de evenimente.

vive la roumanie!

L.E : se pare că lucrurile se îndreaptă, PR-ul s-a mişcat repede. voi avea totuşi invitaţie pentru atheneu. aşadar, impresii aici după. 

teatru radiofonic cu cap

fusei aseară la lăptărie la spectacolul te iubesc! te iubesc? piesa o mai văzusem al filb, dar cum îmi plăcuse, am dat un repetir. plus 25 lei.

cum m-aşteptam: piesa - bună. replici - amuzante. punere în scenă - bună. scenografia - simpatică. jocul actoricesc - foarte fain.

dar...
cum nu m-aşteptam: căldură de te lua apele - şi se vărsau în mare, cum spunea o replică. aglomeraţie - de nu vedeai nimic. şi chiar n-am văzut nimic, decât, prin mulţime, capul câte unui actor, când stătea în picioare. exact teatru radiofonic cu cap.

dar să plăteşti o oră de saună cu teatru radiofonic 25 lei, mi se pare cam mult...

"speţa" curtea veche

evident, e trist când o firmă care produce cultură are probleme ce-o ameninţă cu dispariţia.
e trist când o firmă are probleme. pe care trebuie să le rezolve. sau nu.
este o lege a capitalismului, în virtutea căreia există firma.

raţional
nu ştiu care sunt condiţiile sub care "curtea veche" a încheiat contractul de închiriere. nu ştiu care sunt hotărârile instanţei referitoare la imobil. oricum ar fi, trebuie să lăsăm instituţiile care trebuie să rezolve să rezolve.

emoţional
cert este că empatizez cu o editură când se confruntă cu necazuri, în loc să tipărească cărţi. cum nu am empatizat cu o editură când nu s-a comportat profesionist faţă de un autor.

acţiuni
poate ar trebui să facem un miting în faţa poliţiei sau a judecătoriei care nu şi-au făcut treaba. atunci am avea obligaţia să le cerem ceva, în schimbul banilor pe care îi scoatem din buzunarul nostru în buzunarul lor.

despre ce s-a întâmplat ieri aici.

şcoală-şcoală, da' pen'ce?

toată lumea că VAI! N-AU LUAT LICEENII BACU'! ce tragedie! iată cum a ajuns învăţământul azi, pe vremea mea era altfel, toţi luau!
BULL SHIT!

nu doar că pe vremuri luau toţi bacul, dar şi cei care luau licenţa ajungeau prin vreun colţ de românie rataţi până la moarte în vreo fabrică puturoasă şi inutilă.
la fel, azi, tinerii nu iau bacul. şi ce dacă? oricum, chiar dacă-l iau, îl iau degeaba. vor merge mai departe la facultate, vor da banul şi vor termina şi masterul. apoi vor căuta un loc de muncă şi o vor lua de la capăt cu totul. ceea ce au învăţat pân-atunci NU le va folosi la nimic.

de ce?

1. sistemul educaţional nu are nici un scop declarat. nici o misiune. funcţionează din inerţie, pentru că trebuie.
2. cei care construiesc programe (au peste 40 de ani) nu au modele viabile PRACTICE, când azi informaţia se schimbă la secundă.
3. cei care predau muncesc în cercul vicios al unui sistem de stat corupt şi necompetitiv nici măcar la nivel intern.
4. materiile studiate nu au aplicabilitate practică şi nu formează nici măcar o gândire flexibilă, ci se bazează pe memorare şi pe o gândire sintetică (nu analitică).
5. universităţile nu au informaţie adaptată iar cadrele didactice sunt depăşite - la nivel de anii '70.
6. elevii performanţi nu sunt motivaţi decât cu burse internaţionale care îi duc departe.
7. facultăţile nu ţin cont de cererea pieţei de muncă.
8. proiectele din cadrul facultăţilor nu încurajează munca în echipă şi studiul, ci frauda şi superficialitatea.

ce trebuie făcut?
să aşteptăm să se schimbe generaţiile. sau să aducem specialişti externi care chiar se pricep. sub beneficiu de inventar, desigur.

maturizare

nu cu mult înaintea ultimelor alegeri, credeam în miracole. pentru poporul român. în cei 20 de ani de neo-comunism, încă aşteptam o clasă politică interesa(n)tă, măcar în al 12-lea ceas. acum mi se pare o iluzie, un semn de imaturitate socială şi istorică să mai cred că după un secol de zădărnicie românească, în câţiva ani totul se va pune pe picioare.

acum m-am maturizat. îmi dau seama că lucrurile se vor schimba doar cu generaţiile. numai după ce vor dispărea - prin moarte - cei de la putere şi copiii lor cu decapotabile, abia atunci ne vom putea aştepta ca lucrurile să se îndrepte. spre ce anume, vor şti alţii.

datoria noastră este să construim. încet, aşa cum şi-au construit generaţiile din occident capitalismul de azi. au prosperat, războiul apoi le-a distrus totul, apoi au luat-o de la capăt. cultura muncii şi nu a furatului, cultura proiectelor pe termen mediu şi lung (cincinalele comuniste nu erau o glumă), cultura responsabilităţii faţă de ceilalţi. acestea nu vor putea fi semănate niciodată de către ţăranii dezrădăcinaţi, aduşi la oraş de comunişti să muncească-n uzine şi să locuiască-n blocuri.

atâta vreme cât acceptăm bandiţi ca ion iliescu (cu mineri), hoţi deştepţi ca adrian năstase (cu mătuşi) sau proşti ca adriean videanu (om de afaceri incompetent politician), escroci ca george becali (care smulge lacrimi când intră la puşcărie) şi mămăligi ca emil boc - fără a-i pedepsi în vreun fel când greşesc - neexistând nici un control în respectarea legii -, nu vom schimba lucrurile în mod esenţial. iar când toţi aceştia ne iau banii cu inpotenţa lor, iar noi nu ne unim pentru a ne opune (grecii au făcut-o), la revedere.

mie nu-mi rămâne decât să-mi fac treaba la mica mea afacere privată, să schimb puţin oamenii cu care lucrez. şi de ce nu? scriind şi aici, post cu post, pe blog. nu va fi zadarnic.

managementul proiectelor culturale româneşti

de când sunt în bucureşti, îmi place să particip la evenimente culturale, mai ales la lansări de carte, festivaluri, dezbateri, lecturi publice - organizate de edituri, fundaţii sau persoane fizice. ca participant - uneori am fost în postura ingrată de moderator - nu am putut face abstracţie de activitatea mea profesională - consultant şi trainer într-o firmă de prestări servicii.

sunt două domenii diferite:
- dacă în business, evenimentele costă şi sunt îndreptate către participant/client/beneficiar, deci se caută profesionişti care să aibă rezultate excelente
- în cultură nu există un interes (rezultate), ci doar dorinţa de a face evenimentul şi atât. nu contează cine participă, cu ce anume pleacă participanţii, cât de profesionişti sunt organizatorii, singurul scop al evenimentului este evenimentul însuşi - pentru că aşa "se face", pentru că nu trebuie să rămânem mai prejos, pentru că am mai făcut, pentru că nu trebuie să cheltuim prea mulţi bani - cultura e săracă.

în ceea ce înseamnă proiectele culturale, sunt puţini specialişti (project manageri). dacă în industria muzicală - unde e vorba de mulţi bani - găseşti specialişti, în ceea ce priveşte alte domenii culturale - literatură / edituri, pictură / sculptură, tabere de vară, festivaluri de poezie etc. - specialiştii (încă) nu există. în dulcele stil ceauşisto-diletantistic, scriitorii sau editorii, criticii literari sau pictorii se pricep şi la evenimente. ce mare lucru? doar evenimentele sunt pentru cei aleşi, nu pentru poporul vulg, acesta să fie mulţumit că aceste evenimente există, că au ocazia de a-l vedea pe marele X, iar dacă vreun blogăr îndrăzneşte să scrie vreo impresie proastă despre, atunci el nu ştie, nu înţelege ce eforturi a presupus evenimentul - timp, bani, nervi etc.
I don't give a shit!

uimitor, în cultură se întâmplă la fel ca-n politică. majoritatea habar n-are să administreze un proiect. există elite închise, care se ceartă-ntre ei pentru a se împăca mai apoi şi a discuta aceleaşi teme "profunde", metafizice ca: valoare, posteritate, canon, elită, noi versus ăilalţi, ermetism, premii-ntre noi. alte subiecte venite din afară, preocupări, păreri sau impresii de la alţii nu prezintă interes. nu suntem cu toţii oameni, egalitatea nu-i pentru căţei, nu, nu învăţăm cu toţii unii de la celalţi, chiar nu vorbim aceeaşi limbă, doar "ne despart nişte lecturi".

am participat la puţine evenimente reuşite: filb, care s-a îmbunătăţit faţă de ediţia trecută, ringul de vorbe care încearcă ceva nou, dar care mai are de lucru, o lansare de acum câţiva ani a cărţii lui grunberg, cam atât îmi vine-n minte ca exemple pozitive...

sper că noile generaţii de oameni de cultură/organizatori de evenimente (de exemplu, tinerii care acum lucrează pentru ong-uri) îşi vor schimba puţin mentalitatea de a ieşi din găşti şi dintr-o perspectivă îngustă şi se vor îndrepta spre alte perspective de a face un eveniment - spre public. după rezultate, nu cred că vreun organizator de eveniment cultural se întreabă dinainte cu ce va pleca participantul de la eveniment? aproape toţi - e ipoteza mea - se gândesc doar că trebuie să facă şi evenimentul ăsta şi-l vor face cumva. ei bine, acest cumva e, cele mai multe cazuri, de rahat.

iar dacă în business, feedback-ul negativ înseamnă îndreptare, că altfel are miros de faliment, în cultură, acesta nu înseamnă pur şi simplu nimic.

blogul e un lucru bun

aşa am finalizat eu o discuţie de-aseară, de la pavilionul unicredit, sub genericul literatura de după bloguri. aici vorbitorii am discutat (după părerea mea fără utilitate), despre valoare tradiţională vs. internet, critici literari vs. blogări, canon vs. anticanon. discuţii pasionante de altfel, dar...

oricum, ca idee, mai trebuie să treacă multă apă (poluată) pe dâmboviţa până când oamenii de cultură vor vrea să folosească (cu folos) instrumentele actuale tehnologice şi economice. sau măcar să accepte că acestea nu sunt incompatibile cu cultura.

şi iar vom vorbi de generaţii... :(
etc.

doi mari scriitori: răduleasca şi dan brown :))

da' unde e oţil?

celelalte părţi ale interviului aici şi-aici.