„despre servitute“ de étienne de la boétie

étienne de la boétie

despre servitute

 (discours de la servitude

volontaire ou le contr'un)

editura all, bucurești, 2014

traducere de liliana urian

 66 pagini broșate

 coperta de alexandru novac

étienne de la boétie a fost un copil minune al vremii sale, contemporan cu michel de montaigne. multă vreme a fost cunoscut doar prin intermediul acestei prietenii.

în afară de 29 de sonete publicate de însuși montaigne în cartea întâi a eseurilor, de la boétie a mai scris o lucrare politică, discurs despre servitutea voluntară (la vârsta de 22 de ani). pe lângă asta, traduce din greacă pe xenofon, plutarh, vergilius și ariosto. moare la 32 de ani.

discursul despre servitutea voluntară 

cartea se-nvârte în jurul întrebării lui étienne de la boétie - ce anume îi face pe oameni, în colectivitate, să accepte tirania?

Ce viciu îngrozitor e ăsta, să vezi nenumărați oameni, nu doar că se supun, ci că slujesc, nu că sunt guvernați, ci că sunt tiranizați, neavând nici bunuri, nici părinți, nici copii, nici măcar propria lor viață? (p.10)

el găsește două motive:

1. unul este obișnuința - ne obișnuim cu tirania și uităm beneficiile libertății
2. celălalt este educația - unii oameni se nasc sclavi și sunt crescuți ca atare.

după ce stabilește cauzele, étienne de la boétie militează pentru nesupunerea civică în fața tiraniei, o nesupunere pașnică prin care instrumentele prin care tiranul își construiește puterea îi sunt retrase:

Fiți hotărâți să nu mai slujiți și veți fi liberi. Nu vă cer să-l împingeți, să-l zdruncinați [pe tiran], ci doar să nu-l mai susțineți, și-l veți vedea cum se prăbușește sub propria greutate și se sfarmă, asemenea unui colos al cărui soclu a fost distrus. (p.18)

coperta unei ediții italiene

la fel ca montaigne, și étienne de la boétie face excursuri în istorie, mai ales în cea antică. însă, e diferit de primul prin faptul că-și menține ideea călăuzitoare, pe când montaigne alunecă ușor de la una la alta. 

astfel, mai vorbește despre piramida de putere pe care și-o construiește tiranul în jos, cu lingării săi, până la nivelul poporului. mai vorbește și despre intelectuali care, deși ar trebui să fie călăuzitori, rămân dispersați și impotenți:

Cărțile și cugetarea le dau oamenilor, mai mult decât orice altceva, sentimentul demnității lor și forța de a urî tirania... Zelul și pasiunea care, în ciuda împrejurărilor, mai cred în libertate rămân în general fără efect pentru că, oricât de numeroși ar fi, nu se pot pune de acord. Tiranii le iau libertatea de a face, de a voi, și chiar de a gândi, astfel că rămân singuri cu visele  lor. (p.35) 

alte citate:

• Poporul ignorant a fost dintotdeauna așa: vesel și dezmățat când e vorba de plăcerea pe care n-o poate obține în mod onorabil; insensibil când e vorba de nedreptatea și durerea pe care nu le poate îndura cu demnitate. (p.41)
• nu poți fi prieten cu un tiran, prietenia presupune egalitate: Aceasta înflorește în egalitate (p.62)

una peste alta, cărțulia este foarte vie și proaspătă, uimitor pentru o scriere de secol 16. și ceea ce este surprinzător, este foarte actuală.

statuia lui la boétie din sarlat 

„orestia“ de eschil

eschil

orestia (agamemnon.
hoeforele. eumenidele)

 editura univers, bucurești, 1979

 traducere de alexandru miran

 222 pag. broșate

 coperta vasile socoliuc

agamemnon - cel ucis de nevastă în baie

după 10 ani de război troian, agamemnon, după ce a cucerit bogata cetate troia, se-ntoarce acasă.

criminala clitemnestra
prefăcându-se că nu mai putuse de dorul lui, nevastă-sa, clitemnestra, îl întâmpină pe covor roșu. dar ea e sora curviștinei elena care-a provocat războiul, și n-are scrupule, așa că-l omoară pe agamemnon în cadă, la prima baie, în mod sadic. o omoară și pe una dintre amantele pe care învingătorul și-o adusese cu el, pe prorocița blestemată să nu fie crezută, casandra. iată, criminala sadică, cum povestește isprava:

CLITEMNESTRA
Atunci, zăcând, el își dă duhul, iar sângele, țâșnind din rănile străpunse, mă împroașcă, picături întunecate, nu mai puțin plăcute pentru mine, decât e roua sclipitoare, dar dumnezeiesc, pentru semințele din muguri. (p.79)

iaca și amantul
aflăm apoi că în vremea asta, cât timp bărba-su se războia departe, ea și-a tras amant, pe vărul mai laș al soțului, egist. nu era el prea bun la războaie - căci n-a plecat la troia - însă era expert, se pare, în sexul cu femeia altuia iar mai apoi convingerea ei să-l omoare.

uciderea lui agamemnon, desenatorul grec nu citise piesa, căci în locul clitemnestrei, el îl pune pe egist

ceea ce corul bătrânilor cetății îi reproșează:

    Ești o muiere! Ai rămas acasă, pândind să se
întoarcă luptătorii din război!
    Ai pângărit culcușul unui bărbat de seamă, ai pus
la cale moartea maimarelui oștirii! (p.89)

oare merita războinicul agamemnon să fie ucis de nevastă-sa în baie, după 10 de ani de lupte cu troienii?
- ucigașa zice că da, pentru că și-a jertfit fiica, pe ifigenia, înainte de plecarea la război.
- amantul ucigașei zice că da, pentru că tatăl lui agamemnon i i-a servit tatălui lui egist, la masă, pe propriii copii la dejun, așa că blestemat să fie!

Va dăinui o lege, cât Zeus va dăinui pe tron:
„Vinovatului pedeapsă!“ (p.86)

hoeforele

a doua piesă e cea mai slabă din trilogie. are două părți principale:
1) una în care cei doi copii orfani de tată - oreste și electra - își plâng peste ani tatăl
2) oreste, fiul ucisului agamemnon, îndemnat de oracolul din delphi, își ucide mama și pe amantul acestuia, egist.
nimic spectaculos.

eumenidele - cea mai mișto piesă a lui eschil

fără îndoială, mai abitir decât prometeu înlănțuit, eumenidele (binevoitoarele) este cea mai șmecheră din piesele lui eschil.
de ce?

cine erau eriniile? 
pentru că personajele sunt eriniile (furiile la romani), care pornesc după ucigașul de mamă, oreste, să-l înnebunească de cap, ca pedeapsă pentru matricid.

eriniile sunt personaje horror, care fac parte din zeitățile vechi, născute (potrivit theogoniei lui hesiod) din picăturile de sânge scurse în gaia, de la castrarea lui uranos.
sunt ființe înaripate, cu șerpi împletiți în păr sau în mâini și au în mâini torțe sau bice.
au lăcaș în erebos sau în tartaros.

Născute pentru rele, hălăduiesc în umbra din care
se împărtășește răul și sub pământ, în Tartaros, 
de oameni urgisite și de zeii din Olimp. (p.151)

rolul eriniilor este de a-i pedepsi pe oameni: pe prorocii care prevestesc prea mult, dar mai ales pe criminali, care zdruncină echilibrul omenirii și care trebuie să purifice prin canoane, dacă nu înnebunește.

cum le „rezolvă“ atena pe erinii și le face blânde?
ele nu se supun zeilor, nici chiar lui zeus, și se iau în gură chiar cu apolo sau cu atena. doar că șmechera atena le transformă din răuvoitoare în binevoitoare, care-i binecuvântează pe greci. astfel, folosindu-se de unealta tribunalului areopagilor, soarta lui oreste este luată din mâna eriniilor (a blestemului crimei) și dată pe mâna oamenilor.

judecata lui oreste, între apolo și atena

este o acțiune de îmblânzire a stihiilor originare, a schimbării legilor talionului în legile jurisprudenței. iar oreste este prilejul oportun.

nu mai spun despre prezența în piesă a templului de la delphi, centrul lumii elene, unde preoteasa pythia, muritoarea care ședea deasupra crăpăturii din pământ care emana aburi, și care profețea destinele elenilor, se sperie ea însăși de erinii.

oreste la delphi, între atena și apolo, cu eriniile dormind

iată ce spun eriniile despre dreapta măsură:
- Nici anarhie, nici puteri despotice, iată măsura. (p.180)
- Neîngrădit de teamă, care muritor mai știe să rămână drept? (p. 180)
- Nu te-nvoi să-ți petreci în
  orânduire anarhică viață,
  dar nici sub noime despotice,
  Cumpănește în toată măsura,
  așa-i rânduiala divină
  împotriva puterii cu toane. (p.171)
- Cel care, singur, fără să fie silit, 
  se poartă cu dreptate, 
  va dobândi fericirea;
  el nu va pieri niciodată cu totul,
  În schimb, răzvrătitul obraznic,
  care a strâns, împotriva dreptății,
  de-a valma, atâtea grămezi
  de comori ticăloase, 
  fără-ndoială, va fi nevoit
  să-și coboare pânza, cu vremea, 
  când va sta îngrozit
  lângă verga corăbiei ruptă. (p.172)

dincolo de acțiunea plină de personaje mitologice și de zei, eschil pune niște probleme. este, dincolo de poet, un filozof care aduce în mintea spectatorilor idei și probleme ce țin de viața oamenilor în genere și de cea de zi cu zi.

„rugătoarele. perșii. șapte contra thebei. prometeu înlănțuit“ de eschil

eschil 

rugătoarele. perșii. 

cei șapte contra thebei. 

prometeu înlănțuit 

editura univers, bucurești, 1982, 

traducere de alexandru miran

 286 pag. broșate 

coperta vasile socoliuc

mai citește cineva piesele lui eschil? mai ales că atunci, mii de ani înainte, mai toată piesa era cântată (autorii dramatici erau și compozitori) - și ce ar însemna textele oratoriului de bach fără partitura muzicală?
să mai amintim, de asemenea, și desfășurarea piesei, cu corul său mulțime, pe care eschil l-a făcut „actor“, implicându-l în tragedie și nu comentator de pe margine, cum fusese până atunci.

rugătoarele
cincizeci de muieri egiptene, fiicele lui danaos, sunt „ursite“ să se mărite cu verii lor tuciurii. lor le e scârbă, așa c-o rup pe mare până ajung pe țărmul helladei, mai precis în argolida, unde șef este pelasgos. tot văitându-se în cor, că vai! că oh!, ele ajung la templu și solicită în numele lui zeus, protecție ca suplicante (rugătoare). ceea ce și primesc. iar când tuciuriii vin disperați după ele, pavăză le stă rezistența băștinașilor argolizi (nimeni nu refuză o femeie, darmite cinciezeci!).

genial este că aproape nu există acțiune, parcă e o piesă de beckett, scena e formată dintr-un gorgan, pe care actorii ba urcă, ba coboară (asta când nu ies din scenă).

uimitoare este religiozitatea piesei, în care sunt adunați sodom de zei, ceea ce dă piesei caracter sacru. la mijloc, stă mitul lui io, tipa sedusă de zeus, transformată apoi în vacă fugară în egipt. de unde „rudenia“ dintre greci și egipteni.

tonul rugătoarelor este unul negativist, plângăreț, contestatar, ele se opun bunului mers al lumii (căsătoria), sunt un fel de feministe avant la lettre, și așa ele atrag hybrisul, și nenorocirea, așa cum se va întâmpla în celelalte piese pierdute ale trilogiei.

                 Să scape urmașele 
                 mamei slăvite 
                 de-a împărți cu bărbații culcușul,
                 scutite să fie de nuntă
                 și de-mblânzire! (p.36)
                 Privește spre noi, rugătoarele,
                 fugare gonind pretutindeni, așa cum aleargă juninca vânată de lup,
                 sărind sub perete de stânci să-și afle scăpare,
                 și-i spune, mugind, 
                 păstorului caznele sale. (p.48)

• nu încape nici o dezlegare fără suferință (p.53) este mesajul piesei (dar și cel tragic, al lui eschil), iar cele cincizeci vor atrage suferința multora.
• femeia, singură, este nimic. (p.67)
• a cinsti, mai tare decât însăși viața, cumpătarea.(p.79)

eschil conducând o trupă de satiri

perșii
deși considerată cea mai bună dintre tragedii (în afară de tragedia orestia), nu mi-a plăcut din cale afară. poate tocmai pentru că e etalon al tragediei grecești și-i excită pe clasiciști).

în urma victoriei navale a grecilor de la salamina, învingătorul xerxes (îl știți, ăla chelu' din 300), conducătorul imperiului persan, și perșii (adunarea bătrânilor) se tânguie împreună. nu doar pentru pierderea tinerimii războinice - aici eschil înșiră de două ori pomelnicul vitejilor - dar tânguirea reprezintă de fapt șocul psihologic al oamenilor pricinuit de eșec.

• și aici stă măreția lui eschil, în reprezentarea perșilor nu doar ca învinși cretini, ci ca neam viteaz și glorios. 
• de asemenea, mi-a plăcut introducerea fantomei (umbrei) unui mort, a marelui rege dareios, tatăl lui xerxes, care iese din infern: De-acolo nu se pleacă prea ușor, pentru că zeii din adâncuri știu mai bine să apuce, decât să sloboadă. / Eu totuși am venit, având destulă trecere la ei. (p.113)
• am mai aflat ce anume puneau în ofrande zeilor cei antici: laptele alb și dulce la băut al unei vaci neprihănite-n jug, atotscânteietoarea miere stoarsă de lucrătoarea florilor, albina, prinos de apă curgător din șipot feciorelnic, și-această băutură neamestecată, luminoasă, din mumă câmpenească, dintr-o viță veche, și rodul cu mireasmă bună al măslinului bălai, care-și întinde viața frunzelor tot anul, și împletite flori, vlăstare ale gliei roditoare. (p.109-110)

cum am mai spus, e multă religie în piesă, deși este una istorică, de fapt documentar-patriotică (încă un plus pentru eschil). 

piesa are de toate: vise premonitorii, fast vs. umilință, slavă vs. nenorocire, știre documentară vs. aolire, multe dualisme izvorâte - de ce nu, se întreabă traducătorul alexandru miran în prefață - din religia dualistă iraniană, zoroastrismul.

teatrul lui dionysos din atena

cei șapte contra thebei

spre deosebire de celelalte piese, aceasta nu are aproape deloc acțiune, deși mersul soldaților de pe meterezele cetății sau zgomotul bătăliei însoțesc cântările corului pe o bună parte din spinarea piesei. 

1. cetatea theba, condusă de fiul blestematului oedip, eteocles, este atacată la cele șapte porți de către dușmanii argieni conduși de fratele lui, polyneikes. intriga este dată de văicărelile corului de femei, căruia regele le închide gura, ca să nu slăbească moralul războinicilor cetății: Când biruie, femeia nu-i decât neobrăzare, și nu te poți apropia de ea cu vorba. / Când o cuprinde teama, pacostea e și mai mare, pentru casă, pentru obște. / Bărbatul e răspunzător de cele ce se pun la cale în afara casei, aici femeia nu are nici un cuvânt. (p. 145)
2. un spion vestește despre cei șapte războinici contra thebei, cărora regele le pregătește câte un apărător theban. avem aici un duel al descrierilor aprigelor vitejii ale fiecăruia în parte, în opoziție. practic, așa creează eschil „lupta“, prin dialog.
3. theba scapă de atacatori, dar cei doi frați mor amândoi în luptă, ca efect al hybrisului părintelui incestuos și bunicului lor pederast. de asemenea, nici cei doi nu sunt chiar „inocenți“ - de pildă, eteocles parcă chiar își dorește să-și ucidă fratele (are o mâncărime a fratricidului), în ciuda rugăminților corului femeilor thebane.
4. piesa se termină cu petrecania celor doi frați, împreună cu cele două surori, ismena și antigona (se spune că fragmentul e adăugită)

se spune că dintr-o cetate cucerită zeii pleacă. (p. 146)
e în câștig acel ce moare mai devreme decât mai târziu. (p. 165)
  

prometeu înlănțuit - cel mai mișto personaj al lui eschil

prometeu este, fără îndoială, personajul care mi-a plăcut cel mai mult dintre personajele celor patru piese ale volumului. nu pentru că este personaj civilizator al oamenilor - care nu doar că le-a adus focul, dar le-a dat scrierea, ingineria, meșteșugurile, calendarul, domesticirea animalelor - cu alte cuvinte, oameni i-a făcut.

dar prometeu e dat dracului. face ce vrea, are limba lungă, ce-i în gușă și-n căpușă, și-i pedepsit de noul șef al zeilor, zeus, care se dovedește cam tiranic și-l osândește să stea legat în lanțuri și un vultur să-i mănânce ficații: De-aceea vei fi pedepsit să stai de veghe pe stânca dușmănoasă, în picioare, veșnic fără somn, și fără să-ți îndoi genunchii. / Vei înălța potop de plângeri și zadarnici suspine. (p. 192) .

iar prometeu acceptă, acceptând firea de rahat a ingratului de zeus: acesta, după ce bine mersi a primit ajutorul lui zeus pentru a-l detrona pe tat-su, cronos, s-a ofticat brusc pe mila lui prometeu față de oameni. care oameni:
la început vedeau fără să vadă și ascultau fără să audă, aidoma cu plăsmuirile stârnite în vise, se petreceau de-a lungul vieții fără sens și în amestec. (p. 211)

se plânge el, dar își acceptă soarta. știe că va fi eliberat, mai târziu, de hercule. și că are un secret, care e atuul lui în fața lui zeus.  

și fiicele lui okeanos, zânele apelor, se tot învârt cu corul lor, și-i cântă soarta, în fâlfâit de valuri. 

     Să cadă asupră-mi mănunchiul de foc împletit, tresară eterul în zgomot de trăsnete, sub vifor de vânturi sălbatice; suflările lor, zguduind pământul, să-l smulgă din rădăcini și străfunduri; talazul mării, cu vuiet năprasnic și aspru, umflat pân' la cer, să șteargă cărările stelelor, nemernicu-mi trup să-l azvârle adânc în bezna din Tartaros, în vârtejirile unei neîndurate ursite!

     Dar nu voi putea fi atins niciodată de moarte. (p. 238)

„șoareci și oameni“ de john steinbeck

john steinbeck 

șoareci și oameni 

(of mice and men) 

editura polirom, iași, 2013

traducere de dana crăciun

 155 de pagini broșate 

coperta de laurențiu midvichi

o capodoperă scurtă, așa cum îmi place mie

155 de pagini.
2 personaje principale: 2 bărbați, zilieri la munci agricole, în epoca crizei economice americane din anii '30.
unul e înapoiat mintal, corp uriaș fără minte.
celălalt, mai isteț, minte fără corp.

Ăștia ca noi, care lucrează pe la ferme, îs cei mai singuri oameni de pe lume. N-au familie. N-au un loc al lor... N-au nimic la ce să spere. Da' noi nu suntem așa. Noi avem viitor. Noi avem cu cine vorbi și la cine să-i pese de noi. (pp. 22-23)

amândoi cu un ideal: să posede amândoi o mică fermă, cu iepuri, unde să se bucure de belșugu' pământului:

O să ne luăm un locșor. O s-avem o vacă. Și poate c-o s-avem un porc și găini... și pe câmp o s-avem... un petic de lucernă... Pentru iepuri. Și-o să trăim din belșugu' pământului. (pp.152-153)

Dar, la fel ca în La răsărit de Eden, își bagă coada dracu'. Printr-o femeie. Și totul se duce dracu'.
Cum anume?
Citiți cartea: n-o să vă ia decât vreo 2 ore.

Stilul este unul simplu, cu mult dialog, personajele se construiesc încet-încet, odată cu intriga, avem punct culminant, deznodământ - toată rețeta unei nuvele clasice dramatice.

coperta ediției originale

Roman al singurătății
Roman al condiției umane cu nevoia ei de ideal
Roman al prieteniei
Roman despre ce e bine & ce e rău
Roman al visului american
Roman despre responsabilitate

ps. a se vedea și ecranizarea din 1992 cu john malkovich (imdb)

poezie

poezie

A photo posted by Dragos C Butuzea (@dragosbutuzea) on Jun 21, 2015 at 10:52am PDT

un sex din „bunavestire“ de nicolae breban

Dar după-amiezile lor, ce nebunie, ce tunel de culori, de mirosuri!

Se iubeau crâncen, trupurile lor frumoase, elastice, de rasă înaltă, se luptau (lupta lui Iacob cu îngerul), se iubeau, se acuplau, pe un podium parcă, în văzul consternat al întregului oraș. Da, întregul oraș era consternat de frumusețea și impudoarea celor doi și era mândru de propria sa consternare. Ar fi fost mai sărac fără ea. Fără ei.

Se iubeau până cădeau lihniți, până gâfâiau, cu ochii scoși, de extenuare, privindu-se cu greutate, cu admirație, cu oboseală milenară. Doamne, ce voiau ei să fecundeze cu atâta infinită hărnicie și invenție, erau oare la începuturile lumii?! O istorie goală îi aștepta, trebuiau oare să zămislească cohortele de soldați ce urmau a fi nimiciți în frumoasele războaie, căzând sub panașele lor?! Sau lungi șiruri de negustori ducând coșuri unse cu grăsime, pline de pește, sau astrologi... prostii, toate astea sunt istorie, falsificări ale istoriei!

Ei erau vii, se mișcau, se autoadmirau, un Narcis de două sexe, față în față, se îmbrățișau, se săturau unul de celălalt, în pagina timpului, al ilicitului, răsfățându-se în oprobriul convențiilor. N-ar fi fost atât de nemulțumiți, de tensionați, dacă ar fi fost lăsați în pace, dacă s-ar fi luptat pentru fiecare după-amiază, pentru fiecare juisare, pentru fiecare centimetru pătrat al pielei ce acoperea trupurile lor magnifice.

Evident! În acest domeniu nu se va inventa nimic nou. Iubirea ilegală, cea mai rapidă iubire, cea mai perfectă. La asta slujește societatea, reumatismul ei poliarticular cronic. Societatea, ca un paravan indignat, ca o bătrână mătușă care face cu ochiul, fericită că strănepoții ei sunt încă virili, că mai lucește în soare crupa marilor trăpași spre care aleargă, rasate, nostalgicele iepe. Cupluri-cupluri, anistorice, anaerobe, anti-evoluționiste, ignorând progresul și bunul simț. Falimentarul bun-simț în care aveau tot timpul să se bălăcească până la sfârșitul lungii, infinitei vieți.

Nicolae Breban, Bunavestire, Editura Paralela 45, Pitești, 2002, pp.214-215
foto de jan saudek

traducerea „eseurilor“ lui montaigne. către cititor

eseurile lui montaigne sunt o raritate, căci s-au editat doar de trei ori: într-o primă ediție (singura completă) la editura științifică, în 2 volume. apoi la editura minerva, în 1983 (însă numai primul volum). ambele ediții aparțin aceleiași traduceri, a mariellei seulescu. iar în 2002, editura mondero publică o a doua traducere, însă selectivă, în doar 129 de pagini, a smarandei cosmin.

e uimitor cum într-o țară francofonă montaigne nu are decât două traduceri. una apărută la editura științifică, însă destul de putin „științifică“, mai mult arhaică decât fidelă conceptelor filozofice. iar o alta parțială, publicată la o editură mică, fără prea mare accesibilitate.

să ne oprim la singura ediție integrală, considerată canonică, în traducerea mariellei seulescu. ei bine, această traducere este una greoaie, și cred că singurul ei merit este că este cea dintâi. vocabularul voit cronicăresc strică buna înțelegere a unui cititor din secolul 21. se traduce spadă în loc de sabie, icoană în loc de imagine, stare omenească în loc de condiție umană, fire în loc de natură etc. habar nu am ce a fost în capul traducătoarei, în afara unei dragoste față de cronicarii noștri. pentru că, să nu uităm că, dincolo de literat, montaigne a fost și gânditor, că a folosit unele noțiuni, devenite ulterior adevărate concepte filozofice, preluate de filozofii de după el. de aceea e nevoie de atenție în alegerea cuvântului echivalent.

uimitor este că, citit în original, montaigne nu este de neînțeles. unele fraze sunt mai alambicate (e socotit întemeietorul stilului tăiat), însă este destul de clar. e adevărat, ai nevoie de răbdare și de efort - să nu uităm ca altfel se gândea în secolul 16 - dar oare nu asta cere orice capodoperă, răbdare și efort?

ediția editurii științifice fiind o raritate, prețul acesteia la anticariat sare de 150 de lei, deși e, totuși, o carte veche. la fel și ediția selectivă de la mondero, sare de 50 de lei. așa că, m-am înarmat cu ediția de la biblioteca pentru toți (20 de lei pe okazii) și, supărat pe traducerea greoaie, m-am apucat „sa-mi fac montaigne-ul meu“.

sursa franceză se citește la liber, pe net, și, având nevoie și de o variantă îngrijită editorial, am achiziționat (40 de lei) ultima variantă, a gallimard-ului, pe aceea din colecția folio, din 2009, a trei tineri cercetători, mai actuală chiar decât cea din colecția pléiade, din 2007.

sper să ma țină măcar să termin partea întâi a eseurilor. le voi pune pe blog și, cine știe, poate vreo editură se va încumeta să-mi preia acest demers livresc.

„piese într-un act“ de anton pavlovici cehov

a.p. cehov 

piese într-un act

 (Пьесы иЗ сочинений)

 editura cartea rusă, bucurești, 1954

 traducere colectiv

 165 pagini broșate

 autorul copertei neprecizat

joaca de-a teatrul a lui cehov

eu îl văd pe cehov, după citirea acestor 8 bijuterii dramatice, repezindu-se la masa de lucru, cu părul vâlvoi și bărbuța zburlită, să se joace de-a dramaturgul. așa cum un copil se scoală după masa de prânz cu pofta de-a se juca cu jucăria preferată. sau așa cum vreo damă plină de poftă se joacă cu vibratorul înainte de somnul dulce.

o schiță, o scenă și 2 scenete și 3 farse dramatice, majoritatea dramatizări ale unor schițe și povestiri în proză: cântecul lebedei după povestirea-monolog kalhas - cea mai mică piesă din câte s-au pomenit pe lume, ..., am scris-o într-o oră și cinci minute -, iar vodevilul tragedian fără voie este adaptată după unul din cei mulți.

în farsa de mare succes ursul, un vecin impertinent zgândărește o tânără văduvă îndurerată și i se pune pata pe îndârjirea și curajul ei de-a se duela cu el:

POPOVA: Bărbatul meu mi-a lăsat destule pistoale... Le aduc îndată... (Se duce grăbită, apoi se întoarce.) Cu câtă plăcere am să vă trag un glonte în căpățâna dumneavoastră seacă! Lua-v-ar dracu! (Iese.)
SMIRNOV: Asta femeie! Așa mai zic și eu! Adevărată femeie! Nu-i o  miorlăită... spirt, foc, dinamită! Zău așa, îți și pare rău s-o omori!...  (pp.72-73)

evident că de-aici iese un amor năbădăios între bărbățoiul impertinent și dama coioasă.

în farsa cererea în căsătorie, un viitor socru și fiica sa se contrazic în mod comic, cu urlete și jigniri, cu pretendentul vecin, pe două subiecte - cui aparține „poiana boilor“ și al cui câine de vânătoare e mai jmecher. desigur că totul se sfârșește cu o nuntă, în stil balcanic.
Ei, începe fericirea familială! afirmă proaspătul socru mic. Aduceți șampanie! (p. 99)

același procedeu de sublimare a povestirilor (e preluată povestirea nuntă cu general, căreia îi adaugă motive din sezonul nunților și căsătorie din calcul) îl folosește cehov și în nunta, unde la un restaurant, nuntașii petrec

vodevilul jubileul e preluat după o ființă fără apărare. este una dintre cele mai izbutite piese, petrecute într-o bancă. avem un director de bancă, o farfuză de soție, un contabil isteric care-aleargă după nevastă-sa cu cuțitul și o idioată grasă care vrea ajutor. ea, merciutkina, e ființa fără apărare, care întoarce totul pe dos:

MERCIUTKINA: Sunt o biată femeie, șubredă, fără apărare... Poate că par voinică, însă dac-ai sta să mă cauți, nu găsești un mădular sănătos în mine. Abia de mă țin pe picioare, iar poftă de mâncare n-am deloc. N-am băut azi decât o cafea, și asta fără nici o plăcere. (p. 149)  

sursa umorului este perpetua neînțelegere a celor patru personaje, fiecare cu universul ei, universuri care, din păcate pentru ei, nu se intersectează.

ultimul monolog-farsă, despre efectul dăunător al tutunului, cuprinde, în cheie tragi-comică, o confesiune în public a unui om nefericit, ratat, umilit de o cutră de nevastă și de șapte fete, născute toate pe data de 13. din viața lui de căcat, nu i-a mai rămas decât să bea câteva păhărele pe ascuns și să se plângă tuturor, sub pretextul conferințelor publice (pe care tot nevastă-sa-l obligă să le țină). 

Dacă introducem o muscă într-o tabacheră plină cu tutun, musca moare! Probabil din pricina unui șoc nervos. (p.160)... Anii ăștia, ca să fiu scurt, au trecut ca o clipă frumoasă, sau, mai bine zis, să-i ia dracu'. (p.163) A fost o vreme când eram tânăr, inteligent... studiam la universitate... visa, mă consideram om! Acu' nu mai îmi trebuie nimic! Nimic!... Vreau doar un pic de liniște... Un pic de liniște! (p.164)

„mutter courage și copiii ei“ de bertolt brecht

bertolt brecht

                         anna fierling și copiii ei

(mutter courage und ihre kinder)

traducere de tudor arghezi

în  teatru, espla, buc., 1958

ediție ilustrată

teatrul epic

bertolt brecht este socotit îndeobște ereticul teatrului aristotelic, scoțând, în perioada interbelicului, de sub părul său rar, ideea teatrului epic. adică ăla care nu presupune neapărat emoție și catharsis, ci un teatru în fața căruia spectatorul să i se raporteze rațional, critic. așa cum citește un roman, de pildă roșu și negru, oglindă a realității.

***

capodopera lui brecht, anna fierling și copiii ei

ei bine, mutter courage și copiii ei (inspirată dintr-un roman al lui grimmelshausen, descrierea vietii marii escroace si aventuriere courasche)  este o piesă din cioburi ale unei realități trecute - războiul de treizeci de ani, în care nu prea știi de ce se bate lumea - principi si împărați, catolici și protestanți, suedezi, nemți și finlandezi etc.

       BUCĂTARUL: Pe de-o parte, războiul ăsta seamănă cu celelalte leit: dăm foc orașelor, spintecăm, măcelărim, jefuim și din timp în timp violăm. Însă pe de altă parte, el se deosebește de toate prin aceea că-i un război sfânt. (p.43)

anna fierling e negustoreasă ambulantă și-și cară hangaralele într-o căruță trasă de ea însăși împreună cu cei trei copii ai ei, doi flăcăi și o fată mută: eilif, schweizerkas („brânză elvețiană“) și kattrin. dincolo de ceoacele care fac farmecul piesei - tipa e super pontoasă cu bărbații! - intriga care rupe baraca constă în plimbariseala prin teatrul de război, în urma armatei suedeze, pentru comerț, cu prețul pierderii copiilor ei. cum citisem undeva, anna fierling e condamnată la un paradox tragic și permanent: face negustorie pentru că e mamă, și nu poate fi mamă, pentru că face negustorie.

eu pot să spun că femeia asta nu mi-a plăcut deloc. numai curajoasă n-a fost, lăsându-se singură să-și piardă copiii. până la urmă, în locul ei, făceam ceva pe negustorie și, încă de la plecarea nesăbuitului fiu mai mare, m-apucam de agricultură. curajul ei va rămâne de căruță, iar când îi moare și fata (salvând ea un oraș întreg), ea cântă - și aici mărturisesc că traducerea lui arghezi a versurilor sună uluitor de bine! -:

Nani, nani, fetișoară, 
Nani, scumpa mea comoară, 
Nu te teme de neșcine, 
Puică, mama-i lângă tine.
Totu-i negru și urât, 
M-am ales și eu cu-atât.
Zboară înger în frumoase
Haine albe de mătase. (p.99)

***

fără acte sau scene explicite, brecht își face singur spoilere, rezumând înaintea fiecărei scene ceea ce se va petrece. spectatorul va pierde surpriza plotului aflând ce anume e în piesă, ca să fie mult mai atent la alte amănunte, care alcătuiesc cum anume e piesa - cuvintele, jocul actorilor, efectele teatrale.

bertolt brecht cu actorii piesei 

dinamitele din piesele lui henrik ibsen

henrik ibsen

teatru, vol.2

 (samlede verker)

ed. pt. literatură universală, buc., 1966

traducere: colectiv

 346 pagini legate
 coperta de i. molnar

din amintirile mele din copilărie, piesele de televiziune după ibsen mi se păreau plictisitoare: familii nordice, de sfârșit de secol 19, crinoline și redingote, mustăți sau favoriți, personaje care tot vorbesc și vorbesc. fără acțiune, fără intrigă spectaculoasă. nu știam ce înseamnă teatrul de idei.

însă, citind acum piesele, remarc de ce e ibsen genial - cum își aruncă în aer piesele, la final, în ultimele acte, spulberând spectacolul cumsecade din actele anterioare. ia un personaj, la început unitar și coerent, îl zgândără, ca în final să-l întoarcă la 180° - de te scapi în chiloți de uimire.

***

stâlpii societății

un mare bogătan, consulul orașului, karsten bernick, se îmbogățește datorită creditului moral (trecut) din ochii celorlalți. și, în această epocă de înflorire capitalistă (1877), în care mașinile încep să le sufle de sub nas muncitorilor locurile de muncă. în această epocă, în care femeile stau acasă pe banii babachilor și cos și consideră că purtatul părului scurt de către o femeie, umblatul cu cizme bărbătești pe timp de ploaie de către o femeie, cântatul prin localuri de către o femeie, conferențiatul în public sau scrierea de cărți demente de către o femeie reprezintă culmea destrăbălării. în această epocă în care toți vor să-și apere societatea, respingând valul de schimbări.

ei bine, consulului i se-aduce pe tapet (în prezent) o greșeală din tinerețe (se dăduse și el la o femeie de ne-nasul lui), așa că e nevoit s-o recunoască în fața lumii. morala e că stâlpul societății care era considerat consulul e nevoit să se cam clatine, iar eroul nostru, consulul, încheie piesa: adevărul și libertatea, iată stâlpii societății!

o casă de păpuși

devenită eroina feministelor, nora helmer, soția unui avocat, își anunță soțul neemancipat că-și bagă piciorul în ea de căsnicie - în care e jucăria / păpușa soțului, după ce înainte a fost păpușa tatălui (tatăl ca strigoi) - și-și ia câmpii, ca o femeie liberă în cuget și-n simțiri care este.

e de-ajuns ca o-ntâmplare extraordinară să-i tulbure viața (un împrumut imoral trecut, urmat de un șantaj), ca nora hemler s-ajungă la limită. ea va trebui să aleagă, în prezent, între imaginea socială de soție supusă și femeie pe picioare proprii. iată ce-i declară soțului rămas mască:

          NORA: Numai fiind singură voi reuși să gândesc prin mine însămi și să-mi făuresc propria morală. Iată de ce nu mai pot rămâne la tine. (p.180)
          HELMER [soțul]: Mai întâi de toate, ești soție și mamă.
          NORA: Nu mai cred în asta. Mai întâi de toate sunt om, întocmai ca și tine, sau cel puțin trebuie să încerc să fiu. Știu bine că cei mulți îți vor da dreptate ție, Torvald, pentru că așa scrie și în cărți. Dar eu nu mai vreau să țin socoteală de ce spun cei mai mulți și de ce scrie în cărți. Trebuie să gândesc singură și să-mi fac o concepție personală despre viață. (p.181)

astăzi, asemenea „revoltă“ e la mintea cocoșului, dar la vremea lui ibsen, asemenea atitudine e scandaloasă!

strigoii

schiță de edvard munch pentru piesa strigoii (sursa)

cu piesa asta, ibsen mi-a plăcut cu-adevărat. în ea, văduva căpitanului și șambelanului alving vorbește cu confesorul ei, pastorul manders despre opere de binefacere, dar mai ales despre fiu-său, care-a plecat bou și s-a-ntors vacă de la studii artistice din afară. și, din soția model pe care-o credeau toți că fusese în trecut, văduva se transformă brusc în ceea ce fusese de fapt - o victimă nenorocită a unui bețiv ratat și curvar. îi zice popa:

         MENDERS: Erați datoare să vă purtați cu smerenie crucea pe care o voință superioară o considerase bună pentru dumneavoastră. (p.211)

văduvei începe să i se cam fâlfâie de doctrinele popii, și zice:

         DOAMNA ALVING: (la fereastră) O, da, ordinea și legalitatea. Convingerea mea este că tocmai acestea sunt cauza tuturor nenorocirilor de pe pământ. [...] Nu mai pot suferi atâtea constrângeri și principii. Nu mai pot! Vreau să-mi recapăt libertatea! (p.220)

și, colac peste pupăză, pe fi-su îl prinde în brațe cu servitoarea (de fapt, sora lui vitregă), așa cum îl surprinse și pe destrăbălatul de tat-su. și parcă-i vede strigoiul acestuia din urmă:

          DOAMNA ALVING: Când i-am auzit pe Regine și pe Osvald acolo, înăuntru, parcă am văzut niște strigoi în fața mea. Eu însă cred, pastore, că toți suntem niște strigoi. În noi nu e ceea ce am moștenit de la părinți. Ne bântuie tot felul de idei, de credințe moarte, de mai știu eu ce. Ele nu trăiesc în noi, zac numai; și nu putem scăpa de ele. Dacă iau un ziar să-l citesc, mi se pare că strigoii se strecoară printre rânduri. Pretutindeni sunt strigoi. Mulți, câtă frunză și iarbă. De aceea ne este grozav de teamă de lumină, tuturora. (p.222)

este destul de sumbră întreaga atmosferă, ca și simbolul puternic al strigoilor. iar dacă la asta se adaugă ideea că dezmățul părinților duce la nebunia copiilor, atunci dramatismul întunecat al piesei (nu doar psihologic) este complet.

un dușman al poporului

piesa care mi-a plăcut cel mai mult, după strigoii. un medic al unor stațiuni balneare descoperă că apa e infectată. ce face? închide băile și curăță apa? asta înseamnă că băile vor fi închise iar burghezia și proletariatul îmbogățite din banii turiștilor îmbăiați se opune ideii medicului. așa că, prin „revolta“ acestuia, de partea sănătății și a conștiinței sale și împotriva cupidității îl transformă în „dușmanul poporului“.

         DOCTORUL STOCKMANN Izvorul e otrăvit, omule! Ești pesemne nebun. Nu vezi că trăim aici vânzând pestilențe, putreziciuni? Toată viața înfloritoare a societății noastre e hrănită cu minciuni.
         PRIMARUL Sunt închipuirile tale bolnăvicioase! Cine face insinuări atât de perverse împotriva orașului în care trăiește, nu poate să fie decât un dușman al poporului. (p.290)

îl părăsește și fratele, și socrul, tot orașul. nu-i mai rămân decât copiii și soția care rămân săraci lipiți. el renunță la ceilalți, și se va retrage cu calicimea, căci

         DOCTORUL STOCKMANN Un om liber nu se poate terfeli ca un golan. Nu se poate purta în așa fel, încât să aibă toate motivele să se scuipe singur între ochi. (p.336) Adevărul e acesta: omul cel mai puternic din lume e cel care e mai mult singur. (p.346)

intransigența morală a medicului e uimitoare și creează o tensiune pe care o pot asemăna lejerache cu a unui erou grec de tragedie. doar că destinului grec îi ia loc foamea de libertate și de conștiință.

***

spuneam de genialitatea lui ibsen de a uimi prin tactica sa dramatică. ia o situație obișnuită, chiar fericită, în care, de undeva din trecut, izbucnește o scânteie. scânteie ce-aprinde un fitil în conștiința personajului. și fitilul arde-arde-arde la foc mărunt, ca un argint viu prin vene, până când BUM! explodează. nu prea mai interesează (nici pe spectator) ce se-ntâmplă după - personajul se reculege, merge mai departe, reușește etc. asta mai puțin contează -

ceea ce contează este tensiunea interioară pe care o simțim și noi, parcă la noi înșine - noi ce dracu-am face în locul lui? iar eu, întrebându-mă, am ajuns la concluzii nu tocmai happy...

henrik ibsen, sursa

taoisme filozofice 3

urmare de aici și de aici.

recitind zhuang zi, am găsit o formidabilă (și funny) fomulare a anti-raționalității, mai precis a relativității limbajului și a argumentării.
chinezii au gândit asta în sec. iv - iii a.C., iar la noi a trebuit să treacă 2000 de ani, până să apară wittgenstein să ne filozofeze despre asta:


[Într-o dispută], de vreme ce m-ai făcut să discut cu tine și m-ai învins, oare ceea ce spui tu e adevărat și ceea ce spun eu este fals?
Dar dacă eu te înving și tu nu mă învingi, oare ceea ce spun eu este adevărat și ceea ce spui tu este fals? 
Oare afirmația unuia este adevărată și a celuilalt falsă? 
Oare ambele afirmații sunt adevărate sau false? 
Eu și cu tine nu vom putea ști aceasta și atunci un al treilea fără îndoială nu va înțelege nimic. Pe cine să pun să judece? 
Dacă pun pe cineva care îți împărtășește gândurile, de vreme ce este așa, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care îmi împărtășește [mie] gândurile, de vreme ce e este așa, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care împărtășește alte gânduri, de vreme ce este altfel decât noi, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care gândește ca noi amândoi, de vreme ce este așa, cum poate fi el corect? 
Așa stând lucrurile, cum eu, tu și acela nu putem cunoaște Adevărul, se cuvine oare să așteptăm pe un altul să judece?

zhuangzi, călătorie liberă, cap.2, editura humanitas, buc., 2009, trad. luminița bălan și tatiana segal, pp.69-70

zhuang zi visând că-i fluture (sursa)

taoisme filozofice 2

urmare de aici.

lao zi

considerat după unii, doar întruchiparea legendară a cărții despre Dao și Putere, lao zi este al doilea fondator al taoismului originar.

fel ca zhuang zi, Dao poate fi atins numai prin inacțiune (wu wei), dar nu aceea a lenei, ci a încetării comportamentului învățat în societate, prin educație, care presupune acțiune dirijată, agresivă, intenționată. soluția este să lași să acționeze Puterea (de) invizibilă a lui Dao.

singura asemănare a acestui comportament este cel din pruncie, așadar să ne întoarcem la origine, la starea noastră naturală.

Eu însă liniștit mă păstrez și nu dau nici un semn,
precum copilașul care nu știe încă să zâmbească,
obosit, ca și cum nu s-ar mai afla loc de întoarcere.
Toată lumea are prisos, doar eu singur parc-am pierdut totul,
o! eu, cel cu mintea înceată și cuprinsă de haos!
Cei de rând luminați se află, singur eu sunt în întuneric,
cei de rând sunt iscoditori, singur eu nu cercetez nimic,
schimbător precum marea cea mare,
ca furtuna, nestăvilit!
Fiecare își are folosul său, singur eu sunt fără rost
în prostia-mi cea mare;
singur eu sunt însă diferit de ceilalți
în prețuirea mamei care hrănește
(lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.20, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.106)  

această întoarcere la unitatea pierdută înseamnă întoarcerea la energia vitală, în stare pură, pe care orice ființă o extrage din Puterea lui Dao, suflul vital (yuanqi) încă intact, forță nedirijată, necanalizată.

Cel înzestrat pe deplin cu Putere
este asemenea unui copilaș:
viespile și târâtoarele nu-l mușcă,
fiarele fioroase nu-l sfâșie
și păsările de pradă
nu se aruncă asupră-i.
Oasele sale sunt moi și brațul i-e slab,
dar de-apucat strâns apucă;
fără să cunoască împreunarea masculului cu femela,
organul său e stârnit:
esența sa a stârnit desăvârșirea;
toată ziua țipă și nu răgușește:
armonia sa e desăvârșită.
A cunoaște armonia înseamnă a fi etern,
A cunoaște eternul înseamnă a fi iluminat;
a-ți spori viața este de rău augur,
a-ți controla suflul cu mintea
înseamnă tărie.
Lucrurile înfloresc și-apoi îmbătrânesc.
Aceasta se cheamă „a nu fi cu Dao“.
Tot ce nu e cu Dao repede piere.(lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.55, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.245)  

Lucrurile, multe ca frunza și iarba,
se întorc, fiecare, la începuturi.
A se întoarce la începuturi înseamnă liniște,
liniștea înseamnă a veni înapoi la ursită
și a veni înapoi la ursită înseamnă veșnicie.
a cunoaște veșnicia înseamnă iluminare. (lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.16, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.92) 

sursa

taoisme filozofice 1

taoismul este unul dintre cele mai jmekere și „altfel“ filozofii de viață. moșit în china antică (a sec. iv-iii înainte de Cristos) de doi gânditori - zhuang zi și lao zi - s-a dezvoltat și supraviețuiește și azi.

zhuang zi 

filozofia lui zhuang zi pe împotrivește cunoașterii și societății omenești în care ne naștem și îndeamnă la descoperirea naturii și a energiei vitale. limbajul uman și vorbirea sunt inutile, ele mai mult încurcă și trebuie să le dăm dracului și să fim mai atenți la lumea din jur.

principiul care se regăsește peste tot este DAO (道) - un cuvânt de dincolo de limbaj - și care se manifestă peste peste tot în jurul nostru; Dao este pentru noi cum este apa pentru pești, și trebuie să învățăm să înotăm în el. fiecare dintre noi are stilul său de înot care-l va duce la descoperirea sensului propriu. e nevoie doar de luare aminte și de exercițiu. însă nu exercițiu mental sau manual, ci de unul spiritual.

spiritul (shen) trebuie să fie spontan, natural, și presupune nu inconștientul sau inconștiența, ci uitarea conștiinței (este vorba despre conștiința de sine, și nu cea morală).

cum se face asta?

1) ne lăsăm în voia lucrurilor (wu-wei, acțiunea-care-se-acordă-cu-firea), nu le mai gândim prin concepte, nu ne mai chinuim să le modificăm (prin voință, wei, acțiunea-care-forțează-firea), ci suntem asemenea unei oglinzi, care reflectă lucrurile și lumea așa cum sunt ele:

Omul desăvârșit își folosește inima drept oglindă. Nu dă nimic și nici nu primește. Răspunde, dar nu ascunde. De aceea, învinge fără să fie rănit. (zhuangzi, călătorie liberă, cap.7, editura humanitas, buc., 2009, trad. luminița bălan și tatiana segal, pp.106)

2) practicăm gesturi firești îndelung și cu rafinament, până când gesturile devin spontane (practica gongfu); fie în meseria noastră, fie ca mod de viață, însă unul firesc și armonios (cum e de pidlă gimnastica qigong):

Apropierea de zmârcuri și iazuri, situarea în pustiuri vaste, pescuitul în voie sunt wu-wei, sunt ceea ce iubesc învățații fluviilor și mărilor, oamenii care fug de lume, cei care trăiesc după bunul plac. Respirația cu gura deschisă, expirarea aerului greu și inspirarea aerului proaspăt, gâfâitul ursului și ciripitul păsării sunt Longevitate, sunt ceea ce iubesc învățații care își dirijează respirația, oamenii care-și hrănesc forma, cei care sunt la fel de longevivi ca Pengzu. (zhuangzi, călătorie liberă, cap.15, ed. cit, p.161) 

contopindu-se în Dao, omul își regăsește sensul și nu mai este afectat de ceea ce gândirea numește suferință: decăderea, boala, moartea. problema suferinței și a morții nu este pusă direct, pentru că acestea nu sunt percepute ca ceva rău, ci mai degrabă ca făcând parte din procesul natural al lui Dao. moartea și descompunerea nu sunt decât fațete ale transformării lui Dao:

Când lui Zhuang zi i-a murit soția, Huizi s-a dus să-i prezinte condoleanțe. Zhuang zi tocmai stătea cu picioarele răscrăcănate, bătea darabana într-un hârdău și cânta. Huizi îl apostrofă: „Nu-i de ajuns că nu jelești moartea celei ce a locuit cu tine, ți-a crescut copiii și a îmbătrânit lângă tine? Să bați darabana în hârdău și să mai și cânți e prea de tot!“ Zhuang zi îi răspunse: „Imediat ce a murit puteam oare să nu fiu îndurerat? Căutându-i originea, am constatat că la început nu avea viață. Nu numai că nu avea viață, dar nu avea nici formă. Nu numai că nu avea formă, dar la început nu avea nici suflu. S-a amestecat în ceea ce era neclar și tulbure și, prin transformare, a căpătat suflu. Suflul, prin transformare, a căpătat formă. Forma, prin transformare, a căpătat viață. Acum, printr-o nouă transformare, a murit. Acestea se înlănțuie precum cele patru anotimpuri: primăvară, vară, toamnă, iarnă. Mai mult, pe când dormea liniștită Casa Mare [între Cer și Pământ], eu o vegheam și plângeam în hohote. Acum, consider că în sfârșit am înțeles Destinul și, de aceea, m-am potolit.“ (zhuangzi, călătorie liberă, cap.18, ed. cit, pp.179-180)

sursa

 

2014 în cărți

goodreads m-a ajutat anul acesta să-mi dovedesc „potența“ livrească. e de 86%, ceea ce, pentru vârsta mea, e onorabilă. :) cu alte cuvinte, mi-am propus să citesc 50 de cărți, dar am citit numai 43 (a se vedea pomelnicul aici).

dintre acestea, mi-am îndeplinit câteva dorințe:

am citit câteva cărți după care băleam de ceva ani:
- effi briest de theodor fontane
- foc palid de vladimir nabokov
- întoarcerea lui filip latinovicz de miroslav krleža

m-am lăsat de câteva ori cu gura căscată:
- obeliscul negru de erich maira remarque (primul meu roman de acest autor, despre care din păcate n-am scris)
- prietenului care nu mi-a salvat viața de hervé guibert
- niccolò ammaniti cu două romane - mie nu mi-e frică și cum vrea dumnezeu

am recitit câteva cărți uitate:
- război și pace de tolstoi (din păcate, m-am oprit la volumul al doilea)
- dracula de bram stoker
- pânza de păianjen de cella serghi

îmi place că am ocolit rahaturile - în afară de câteva cărți pentru concursul augustin frățilă, au fost doar cărți foarte bune. și la aceasta au contribuit și editurile cărora le mulțumesc: humanitas, polirom, all, univers și trei.

pentru 2015 îmi propun cam același număr de cărți, același număr de filme. de recuperat câteva capodopere ale dramaturgiei moderne și contemporane, creșterea numărului de piese de teatru văzute și participarea la mai multe expoziții artistice.

„laur“ de evgheni vodolaskin

evgheni vodolaskin 

laur 

 (Лавр) 

editura humanitas fiction buc., 2014

 traducere de adriana liciu

 324 pagini broșate

 coperta (oribilă!) de angela rotaru 

un roman beton!

mi-a fost târșe să scriu despre romanul ăsta, dar frate! deja a trecut o groază de timp și tre' să scriu, altfel o să uit de el total. am căutat ceva pe net, pe bloguri, dar cucu, nimeni n-a avut pân-acuși sânge-n barabule să scrie (excepția e aici, la valeriu gherghel)*.

de ce mi-a plăcut?

1. e o carte plină de speranță, luminoasă - chiar dacă se petrece în evul mediu rusesc întunecat, de dinaintea lui ivan cel groaznic, unul plin de ciumă, de mizerie, dar și de mistică. personajul e plin de speranță și de voința de a făptui ceva.

2. e scrisă brici - propozițiile sunt scurte, percutante, arhaismele și neologismele se pupă uimitor sexy, verbele dinamizează acțiunea - și să nu cumva să lăsăm de izbeliște menționarea adrianei liciu, care a izbutit o traducere aleasă.

3. n-o închizi fără să ai bucurii la ea - imposibil să nu-ți aprindă câteva beculețe, să nu-ți zgârie câteva-ntrebări pe creier.


despre ce-i vorba?

ni se dă un bărbat de prin secolul 15 și ni se povestește viața lui. decorul e-al rusiei înapoiate, săpate de ciumă și tembelite de credințe păgân-creștine (ortodoxe, firește). personajul e crescut de bunicul, un vraci - și aici suntem dați pe spate de cunoștințele autorului despre plantele de leac arhaice, o enciclopedie - pe care-l urmează în aceeași activitate. apoi tânărul se-ndrăgostește de-o copilă de pripas, o ascunde și-i face un copil. ei bine, tragedia vieții lui e că fata moare la naștere cu tot cu copil. ceea ce-i apasă conștiința și, gata, intriga-i formată.

așa că personajul va trebui s-o ia prin lume, să străbată spațiul și timpul, să se salveze prin fapte pe el însuși, dar și pe cei doi morți - femeia și copilul.

romanul este unul de formare (bildungsroman), personajul se trans-formă, din vraci (arseni) devine nebun, din nebun (ustin) devine pelerin, din pelerin, călugăr (ambrozie). din călugăr, pustnic (laur). și din pustnic, devine mort.

ediția originală a romanului

ce probleme ne sunt puse de către autor?

apărut acum doi ani în rusia, acest roman, laur, a câștigat cartea mare (Большая книга), cel mai important premiu literar rus, dar și premiul iasnaia poliana (în memoria lui tolstoi). după mine, romanul merită asupra de măsură pentru că autorul, evgheni vodolaskin e dat în pitpalacul mă-sii!
la 50 de ani, e om de știință, specialist în medievistică și literatură rusă veche. și mai și citește, căci e la curent cu ultimele tehnici literare.

folosindu-se de mentalitatea religioasă proprie acelui ev mediu întunecat când, cum spuneam, oamenii se tembeleau de credințe păgâno-creștine, și de misticisme, autorul / cititorul e liber să cugete la câteva teme esențiale, sădite beton dintotdeauna în mintea omului:
„ce ne face să fim oameni, care e relația dintre carne și spirit?“
„unde e Dumnezeu, undeva în afară sau în noi înșine?“
„e credința un moft sau un sprijin?“
„fericirea depinde de noi sau de lumea dimprejur?“
„ce e timpul, un continuu sau fragmente disparate?“
„spațiul e lăuntric sau e o nevoie exterioară?“
„avem oare obligația darurilor ce ne-au fost date?“
„ce e lumea?“

deși se folosește de religie, fără să fie mistic, romanul e mai degrabă unul filozofic.
deși e un roman al călătoriilor, chiar și a celor interioare, el se folosește de locuri temporale și spațiale doar pentru relativizarea, dar și pentru bogăția discursului literar.
deși nu dă o soluție - ideea că totul e pierdere de timp e mereu reiterată -, romanul pune întrebări. alegerile faptelor noastre e numai a noastră, dar mântuirea aparține lui Dumnezeu.

există multe referințe la timp în carte și o poveste contemporană, intercalată de autor (de altfel, în mod ironic, vodolaskin face multe inserții contemporane în textul său „medieval“, bunăoară include în peisajul medieval și o sticlă de plastic), se sfârșește cu afirmația că totul e o „curată pierdere de timp“.

la fel, și călătoria personajului principal e o pierdere de timp: providența îl alege încă de la-nceput, și e de mirare pentru cititor cum toată viața / călătoria lui curge fără greș, cum trece el ca prin urechile acului prin toate pericolele. parcă singurul lucru care-i mai rămâne de făcut sfântului este să-și piardă CUMVA timpul. mânat de obsesia mântuirii. mântuire care îi e deja dată (cam protestantă idee pentru un autor ortodox).

și noi, cititorii, am putea spune că ne vom fi pierdut timpul citind cartea, însă vom fi câștigat prin lucrurile despre care se vorbește în ea. cu mult mai ușor într-un astfel de roman, petrecut în evul mediu, așa cum ne spune însuși autorul pe primul flap al copertei:

Sunt lucruri despre care este mai ușor să vorbești în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur și simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puțini, și asta este neliniștitor.

iar despre spațiu, citim:
Ce înțelegi tu prin drum - nu spațiile care rămân în spate? Ai ajuns cu întrebările tale până la Ierusalim, deși ai fi putut să le pui, să spunem, și de Mânăstirea Sfântul Kiril. Nu spun că sunt nefolositoare călătoriile: ele au sensul lor. Nu fii doar asemeni dragului tău Alexandru [cel Mare], care a avut un drum, dar nu a avut un țel. Și nu te lăsa atras peste măsură de mișcarea orizontală. (p. 269)

fast check
orășelul pskov este acela unde țarul ivan cel groaznic a venit, după ce-o făcuse la novgorod, să-i măcelărească locuitorii și unde legenda spune că un nebun întru Cristos (și personajul nostru va trece prin acest avatar), nikola salos, l-a salvat direct de la țar. i-a arătat o bucată de carne crudă și i-a zis s-o mănânce. țarul a refuzat, motivând că ține post. aa, nu mănânci carne, ții post, da' sânge de om bei! demult ai uitat nu numai de post, dar și de Dumnezeul tău!

*(later edit) am descoperit că primele impresii despre carte - pe care le-am omis - sunt pe liternet, ale ioanei bâldea constantinescu.
a mai scris (aproape în același timp cu mine) răzvan van firescu aici.