Se afișează postările cu eticheta maeştri contemporani. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta maeştri contemporani. Afișați toate postările

16 noiembrie 2012

modele românești: ștefan câlția

 

în seara aceasta, la cafeneaua critică a lui ion bogdan lefter, l-am cunoscut pe ștefan câlția. un pictor celebru și de succes în românia și nu numai. la 70 de ani, a vorbit simplu despre viața lui și despre oamenii pe care i-a cunoscut. un om modest, căruia i-a plăcut munca sângerie cu culoarea - brazda pe care i-a dat-o Dumnezeu s-o muncească în viața asta.

care i-a fost rostul de artist? acela de a lua un obiect, pe care omul obișnuit, în graba lui zilnică, nu-l mai vede și de a i-l arăta. căci obiectul acela face parte din creația atât de frumoasă a lui Dumnezeu.

un artist care a înțeles că povestea este adevărul ce iese din el, că felul cum o spune e doar în el însuși și-l reprezintă. să ne căutăm dar să ne descoperim, căci ceea ce unește este faptul că suntem diferiți.

plecat din făgărașul copilăriei lui, în care oamenii simpli se plimbau pe deal, beau sirop de mesteacăn, admirau bujorii înfloriți și se minunau de fiece floare ca despre un lucru foarte mare, ștefan câlția a știut să păstreze admirația pentru maeștrii săi - graficianul julius podlipny și pictorul corneliu baba. le-a adunat pe toate acestea și le-a pus, în chip de semne de tuș sau culoare, în operă sa.

amestec de realism și fantastic, tragism și inocență, tablourile sale mi se par că exprimă tristețea omului care e nevoit să tot meargă și să nu se oprească nicicând. cum a spus și în seara aceasta, ca să pleci din „locul tău“, trebuie să pleci pe nu pe orizontală, căci, după primul deal, nu-l vei mai vedea, ci pe verticală, de unde îl poți vedea tot timpul și de care te vei lega ca printr-un cordon ombilical, făcând parte din ființa ta dintotdeauna.

am plecat din sala mică afumată de club a cu bucuria entuziastă că am întâlnit un om împlinit, care a mers pe drumul său, prin muncă asiduă. Stefan Câlția, un Om mare ce trebuie ascultat și admirat cu prisosință. 

o altă impresie despre astă-seară la cristina.
 

două interviuri cu pictorul aici și aici, iar un film cu el aici.
__________________________________________________________________

5 noiembrie 2012

„emaus“ de alessandro baricco

alessandro baricco 
 emaus 
(emmaus)
 ed. humanitas fiction, bucurești, 2012 
traducere de gabriela lungu
 162 de pagini broșate 
coperta de angela rotaru
există un singur întuneric pentru toți 

alessandro baricco, autorul minunatului roman mătase și al rechizitoriului contra societății postmoderne recidivează cu acest roman (penultimul) apărut tradus recent la humanitas fiction - emaus.

este un roman al tinereții, al pierderii adolescenței și al trecerii în maturitate, un roman despre părinți și copii, dar mai ales un roman despre credința catolică și lumea profană. 

povestitorul și trei prieteni de-ai lui - luca, bobby și sfântul - sunt catolici și au fost crescuți de părinți în credința catolică, dar mai ales într-o lume „aleasă“:
suntem contra, suntem diferiți, suntem nebuni. ne scârbește ceea ce le place altora și prețuim ceea ce alții disprețuiesc. inutil să mai spun că asta ne galvanizează. creștem cu ideea că suntem niște eroi, nu iubim armele, nici violența, nici lupta brutală. suntem niște eroi-femeie, din cauza felului în care intrăm în luptă cu mâinile goale, întăriți de o candoare infantilă și invincibili în ordinea noastră de o modestie iritantă. ne târâm printre roțile dințate ale lumii cu fruntea sus, dar cu pasul celor din urmă - același pas scârbos de umil și de hotărât cu care Isus din Nazaret a străbătut lumea în toată viața lui publică, stabilind dincolo de o doctrină religioasă, un model de comportament. (p.92-93)

coperta ediției italiene


dar fluturii albi și mari, făcuți să strălucească în întuneric, se dovedesc a fi niște molii mici și oarbe. cei trei nu sunt pregătiți pentru viața profană și cad unul câte unul, după o simplă partidă de sex. va trebui - evident - ca ultimul (povestitorul însuși) să fie salvat tocmai de fata considerată păcătoasă. ca în povestea din emaus, când de abia după ce stau la taifas, discipolii își dau seama că au vorbit tot timpul cu Isus, eroul nostru află că, fiind atent la gesturi trecătoare și momente de uitat, poți pierde esența. 



o poveste frumoasă, ciudată și tristă. scrisă simplu. o perspectivă multiplă asupra tinereții din fiecare dintre noi, asupra modului cum avem grijă de sufletul nostru. numai și numai prin ceilalți.


dezamăgitoare coperta ediției românești, ce pare reclamă la un parfum sau coperta unei reviste glossy. și-apoi, mai e și nepotrivită - andre, personajul feminin, e blondă.

ps. tocmai am aflat că în italia, baricco e un fel de coehlo (asta apropo de ierarhiile la modă). mie, unul, mi se pare mai sus. chiar dacă nu până la un emilio gadda sau dino buzzati. 

11 octombrie 2012

nobelul pentru literatură, mo yan

felictări scriitorului chinez mo yan. la noi a apărut sorgul roşu, în traducerea excelentului sinolog dinu luca.
poate aşa mai citesc şi românii autori chinezi. deşi fiind cu comunism...




citește și despre alți 2 autori chinezi - lao she aici și yan lianke aici.

update: humanitas fiction va scoate la gaudeamus un alt roman, obosit de viață, obosit de moarte, care după denisa comănescu, e un tur de forță. pornind de la budism, mo yan imaginează un personaj ucis într-un sat în anii 50, când maoismul se impunea, care se reîncarnează în 7 animale pentru a reveni om în zilele noastre. cinci decenii de istorie frământată a chinei povestite cu umor negru dar și cu o mare compasiune - spune editoarea.
________________________________________________________________

19 septembrie 2012

cosmopolis de don delillo

don de lillo 
cosmopolis 
editura polirom, iași, 2012
 trad. de veronica d. niculescu
 213 pagini broșate 
 coperta de laurențiu midvichi
după eșecul cu zgomot alb, am apucat această nuvelă în 4 părți, pentru că e subțire. știu că cronenberg a scos anul ăsta o ecranizare (cu juliette binoche și robert pattinson - sic!).

am avut o supriză plăcută, dar nu foarte. eric packer, un milionar (sau miliardar) se plimbă prin new york cu limuzina, din plictiseală. cică ca să se tundă. e mare speculant financiar (cu yeni) și de după geamul blindat al portierei, vede lumea. din când în când sau primește vizite - un colaborator, un doctor, o amică, soția - sau mai coboară la vreun ambuteiaj.

e interesantă perspectiva limuzinei, centru al universului capitalist, în jurul căreia se învârte întreg new yorkul, ca satelit, de fapt întreaga lume. izolată cu plută - proustată, spune autorul -, pavată cu marmură pe jos și cu monitoare pe sus, e ea însăși un mic univers. este universul din care, spre finalul romanului, eric packer fuge spre moarte. 

ce să zic? 
e un roman ciudat, fără o intrigă anume, personajul nu e conturat în stilul clasic, ci în cel dulce postmodern (de lillo e socotit unul dintre întemeietorii asumați);
are multe panseuri pro și contra capitalismului și a societății contemporane - există o acțiune a anarhiștilor care în loc de bombe, folosesc șobolani vii amețiți;

viziunea e sumbră, apocaliptică;
psihologia personajului principal (deseori absurdă) se confundă pe alocuri cu aceea a personajului care vrea să-l omoare - fără motiv, doar ca să-şi găsească un "sens" în viață! - și nu mai știm dacă victima e criminalul sau viceversa.

oricum, o carte neîncadrabilă, cu fragmente ce merită recitite și citate, când e vorba despre (anti)capitalism.
recomandabilă? neee!

umoristic: în roman apare un "asasin" cofetar român, andre petrescu, ce frișchează personalitățile - directori de companii, comandanți de armată, vedete din fotbal și politicieni - cărora le aruncă plăcinte în mutre.

sursa foto

o altă impresie pe mindporn.
___________________________________________________________________ 

13 august 2012

trilogie murdară la havana de pedro juan gutiérrez

un roman extraordinar

pedro juan gutiérrez
 trilogie murdară la havana
 (trilogia sucía de la habana)
 editura trei, bucurești, 2007 
traducere de ana-maria tamaș 
 459 pagini broșate 
coperta de faber studio
arta servește numai dacă e necuviincioasă, neliniștită, plină de coșmaruri și disperare. doar o artă iritată, indecentă, violentă, grosolană poate să ne înfățișeze celălat chip al lumii, cel pe care nu-l vedem sau pe care nu vrem să-l vedem pentru a evita deranjul pe care conștiința noastră l-ar putea suferi. (p.131)

[pentru un scriitor nu există forme sau tehnici.] fiecare scriitor se construiește pe el însuși așa cum poate. de unul singur. fără să asculte de nimeni. iar lucrul acesta este sfâșietor, dar nu există alt mijloc. (p.105)

cuba anilor '90, sărăcie lucie, oamenii nu au de mâncare și trăiesc în condiții mizere, de ev mediu. personajul principal - pedro juan, poate autorul însuși - are tot felul de slujbe, de la bișniță, până la adunatul din gunoaie, astfel încât să poată să aibă ce mânca, ce bea - rom. în ceea ce privește fututul, se găsesc destule negrese în odiseea lui havaneză.

însă pedro juan trăieşte printre oameni şi îi place să le scrie poveştile. bătrâni care se sinucid, bătrâne care răspund avansurilor tinerilor sau chiar le caută, poponari sinucigaşi, necrofili, negrii care mănâncă cadavre de animale (s-a întâmplat și la noi), canibali, criminali şi traficanţi, moşi colecţionari sau avari, imberbi creduli, copii care se prostituează şi multe multe femei de culoare neagră cu carne tare şi forme bombate care mustesc prin toate orificiile, de departe, a sex. iar bărbaţii sunt acolo tot timpul să le răspundă. niciodată aceiaşi. căci numai sexul rămâne cel mai accesibil mijloc de "îndulcire" a omenescului havanez.

multele scene - unele fierbinţi - de sex zgârie "retina" cititorului, însă se potrivesc perfect lumii închise în carte. când tragic, când când ironic (de cele mai multe ori cu cu el însuși), când melanco(h)olic,  gutiérrez scrie cu mare forță. propozițiile scurte, în genul autorilor americani, fără înflorituri şi metafore siropoase, au aici efecte puternice, de baros care fărâmă ecranele viselor ca să redea lumea aşa cum e ea, murdară. ca să redea oamenii, aşa cum sunt ei pe interior, murdari şi întunecoşi. când fiecare luptă în pentru supravieţuire. nu în comunism, nu în capitalism, nu în castrism, ci în junglă.  

mizeria are multe chipuri. poate că una intre fețele cele mai vizibile aceea că te despoaie de măreția spiritului. te transformă într-un ticălos, un mizerabil, unul care-și vede de propriile interese. singura necesitate este supraviețuirea. și la naiba cu generozitatea, solidaritatea, amabilitatea și pacifismul. (p.191)

http://photos1.blogger.com/blogger/4798/429/1600/Trilogiasucia.jpg

este o carte foarte dură, fără delicatețuri, eleganțe sau gingășii. în fața vieții dure și sălbatice, perdro juan gutiérrez îşi potriveşte perfect stilul. după cele 459 de pagini, îţi dai seama că romanul nu putea fi scris altfel, că ai deja o vizine a havanei suburbane, şi zeci de poveşti ale unor oameni mult diferiţi ca tine, cititorule.
păcat că prezenţa vocabularului pervers - şi aici traducătoarea ana-maria tamaş merită laude - a încadrat romanul în colecţii erotice. pentru că romanul reprezintă fără nici o fărâmă de îndoială Literatură adevărată, mare
mă bucur că avem tradus acest roman (alături de altele două ale aceluiaşi autor) în limba română. 
acesta este pe elefant.ro la doar 10 lei.



foto cu autorul de sven creutzmann

saitul autorului aici.
iar un film cu autorul despre el şi despre havana, mai jos:

27 iulie 2012

necrofilul de gabrielle wittkop

twitterezumat: 
poţi găsi cadavrele sexy.

gabrielle wittkop 
necrofilul
 (le nécrophile)
 editura trei, bucurești, 2007
 traducere de doru mareș
 136 de pagini broșate
 coperta de faber studio
nu pot vedea pe stradă o femeie chipeșă ori vreun bărbat agreabil fără a nu-mi dori imediat să fie morți. (p.45) așa începe un capitol din romanul gabriellei wittkop, necrofilul.

dar nu este vorba despre un criminal, ci doar de un parizian, anticar, ce caută prin cimitire cadavre proaspete, pe care le duce acasă, cu chevroletul, ca să se împreuneze cu ele. chit că sunt femei, bărbați, tineri, bătrâni sau copii, cadavrele sunt doar niște marionete moi ce se zbat după mișcările fornicării patologice. dar adevărate.

serbarea anului nou într-o companie de bună calitate: o portăreasă din strada vaugirard moartă de embolie. bătrânica asta cu siguranță nu este vreo frumusețe, însă este extrem de plăcută, ușor de transportat, suplă și silențioasă, agreabilă, în pofida ochilor căzuți în adâncul capului, ca aceia ai unei păpuși. îi scoseseră placa dentară, ceea ce îi cam scofâlcise obrajii, dar, când am dezbrăcat-o de cămașa aceea groaznică de nailon, m-a surpins cu doi sâni tinerești, tari, mătăsoși, absolut intacți. cadoul ei de revelion pentru mine. (p.40)

de ce gabriella wittkop te face să mergi mai departe? pentru că, spre deosebire de jocul ironic al marchizului de sade, romanul e unul psihologic (conține jurnalul psihopatului lucien), psihologie care te face să "simpatizezi" cu el, să vezi lumea prin ochii săi "bolnavi". începi să tremuri odată cu aventurile sale morbide prin cimitir, odată cu desele sale escapade pe pont de sèvres, unde scapă de cadavre, odată cu călătoriile sale italiene la napoli, poarta hadesului. 

orașul napoli a mai fost descris în două romane pielea și gomora.

ba chiar să te și îndrăgostești, odată cu el, de suzanne (evident, o tânără tot moartă):
pielea suzannei, Crinul meu cel frumos, începea să pară de marmură din cauza petelor violacee. am pus și mai mulți saci cu gheață. aș fi vrut s-o păatrez pe suzanne pentru totdeauna. și am păstrat-o aproape două săptămâni, dormind pe apucate, hrănindu-mă numai cu ceea ce găseam prin frigider, uneori bând prea mult. tic-tacul pendulelor, trosnetele mobilelor aveau o marcă specială, ca de fiecare dată când era prezentă Moartea. căci ea e marea matematiciană care dă valoarea exactă a datelor problemei. (p.59)

e bine că romanul e foarte scurt, se citește într-o oră, și zic eu că e de-ajuns. pentru a-ți pune sub fața ochilor și a minții un caz patologic, dar nu mai puțin uman. iar meritul gabriellei wittkop este că nu ia partea personajului, nici nu-l condamnă, doar încearcă să ofere o viziune ciudată a lumii. sub ochii noștri. și, literar, literar. 

carte care pe mine a reușit să mă și excite.



viața autoarei e interesantă: homosexuală declarată, se căsătorește din pasiune intelectuală cu un dezertor neamț din al doilea război mondial, și el homosexual, cu 20 de ani mai mare decât ea. el e eseist și istoric, ea scrie în franceză, dar și în germană, colaborează la frankfurter allgemeine zeitung. locuiesc în germania. bolnav de parkinson, soțul se sinucide, cu sprijinul ei. la fel și ea, la 82 de ani, în 2002, bolnavă de cancer pulmonar. 


24 iulie 2012

poemele porno ale lui emil brumaru

emil brumaru
 opere, 2 (submarinul erotic)
 editura polirom, iași, 2009
 472 de pagini legate
 coperta de radu răileanu
o mișcare bună a celor de la polirom să promoveze cartea cu poezii porno ale lui emil brumaru (volumul 2 al ediției de lux de opere) la 30 de lei. în vreme ce doar un volum din ea, separat, costă 25 (cel de la editura trei, "povestea boiernașului..."), avem aici cinci volume, inclusiv sonetele din "infernala comedie" (e-adevărat, fără ilustrațiile lui șerban foarță de la brumar).

enfin, dacă n-ați citit brumaru, citiți-i măcar poeziile porno (pudicii le numesc erotice), și nu doar că veți citi și savura cât de bine sună căcatul, pizda, lindicul și pula într-un sonet, dar chiar vă veți delecta cu o viziune jucăuș-nostalgică a amorului.

în curul tău căcatul stă moale și gălbui, 
beșica-ți este plină de al urinei ud, 
dar ochii, nori în gene, sunt ca ai nimănui, 
urechile, sub bucle, muzici cerești aud.
ți-e pizda puturoasă ca o scrumbie rea, 
lindicul ți se zbate întruna, scurt și gros, 
dar sufletul tău palid culcat e o lalea
în dup-amiaza blondă pe o mătasă roz.
și-n gură-ți putrezește sperma ce-ai supt-o ieri
și între sâni de-asemeni de spermă ești pătată, 
dar tu, cea mai moțată și zână-ntre muieri, 
pășești prin praful lumii ca de-un zefir purtată.
        și-n degete ții varga minunilor din rai
        deși ți-e gândul numai la pulele de cai!
(sonetul 14, p.118)

pe stilul amorului trubaduresc, brumaru imaginează alinturi poetice mozolind cuverturi, mătăsuri grele, milaneze, franjuri, broderii, pe care le simți  recuzită obligatorie trupului femeiesc, accesorii ale cărnii uneori obosite, lăsate, împuțite, dar întotdeauna excitante. mirosuri și texturi, așa e erosul trecut și prezent al lui brumaru.

erai nesimțit de frumoasă!

aveai căptușeli de mătasă
pe-acolo pe unde nu-i voie
să umbli decât la nevoie

cu mâinile, ba chiar cu gura,
în clipele date de-a dura
de îngeri ce-și lasă scriptura

și-o iau halandala prin lume, 
cu numbul și-aripile-n spume, 
când muști dintr-o pară zemoasă.

erai nesimțit de frumoasă...
(cântec naiv, p.209)

și, în fine, o poezie favorită, cu lolite, sonet școlăresc:

elevele se duc la școală, 
își pun chiloții în penar
și-apoi pe săli pizduța goală
și-o plimbă-n recreații mari.
și cad când trece-un diriginte,
ca el să le miroase-n cur
și să le fută fără minte, 
dacă nu-i numeni primprejur.
sau măcar dânsele să-l sugă
îngenuncheate pe ciment
în cea mai delicioasă rugă, 
pe capul pulei plimbând lent
        buzele groase, limba-n floare, 
        până când sună de intrare... (p.242)

blogul autorului aici.


16 iulie 2012

despre eroi și morminte de ernesto sábato

ernesto sábato
despre eroi și morminte
(sobre héroes y tumbas)
ed. univers, bucurești, 1997
438 de pagini broșate
 traducere de aurel covaci
 coperta de vasile socoliuc
probabil "realizarea"acestei săpămâni de vacanță a fost recitirea acestei cărți, care mi-a dat mai mult decât prima oară siguranța că citesc o CAPODOPERĂ. despre care s-au scris multe: tratate, lucrări, hermeneutici etc. dar dincolo de astea, nu are cum să nu impresioneze orice cititor, încă de la început, de la seara din parcul lezama, când de pe bancă, martín o simte pe alehjandra.

alejandra vidal, ființa răului

îmi aminteam din acest roman doar de fata de care m-am îndrăgostit și eu la 21 de ani, frumoasa și focoasa alejandra, seducătoarea de tineri: a lui marcos, pe un țărm de mare; dar mai ales seducătoarea lui martín, într-o zi, într-un parc.
am regăsit-o pe această sirenă, cu nevoia ei de inocență din care își hrănește răul. un amestec de forță cosmică, de ură și de o nemăsurată tristețe. (p.73) o prințesă-zmeu, un monstru inform, cast și, totodată, arzând de patimă, candid și respingător în același timp: era ca și cum o fetiță cu totul nevinovată ar fi avut, la prima comuniune, coșmaruri de reptilă și lilieci. (p.116) foc, păsări, mocirle și pantere care sfâşie, vipere. până și lacrimile îi sunt niște picături amare de ciudă lichidă, fierbând în clocot și devoratoare. (p.213)
cu acea bunică ce-a locuit singură împreună cu capul tăiat al tatălui, sau cu cealaltă bunică ce savura cu entuziasm morțile cunoștințelor, cu tatăl obsedat de orbi, alejandra locuiește în mirador, loc rupt de lume în care zac eroii și mormintele - turnul prințesei.

m-am întrebat: cu ce s-a ales martín, tânărul de șaptesprezece ani, din dragostea alejandrei? el, inocentul și prostănacul? am aflat din scena amorului dintre cei doi - ce mi-a arătat rostul răului pentru inocent, acel bine mefistofelic pe care-l pune și bulgakov în fruntea romanului său maestrul și margareta. de a-l ajuta să se înalțe:

prin fantasticele puteri ale dragostei, nu mai rămânea nimic decât trupul alejandrei, așteptând alături de el, un trup care odată va muri și va putrezi, dar care în clipa asta era nemuritor, ca și cum spiritul din el i-ar fi transmis atributele eternității lui. bătăile inimii îl făcură să înțeleagă că urca pe înălțimi neatinse de el vreodată, pe piscuri unde aerul era nespus de pur și de tare, un munte înalt înconjurat parcă de o atmosferă electrizată, la înălțimi incomensurabile deasupra mlaștinilor întuneacoase și puturoase în care auzise odată cum se bălăcesc dihănii diforme și murdare. (p.120)

dacă capitolul 1 (din 4) cuprinde idila celor doi, misterioasa alejandra și inocentul martín, al doilea capitol arată sfârșitul acestei idile, dar mai ales opinii ale scriitorului - puse în gura unor personaje - despre lume, despre rațiune, despre rău, despre politică, despre teme mari ale omului. ca în capitolul 3 să fie darea de seamă despre orbi, socotită punctul de rezistență al romanului.

orbii lui sábato

se spune că punctul nodal al cărții este capitolul 3, "darea de seamă despre orbi", în care paranoicul fernardo vidal, tatăl alejandrei, încearcă să descopere bârlogul orbilor, secta care de fapt, conduce lumea. se mai spune că ideea cu orbii e o răutate față borges. totuși, este doar un pretext pentru personaj să-și consume cinismul, să-și caute propriul infern, chiar o oarecare izbăvire. față de răutățile lumii, pe care le experimentăm cu toții, ca orbii. căci metafora orbilor, după mine, ne privește pe toți, față de lumea în care am ales să trăim.

ultima parte a cărții e bună cu martín, care, dintre toate personajele sale, primește un semn de la Dumnezeu, prin necunoscuta ce se va numi hortenzia paz. prin ea, se va purifica de alejandra, și-și va lua viața de la capăt. va înceerca prin asta, să apropie prăpăstiile fără sfârșit dintre noi, oamenii, locuitori singuratici pe insule atât de apropiate.

23 mai 2012

câinele din noapte de lângă cuibul de cuci

ken kesey
zbor deasupra unui cuib de cuci 
(one flew over the cuckoo's nest)
editura polirom, iași, 2008 
390 de pagini legate
 traducere de marcel corniș-pope
 coperta de radu răileanu
există la unii scriitori momente de grație, în care iese la iveală Scriitorul acela care-ți schimbă viața, momente pentru care îi mulțumești că i-ai luat cartea în mână.

există în romanul lui ken kesey un mic fragment, în care povestitorul, personajul șeful bromden, într-o noapte, se-așează la fereastra balamucului în care e închis și, scăpat de supraveghetori, se uită la un câine.

în întunericul nopții și lumina lunii, câinele se zbenguie printre găuri de veverițe râmătoare:

galopând de la o galerie interesantă la alta, deveni atât de absorbit de ce i se întâmpla - cu luna colo sus, cu noaptea adâncă și boarea de vânt atât de plină de miresmele care-l pot îmbăta pe orice cățelandru -, că simți nevoia să se trântească pe spate și să se tăvălească în iarbă. se zbătu și se zvârcoli ca un pește, cu spinarea arcuită și burta-n sus și, când se ridică iar în picioare și se scutură, o bură de apă i se desprinse din blană, sticlind ca niște solzi argintii în bătaia lunii. (p.204)

apoi se uită după un stol de gâște, după care ia drumul străzii apropiate.

numai într-un spital de nebuni poți admira jocul unui câine. eu însumi mi-aduc aminte că, în timpul unui planton din armată - tot un soi de ospiciu -, m-am jucat toată noaptea cu o cățea. însă, în contextul cărții, în care personajul, un indian gonit din rezervație, se preface surdo-mut pentru a observa mai bine viața dimprejur, luarea aminte la jocul instinctual al unui dobitoc mi-a dat seama de impotența comunicării între noi, oamenii de azi. și de nevoia recurgerii la alte "comunicări" mai autentice.

fragmentul lui ken kesey m-a învățat mai mult decât cursurile de comunicare, în care mi se spune să ascult și să observ. mi-a pus că pot "comunica" mai mult prin jocul unui animal, că instinctual, ceea ce văd la un dobitoc îmi va ajuta, cumva, mai târziu. așa cum îl va ajuta și pe personajul romanului, la sfârșit. câinile i-a arătat direcția.

închiderea la falsa comunicare și deschiderea tăcută spre rădăcinile instinctuale e lecția importantă pe care ken kesey mi-a dat-o, prin câteva pagini. și i-am iertat unele scene plicticoase din carte.

2 mai 2012

papagalul lui flaubert de julian barnes

julian barnes
 papagalul lui flaubert
 (flaubert's parrot)
 editura univers, bucurești, 1997 
traducere de virgil stanciu
 192 de pagini broșate 
coperta de done stan
pentru că s-a tot scris despre ultimul roman al prolificului romancier englez julian barnes, câștigător al booker-ului de anul trecut, m-am gândit să reiau primul roman tradus la noi acum 15 ani, și reluat recent și de adevărul, în ediția lor cartonată. nu rămăsesem cu prea mult - cum am scris de pildă, într-un post mai vechi despre dezamăgirea față de literatura engleză contemporană.

o biografie postmodernă a lui gustave flaubert
poate că este despre flaubert, mai precis un ghid în opera, dar mai ales în viața romancierului francez; sau poate că este plin de umor, inundând de poante și anecdote, deși unele cinice; sau pentru că se citește cum e scris - alert postmodern, mi-a plăcut atât de mult atunci ca și acum.

personajul principal este medic, geoffrey braithwaite, și dezamăgit de dispariția soției - cum și de ce nu spun - călătorește la rouen, în căutarea lui flaubert și a papagalului său, din povestirea un suflet curat. care este papagalul adevărat - cel din muzeul din rouen sau cel de la hôtel-dieu? începe astfel și călătoria noastră în lumea lui gustave flaubert, cu amorurile, mizantropiile sale, bolile, și mai ales operele sale (cel mai mult, corespondența).

până la urmă, la întrebarea fundamentală - omul sau opera? flaubert sau bovary/educația/bouvard/etc.? se răspunde și una și alta. iar în cazul de față, citind cartea englezului, suntem mai curioși să citim cărțile francezului. 
dar care este motivația? de ce ar fi important pentru personajul principal, doctorul geoffrey braithwaite dezamăgit de viață un autor mort, de secol 19? de ce ar fi important pentru noi? pentru că este un foarte bun mijloc de a medita la viață, la sensul ei, la lumea din jur, flaubert apare ca un magnet care adună în jurul lui întrebările fundamentale. 
meritul romanului acesta este - în jurul lui falubert - a unui autor atât de mare - scriitorul englez de secol 20 construiește perfect lumea sa cu întrebările sale vizavi de ea și de cea reală. un roman postmodern extrem de serios.

stilul este amestecat, însă potrivit fiecărui subiect tratat - iubirea cu louise colet, ochii emmei bovary, călătoriile de tinerețe - sunt adunate o ulțime de discursuri: autobiografic, istoric apodictic, (meta)critic, când rece și obiectiv, când nostalgic și iubitor. barnes e și aici un maestru.  

iată preferințele livrești ale autorului:
  • m-am autoeducat cu wells, huxley și shaw; că o prefer pe george eliot, chiar și pe thackeray lui dickens; că îmi plac orwell, hardy și housman și-mi este antipatică trupa auden-spender-isherwood (propovăduitori ai socialismului ca derivație a mișcării pentru reformarea legii homosexualilor); că pe virginia woolf o păstrez s-o citesc când voi fi mort. confrații mai tineri? scriitorii de azi? ei bine, par toți capabili să execute perfect câte un singur lucru, dar nu reușesc să înțeleagă că literatura depinde de capacitatea de a face foarte bine mai multe lucruri concomitent. (p.92)
câteva chestii flaubertiene:
  • indiferent de ce-o să se mai întâmple, o să rămânem proști. (p.61)
  • scriitorul trebuie să se bălăcească în viață ca într-o mare, dar să nu-i lase apa să treacă de buric. (p.126)
  • publicul dorește opere care să-i flateze iluziile. (p.127)
  • cea mai bună formă de guvernământ este una muribundă, fiindcă lasă locul uneia noi. (p.123) 
  • tot visul democrației se rezumă la a ridica proletariatul până la nivelul de idioțenie atins de burghezie (p. 80)
  • față de prostia din epoca mea simt valuri de ură înăbușitoare. mi se ridică în gât căcatul, ca la un suferind de hernie strangulată. dar creau să-l rețin, să-l fixez, să-l îngroș; vreau să fac din el o pastă cu care să vopsesc tot secolul al 19-lea, așa cum în india pagodele sunt zugrăvite cu balegă de vacă. (p.12)

și ceva de sigmund freud:
  • în adâncul inimii, nu pot să nu fiu convins că scumpii mei semeni, cu câteva excepții, nu valorează nimic.  




saitul autorului aici.
romanul e disponibil la adevărul și nemira.


5 ianuarie 2012

călătorie livrească prin istanbul, cu viaţă de scriitor

twitterezumat: 
unde se vede că sufletul unui oraş poate sălăşlui într-un singur om.


orhan pamuk
istanbul, amintirile şi oraşul,
(hatıralar ve şehir)
editura polirom, iaşi, 2011,
traducere de luminiţa munteanu,
473 de pagini broşate
coperta de laurenţiu midvichi
impresiile:
37 de capitole, unele cu amintiri din copilărie şi tinereţe, altele despre oraş - mărturii, istorie, impresii. totul sub semnul melancoliei.

I. memoriile
într-un neam moştenitor a unei averi considerabile, dar care scapătă treptat, scriitorul se naşte la 7 iunie 1952, la istanbul. este al doilea fiu al unei tinere familii moderne. crescut mai mult de mamă, tatăl fiind mai mult plecat în călătorii de afaceri păguboase sau la aventuri galante, copilul deschide ochii asupra unei lumi aflate între un trecut glorios şi un prezent sărac, dar modern. cu multă sensibilitate, dar şi cu umor, copilul orahan alege mai întâi pictura (sub influenţa lui utrillo si bonnard), iar mai apoi, ajuns tânăr, literatura.

II. oraşul
fără pic de îndoială, cartea este confesiunea autorului despre dragostea sa pentru oraşul în care a locuit, dar mai ales a trăit dintotdeauna - istanbulul - eu mi-am petrecut copilăria simţind că trăiam nu într-un mare oraş al lumii, ci într-un oraş mare, sărac, de provincie. (p,.308)

- de la palatele de lemn de bosfor, unice mărturii ale trecutului luminos de imperiu, ce ard una câte una în spectacole publice gratuite, unde se vând seminţe, dulciuri şi suveniruri - viaţa mea se alcătuieşte dintr-o serie de amintiri, de peisaje şi de locuri desprinse din acel rai ce aparţie trecutului (p.89);
- de la cartiere ca nişantaşî - cu blocul-muzeu al familiei - şi cihangir - cu apartamentul mamei unde scriitorul îşi pictează tablourile şi-şi consumă prima dragoste;
- de la catastrofele navale ale vaselor de pe bosfor (în care au fost implicate multe nave româneşti) şi pitorescul cartierelor mărginaşe,

 
coperta ediţiei turceşti

- până la incursiuni în istoria culturală a cuvântului hüzün (melancolie),
- până la mărturii ale prezenţei franceze în capitala turciei (nerval, gautier, flaubert)
- sau comentarii şi istorii din cultura scrisă a oraşului - ale autorului enciclopediei istanbulului reşat ekrem koçu, sau scriitorilor tanpînar şi yahia kemal.


impresia finală
însoţit de foarte multe fotografii sau gravuri, acest volum minunat merită nu doar citit, ci şi plimbat, prin capitala despre care vorbeşte, sub braţ, într-o excursie (pe care eu mi-am programat-o anul acesta). e ca şi cum aş merge alături cu un intelectual nicidecum turc, ci profund european.


citate amuzante
  • primul lucru pe care l-am învăţat la şcoală a fost că unii oameni sunt proşti, iar al doilea, că alţi oameni sunt şi mai proşti decât primii. (p.151)
  • foarte mulţi dintre concetăţenii noştri istanbulezi circulă pe străzi foarte neglijent, izbindu-se necontenit unii de alţii, că obişnuiesc să arunce pe jos bilete, cornete de îngheţată sau coceni de proumb, că pietonii circulă pe şosele iar maşinile pe trotuare şi că toţi locuitorii oraşului sunt foarte prost îmbrăcaţi, nu atât din sărăcie, cât din lene şi ignoranţă. (p. 177) dintr-un comentariu de ziar
  • remarca "nu deschideţi uşa şi geamul că se face kurander" mă făcea să cred că exista un oarecare kurander baba, al cărui suflet nu trebuia să fie tulburat. (p.226)
  • îmi cumpăram, de la vânzătorii de pe străzi , covrigi, midii prăjite, pilaf, castane, chiftele, sendvişuri cu peşte, fursecuri, ayran, şerbet, tot ce-mi poftea inima. (p.378) - un soi de fast food.
  • sfatul mamei: pentru a putea trăi în această ţară, printre aceşti oameni nevolnici, slabi şi ignoranţi fără a te simţi umilit, aşa cum meriţi, trebuie să-ţi ai propria afacere, să fii bogat, aşa încât să poţi sta cu fruntea sus. (p.453) 
despre alte 2 cărţi ale lui orhan pamuk aici şi aici.


    fotografia autorului, copertă a ediţiei spaniole, de aici

    cartea poate fi cumpărată de pe de aici.

    12 decembrie 2011

    lumea gheţii

    eu ce sunt? să fiu, oare, omul de ştiinţă, observatorul? să fiu oare, omul care are şansa să privească, în parte, viaţa din exterior? dintr-un unghi nou, format în egală măsură din solitudine şi clarviziune? sau sunt, pur şi simplu, doar patetică? (p.198)

    este domnişoara smilla, 37 de ani şi un singur prieten, un băieţel pe nume isaia. care moare. după unii, un accident. nu şi după ea, care porneşte să descopere adevărul. şi va reuşi. sfârşit.
    roman poliţist. sau de aventuri, sau psihologic. sau de ştiinţă. prinde cititorul şi-l duce în copenhaga, dar şi în thule (groenlanda) sau peste atlantic, pe un vapor.

    avem cu toţii o încredere oarbă în cei ce iau deciziile. avem încredere în ştiinţă. deoarece universul nu poate fi pătruns în toate profunzimile lui, iar pe informaţii nu te poţi baza sută la sută. acceptăm existenţa unui glob pământesc rotund, acceptăm existenţa nucleelor atomic ţinute laolaltă, ca picăturile, de către un univers curbat, precum şi necesitatea de a interveni în materialul genetic. şi nu fiindcă am fi convinşi de corectitudinea tutror teoriilor, ci fiindcă avem încredere în cei ce ni le prezintă. suntem cu toţii, prozeliţi ai ştiinţei. dar, spre deosebire de adepţii altor religii, prăpastia dintre noi şi preoţi nu mai poate fi desfiinţată. (p.356)


    ceea ce mi-a plăcut - pe lângă gândurile cinice şi cumplit de "adevărate" ale domnişoarei smilla - a fost lumea de gheaţă  pe care høeg o creează cu ajutorul acestui personaj, geolog şi specialist în fenomenele gheţii. albul zăpezii, răceala gheţii dar şi căldura ei, gheţarii, groenlanda - perspectiva unei lumi de neaflat din altă parte. de simţi fulgi pe limbă şi-ţi vine să te tragi mai lângă calorifer sau s-arunci o pătură-n spinare.   

    aşa încât, dacă găsiţi cartea prin vreun anticariat sau pe la vreun/vreo prienten/ă, luaţi-o şi citiţi-o! păcat că nu e reeditată.

    peter høeg, cum simte domnişoara smilla zăpada (frøken smillas fornemmelse for sne), editura univers, bucureşti, traducere (minunată!) de valeriu munteanu, 391 de pagini
    coperta de done stan

    romanul a fost ecranizat în 1997 (imdb). imaginea de sus e un cadru.

    4 noiembrie 2011

    când tragedia trebuie să devină farsă

    jonathan franzen a devenit celebru după ce i-a refuzat oprah-ei winfrey - un fel de Dumnezeu care pune mâna-n cap scriitorilor americani - invitaţia de a participa la clubul ei de carte (oprah's book club) urmărit de 7 milioane de americani. drept urmare, refuzul a devenit o pecete de book seller pentru masivul său roman.
    iar de curând, revista time i-a postat chipul ca mare scriitor, după ce a mai scris un roman, libertate, tradus şi la noi (leo şerban, un admirator al lui franzen, spunea că nu e la fel de mişto ca acesta).

    comparaţia lui michael cunningham a corecţiilor cu casa buddenbrook este extrem de inspirată. este vorba tot despre prăbuşirea unei familii, la sfârşitul unei epoci destrămate într-o ţară (aici america) capitalistă înfloritoare. numai că ironiei thomasmanniene îi ia locul farsa (doar a trecut un secol!) tragedia aparţine demult, grecilor antici şi deloc contemporaneităţii. 

    capul familiei lambert, albert (aliteraţie şi ea faină), un om profund moral şi ivertit, slujbaş la o companie de căi ferate şi inventator amator, sfârşeşte bolnav de parkinson şi incontinenţă, dar şi de continenţă sentimentală: chiar şi în ultimele clipe, este incapabil să-şi exteriorizeze persoanelor dragi vreo mărturisire. în spital, ar vrea să spună
    am făcut greşeli...
    am rămas singur...
    am făcut pe mine...
    am vrut să mor...
    am regrete...
    am făcut tot ce-am putut...
    am ţinut la copiii mei...
    am nevoie de ajutor...
    am vrut să mor...
    dar nu reuşeşte decât să spună "am să plec de-aici" - ceea ce se va dovedi imposibil. (p.536)

    soţia sa enid, gopodină americană dedicată familiei are ca unic lucru adevărat "capacitatea de a iubi" şi se strădiueşte să-şi ţină laolaltă puii, dar ajunge singură, condamnată să-şi "corecteze" sentimentele. căci cum îţi puteai îngădiu să respiri, şi cu atât mai puţin să râzi, să dormi şi să mănânci bine, dacă erai incapabil să îţi imaginezi cât de grea putea fi viaţa unui alt om? (p.504) iar moartea e o problemă numai dacă ştii că eşti mort, ceea ce nu se poate, pentru că eşti mort. (p.312)

     coperta ediţiei princeps

    totuşi, speranţele familiei, cei 3 copii - gary, chip şi denise - nu se dovedesc nici ei prea norocoşi: unul e bogat, însă e terorizat de nevastă; celălalt e deştept, dar se ratează; iar fata e talentată, dar nu ştie să-şi gestioneze homosexualitatea - toţi caută să-şi "corecteze" eşecurile şi să fie aşa cum "trebuie". evident, autorul nu ne spune dacă reuşesc sau nu. de fapt, aceste corecţii sunt o prostie. dar oare nu fiecare dintre noi, vrem să ne corectăm anumite "eşecuri"?

    reuşita cea mai mare a romanului, după mine, este coerenţa fiecărui personaj, perspectiva sa unică -şi diferită deci de a celorlalţi - asupra vieţii. franzen reuşeşte să se despartă de delillo sau pynchon, fără a reuşi mai puţin, şi să se întoarcă la un stil clasic. de exmplu, e genială "viziunea" lumii ca o imensă puşcă, aparţinând unei femei cu gânduri de răzbunare pentru fiica ucisă.

    anyway, un roman greu, pe care l-am abandonat în concediu, dar l-am reluat - şi bine-am făcut.

    jonathan franzen, corecţii (corrections), editura polirom, iaşi, 2004, traducerea (excelentă) de cornelia bucur, 546 pagini broşate
    coperta de ionuţ broştianu

    despre carte a scris recent ronziki.
    cartea poate fi cumpărată - într-o nouă ediţie - de pe aici.

    postare apărută mai întâi pe blogul lui micawber, aici.

    30 septembrie 2011

    o americă amuzant de sinceră

    tom wolfe
    este un scriitor consacrat în america, romanele sale se bucură de mare succes, tipul e deja un clasic, a apărut chiar şi în revista time, şi păstrează cu obstinaţie imaginea unui dandy, cum se vede în imaginea de mai jos. fermecat de jurnalism, îşi ia doctoratul cu o teză despre comunismul scriitorilor americani iar apoi merge pe teren ca reporter - mai întâi la the washington post, apoi la new york herald tribune.

    se desparte de stilul jurnalistic, adoptând tehnici literare în articolele de ziar. se naşte noul jurnalism. debutează cu articole, dar scrie şi cărţi de arhitectură şi inevitabil, roman. inspirat de dickens, thackeray, scoate pe piaţă rugul deşertăciunilor, ce devine imediat bestseller, ca imagine a new york-ului şi deci, a americii - wall street dar şi bronx, sistemul judecătoresc dar şi cel jurnalistic, negri dar şi evrei şi protestanţi.




      
    rugul deşertăciunilor
    un accident rutier în bronx. un bogătan şi amanta lui accidentează un puşti negru. iată scânteia ce aprinde întregul oraş. mai avem un jurnalist beţiv şi un procuror libidinos şi alte personaje secundare, dar nu mai puţin importante - o nevastă, o amantă, o jurată, un pastor răzbunător etc. - toate alcătuind harta omenirii americane a anilor '80. stropită cu acid, dar şi cu praf de chicot. 

    impresia generală despre acest roman - dincolo că se citeşte cu pasiune - este că tom wolfe descrie o americă departe de idealurile spre care a năzuit de veacuri.

    astfel, ziariştii nu au nici o legătură cu adevărul, mişună doar după sordid şi exagerări; procurorii nu au nici o llegătură cu dreptatea, mişună doar după putere şi politică; negrii înşişi stârnesc la rasism, dornici doar să-şi exibe frustrările; preoţii stârnesc la violenţă; puterea e dornică să-şi arate muşchii asupra supuşilor săi. până şi lumina e mai periculoasă decât întunericul.
    în această sarabandă furibundă a oamenilor, cu miros de lăcomie, orgoliu, putere, corupţie şi evident, bani, doar moartea - ca în nuvela lui Edgar Allan Poe, unul dintre laitmotivele cărţii - o mai potoleşte.

     câteva coperte ale ediţiilor americane

    amintesc de câteva scene minunate despre viaţa new york-ului (o serată, o şedinţă de tribunal, o întrevedere intimă între doi amorezi...), multe hilare.  şi de câteva citate:
    • un liberal e un conservator care a fost arestat. (p.584)
    • eul tău e doar o reţea de alţi oameni, toţi oamenii de care eşti legat. (p.556)
    • nu era o arestare obişnuită. era o moarte. orice urmă de onoare, respect, demnitate pe care el, o fiinţă numită mccoy, a putu vreodată să le aibă, dispăruseră, aşa deodată, şi acum stătea în ploaie sufletul lui mort, cu cătuşe, în bronx, în faţa unei uşi meschine, mărunte, de metal, la capătul unui rând de duzină de elţi deţinuţi. viermii îi spunea sherman. erau peste el. (p.478)
    • esenţial pentru un on cu farmec în scietate este să aibă o poveste, de preferat axată pe nişte nume importante, care să se potrivească oricărui obiect. (p.296)

    fără nici o fărâmă de îndoială un roman esenţial pentru literatura americană.

    ***
    un cuvânt despre traducător, radu lupan (pseudonimul lui raymond leibovici), redactor la contemporanul, apoi la e.s.p.l.a. traducător prolific din autori englezi şi americani: adio, arme şi integrala prozei scurte de hemingway, ursul şi lumină de august de faulkner, orwell, s.u.a. de don passos, corespondenţa lui james joyce.

    tom wolfe, rugul deşertăciunilor (the bonfire of the vanities), editura univers, bucureşti, 1996, traducere (excelentă) de radu lupan, 702 pagini, broşată
    coperta de vasile socoliuc

    romanul a fost ecranizat de brian de palma în 1990 cu tom hanks, bruce willis and melanie griffith (imdb).

    am înţeles că polirom are în lucru de ceva vreme un alt roman de wolfe, eu sunt charlotte simmons.

    3 septembrie 2011

    pasionant

    n-am terminat de recitit romanul, însă nu mă pot abţine să scriu cât de mult îmi place! pe care l-am luat într-o pauză de corecţii şi nu-l mai las. şi-l recunosc pe john fowles drept cel mai important autor britanic contemporan, faţă de care cei "mai contemporani" - mcewan, coe, ishiguro - sunt mult mai slabi. poate la acelaşi nivel stă colm tóibín din maestrul.

    romanul este scris într-un stil clasic englezesc, pentru că acţiunea se petrece în perioada victoriană, aşa că omagiile lui fowles sunt aduse lui thackeray, hardy şi austen. dar autorul ştie să se distanţeze de acea epocă şi chiar de romanul şi personajele sale. parcă vrea să se împrietenească cu cititorul şi se întâmplă de multe ori să-şi "judece" personajele, "empatizând".

    într-un fund de provincie de coastă englezească - oraşul lyme (în care se petrece şi persuasiune a lui austen, recent citit) - aristocratul charles smithson, logodit cu burgheza ernestina freeman o întâlneşte pe domnişoara "decăzută" sarah woodruff aka tragedia, "victimă" notorie a unui locotenent francez seducător. traiul plictisitor al tânărului - călătorii şi paleontolog - e tulburat de povestea, dar mai ales de prezenţa femeii decăzute, care-l atrage ca lumina pe-o molie.


    fowles ştie să povestească, să se joace cu stilul, să facă mişto, să se oprească pe felurite perspective - găsim şi vieţi de servitori, medici - pulverizează o epocă în multiplele ei faţete şi-o cântăreşte cu ochi critic. avem studii asupra isteriei, darwinism, marxism, biliografii de epocă.

    câteva citate:
    - cum se scria despre un bestsellers din sec.19?
    poemul este o istorie mişcătoare, pură şi duioasă, care vorbeşte espre durere, suferinţă, iubire, datorie, evlavie şi moarte. (p.131)

    - nu există decât o singură definiţie bună a lui dumnezeu: libertatea care îngăduie altor libertăţi să existe. (p.113) - numai un britanic ar putea spune aşa ceva!

    - marx, manuscrise economice şi politice: munca este străină muncitorului, ea nu face parte din natura sa şi, în consecinţă, el nu se împlineşte, ci se neagă pe sine prin ceea ce face, are un sentiment de nefericire, nu de bunăstare... muncitorul se simte aşadar în largul său numai în timpul orelor de răgaz, pe câtă vreme în timp ce lucrează se simte părăsit. (p.99)

    revin.

    john fowles, iubita locotenentului francez (french lieutenent's woman), editura univers, bucureşti, 1994, traducere de mioara tapalagă
    coperta (oribilă) de dan stanciu
    broşată

    alte impresii la cartea şi filmul şi liliac violet.

    romanul este reeditat de editura polirom şi poate fi cumpărat de pe aici.



    28 august 2011

    vizuina

    dintr-o scrisoare către felice: deseori, m-am gândit că cel mai bun mod de a-mi trăi viaţa ar fi pentru mine să mă regăsesc, cu toate instrumentele de scris şi cu o lampă, în cămara cea mai lăuntrică a unei pivniţe zăvorâte, întinzându-se mult sub pământ... drumul în halat spre mâncarea lăsată acolo, prin toate cămările boltite ale pivniţei, ar fi singura mea plimbare. apoi m-aş întoace la masa mea, aş mânca încet, îngândurat, şi aş începe de  îndată să scriu. şi ce-aş mai scrie atunci! din ce profunzimi mi-aş smulge atunci scrisul!

    vizuina este ultima povestire a lui franz kafka. a scris-o în iarna dinaintea morţii, din 1923-1924, într-o singură noapte, se spune, în noul său domiciliu din berlin-steglitz, mutat împreună cu iubita sa dora dymant.

    pentru mine, este cea mai bună scriere - finalizată - a lui kafka despre relaţia omului cu lumea: nesiguranţa, singurătatea, temerile şi angoasele omului dintotdeauna sunt aici descrise magistral, unul după celălalt, într-o construcţie la fel de magistrală.

    pe scurt, este vorba despre un animal oarecare care povesteşte despre vizuina lui pe care a construit-o sub pământ. mi-am amenajat vizuina şi pare să fie reuşită. (p.327) se mândreşte cu "opera" lui, pe care încearcă s-o descrie: cu culoare largi, cu cămări unde-şi ţine proviziile şi chiar c-o piaţă centrală. dar desigur că vizuina trebuia să aibă şi-o intrare, şi deîndată, şi pericolul - aşa cum intră el în vizuină, poate intra şi altcineva. şi mândriei şi siguranţei vizuinii le ia locul teama:

    dar cineva poate să dea buzna aici şi să distrugă totul pentru totdeauna. eu ştiu prea bine asta şi în viaţa mea nu mai există, nici chiar acum, când ajuns aici la punctul ei culminant, aproape nici o oră cu totul liniştită, căci acolo, în landa întunecată, eu sunt muritor şi în visele mele deseori, apare câte un rât pofticios amuşinând neîncetat pe ici şi colo. (p.328)

    aşadar, scopul până la urmă al vizuinii - de a adăposti şi proteja - e mereu în pericol de-a dispărea. ba ideea de a veni cineva şi a distruge totul intră până în adâncurile animalului, în conştiinţă, speriindu-i visele cu imagini înspăimântătoare. iar dacă teama aceasta se înstăpâneşte, dublată de istoriile impersonale, creează o angoasă perpetuă:


    şi nu numai duşmanii din afară mă ameninţă. mai sunt şi aceştia dinăuntrul pământului. eu nu i-am văzut niciodată, dar povestesc legendele despre ei şi cred cu tărie că ei există. (p.329)

    dar să nu credeţi că în povestire apare vreodată vreun duşman sau vreo vietate. nu. singura tensiune a povestirii constă în trecerile de la sentimentul de linişte trăit în vizuină şi cel de angoasă trăit tot aici: partea cea mai frumoasă în vizuina aceasta este liniştea cu care mă înconjoară. e drept, e o linişte înşelătoare. (p.329) orice încercare de explicare raţională, orice descriere a frumuseţii vizuinii, e contrazisă imediat de spaima pericolelor.

    evident, el, animalul, nu se încrede în nimeni - pentru că există pericolul ca vizuina să-i fie răpită - şi decide să rămână singur. însă şi singur - am parcă impresia că eu însumi sunt duşmanul acesta şi eu mi-aş spiona singur prilejul acesta potrivit de a forţa cu succes intrarea. (p. 339)

    iar totul începe să se prăbuşească atunci când apare un mic zgomot: un freamăt de-abia audibil mă trezeşte. (p.344) nu ştie de unde vine şi nici noi nu ştim dacă zgomotul e real sau nu. dacă e zgomotul făcut de animalul însuşi sau nu. însă acesta devine singura certitudine a pericolului. aşa că vor începe o cercetare a cauzei acestui zgomot, construirea de scenarii şi de planuri de apărare, toate într-o tensiune continuă. tot nu mă liniştesc, mă grăbesc mai departe, nu ştiu eu ce caut, probabil doar ca să-mi omor astfel timpul. (p.352) ascult în zece locuri alese la întâmplare şi disting limpede iluzia, fâşâitul a rămas la fel, nu s-a schimbat nimic. (p.356)

    evident, final nu există, dar e mai bine, ne putem închipui mai multe finaluri. sau până la urmă, nici unul. de exemplu, filozoful walter biemel, care i-a închinat povestirii un întreg capitol din cartea sa expunere şi interpretare îşi imaginează că animalul, tot căutând zgonotul, îşi distruge până la urmă vizuina.

    pentru mine, rămân întrebările:
    - este zgomotul o iluzie?
    - este zgomotul produs de animalul însuşi, ce freacă de pereţii vizuinii?
    - există de fapt un pericol?
    - animalul se joacă cu noi, să-şi omoare timpul?
    - este vizuina un adăpost, sau o capcană?

    cert este că animalul începe să devină prizonierul propriei lui vizuini, datorită fricii organice de care nu poate să scape. însăşi condiţia de muritor presupune această frică. şi indiferent de cât de sigure şi frumoase vizuini ar face, muritorul va rămâne cu blestemul fricii.

    evident, putem interpreta nuvela psihologic, sau psihanalitic, sau filozofic (cum o face biemel), sau cultural, sau social, însă mie-mi place să văd aici condiţia şubredă a omului care-şi contruieşte în jur vizuina sa, lumea sa, în care să se simtă în siguranţă. iar kafka arată aici - cu geniu literar - că lumea artificială creează din plin angoase, poate mai mari decât cea vizibilă, din "exterior".

    vizuina (der bau) în franz kafka, opere complete (6 volume apărute), vol. 1, proză scurtă, editura univers, bucureşti, 1996, traducere de mircea ivănescu, pag. 327 - 358
    coperta vasile socoliuc

    8 august 2011

    am mai plâns niţel

    dacă sunteţi dintre cei care n-au citit această carte, vă rog să corectaţi, mai ales că a doua ediţie a apărut ca prim număr în colecţia de la cotidianul din 2006. şi până la urmă, cele 203 pagini (în ediţia mea) nu-nseamnă mare lucru când e vorba despre o carte de goncourt (printre puţinele care chiar merită...).

    dacă sunteţi dintre cei care nu ştiu plotul, e vorba despre o iubire. una profund umană, dintre un tânăr adolescent arab orfan, mohamed aka momo, şi o evreică grasă, madam roza, în pensiunea căreia clandé creşte alături de fii de curvă (la propriu). anii săi de ucenicie de mic gavroche sunt surpinşi cu naivitate, însă într-un limbaj argotic, destul de bine transpus de laszlo alexandru (care se îşi explică propria poveste de dragoste cu romanul aici). 

    despre o altă carte de romain gary, prima dragoste, ultima dragoste aici.

    deşi scăpată dintr-un lagăr nazist, madam roza păstrează un portret mare al lui "nenea hitler" sub pat şi, când e nefericită şi nu mai ştie la care sfânt să se închine, îl scoate, îl priveşte şi imediat se simte mai bine. e o evreică dintr-o bucată, dar şi o femeie fricoasă pentru că, aşa cum spune ea "n-ai nevoi de motive ca să-ţi fie frică". şi e şi bătrână şi va trebui să se îmbolnăvească. 

    momo, abandonat de părinţi, vrea să scrie mizerabilii lui şi e atent la povestea fiecărui om pe care-l întâlneşte în cartierul belleville. până când madam roza, cinica femeie care are grijă de el, se-mbolnăveşte şi-l face să aibă o misiune. 

    eu, dac-aş fi în stare, m-aş ocupa numai de curvele bătrâne, fin'că cele tinere au proxineţi, da' cele bătrâne nu au pe nimeni. Le-aş lua numai pe cele care-s bătrâne, nasoale şi care nu mai sunt bune de nimic, aş fi proxinetul lor, aş avea grijă de ele şi le-aş face dreptate. aş fi cel mai mare curcan şi proxinet din lume şi la mine n-ar mai vedea nimeni niciodată o curvă bătrână abandonată, plângând la etajul şase fără lift. (p.102)

    cum se termină cartea nu vă spun, dar mai dau câteva citate:
    bolnavii de nervi sunt nişte oameni la care li se explică tot timpul căî n-au ceea ce au şi că nu văd ceea ce văd şi-atunci ajung să fie scrântiţi la cap. (p.143)

    doamnă, sunt persecutat fără a fi evreu. nu deţineţi monopolul. s-a terminat cu monopolul evreu, doamnă. mia sunt şi alţi oamni, în afară de evrei, care au dreptul să fie persecutaţi. (p.146)

    de câte ori ne priveam, ne durea pe-amândoi. (p.190)

    o carte uimitoare, care m-a impresionat profund, spre final m-a gâtuit de emoţie. un motiv în plus să mă decid să caut şi celelalte cărţi ale lui gary.

    romain gary (émile ajar), ai toată viaţa înainte (la vie devant soi), editura univers, bucureşti, 1993, traducere de laszlo alexandru, 203 pagini 
    coperta de dan erceanu

    cartea poate fi descărcată pdf de aici.

    alte impresii la liviu, zum, luciat,
    Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...