dimineaţa unui fan. al lui valentin tănase

La început au fost Povestiri istorice de Dumitru Almaş. Pe coperta mare, voievodul Ştefan pleacă la luptă. Am 5 ani, iar la bunica, de Crăciunul lui 1981, mama îmi dăruieşte cartea. Mirosul sobei. Nu ştiu încă să citesc, aşa că mă las vrăjit de ilustraţiile poveştilor. Bucurie. Ha, ha. Aşa mă întâlnesc cu desenele lui Valentin Tănase.

La şcoală, primesc Cutezătorii. Pe ultima pagină, benzi desenate. Din nou, Valentin Tănase. Primesc şi Luminiţa şi Şoimii patriei. Întâlnesc alţi eroi, înfăţişând mitologia mea de personaje.

Învăţ să desenez şi eu. Fac benzi desenate. Copiez pe geam chipurile dragi din casetele colorate. Desene lui Valentin Tănase. Apoi le colorez, în caiete şi planşe. Am albumele mele mele. Pastişez.

Cumpăr cărţi. Banii de buzunar se duc pe copertele familiare. Recunosc stilul. Lui Valentin Tănase. Cărţi pentru copii şi tineret. Unele au şi ilustraţii. Uraa. Desenate tot de el. Părinţii ştiu deja cum să-mi aleagă din librărie darurile de Moş Gerilă. În vacanţe, la chioşcurile de ziare, încep să caut almanahurile anuale în care apar desenele lui.


Particip şi eu, în sfârşit, la un concurs de benzi desenate. Am 13 ani. Iau menţiune. Un joc de şah şi o geantă de voiaj. Cu care plec în 1989 în excursie la Bucureşti. Împrenună cu tata. Vreau să văd fresca de la Muzeul Militar. Pictată tot de Valentin Tănase.


După 1990. Cumpăr tot mai multe cărţi cu copertele lui. Găsesc chiar şi Cei trei muşchetari, aşa că arunc ediţia în care-am citit romanul prima oară. Apar revistele BD. O groază de comori grafice.
Între timp, în cei 20 de ani, aflu că are expoziţii, pictează fresce. Chiar şi biserici. Ridică statui, proiectează monumente.Tot Valentin Tănase.

***

Sîmbătă dimineaţă. 17 septembrie. Sunt acasă la Valentin Tănase. Admir.
Atelierul. Un tablou neterminat. Schiţele. Pensulele. Şevaletul. Şi mai ales. Mâinile. Care au născut decorurile minunate ale copilăriei mele.

Îmi retrăiesc copilăria. Aş vrea să-i vorbesc despre sutele de ore petrecute cu creaţiile lui. Dar mă înfrânez cât pot. Şi-l ascult. Şi-l admir. Nu-mi vine să cred că e, totuşi, un om.
Dar urma pensulei. Liniile desenului. Textura pânzei. A hârtiei.
Simt lumina ce trece nemijlocit prin ele, şi-mi dau seama că trăiesc acum ceva unic.
Mulţumesc.

îi mulţumesc lui constantin pîştea care a intermediat întâlnirea unui fan cu creatorul obiectelor admirate.

sursa picturilor este aici.

un alt eveniment cultural - la bcu

17 septembrie (ora 17:00) - 24 septembrie (ora 24:00)

 biblioteca centrală universitară carol I

- standuri de carte

- seminarii de arhitectură

- spectacole de teatru, concerte şi filme selectate de transilvania film

- lounge

- flotă de biciclete

- tururi ghidate prin clădirile bibliotecii

http://stradadecarte.ro/

cine ştie? poate nu va fi ÎNCĂ un eveniment kitschios.

de moarte

nu am înţeles niciodată de ce nu ne deranjează să "vedem" moartea în filme, cărţi, teatru, muzică,
trecem firesc pe lângă cimitire şi magazine de pompe funebre,
însă nu ne gândim aproape niciodată la propria noastră moarte.

poate pentru că am crescut într-o tradiţie care ne spune că e un lucru rău.
oare nu vom înţelege niciodată că e un lucru firesc?

poză de radu afrim de aici.

☺☺☺☺☺ johanes von tepl - plugarul şi moartea

postul de astăzi e aici.

☺☺ Dan Petru Cristea – Scaune de pluş

un guest post de micawber

Musai ca amatorii de literatură română contemporană să-şi pregătească sacul şi să dea fuga la pomul lăudat, căci s-a publicat romanul care a câştigat ditamai concursul de debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2009. E vorba de Scaune de pluş de Dan Petru Cristea, iar coperta I a cărţii ţine morţiş să ne pună asta în vedere. Acum că ştim cum stăm, putem să tragem aer în piept şi să ne punem pe citit.

Suntem în plină istorie contrafactuală, în România, pe la sfârşitul anilor 1990 - începutul anilor 2000, dar nu orbecăim prin cotloanele tranziţiei, căci sistemul comunist n-a căzut. E adevărat că a avut loc o tentativă revoluţionară în 1989, avându-l printre fruntaşi pe poetul Dima Mircescu, dar a eşuat, iar dictatorul Ceavuşescu (sic!) a reprimat mişcarea şi s-a menţinut la putere. Vechiul regim a continuat să-şi facă mendrele, să înfometeze populaţia şi s-o ţină în întuneric. A trebuit totuşi să întreprindă şi unele eforturi de acomodare la noile realităţi tehnologice, cum ar fi introducerea internetului, distribuit cu zgârcenie şi strict controlat de o secţiune a Securităţii, aşa-zisul SRAI (Serviciul Român de Acţiune Informatică). Miroase de te trăsneşte a utopie, din acelea numite, cu un termen cam nătâng, negative, n’est-ce pas?

Cadrul l-am schiţat. Să vedem acum obrazele şi acţiunea. Personajul principal e un anume Ion Cotorniţă, inginer de calculatoare (la fel ca autorul), devenit dizident după ce păcăleşte SRAI-ul conectându-se la internet în mod fraudulos pentru a posta mesaje anti-sistem. Ion, care e din Iaşi (iarăşi, la fel ca autorul) face o călătorie la Bucureşti cu Dacia lui amărâtă pentru a-i aduce Mariei, soţia lui, un medicament pentru boala gravă de care suferă aceasta. Să te ţii însă surpriză! A reînceput rivuluţia, bobocule! Ceavuşescu a fugit, de data asta definitiv, şi face autostopul, fiind luat în maşină tocmai de Ion. Natură dubitativă, acesta nu-l predă pe dictatorul detronat noilor autorităţi, ci începe să-l plimbe prin ţară, chipurile pentru a-l feri de abuzuri până când se vor mai linişti apele şi va putea avea parte de un proces corect. De aici un întreg roman picaresc, cu opriri insolite prin sate uitate de lume şi copleşite de mizerie (Jariştea, Vârteşcoiu, Faraoani etc.). Locurile sunt populate de ţărani cam abulici sau ţigani pitoreşti. Dintre aceştia se detaşează bulibaşa Zuicu, fost călugăr, şi Donca, consoarta d-lui, de profesie ghicitoare, care vorbesc parcă de parcă ar fi uitat cineva televizorul deschis pe o telenovelă de la PRO TV:

- Fă, taci dracu’ din gura aia afurisită, Doamne iartă-mă, şi scoate-ţi sculele să vedem ce e de făcut, că tovarăşii n-au timp până-ţi termini tu tătî urătura. Mai bine uită-te la ei c-or fi şi flămânzi.

- Şi ce-i vra acuma? Te pomeneşti că să le dau şi de mâncare... Bani au?

- Taci fă, n-auzi? Tu ştii cu cine vorbeşti? S-o schimba lumea din nou şi ne fac oameni de s-o-ntoarce roata.

Călătoria e lungă şi întortocheată, iar la un moment dat lui Ion i se alătură un prieten apropiat, un anume Mihai, fire boemă şi rebelă, cu stofă de refuznic şi o aplecare spre tirade ce se doresc sarcastice dar nu reuşesc decât să-l plictisească pe cititor. Tiranicul Ceavuşescu se dovedeşte un bătrân cam rupt de realitate, însă benign, pe care eroii noştri îl poartă pe tot felul de coclauri şi-l lasă unde cu gândul nu gândeşti, de parcă ar fi un cuptor al lui Nastratin Hogea. Până la urmă se dovedeşte că lumea nu-l ura, ba chiar mulţi cetăţeni îl simpatizau de-a dreptul (vezi vizita la exploatarea minieră Leşu Ursului, ctitorie de răsunet propagandistic a vechiului regim).

Se conturează un roman fără prea multe complicaţii, scris cu o anume minuţiozitate, dar fără strălucire, cu lungi conversaţii care nu duc nicăieri şi n-au nicio motivaţie, la care prozatorul simte nevoia în câteva rânduri să adauge şi o dimensiune metafizică. Aşa ia naştere, de pildă, un capitol despre azi dispăruta zonă bucureşteană Uranus, unde ne vorbeşte la un moment dat însuşi cartierul. Nu mai dau citate, dar rezultatul e foarte modest, cu aer de compunere şcolărească scrisă cu trăire. Pe Maria romancierul o cam uită într-un colţ după ce ne explicase, pe zeci de pagini, cum a cunoscut-o Ion, cât de mult o iubeşte el şi cum vrea s-o ajute să se vindece. Ce se întâmplă cu Ceavuşescu n-are mare importanţă, însă el nu sfârşeşte în faţa plutonului de execuţie ca în istoria reală. Între noi fie vorba, nu pricep la ce bun artificiile stupide aplicate onomasticii unora din personaje, cu epenteză, ca la numele dictatorului sau spoonerism, ca la cel al poetului-revoluţionar.

Ajuns la ultima pagină, cea cu numărul 371 (căci Dan Petru Cristea mai scrie şi mult, nu doar prost) cititorul constată că sacul cu care a plecat la pomul lăudat a rămas cam gol. Desigur, Scaune de pluş abundă în idei mari, se vorbeşte îndelung despre libertate, dictatură, opţiuni individuale, avem destule observaţii sociologice, dar probabil cei mai mulţi dintre noi ştiu deja că toate acestea nu sunt de ajuns pentru a da o literatură de calitate acolo unde lipsesc harul şi dibăcia autorului. Dar cine ştie cum or fi fost celelalte cărţi înscrise la concursul de debut!

Fact checking

Sperasem că măcar acribia inginerească a autorului (sau cel puţin un redactor de carte mai priceput decât Bianca Burţa-Cernat) ne-ar fi putut feri de agramatismele care se găsesc la tot pasul în cartea asta. N-a fost să fie. Iată două exemple, luate la întâmplare:

• Orice tentativă de acces la o adresă Web care nu se afla acum în lista albă, era blocat, iar codul de identificare [...] era memorat de SRAI [...].
• În câteva zile de căutări de frântura de Internet lăsată liberă, ca o spărtură în nori, SRAI avu certitudinea că epuizase toate site-urile permise.

Dan Petru Cristea, Scaune de pluş, Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 2010, 376 de pagini

a mai scris despre pantacruel.

lectura în democraţie (după tocqueville)

în democraţii, nu toţi oamenii care se ocupă de literatură au primit o educaţie şi dintre cei care au primit o spoială de cultură, majoritatea urmează o carieră politică sau îmbrăţişează o profesiune de la care nu se pot sustrage decât arareori pentru a gusta pe furiş din plăcerile spiritului. ei nu fac deci din aceste plăceri farmecul principal al vieţii al existenţei lor; dar le consideră ca pe o destindere trecătoare şi necesară în toiul treburilor serioase ale vieţii; aceşti oameni nu vor putea niciodată avea o cunoaştere suficient de aprofundată despre arta literară, ca să îi simtă subtilitatea; nuanţele mici le scapă. dispunând doar de un timp foarte scurt de consacrat literelor, vor să profite de el cât mai bine. le plac cărţile care se procură fără greutate, care se citesc repede, care nu necesită cercetări savante pentru a fi înţelese. cer lucruri frumoase, dar facile, care se oferă singure şi de care te poţi bucura imediat; au nevoie în special de neaşteptat şi de nou. obişnuiţi cu o existenţă practică, bătăioasă, monotonă au nevoie de emoţii vii şi rapide, de iluminări bruşte, deadevăruri sau greşeli strălucitoare care îi scot pe moment din ei înşişi şi-i introduc brusc şi violent în miezul subiectului. (p.65)

alexis de tocqueville, despre democraţie în america (de la démocratie en amérique), editura humanitas, bucureşti, 1995, traducere de claudia dumitriu, 392 pagini 

să schimbăm romania.

evident, tot americanii.

să nu ne lase s-aşteptăm o minune care să ne scape de alde iliescu, băsescu, crin, năstase, culiţă tărâţă şi alti politicieni cu doctorate. ne-au adus un proiect, care, cu o echipă de tineri entuziaşti, mulţi din IT şi marketing, să schimbe lucrurile. cu noi, împreună. restart romania.

- te-ai săturat de lipsa de transparenţă în licitaţiile publice de pe urmă cărora se-mbogăţeşte pleava?

- te-ai săturat de traficul de influenţă al hoţilor neprinşi?

- te-ai săturat de lipsa eficienţei celor de la ghişeu cu lefuri din banii noştri?

gândeşte-te la o idee, scri-o repede pe restartromania până pe 23 septembrie şi vezi ce iese. ideea poate fi pusă în aplicare pe un grant de 5000 de dolari. tu vei deveni liderul proiectului iar lucrurile vor începe să se schimbe. încet, dar bine, aşa cum trebuie. 

şi nu, restart nu e un proiect ong-ist de o zi care adună oameni să salubrizeze cu mânuşi de-acasă sau să planteze niscaiva copăcei, ca a doua zi, totul să revină la loc. ci e unul cu bătaie lungă - schimbări legislative şi sancţiuni pentru incompetenţă. poate şi pe iliescu la mititica, dar n-am eu norocul ăsta. 

eu îi felicit pe cei de la restart.ro şi abia aştept să aud de câteva schimbări aduse Ţării în care trăiesc. dvt. 

good luck, people!

cştigător concurs

răspunsul corect este "scrisoarea furată" şi despre asta scrie alex leo şerban în dietetica lui robinson. 

primul răspuns corect a fost al lui Alex Grad. pe care îl rog să-mi trimită pe mail (dragosbutuzea@yahoo.com) numele pe care să fie trimis e-book-ul. care este oferit de - un blog nou de carte.

multe felicitări!

conştiinţă versus datorie

am terminat în sfîrşit de recitit iubita locotenentului francez. deşi cu peste 500 de pagini, m-a acaparat destul de repede, cum am spus şi aici. acum îl socotesc cel mai frumos roman al lui fowles. pe lângă faptul că scriitorul descrie epoca victoriană cu ochii noştri contemporani şi îşi tratează personajele cu multă ironie, repune în faţa cititorilor câteva teme, în prezent uitate.

desenul este din coperta 2 a ediţiei originale

este vorba despre condiţia gentleman-ului englez, adică a urmaşului de nobil de ţară, al cărui scop în viaţă era vânătoarea, beţia şi curvăsăria. însă, mai presus de toate scopul era onoarea. personajul masculin al romanului, charles smithson, trebuie să aleagă între "datoria" (datoria este văzută aici ca ceva burgez) de a se însura cu o gâsculiţă fără titlu nobiliar însă bogată fată de negustor - aşa cum cerea trendul social - şi "conştiinţă", de a se însura cu o femeie tot de condiţie joasă, proscrisă, însă iubită.

o alegere teribil de dificilă: pe de-o parte, confortul social, datoria socială, dar fără conştiinţa lucrului dorit; iar pe de altă parte, dispreţul social, cu conştiinţa dragostei împlinite. evident, fowles se descurcă literar şi propune aici două finaluri. putem alege şi noi odată cu personajul. dar prima variantă, a datoriei, pare prea uşoară, searbădă şi lipsită de satisfacţii. vom alege deci a doua variantă - ah, cum se joacă fowles cu noi! - şi la fel o face şi personajul care-şi poate continua odiseea.

dar şi în acest caz vom avea două finaluri, dar nu insist pentru că vreau să subliniez altceva. faptul că, şi printr-un mod de viaţă plezirist, un gentleman mai păstra câteva lucruri sacre - onoarea, conştiinţa. iar, în ochii săi, cel mai revoltător lucru era negustoria. 

john fowles

mai avem oare, noi, contemporanii, ahtiaţi după plăcerile simple, astfel de dileme? ne mai asemănăm noi cumva cu acei genlemeni? ne mai gândim noi măcar la datorie, nu mai spun de conştiinţă şi mai ales onoare.  deşi nimeni nu va accepta să se pună despre el că nu are onoare. 
mi-ar plăcea să mă înşel.

john fowles, iubita locotenentului francez (french lieutenent's woman), editura univers, bucureşti, 1994, traducere de mioara tapalagă

concurs mare concurs

un e-book cu romanul postum al lui alex leo şerban şi tradus din engleză de antoaneta ralian - litera din scrisoarea misterioasă - este pus la bătaie astăzi aici şi va fi câştigat de primul cititor care va da răspunsul corect la următoarea întrebare - în legătură cu romanul, desigur:

care este titlul nuvelei de edgar allen poe pe care alex leo şerban spune într-o carte a sa că ar fi luat-o pe o insulă pustie?

răspunsul îl aştept, timp de 2 zile, drept comentariu la acest post. premiat va fi primul răspuns corect.

e-book-ul este oferit de - un blog nou de carte.

ce scriu blogării pentru bani? - impresiile unui cititor de bloguri

când am descoperit blogurile, am găsit pagini frumoase, dar mai ales sincere, despre oameni.

ascunşi sub un pseudonim, aceştia şi-mpărtăşeau necunoscuţilor - şi ei tot pseudonime - cele mai ascunse gânduri de-o clipă sau dintotdeauna. blogosfera era "în construcţie" iar blogării îşi puteau exhiba în voie pasiunile şi diletantismele.

în 6 ani, blogosfera s-a schimbat. au apărut topuri cu bloguri, concursuri cu blogurile cele mai apreciate. au apărut bloguri specializate, dar şi cele pentru toată lumea. au apărut blogurile colective. unii blogări au renunţat, au apărut alţii. totul într-o libertate online cum rareori găseşti în offline.

au apărut însă banii. departamentele marilor companii au căscat ochii la un instrument nou, blogul. au hotărât deci să investească. au contactat blogări cu audienţă mare, au organizat campanii special pentru blogări. între timp, au apărut şi agenţii de publicitate "profesioniste" pentru blogări.

iată cum mulţi blogări au văzut că stând frumuşel în faţa calculatorului, îşi pot băga bănişori în cont. au apărut blogări de legendă, zoso de exemplu, întâiul rothschild al blogosferei româneşti. şi vedetele media au mirosit noua "roşie montană". de pildă, un tânăr cântăreţ şi actor cere cifre cu multe zerouri în coadă de euro. nu văd mult rău în asta. dar ca la roşia montană, cianurile strică mediul: dacă la începuturile tale ca blogăr scriai despre cât de nocivă e coca cola, însă acum, pentru bani, scrii cât de bun e nu ştiu ce suc, cu euri mai abitir decât vestita licoare americană, cât de credibil eşti? când, epuizat de tot soiul de campanii, începi a scrie banalităţi, doar ca să umpli spaţiul dintre, transformându-ţi blogul în tabloid, ce imagine mai vrei să ai? 

şi iată cum blogul, dintr-un instrument sincer de gînduri şi sentimente proprii, e transformat, pe bani, într-un instrument folosit de alţii. poate pe bani mulţi. dar merită?

exemplul 1: biscuiţii lui cabral. prezentatorul teve cabral mi-a prezentat nu demult pe blogul său că carbohidraţii continuţi în nu ştiu ce biscuiţi  sunt eliberaţi treptat - "printre altele, asta înseamnă că nivelul glucozei în sânge rămâne constant dar şi că ai energie pentru 4 ore, pentru întreaga dimineaţă", zice el. mi-e greu să cred că cabral - prezentatorul teve sau blogărul? - a mâncat biscuiţii, apoi a mers la analize de sânge, ca să se/mă convingă de adevărul celor spuse. şi n-a dat copy-paste de pe un comunicat trimis în plic de agenţie laolaltă cu ceva parale.

exemplul 2: campania cu şopârlica. a fost o perioadă cînd găseam pe toate blogurile poze şi posturi despre nu ştiu ce şopârlică - mascota nu ştiu cărei campanii (ba ştiu, dar nu vreau să-i fac reclamă). a fost şi un concurs de balade 2.0 cu acea şopârlă - "şopârla însetată, nu-ştiu-cum alintată". carevasăzică, blogări care până atunci aveau tupeul să-l înveţe pe iliescu şi băsescu cum e cu politica, pentru parale, n-aveau tupeul le spună tipelor de la marketing - care-au gândit campania - că poanta cu şopârlica e ridicolă. ba chiar păreau cu toţii că şopârlica devine brusc simbol al divertismentului blogosferic. (chiar, nu mai zice nimeni ce mai e cu şopârla? o fi murit, săraca.)

nu, nu sunt împotriva campaniilor de marketing pe bloguri. însă cred în păstrarea bunei măsuri. şi aşa "ucigaşul" asumat al blogurilor, facebook, cu like-urile lui e plin de publicitate, cred că blogul ar trebui să mai păstreze din ceea ce a fost odinioară.

se vehiculează o reţetă ca să faci bani din blog - spicuieşti din agenţiile de presă anumite ştiri, le comentezi în stil voit tabloid, cu înjurături şi tot tacâmul, îţi faci mulţi vizitatori - românii sunt leşinaţi după scandal -, aşa încât îţi poţi înscrie liniştit blogul într-o campanie publicitară pentru indiferent ce produs - fie el prezervativ sau credit bancar. numai să fie pe bani.

într-un aşa trend, nimic nu mai rămâne din scopul iniţial al apariţiei blogului ca gen - jurnal de gânduri şi pasiuni intime. ci blogul rămâne doar un mijloc de a face bani uşor. la fel ca "jurnalismul tabloidiza(n)t ce prezintă drept "ştiri" desfăşurări de nunţi de mârlani. tot un mijloc de a face bani uşor.

nu există o deontologie a blogărului, aşa cum este cea - de cele mai multe ori încălcată - a jurnalistului. nici nu e nevoie, zic. însă e nevoie de păstrarea ideii de sinceritate din care s-a născut blogul.

sper ca niciodată să nu fiu asimilat - ca blogăr - cu ăla ce scrie despre fleacuri pe bani. dacă scriu despre fleacuri, o pot face şi fără bani. banii nu-ţi pot aduce un dram de siceritate în plus.

ps. nu mai spun de blogării "forţaţi" de anumite campanii să scrie despre anumite evenimente la care pân-atunci ei nici nu călcaseră - piese de teatru, concerte simfonice etc. posturile lor vor constitui pentru mine o permanentă sursă de umor. :))

pasionant

n-am terminat de recitit romanul, însă nu mă pot abţine să scriu cât de mult îmi place! pe care l-am luat într-o pauză de corecţii şi nu-l mai las. şi-l recunosc pe john fowles drept cel mai important autor britanic contemporan, faţă de care cei "mai contemporani" - mcewan, coe, ishiguro - sunt mult mai slabi. poate la acelaşi nivel stă colm tóibín din maestrul.

romanul este scris într-un stil clasic englezesc, pentru că acţiunea se petrece în perioada victoriană, aşa că omagiile lui fowles sunt aduse lui thackeray, hardy şi austen. dar autorul ştie să se distanţeze de acea epocă şi chiar de romanul şi personajele sale. parcă vrea să se împrietenească cu cititorul şi se întâmplă de multe ori să-şi "judece" personajele, "empatizând".

într-un fund de provincie de coastă englezească - oraşul lyme (în care se petrece şi persuasiune a lui austen, recent citit) - aristocratul charles smithson, logodit cu burgheza ernestina freeman o întâlneşte pe domnişoara "decăzută" sarah woodruff aka tragedia, "victimă" notorie a unui locotenent francez seducător. traiul plictisitor al tânărului - călătorii şi paleontolog - e tulburat de povestea, dar mai ales de prezenţa femeii decăzute, care-l atrage ca lumina pe-o molie.

despre un alt roman excelent al lui john fowles, colecţionarul, aici.

fowles ştie să povestească, să se joace cu stilul, să facă mişto, să se oprească pe felurite perspective - găsim şi vieţi de servitori, medici - pulverizează o epocă în multiplele ei faţete şi-o cântăreşte cu ochi critic. avem studii asupra isteriei, darwinism, marxism, biliografii de epocă.

câteva citate:

- cum se scria despre un bestsellers din sec.19?

poemul este o istorie mişcătoare, pură şi duioasă, care vorbeşte espre durere, suferinţă, iubire, datorie, evlavie şi moarte. (p.131)

- nu există decât o singură definiţie bună a lui dumnezeu: libertatea care îngăduie altor libertăţi să existe. (p.113) - numai un britanic ar putea spune aşa ceva!

- marx, manuscrise economice şi politice: munca este străină muncitorului, ea nu face parte din natura sa şi, în consecinţă, el nu se împlineşte, ci se neagă pe sine prin ceea ce face, are un sentiment de nefericire, nu de bunăstare... muncitorul se simte aşadar în largul său numai în timpul orelor de răgaz, pe câtă vreme în timp ce lucrează se simte părăsit. (p.99)

revin.

john fowles, iubita locotenentului francez (french lieutenent's woman), editura univers, bucureşti, 1994, traducere de mioara tapalagă

coperta (oribilă) de dan stanciu

broşată

alte impresii la cartea şi filmul şi liliac violet.

romanul este reeditat de editura polirom şi poate fi cumpărat de pe aici.

alex leo şerban pe e-book

polirom a făcut din romanul postum al lui alex leo şerban - litera din scrisoarea misterioasă - mai întâi un e-book, ce va apărea la începutul lui septembrie la elefant.ro.

sper ca un e-book să fie pus la bătaie şi la mine pe blog, zilele următoare,  în cadrul unui concurs organizat de BookMag - un blog nou de carte.

vizuina

dintr-o scrisoare către felice: deseori, m-am gândit că cel mai bun mod de a-mi trăi viaţa ar fi pentru mine să mă regăsesc, cu toate instrumentele de scris şi cu o lampă, în cămara cea mai lăuntrică a unei pivniţe zăvorâte, întinzându-se mult sub pământ... drumul în halat spre mâncarea lăsată acolo, prin toate cămările boltite ale pivniţei, ar fi singura mea plimbare. apoi m-aş întoace la masa mea, aş mânca încet, îngândurat, şi aş începe de  îndată să scriu. şi ce-aş mai scrie atunci! din ce profunzimi mi-aş smulge atunci scrisul!

vizuina este ultima povestire a lui franz kafka. a scris-o în iarna dinaintea morţii, din 1923-1924, într-o singură noapte, se spune, în noul său domiciliu din berlin-steglitz, mutat împreună cu iubita sa dora dymant.

pentru mine, este cea mai bună scriere - finalizată - a lui kafka despre relaţia omului cu lumea: nesiguranţa, singurătatea, temerile şi angoasele omului dintotdeauna sunt aici descrise magistral, unul după celălalt, într-o construcţie la fel de magistrală.

pe scurt, este vorba despre un animal oarecare care povesteşte despre vizuina lui pe care a construit-o sub pământ. mi-am amenajat vizuina şi pare să fie reuşită. (p.327) se mândreşte cu "opera" lui, pe care încearcă s-o descrie: cu culoare largi, cu cămări unde-şi ţine proviziile şi chiar c-o piaţă centrală. dar desigur că vizuina trebuia să aibă şi-o intrare, şi deîndată, şi pericolul - aşa cum intră el în vizuină, poate intra şi altcineva. şi mândriei şi siguranţei vizuinii le ia locul teama:

dar cineva poate să dea buzna aici şi să distrugă totul pentru totdeauna. eu ştiu prea bine asta şi în viaţa mea nu mai există, nici chiar acum, când ajuns aici la punctul ei culminant, aproape nici o oră cu totul liniştită, căci acolo, în landa întunecată, eu sunt muritor şi în visele mele deseori, apare câte un rât pofticios amuşinând neîncetat pe ici şi colo. (p.328)

aşadar, scopul până la urmă al vizuinii - de a adăposti şi proteja - e mereu în pericol de-a dispărea. ba ideea de a veni cineva şi a distruge totul intră până în adâncurile animalului, în conştiinţă, speriindu-i visele cu imagini înspăimântătoare. iar dacă teama aceasta se înstăpâneşte, dublată de istoriile impersonale, creează o angoasă perpetuă:


şi nu numai duşmanii din afară mă ameninţă. mai sunt şi aceştia dinăuntrul pământului. eu nu i-am văzut niciodată, dar povestesc legendele despre ei şi cred cu tărie că ei există. (p.329)

dar să nu credeţi că în povestire apare vreodată vreun duşman sau vreo vietate. nu. singura tensiune a povestirii constă în trecerile de la sentimentul de linişte trăit în vizuină şi cel de angoasă trăit tot aici: partea cea mai frumoasă în vizuina aceasta este liniştea cu care mă înconjoară. e drept, e o linişte înşelătoare. (p.329) orice încercare de explicare raţională, orice descriere a frumuseţii vizuinii, e contrazisă imediat de spaima pericolelor.

evident, el, animalul, nu se încrede în nimeni - pentru că există pericolul ca vizuina să-i fie răpită - şi decide să rămână singur. însă şi singur - am parcă impresia că eu însumi sunt duşmanul acesta şi eu mi-aş spiona singur prilejul acesta potrivit de a forţa cu succes intrarea. (p. 339)

iar totul începe să se prăbuşească atunci când apare un mic zgomot: un freamăt de-abia audibil mă trezeşte. (p.344) nu ştie de unde vine şi nici noi nu ştim dacă zgomotul e real sau nu. dacă e zgomotul făcut de animalul însuşi sau nu. însă acesta devine singura certitudine a pericolului. aşa că vor începe o cercetare a cauzei acestui zgomot, construirea de scenarii şi de planuri de apărare, toate într-o tensiune continuă. tot nu mă liniştesc, mă grăbesc mai departe, nu ştiu eu ce caut, probabil doar ca să-mi omor astfel timpul. (p.352) ascult în zece locuri alese la întâmplare şi disting limpede iluzia, fâşâitul a rămas la fel, nu s-a schimbat nimic. (p.356)

evident, final nu există, dar e mai bine, ne putem închipui mai multe finaluri. sau până la urmă, nici unul. de exemplu, filozoful walter biemel, care i-a închinat povestirii un întreg capitol din cartea sa expunere şi interpretare îşi imaginează că animalul, tot căutând zgonotul, îşi distruge până la urmă vizuina.

pentru mine, rămân întrebările:
- este zgomotul o iluzie?
- este zgomotul produs de animalul însuşi, ce freacă de pereţii vizuinii?
- există de fapt un pericol?
- animalul se joacă cu noi, să-şi omoare timpul?
- este vizuina un adăpost, sau o capcană?

cert este că animalul începe să devină prizonierul propriei lui vizuini, datorită fricii organice de care nu poate să scape. însăşi condiţia de muritor presupune această frică. şi indiferent de cât de sigure şi frumoase vizuini ar face, muritorul va rămâne cu blestemul fricii.

evident, putem interpreta nuvela psihologic, sau psihanalitic, sau filozofic (cum o face biemel), sau cultural, sau social, însă mie-mi place să văd aici condiţia şubredă a omului care-şi contruieşte în jur vizuina sa, lumea sa, în care să se simtă în siguranţă. iar kafka arată aici - cu geniu literar - că lumea artificială creează din plin angoase, poate mai mari decât cea vizibilă, din "exterior".

vizuina (der bau) în franz kafka, opere complete (6 volume apărute), vol. 1, proză scurtă, editura univers, bucureşti, 1996, traducere de mircea ivănescu, pag. 327 - 358

coperta vasile socoliuc

celebru, dar slab

primul meu roman erotic, citit la 15 ani, din care nu mi-am mai amintit nimic, în afara erecţiilor flamboaiante de cititor adolescent. şi excitaţiei de care m-am ruşinat - încă mă mai ruşinez când mă apucă în public - la fosta librărie "cartea rusă" din constanţa, de unde am achiziţionat-o, datorită copertei. la asta se adăuga faptul că eram fan "valentin tănase". 

pe scurt - şi din cauza numeroaselor ecranizări -, plotul sună aşa: o lady căsătorită cu un sir olog, găseşte un pădurar care s-o-nveţe ce-nseamnă amorul adevărat.

s-a întâmplat ca descrierea personajelor să nu corespundă imaginarului cinematografic: de pildă amantul nu e nicidecum o maimuţă hirsută, plină de muşchi şi dând pe-afară de virilitate - cum e de pildă figurat mai jos, pe coperta ediţiei aniversare de la penguin -, ci un roşcat subţirel, cu piele albă, plin de timiditate. la fel, lady chetterley nu-i nicidecum femeia sexy de cosmopolitan, ci una uşor trecută, cu cearcăne depresive. toate aceste lucruri mi-au apropiat mult personajele, mi le-au făcut mai simpatice.

coperta ediţiei aniversare de aici.

cu toate astea, cartea mi s-a părut slabă, cu tot erotismul ei "scandalos". ideile despre nocivitatea industrializării, dispariţia aristocratismului şi inimaginabilul viitorului, înstrăinarea şi prea domesticirea cetăţeanului englez la început de secol 20 - otrăvesc epicul. anumite dialoguri par manifeste sociale sau cel puţin senteţiozităţi. iar în contextul poveştii de amor, ce caută să refacă legătura cu viaţa organică (prin sex şi admiraţia faţă de natură - sănătatea spiritului îşi are rădăcina în testicule, p.227), par în plus.

fii şi îndrăgostiţi, şi el proaspăt citit, mi s-a părut un roman mult mai bun, deşi amantul doamnei chatterley. e scris în deplina maturitate creatoare. impresia mea, la finalul cărţii este că, vrând să aducă în discuţiile puritane subiectul sexului, david herbert lawrence nu s-a putut abţine să nu arunce aici şi credinţele sale sociale.

iată un fragment care mi-a atras atenţia, în care amantul, oliver mellors, clasifică femeile, în funcţie de felul cum participă la actul sexual:

cele mai puţin versate stau întinse ca nişte cotoare şi te lasă să lucrezi singur. apoi le este egal. te iubesc mult. dar faptul însuşi nu e nimic pentru ele, puţin neplăcut numai. eu am groază de asta. dar cele fine sunt altfel. se arată numai că-s pasionate şi că încearcă fiorii cei mari.  dar totul nu-i decât o poză. pe urmă, vin cele care iubesc totul, toate senzaţiile, toate mângâierile, toate juisările. te fac să juisezi totdeauna, chiar când nu eşti în locul unde-ar trebui să juisezi. apoi sunt cele tari, ca femeia mea, pentru care ai nevoie de cruce şi de steag ca să le faci să juiseze, şi care juisează pe cont propriu. vor să joace rolul activ. apoi vin cele care sunt complet moarte într-o asemenea situaţie. şi ele ştiu asta. şi apoi vin acelea care te silesc să încetezi înainte de a fi juisat şi continuă a mişca din şilduri, până ce juisează lipindu-se de coapsele tale. lesbienele sunt mai ales aşa. e uimitor cât de mult sunt lesbiene femeile, conştient sau inconştient. aproape toate sunt lesbiene. (p.213-214)

pictură de d. h. lawrence

şi unul dintre cele mai frumoase complimente din literatură:
ce cur frumos ai tu, spuse el în dialectul său gutural şi mângâios. ai cel mai frumos cur care poate exista. ai cel mai frumos cur de femeie! tu nu eşti o femeie din acelea cu curul ca un boţ, care ar fi trebuit să fie băieţi, nu femei. tu ai colo forme dulci şi curbe, aşa cum le plac bărbaţilor şi-i impresionează mult. ai un cur care-ar putea să ducă lumea pe el. (it's a bottom as could hold the world up, it is!) (p.232) ... tu eşti adevărată. da, da! aşa eşti tu, puţin curvă. pe aici te caci, şi pe dincoace te pişi. îmi pun mâna în amândouă locurile. şi te iubesc cu astea cu tot. (p.233)

e păcat că, spre deosebire de alte romane acuzate ca obscene - doamna bovary, ulise, lolita - dar devenite - nu pentru asta - capodopere, cel mai celebru roman al autorului englez nu va rămâne decât o operă curioasă, după romane mult mai reuşite ca de pildă fii şi îndrăgostiţi sau femei îndrăgostite. 

david herbert lawrence, amantul doamnei chatterley (lady chatterley's lover), editura evenimentul, bucureşti, 1991, traducerea de solomon penchas, 309 pagini
coperta de valentin tănase

romanul poate fi citit pe net în original aici.

alte impresii la laura măgureanu / bookblog şi alexandra bohan.

3 chestii musiliene

filozofii sunt oameni ai violenţei, care nu au la dispoziţie armate şi atunci îşi supun lumea închizând-o într-un sistem.

***

omul nu e pur şi simplu bun, ci el este întotdeauna bun; e aici o deosebire enormă, înţelegi? poţi să surâzi de sofisticăria asta a amorului propriu, dar trebuie să tragi de aici concluzia că omul nu poate face în nici un caz nimic rău; el poate doar să provoace efecte rele. dacă recunoaştem asta, am ajuns la punctul just de plecare al uneo morale sociale. 

***

a apărut o lume de însuşiri fără om, de experienţe fără cel care le trăieşte, aproape că s-ar zice că în caz ideal omul nici n-ar mai trăi o experienţă la modul privat.

robert musil, omul fără însuşiri, vol.1, editura univers, bucureşti, 1995, traducere de mircea ivănescu, p.316, 327, 192

sângele şi inima

o carte plictisitoare?

deşi în vacanţă, m-am bucurat tare mult citind acest roman. trist pe alocuri, dar scris excepţional (şi tradus). pe net, am citit multe impresii despre carte - pe majoritatea cititorilor i-a plictisit, unii nici n-au putut-o termina. eu zic că este una dintre acele cărţi care ori îţi plac, ori nu.

mie mi-a plăcut. de ce? pentru că n-am căutat (şi nici găsit) vreo grilă de interpretare a romanului - ce-a vrut să spună lawrence? - roman social, despre clasa muncitoare engleză, roman de familie, roman psihanalitic, despre complexul oedip, roman erotic, care-a stârnit scandal, din prima ediţie, înlăturându-se de altfel câteva paragrafe (apropo, nu ştiu dacă ediţia românească pe care am citit-o e actualizată cu versiunea completă din 1992).

o carte despre sânge 

mi-a plăcut pentru că, închizând cartea, m-a bucurat neputinţa autorului, dorinţa sa ca pe fiecare pagină să surprindă un ceva, un "glas" al sângelui si inimii, inefabil, dar pe care eu l-am simţit în atâtea întâmplări paradoxale, din carte.

de ce mama nu-şi lasă cei doi fii în pace? de ce nu vrea fiul mijlociu, paul morel, personaj principal al cărţii, să se desprindă de mamă? de ce nu poate s-o iubească pe prima lui iubită, miriam? de ce nu caută la cea de-a doua, clara, altceva decât pasiune? de ce nu găseşte el, până la urmă, nimic care să-l satisfacă pe deplin?

pentru că la mijloc sunt inima şi sângele. ele sunt armele cu care mama se luptă pentru fiii ei, ele sunt armele cu care fiii îşi justifică despărţirile amoroase. ori moare fiul, ori mama, ca legătura să se rupă. paul morel, doar după moartea mamei, va fi liber să-şi împlinească destinul, de pictor sau de scriitor. sau să-şi găsească dragostea adevărată, şi pasiune şi iubire sufletească.

ei bine, în tot acest efort al scriitorului de a "justifica" sângele stă toată arta acestui roman. experienţele personajului, autorul le trăieşte aievea, romanul e şi autobiografic. iar când trăirile nu mai pot fi explicate, ci doar descrise - cu puterea insuficientă a cuvintelor - lawrence se refugiază în natură. toate actele sexuale de la începutul relaţiilor lui morel se petrec în natură, pe timp ploios. 

pictură de d.h. lawrence, de aici

câteva citate

iată cum paul morel se excită cu cireşele:

tânărul, cocoţat instabil pe ramurile mai suple din vârf, se legănă până se simţi vag îmbătat, apoi se aplecă spre crengile din care atârna bogăţia de cireşe bombate, sângerii, şi rupse pumni întregi de boabe lucioase, cu carne răcoroasă. când se apleca, rotunjimile cireşelor îi mângâiau urechile şi gâtul, şi atingerile lor reci îi săgetau fiori prin trup. toate nuanţele de roşu, de la un porfiriu aurit până la stacojiu aprins, licăreau şi cochetau cu ochii lui, pe sub umbrarele de frunziş. (p.362)

morel, ca şi autorul însuşi, e pictor. pentru el viaţa e lumina iar întunericul, moartea. adevărata artă e luminoasă. o pictură pare adevărată pentru că nu are nici o umbră. e toată numai scânteiere de lumină, de parcă aş fi pictat însăşi protoplasma licăritoare din frunze şi din orice altceva, şi nu forma înţepenită. forma îmi pare moartă. numai această luminozitate este adevărata viaţă. forma este o cochilie încremenită. lumina trăieşte cu adevărat înăuntru. (p.195)

  autorul la vârsta de 20 de ani

e-adevărat, poate forma cărţii plictiseşte pe unii, poate lipsa uneori a logicii sau uşoara imoralitate - scandaloasă la vremea aceea (în 1913) - enervează pe alţii, însă eu am întâlnit citind multe licăriri de lumină, care mi-a făcut cartea minunată.

e-adevărat, m-au impresionat 2 propoziţii perfect alese pentru a sugera tragedia:
1. când îi moare fiul cel mare, mama, gertrude morel, lawrence scrie o singură propoziţie care mi s-a părut că exprimă genial trăirile materne: la ora şase, cu ajutorul femeii de serviciu, îl înfăşură (she laid him out). (p.175)
2. când îi moare mama, fiul îi şopteşte la ureche mamei iubita mea ("my love -my love - oh, my love!" he whispered again and again. "my love - oh, my love!")

o capodoperă, pe care am citit-o cu mare entuziasm. vor mai urma şi altele.

p.s. prima carte pe care o cumpăr în această nouă colecţie lowcost a polirom-ului şi care, de ce să n-o spun - deşi prefer clasicele cartonate - mi-a plăcut. atât grafic, cât şi tipografic. o carte care arată perfect de vacanţă.

david herbert lawrence, fii şi îndrăgostiţi (sons and lovers), editura polirom, iaşi, 2011, traducere de antoaneta ralian, 526 de pagini

coperta de carmen parii


romanul în engleză poate fi găsit (e-book) aici.

3 fineţuri mateine

drumul e lung, viaţa e scurtă, şi o viaţă fără plăceri e o lungă şi tristă preparare pentru examenul suprem al morţei. pe (aşa zisa) viaţă viitoare - oricum ar fi, eu unul mă piş cu toată intensitatea la maximum. un hotel fin, cal arab, electricitate, auto-uri, valeţi stilaţi, hortense şi ionica, marquisette, asta ne trebuie nouă. 

***

în oraşele mari, muzeele sunt ca nişte case de randez-vous patronate de stat. stai în faţa lui rafael şi pisezi o damă, flirtezi, spui minciuni, o urmăreşti volens-nolens şi con energia o enfilezi. de altfel imaginaţia damelor e excitată de toate tablourile şi statuile goale, aşa că greutatea nu e mare. încearcă la louvre să vezi, reuşeşti.

***

în bucureşti e foarte greu de lucrat cu damele. sunt dintr-o rasă imposibilă. n-au încredere, le e frică şi n-au tradiţie de galanterie. cele mai multe nu sunt capabile să iubească numai pentru amor, trebuie să aibă sau scop politic, sau mai ales un plan financiar. pentru jouissance nu riscă nici una, ca străinele, situaţia lor. lică filitti, ofiţerul, mi-a spus că de 3 ani de când se zbate, nu poate face nimic, cu toată uniforma şi dolmanul lui. s-a desperat de răceala lor. 

mateiu caragiale scrisori către n.a.boicescu, în  

mateiu caragiale, opere, editura univers enciclopedic, bucureşti, 2001, p. 521, 529-530, 559

écrasez la bourgeoisie

suflul inimii (le souffle au cœur)

imdb

nu vreau să amintesc aici de marcel proust, deşi louis malle îi datorează multe în acest film. nu vreau şi să amintesc simbolurile, poate unele psihanalitice oedipiene. nu vreau să amintesc alte interpretări, de pildă cele anti-burgeze scl.

ci că este un film minunat despre un puşti de 15 ani care caută libertatea, orice-ar însemna asta: sex, dragoste, prietenie, încălcarea tabu-urilor, revoltă anti-familială şi anti-socială. 

până la urmă, în focul de artificii al hormonilor, îi pică cu tronc mă-sa. urmează, inevitabil, incestul. îl cred, mama are 35 de ani, e italiancă focoasă (lea massari joacă excelent) şi e o libertină.

faţă de filmul lui truffaut, filmul lui malle e mai ironic, poate fi socotit chiar comedie, însă e mai puţin "inocent". spre deosebire de eroul lui truffaut, laurent fumează, se masturbează (pe romanul lui vian!), merge la bordel, sare pe fete, face mişto de preotul catolic filozof şi pedofil, răspunde obraznic burghezelor înţepate şi fetelor frigide. e un mic dandy, într-o franţă a anilor '50.

citind boris vian

citind proust

agăţând fete

lăsându-se alintat de mama

ghici

citesc în paralel corecţii de johathan franzen şi fii şi îndrăgostiţi de d.h. lawrence.
care credeţi că mă pasionează mai mult?

un maniac al alchimiei timpului

un roman nu doar lăudat, dar şi premiat cu goncourt şi médicis în 1995, la noi tradus 2 ani mai târziu. scriitor francez de origine rusă. el însuşi afirmă că romanul e axat pe problema nemuririi: un copil îşi observă bunica şi crede că ea nu va muri niciodată. şi, adaug eu, nu va muri într-adevăr, prin cartea aceasta în care şi autorul şi povestitiorul e copilul însuşi.

un copil rus află de la bunica sa franţuzoaică, charlotte lemonnier, despre franţa - voiam ca franţa grefată în inima mea, studiată, explorată, învăţată, să facă din mine alt om. (p.100) -. atât din poveştile ei, dar şi din cufărul ei cu ziare despre o belle epoque legendară. în contrapartidă cu anii războiului rece rusesc, îngheţat şi cenuşiu. apoi copilul creşte - o frază a pus capăt copilăriei mele: "a murit în braţele iubitei sale" (p.66) -, află ce e amorul, ce e femeia, ce e emigrarea.

în alternanţele de timp, în alternanţele de loc, în alternanţele personajelor - bunica povesteşte despre franţa, copilul despre rusia, copilul povesteşte despre bunica, copilul povesteşte şi el despre franţa lui - stă dinamismul cărţii. iar makine are ştiinţa dozării, ştie să spargă prea nostalgicul cu o anecdotă, sarabanda imaginaţiei cu o clipire de real.

când pronunţam în rusă "цар", în faţa mea se ivea un tiran crud; în timp ce cuvântul "tsar" în franceză se umplea de lumini, de zgomote, de vânt, de scânteierea lustrelor, de strălucirea umerilor goi ai femeilor, de parfumuri îmbinate. (p.39)

până la urmă, este vorba despre paradisul copilăriei versus infernul maturizării. acea castalie, acea atlantidă croită de sufletul pru al fiecăruia dintre noi, fără nici o legătură cu realul, dar în care toţi scriitorii se chinuie s-o pună în cuvinte armonioase. unii chiar reuşesc. pe alocuri, şi andreï makine.

andreï makine, testamentul francez (le testament français), editura univers, bucureşti, 1997, 204 pagini, traducere de virginia baciu

coperta de done stan

cartea e reeditată la polirom.

alte impresii la catastif, zully, rontziki, liuta monica, grete tartler.

un finlandez în 3 chestii

1. fiind un autor finlandez, nu se putea ca acest roman să nu aibă acel farmec poetic al saga-urilor nordice. mie, de pildă, mi-a amintit de povestea lui gösta berling de selma lagerlöf (care e suedeză, nu norvegiană). propoziţii scurte, în care verbele sunt vedete, dau o mare alerteţe - un fragment al cărţii îl puteţi citi pe liternet aici. întâmplările sunt structurate pe capitole, ele însele pot fi citite ca povestiri scurte, pe câteva pagini.

2. romanul este despre libertatea unui om care dă la dracu "cariera" de intelectual şi căsnicia şi alege aventura. să scapi o vacă din mlaştină, să urmăreşti un urs, să stingi un incendiu, să bei vârtos, să pescuieşti oriunde - o listă lungă de fapte care, în ochii societăţii sunt socotite toate contravenţii şi infracţiuni - iată libertatea pe care o propune arto paasilinna. e-adevărat, nu-i deloc uşor, şi ne-o demonstrează în fiecare capitol.

până la urmă, pe mine m-a convins că un an sabatic în natură merită, că orice bărbat trebuie să treacă prin asta. din propria ecperienţă a autorului, cică.

3. mie personajul care mi-a plăcut cel mai mult a fost iepurele. pe care vatanen, aventurierul intelectual, îl întâlneşte întâmplător şi-l ia cu el în toate peregrinările, (inclusiv la închisoare), obişnuindu-l să facă faţă cu curaj tuturor vitejiilor.
o carte  superrecomandată pentru vacanţă.

arto paasilinna, anul iepurelui (jäniksen vuosi), editura humanitas, bucureşti, 2010, traducere de teodor palic, 179 de pagini

coperta de angela rotaru

alte impresiila dan c. mihăilescu, rodica grigore, irina (metropotam).

1000 de postări

în 4 ani şi aproape 2 luni.

anne elliot ori elizabeth bennet?

subiectul e destul de simplu: o tânără îşi reîntâlneşte fostul iubit, după ce s-a despărţit de el la "persuasiunea" unei prietene bătrâne de familie. acţiunea de recucerire a relaţiei e miezul.

evident, în genul jane austen, avem şi aici nobili prostovani şi cheltuitori versus ofiţeri de marinari cumsecade. avem şi aici micile ironii ale vieţii, de pildă o jună se-aruncă în braţele favoritului dar dă greş şi cade-n cap; sau personajul principal, anne elliot, se lasă persuadată de o prietenă după raţionamentul: dacă povestea conţine un element recunoscut ca adevărat, atunci întreaga poveste e adevărată.

persuasiune ori mândrie şi prejudecată?
mie mi-a plăcut mai mult acesta. de fapt, ultimul roman al scriitoarei. şi-mi pare rău că personajul principal, anne elliot, nu este atât de spectaculos, celebru şi răsunător ca personajul celui de-al doilea, elizabeth bennet. pentru că acest personaj mi se pare cea mai mare reuşită a romanului. să mă explic.

iată cum e anne la început, cam trecută:

anne fusese o fată foarte drăguţă, bujorii i se ofiliseră de timpuriu; şi cum nici chiar atunci, când era în plină floare, taică-său nu găsea mare lucru de admirat la ea (până într-atât firava-i făptură şi duioşii ochi negri îi erau total deosebiţi de-ai lui), acum, după ce se ofilise şi se subţiase, nu mai era nimic de găsit în ea ce-ar fi putu să-i trezească stima şi consideraţia. (p.8) evident, aici e punctul de vedere al tatălui.

în focul amorului, iată cum o descrie austen:

anne arăta minunat, cu trăsăturile ei foarte regulate şi foarte atrăgătoare, în plină floare şi frăgezime a tinereţii, reînsufleţite de vântul plăcut ce îi suflase în faţă şi de emoţia pe care i-o provocase privirea gentilomului. (p.104) aici sunt ochii unui gentilom necunoscut. iar ochii unei prietene din copilărie văd că:

cei 12 ani o schimbaseră pe anne, din fata de 15 ani tăcuă şi imatură, un boboc, în tânăra elegantă de 27 de ani, de toată frumuseţea, dar fără bujori, şi cu un fel dea fi pe cât de perfect pe atât de generos. (p.150)

ilustraţie de c.e.brock (de aici)

citiţi despre romanul ambasadorii de henry james aici

anne e înţeleaptă. deşi trece prin mai multe emoţii, reuşeşte să-şi ţină sentimentele în frâu. este foarte reală, mobilă, în funcţie de împrejurări. nu e o pasionată, ci are multă stăpânire de sine. de pildă, face faţă cu brio unui dans mut la distanţă cu bărbatul pe care îl iubeşte, ca în filmul in the mood for love.

... fraze începute pe care nu le putea termina... ochii lui care se fereau oricum s-o privească, dar căutătura lor cu mult mai elocventă... toate, toate mărturiseau că inima lui se reîntoarce în sfârşit la ea. anne nu vedea nimic, nu pricepea nimic din strălucirea încăperii. fericirea-i venea dinăuntru. (p.182)

singurul manuscris al autoarei din romanul neterminat familia watson (de aici)

stilul scriitoarei e, de asemenea, reţinut, se vede că e un roman scris la maturitate, se citeşte uşor, are elipse care scurtează eficient scenele.

enfin, roman social, de dragoste, psihologic, oricum ar fi, l-am citit cu pasiune.

am citit într-o scurtă impresie că romanul pare unul sumbru, nicidecum sarcastic şi ironic ca altele: "in persuasion it all fell flat" :) fiind ultimul ei roman, unii i-au iertat neşlefuirea sau scurtimea. or, mie tocmai astea mi-au plăcut.

ps: o scrisoare de îndrăgostit care mi-a plăcut enorm:

"i can listen no longer in silence. i must speak to you by such means as are within my reach. you pierce my soul. i am half agony, half hope. tell me not that i am too late, that such precious feelings are gone for ever. i offer myself to you again with a heart even more your own than when you almost broke it, eight years and a half ago. dare not say that man forgets sooner than woman, that his love has an earlier death. i have loved none but you. unjust I may have been, weak and resentful I have been, but never inconstant. you alone have brought me to bath. for you alone, i think and plan. have you not seen this? can you fail to have understood my wishes? i had not waited even these ten days, could i have read your feelings, as i think you must have penetrated mine. i can hardly write. i am every instant hearing something which overpowers me. you sink your voice, but i can distinguish the tones of that voice when they would be lost on others. too good, too excellent creature! you do us justice, indeed. you do believe that there is true attachment and constancy among men. believe it to be most fervent, most undeviating, in 

f. w."

jane austen, persuasiune (persuasion), editura univers, bucureşti, 1980, traducere de costache popa, 248 pagini

coperta de vasile socoliuc

un blog dedicat autoarei aici.

comorile tăşulesei - oamenii

urmare de aici. 
tăşuleasa social n-ar exista fără oamenii ei.

în primul rând liderul: alin uhlmann uşeriu - despre el, un filmuleţ discovery aici -, care s-a întors din germania să schimbe lucrurile. care s-a luptat cu ignoranţa, reaua-voinţă şi reaua-faptă ale celorlalţi pentru viitor. iar viitorul a însemnat 10 ani. de muncă împotriva obiceiurilor rele ale localnicilor, împotriva nepăsării administraţiei, împotriva neîncrederii tururor. cu ce arme? cu entuziasm, cu energie, cu loialitate. cu impunerea, prin disciplină, a unui model de leadership şi de cultură organizaţională pe termen lung. 10 ani a însemnat ceva pentru tăşuleasa, dar vor însemna şi mai mult următorii 20. 

ana szekely, spiritul viu al organizaţiei, care şi-a lăsat cariera universitară deoparte pentru misiune.

eu l-am mai întâlnit şi pe voluntarul paul mureşan, masterand la arte, care duce în creaţiile sale artistice, desen şi animaţie - vezi filmuleţul de mai jos cu traducerea din română în română :) - spiritul naturii şi al bunului simţ.

 

dar oamenii tăşulesei sunt mai ales miile de voluntari care, fie că împăduresc sau curăţă, pleacă de aici ei înşişi schimbaţi şi hotărâţi să schimbe, atât cât vor putea, lucrurile. cineva mi-a spus că a învăţat aici să finalizeze lucrurile, să lucreze în echipă şi să să nu ia lucrurile personal. altcineva a învăţat să se simtă bine să lucreze, chiar dacă nu primeşte bani. iar o elevă de la liceul lazăr a plecat bucuroasă că ştie să şlefuiască lemnul, căruia i-a simţit căldura. cu toţii iau ceva de aici pe care-l duc mai departe.

fiecare elev din românia care vrea să facă voluntariat poate ajunge aici. şi nu doar că învaţă ce e responsabilitatea, comunitatea, munca şi respaectul faţă de natură, dar învaţă, chiar şi puţin, să devină om.