între luciat şi isuciu, eu am ales cartea. ordine de idei

domnule isuciu, mă gândeam să nu-ţi răspund la comentariul de mai jos, cum nu i-am răspuns nici teroristei direct, deşi m-am apărat şi eu în felul meu când nu m-am simţit confortabil; şi chiar vroiam să nu mai discut despre aşa-zisul "scandal" teroristo-blogosferico-cultural. dar iată, după câteva zile de gândire, m-am răzgândit.

nu ştiu ce te-a determinat să te "răzbuni" pe autorul asumat fictiv al unui blog care scria despre cărţi în legea lui, tu continuând obsesiv să înlocuieşti părerile tale despre cărţi cu pastişe, pamflete şi detectivisme mirobolante; cum nu ştiu ce a determinat-o pe luciat, în urma "deconspirării" tale rocamboleşti, să renunţe dintr-o dată, deşi afirmase deseori că nu-i pasă de tine; şi nu înţeleg "tragedia" iscată din asta, într-un mediu "virtual" ce favorizează prin natura lui speculaţiile, îndrăzneala şi lipsa unei deontologii, ce începe cu lipsa de răspundere - prin anonimat - faţă de cele scrise.

da, sunt de acord cu alex leo şerban, cultura nu se face pe blog, dar adaog că blogul îi poate fi un sprijin viguros aşa că, dacă un singur cititor a pus mâna pe o carte datorită celor ce scriu aici, "salvându-se" cultural, am o mare bucurie, într-o lume în care "criticii" se ascund prin universităţi şi reviste elitiste cu ştaif, în care recomandările se fac prin reclame publicitare plătite; în care - ca întotdeauna - adevărata cultură e cerşetoare, nu însă şi manelizarea, becalizarea şi danvoiculizarea.

iar dacă luciat - indiferent că era cărtărescu, liiceanu, nicolae manolescu sau eminescu însuşi (un elev spunea că dac-ar fi trăit azi, eminescu ar fi avut cu siguranţă blog) - a făcut măcar pe cineva să citească o carte, tu ai contribuit ca lucrul acesta să nu se mai întâmple.

da, eşti liber să citeşti ce scriu, eşti liber să comentezi (la subiect) ca orişicare, anonim sau nu, dacă ai ceva a spune - e condiţia (incredibilă!) a blogului.

iar eu voi continua să postez aşa cum am început, dorindu-mi să nu mai şterg comentarii şi să nu mă mai întristez, ci să tot am bucurii, să cunosc oameni frumoşi, aşa cum s-a-ntâmplat până de curând.

concurs mare concurs

"Cum să îmi imaginez eu o viaţă mai frumoasă: Aş vrea să nu fie nici frig nici prea cald. Să adie întruna un vânt căldicel, câteodată să fie şi furtună ca să trebuiească să te ghemuieşti. Automobilele să dispară. Casele să fie roşii, tufişurile de aur. Să le ştim pe toate şi să nu mai avem nevoie să învăţăm nimic. Să locuim pe insule. Pe străzi, maşinile să fie deschise şi să ne putem urca în ele când suntem obosiţi. Dar n-am fi niciodată obosiţi. Maşinile n-ar fi proprietatea cuiva anume. Seara ne-am putea culca foarte târziu. Am adormi acolo unde ne-am afla fiecare. N-ar ploua niciodată. Din toţi prietenii să fie câte patru, iar oamenii pe care nu-i cunoaştem ar dispărea. Tot ce nu cunoaştem ar dispărea."
rândurile de mai sus îi aparţin unui copil care scrie acasă, alături de mama sa.

cel care ghiceşte la începutul cărui roman este fragmentul de mai sus (titlul şi autorul romanului), va primi drept premiu, prin poştă sau personal (bucureşti), orice carte - la alegere - dintre cele despre care am scris pe blog în toţi aceşti ani.
aştept răspunsul - timp de o săptămână - în comentarii sau - pentru cei timizi :( pe mail sau sms.
indiciu - autorul este contemporan (clasic, oarecum).
indiciul 2 - autorul nu este român.

binevoitoarele sau educaţia ne-sentimentală

noroc că e ficţiune.
altfel, dacă nu-mi tot repetam asta în gând, nu puteam trece mai departe. carnagii peste carnagii apocaliptice, având ca pre-text al doilea război mondial.

şi o termin cu impresia – în sens impresionist – că e o carte mare. deşi nemţii au numit-o holocaust porno, un englez, holocaust kitsch, pentru francezi e o carte mare, i-au dat goncourt-ul şi marele premiu al academiei franceze.

de ce asta?
nu pentru că autorul e un american, că are origine evreiască, că e extraordinar de bine documentat, nu. ci pentru că, printre pagini banale în care militarii stau ce stau şi mai pun de-un omor evreiesc, littell are fragmente minunate. demne de flaubert – şi numai prin echivocul moral, amoralismul ce seamănă cu cel din educaţia sentimentală – ci prin frază. fragmente excelente, demne chiar de Proust (poate nu întâmplător traducătorul cărţii a tradus recent şi Proust) – ia citiţi (naratorul are ca şi proust, înclinaţii homoerotice):

Noaptea, când te culci, te gândeşti la mine, poate că îţi atingi trupul, sânii gândindu-te la mine, îţi pui mâna între picioare gândindu-te la mine, poate că că te laşi pradă gândurilor despre mine, iar eu, eu nu iubesc decât o singură făptură, cea pe care, dintre toate fiinţele, nu o pot avea, cea înspre care gândul mă poartă totdeauna, părăsindu-mi mintea doar pentru a-mi pătrunde în oase, cea care va fi întotdeauna între lume şi mine şi prin urmare între tine şi mine, cea ale cărui sărutări îşi vor râde mereu de ale tale, cea a cărei căsătorie face ca niciodată să nu te pot lua de soţie decât pentru a încerca să simt ceea ce simte ea în căsnicie, cea a cărei existenţă face ca tu pentru mine să nu exişti pe deplin, iar în ce priveşte restul, pentru că şi restul există, prefer să mi se sfredelească curul de către băieţi necunoscuţi, plătiţi, dacă-i nevoie, asta mă apropie şi mai mult de ea, în felul meu, şi iubesc în mai mare măsură teama şi vidul şi sterilitatea gândului meu decât să mă arăt un om slab şi să cedez. (p.690)

acţiunea nu e grea – e povestea unui ofiţer german, Maximilian Aue, ce-şi rememorează anii de război, începând cu frontul de est, stalingrad, berlinul bombardat, ungaria, cu inserţii de viaţă privată – incest, matricid, depravare – totul într-o pasivitate a destinului demnă de vechii greci. numai că zeii de-atunci sunt înlocuiţi acum de nebunia şi de instinctele maselor. totul e apocaliptic, chiar dragostea e una bolnavă. e scos la iveală tot răul „amoral” al „civilizaţiei” (autorul a cronicărit prin balcani şi cecenia), cu sens terapeutic şi ontologic, desigur.

dar noroc că e ficţiune.
în fine, cartea nu e pentru acei mieluşei despre care spunea Nabokov, că citesc „in a spirit of Why did he have to write it? or Why should I read about maniacs?”, ci pentru aceia “wise, sensitive and stounch”.

altele despre roman, poate într-un post viitor… adică aici.

Jonathan Littell, Binevoitoarele, Ed. Rao, Buc. 2008, trad. Vasile Savin, 881 p.

ce se întâmplă cu acest blog?

STOP. este momentul să stau un puţin şi să întreb: unde am ajuns?

am pornit acest blog acum aproape doi ani, inspirat de luciat şi de white noise. îmi doream să scriu despre cărţi altfel, să fac ceva altfel. atât pentru mine - era o încercare în primul rând pentru mine - cât şi pentru alţii, câţiva, cu aceleaşi preocupări cu ale mele, să afle o oază frumoasă de relaxare şi împărtăşire, de seninătate şi bucurie.

apoi a venit traficul. m-am plâns la un moment dat undeva de faptul că, de cele mai multe ori, unii nu fac decât să reflecte tarele societăţii noastre postcomuniste, să işte cu orice preţ scandaluri, să împroaşte peste tot cu materii organice de guloare galbenă, în speranţa vreunei legitimităţi; că odată cu înmulţirea cititorilor, vine şi prostia, ameninţând să transforme totul într-o cloacă mizerabilă şi pestilenţială.

şi în mare parte a fost aşa. ce s-a-ntâmplat?

un blog bun, de gen, s-a închis. prima ceartă a început cândva, s-a continuat mai apoi şi s-a sfârşit ştim cum.

un alt blog „m-a scos” de pe listă. nu ştiu de ce, dar probabil că am fost asociat aprioric cu anti-teroriştii. n-am fost ferm, n-am luat partea cui trebuia, am permis comentariile "duşmanilor", lui isuciu - care de altfel promisese că nu mai intră -, lui alex leo şerban, care iată, continuă să comenteze.

credeam că, măcar pe blog, lumea e liberă, oricine poate să comenteze orice. până la un moment dar, aşa a şi fost. până când am simţit nevoia să şterg comentarii. îmi deschideam blogul, găseam în comentarii orice, numai chestii livreşti nu.

nu nu-mi şterg blogul. dar recunosc, sunt puţin supărat. din pricina lui. ceea ce multă vreme mi-a produs plăcere şi mari bucurii, acum mă întristează.

aşa că, dragi cititori, dacă nu vă interesează subiectele mele, vă rog eu, nu mai intraţi aici!
nu inventaţi voi subiecte, limitaţi-vă la citit, nu la comentat.

mergeţi la zoso şi la mircea badea! sau oriunde!

ps. de mâine, livreşti.

o cerere ciudată

am primit ieri o propunere de la o scriitoare - din care eu n-am citit pân-acum nimic - de-a posta pe blogul meu câteva fragmente scrise de ea. pentru că e ceva nou pentru mine şi nu am văzut pân-acum să se fi făcut aşa ceva - toată lumea postează doar "opere" proprii, m-am gândit să fac un sondaj (dreapta), apoi - poate - să experimentez.

aşadar, v-ar plăcea să citiţi pe acest blog proză scrisă de alţii?

evident, aşa cum i-am şi răspuns acestei scriitoare, singurul "criteriu" al postării este să-mi placă mie.

sancta simplicitas

nu ştiu să se fi publicat în româneşte corespondenţa lui gogol, ştiu că emil iordache anunţa o ediţie, dar n-a mai avut timp. aşa că am descoperind că editura moldovenească (deci românească) cartier va scoate un volum, din care revista altitudini a publicat în avanpremieră o scrisoare. am ales două fragmenţele. (cel de-al doilea se aseamănă c-o reţetă pentru blogări)


Dar să ştiţi că acesta e astăzi noul fel de a orbi al tuturor. Astăzi li se pare tuturora că ar putea face mult bine în locul multora, dar numai în locul lor nu pot face nimic. Aceasta-i pricina a toate răutăţile. Trebuie să stăm cu toţii să chibzuim la cum putem aduce binele în locul care suntem. Fiţi convinsă că nu în zadar Dumnezeu i-a încredinţat fiecăruia locul său, în care se află acum. Trebuie numai să privim cu mai multă grijă în jur.
*

Veniţi în societatea mondenă cu acele poveşti ale dumeavoastră, simple şi de suflet, care se revarsă cu atâta vervă şi naturaleţe când le istorisiţi într-un cerc de oameni apropiaţi ori de-ai casei, iar prin asta fiecare cuvinţel capătă strălucire, încât sufletul acelora care vă ascultă pare că ar gânguri ceva în limba îngerilor despre nu ştiu care fragedă pruncie a omului. Anume cu aceste poveşti pătrundeţi în societatea mondenă.

Nicolai Vasilievici Gogol, Către ...ia, în Pagini alese din scrisori către prieteni, trad. Igor Mocanu, fragmente publ. în revista altitudini, p.30-31

nu sunt colportor de mizerii

am aflat dimineaţă că luciat (alias terorista) s-a hotărât, după aproape 3 ani, să nu mai scrie pe blog.
sper să se răzgândească...

în ultima vreme asist cu supoare şi părere de rău la câteva dueluri între unii şi alţii – în legătură cu acest blog - isuciu, alex leo şerban şi alţii.
nu, nu vreau să iau partea unora în defavoarea altora, fiecare e liber să zică ce-o vrea.

dar pentru mine, blogul luciei a fost un model, determinându-mă de altfel să-mi fac şi eu unul. de asemenea, m-am bucurat când a devenit în scurt timp o referinţă pentru cei care nu se îndeletniceau cu această activitate, a cititului.
şi mi-a plăcut că a continuat să citească şi să posteze de-a lungul a trei ani, în stilul propriu, neschimbat.

ei bine, dincolo de toate aceasta, ceea ce mi-a scăpat a fost misterul identităţii autoarei. la un moment dat, am fost si eu ispitit, dar mi-am dat seama ca, pentru mine nu conteaza. nu şi pentru altii, care şi-au tot bătut capul să spargă "secretul", câutând niscaiva interese ascunse.

până azi, cand am fost făcut colportor de mizerii – eu eram doar ironic – nu mi-am dat seama de "miza" acestui secret, chiar şi pentru autoarea însăşi.

de va continua să posteze sau nu, şi indiferent cum mă va mai gratula, eu tot o voi citi cu plăcere.

două chestii eliadeşti

unu
de când m-am mutat în bucureşti şi-am început să-ntâlnesc ceva celebrităţi, când să intru-n vorbă, m-apuca sfiala şi rămâneam deoparte încurcat, gândind că cine-s eu să-i deranjez, să-i las pe oameni în pace, să nu le par vreun freak – deşi tare-mi doream măcar să-i felicit scurt.
şi-mi venea un articol de-al lui eliade din oceanografie, din care nu mai reţineam mare lucru, dar care era despre:

el povesteşte că la un geniu vine o americancă, mare fană, călătorind 40 de zile ca să stea numai zece minute să asculte cu sfinţenie tot ce-i spune maestrul. în vremea asta ea se tot scuză că-i răpeşte timpul preţios: ea credea, spune eliade – cum credem noi toţi, noi, ceştilalţi – că maestrul îşi consumă timpul creând, scriind sau meditând. când m-am întors din nou în camera lui, l-am găsit scărpinându-se pe picioare cu o imensă voluptate. mi-a spus, ce oameni interesanţi, americanii ăştia! apoi şi-a reluat romanul, inevitabilul roman de edgar wallace. în acea seară a fost la cinematograf.

„Omul acesta era şi este într-adevăr mare. Totuşi nu trebuie să exagerăm; să nu credem că asemenea oameni sunt imateriali, că un geniu nu are nevoie de cele mai mediocre bucurii, de cele maimplate disctracţii. De aceea m-am adresat întotdeauna oamnilor mari pe care i-am cunoscut cu oarecare obrăznicie. Îmi închipuiam că timpul pe care l-il răpesc eu nu era destinat operei lor geniale, ci, poate, scărpinatului pe picioare…” (Oceanografie, p.75)

doi
„Îmi amintesc că unul dintre profesorii mei de la universitate m-a întrebat odată de ce scriu şi de ce public „atât de tânăr”; că ar trebui să mă coc, să aştept nu ştiu câţi ani (mi se pare vreo douăzeci), că o să-mi pară rău mai târziu etc. la care eu am răspuns simplu: Domnule profesor, poate că peste zece ani mor. Şi acesta e adevărul… Pentru că suntem îndemnaţi să creştem, suntem ursiţi să ne schimbăm, şi ceea ce aş putea gândi la douăzeci de ani (şi care în sine, are desigur o valoare – dacă nu judecăm prin „stil”) fără îndoială că nu mai pot gândi la patruzeci. Nu mai pot pentru simplul motiv că tânărul a murit demult în mine, ca să las locul altui ins, mai matur şi mai potolit.” (Oceanografie, p.37)

Mircea Eliade, Oceanografie, în Drumul spre centru, antologie de A. Pleşu şi G. Liiceanu, Ed. Univers, Buc.1991

argoticul poeţilor

aseară, după ce-am participat - din nou - la o întâlnire publică a rubik-ilor la poeticile cotidianului (e formidabil cum se promovează copiii ăştia, o spun încă o dată), am mers cu ei la expirat unde cristi neagoe a citit unui flashmob un text de 12 capitole în limbaj de cartier. a intrat bine în rolul bro-ului, dar ascultând atât de mult de muie, pulă, craci împreună cu (sic!) fragmente din proust (în franceză!) - am plecat de-acolo cu senzaţia ca textul a fost cam naşpa.
*
s-a vorbit şi de vakulovski şi de poezia asta:


Inima frântă a lui Vakulovski
de Alexandru Vakulovski (2005)

Sunt român. cu o mică precizare. basarabean. de multe
ori sunt întrebat: eşti român sau basarabean? prima
oară râzi, a doua oară râzi, apoi începe să te sece.

sunt român, în pula mea, cam aşa ceva.

trăiesc în România. în fiecare an trebuie să merg la
poliţie să-mi vizitez legitimaţia de şedere temporară.
mi se dă cu degetul în cap şi mi se spune de fiecare
dată: străin, străin, străin. străin, blea. şi am
început să mă simt străin.

fratele meu are cetăţenie românească. a primit-o pe la
30 de ani. la 30 de ani a devenit român. eu trebuie să
mai cresc. să merit să fiu ceea ce sunt. deocamdată îi
zic lui mihai fratele meu de peste Prut.

iubita mea e româncă. de fapt ar trebui să scriu
româncă-româncă sau măcar româncă-algeriancă. ea va
purta o parte a medalionului, eu alta. şi vom face
unirea.iar şi iar.

sunt un fel de român, în pula mea. gata.

Nora

aseară am cunoscut-o pe Nora Iuga, la club A, la cafeneaua critică.

deşi amfitrionul bogdan lefter, critic literar, se tot chinuia să smulgă fapte de istorie literară, de era să ne ducem cu toţii pe câmpii, doamna Nora a reuşit să facă atmosferă, cu o graţie desăvârşită.

iată câteva afirmaţii pe care le-am reţinut:

• îmi plac bisericile pentru arhitectura lor, însă eu în ultima vreme mă rog la munţi.
• mi-a plăcut toată viaţa să fiu altfel, să şochez.
• nu-mi place deloc feminismul, am iubit toată viaţa bărbaţii.
• inspiraţia este pentru mine o stare subfebrilă care mă-ndeamnă să scriu. eu nu fac nimic, nu mă opun. n-am nici un drept s-o fac.
• prima mea poezie adevărată s-a născut într-o zi când m-am trezit şi-am văzut pe divanul lângă care stăteam o cuvertură cu păuni. am scris poezia. un sexagenar mi-a spus apoi că poezia e onirică.
• l-am cunoscut pe monciu-sudinski, era un om minunat!

apatia ca mod de viaţă. bartleby

dacă n-ar fi fost gilles deleuze care s-o folosească drept pretext filozofic – chiar, ar trebui făcută o istorie literară a dezanonimărilor: baudelaire pe poe, foucault pe borges etc. – povestea ar fi rămas modestă, deşi fineţea psihologică mi s-a părut stupefiantă pentru acele vremuri (1853).

ei bine, dacă nu ştiţi acţiunea, nu e mare lucru: un avocat îşi angajează un copist, care de la un moment dat nu mai face nimic şi răspunde numai cu aş prefera să mă abţin (I would prefer not to).

mulţi au pornit de la personaj, căutând în atitudinea lui ceva extrem de modern, un prototip; mie însă mi se pare una ştearsă, sterilă, într-o oarecare măsură tragică: nu are nimic – nici exuberanţa afirmării, nici revolta negării.
în schimb, avocatul/povestitorul le are pe amândouă.

pornind de la ultima propoziţie a nuvelei „vai ţie, omenire!”, povestitorul deplânge societatea care a produs aşa ceva, care a ridicat zidurile la umbra cărora se ascunde ciudatul. şi, ca exponent al acestei omeniri, avocatul se frământă. nu ştie ce să facă, se zbate între revoltă şi indiferenţă, datorie socială şi conştiinţă creştină, între raţiune şi milă. de aceea eu "ţin" cu avocatul.

nu, nu văd un exemplu în Bartleby, un model de „atitudine” – chiar politică – în faţa societăţii celei crude şi nedrepte, o pre-deconstrucţie incorporată; ci mă identific pe deplin cu avocatul povestitor. şi cu melville.

şi pot să nu am dreptate. cine are oare dreptate când e vorba de literatură?

Hermann Melville, Bartleby, Ed. Humanitas, Buc, 2007, 109 p., traducere Petre Solomon

nuvela e accesibilă online (în engleză) aici. alte opinii: 1, 2, 3, 4 şi 5.

summa theologica în româneşte

începerea traducerii operei capitale a lui toma d'aquino mai demult, la prestigioasa editură ştiinţifică s-a oprit la primul volum, despre Dumnezeu, în traducerea lui gheorghe sterpu şi paul găleşanu.

aflu însă că la polirom, medievistul clujean alexandru baumgarten - care deja conduce aici colecţia biblioteca medievală reîncepe, împreună cu un colectiv de traducători, o nouă traducere.

le urez finalizarea proiectului, mai ales că e vorba de o aşa operă măreaţă.

păi să vedeţi!

este clar că şi după această carte voi vedea altfel tablourile impresioniştilor şi nu numai.

cine este autorul?
victor ieronim stoichiţă e un mare cercetător în arte vizuale – a fost elev şi la şcoala de la păltiniş –, doctorat la paris, profesor pe la harvard – tot tacâmul academic visat de neaoşii noştri.
ei bine, în acest volumaş îşi propune să dovedească că în tablourile lor, impresioniştii au avut ca temă meditaţia asupra actului de a vedea. "impresionismul 'gândeşte privirea' cu o voinţă de inovare care nu presupune în mod necesar ignorarea tradiţiei, cât, mai degrabă, dialogul cu tradiţia. această 'tematizare a privirii' este 'modernă', căci ea însumează înseşi limitele vederii şi ale picturii."

primul eseu porneşte de la tabloul lui manet, Calea ferată, în care nu e nici o cale ferată. unde să te uiţi, ca privitor, la femeie, la cartea ei, sau la fetiţa ce străvede prin grilaj şi fum? vrea să ne spună ceva manet? e el un gânditor sau e doar un zugrav? victor ieronim stoichiţă ne explică, citând uimitor (şi) din zola şi baudelaire.

al doilea tablou analizat a al lui gustave caillebotte, Interior.
ce e cu femeia care se uită pe/prin geam, apoi prin grilaj, vede aerul – vorba lui radu petrescu – dincolo de un alt grilaj, geam etc.? ce scriu literele de sus? şi prin toate aceste obstacole, autorul porneşte să povestească o întreagă aventură impresionistă.

apoi, cum se raportau degas şi manet faţă de tablou? erau voyeuri sau participanţi activi? dar noi, noi cum ne raportăm la tablou? vedem şi noi ca şi ei?

Victor Ieronim Stoichiţă, Vezi?, Ed. Humanitas, Buc., 2007, 112 p., trad. colectiv

premiile muşat (sau observator cultural)

pentru că tot timpul scriitorii trebuie preţuiţi, şi pentru că premiile trebuiau să poarte un nume, s-au numit premiile pentru literatură observator cultural pe 2008 sau – cum însuşi unul dintre premiaţi a afirmat-o – premiile Familiei muşat.

cu aparenţă de exclusivism, în fastuoasa sală a odeonului, evenimentul s-a bucurat de participarea multor figuri ale literaturii, de la mircea horia simionescu, livius ciocârlie şi mircea martin, până la daniel bănulescu şi filip florian.

evident, orice premiu e contestabil şi nu comentez de ce m-am bucurat c-au luat premii simpaticii iulian costache şi livius ciocârlie – şi eu i-aş fi premiat – sau de ce nu m-am bucurat că nu au luat premii filip florian sau nicolae manolescu (toate premiile aici). nu. însă când premiul opera omnia „gheorghe crăciun” – de 6000 lei (închipuiţi-vă ce s-a scos!) – l-au acordat lui norman manea, atunci cad răpus. şi nu pentru că manea e un scriitor cu talent, dar absolut mediocru – n-am auzit cititor român care-a avut răbdarea să-l citească să zică altfel (apropo, îl desfid pe acela ce zice altfel) –, ci pentru că urmează lui mircea horia simionescu şi mircea ivăescu, două uriaşe pietre de hotar ale literaturii române. măcar să-l fi dat lui breban, sau bălăiţă, sau paul cornea... dar “este firesc ca un scriitor pe care-l premiază instituţiile din străinătate să primească un premiu şi din partea unei instituţii româneşti”, a motivat carmen muşat alegerea. aha.

în fine, poate dacă domnul şi doamna goe ai Familiei muşat ar fi făcut mai puţină gălăgie; dacă actorul marius manole ar fi lăsat-o mai moale cu patosul cabotin; dacă n-ar fost obstinaţia unora de a părea ceva de bonton – ar fi fost un eveniment excelent. ...dar sunt cârcotaş.

viitorul va fi, desigur, mai roz şi cu aceste premii.

p.s.: îi mulţumesc ionucăi, fără de care participarea mea n-ar fi fost posibilă.

dac-aş fi scriitor...

... aş vrea să păţesc ca paul varjak/george peppard:

o expoziţie, o casă, un film

expoziţia
după ce-am vizitat kilipirim-ul – mi-am luat doar 2 cărţi – am trecut pe la simeza, unde era expoziţia de pictură a claudiei popescu. mi-au plăcut mult acuarelele cu peisaje din grecia şi italia, în culori calde, de mediterană, în care rozul şi alte nuanţe de roşu se răsfăţau la ele acasă. N-am fost în aceste ţări, dar claudia popescu mi le-a arătat cu ochelarii ei. (am şi stat de vorbă vreo zece minute, împărtăşindu-mi câteva dintre secretele ei de atelier.) (alte tablouri aici)

casa
am ajuns la casa lui george călinescu din strada – desigur! – george călinescu, numărul 53. şi surprize, surprize a la academia română! nu era nimeni. nu-mi trebui decât să-ncerc poarta, c-a răsărit din estetica basmului un paznic de la o companie aleasă cu licitaţie, ce mi-a spus cu aer de cunoscător călinescian că locul e-n renovare şi nu se mai vizitează. nu ştiu dac-a minţit sau nu – programul era la vedere – dar mie mi-a venit să-i înjur călineşte pe toţi slujbaşii academiei, care - zice ei - administrează locul.

DACĂ NU SE VIZITEAZĂ, DE CE DRACU N-O DĂ VREUNUI ACADEMICIAN ?- EU PROPUN PE EUGEN SIMION.

dar am făcut cu telefonul poza asta şi-am plecat.

filmul
la union am văzut revolutionary road, pentru că nu cred că voi citi romanul lui richard yates. ideea desprinsă de mine a fost următoarea: ce faci când, în capcana vieţii, ţi se ia şi visul? filmul zice că, fără vis, odată ce-au visat, unii nu mai pot trăi; sau pot trăi – prost – cu nostalgia lui.
mi-a plăcut o replică: ai nevoie de curaj ca să trăieşti cum vrei.

încă o interpretare ravisantă a minunatei kate winslet.

acum şi în germană - ed. 2

via Andrei Anastasescu

de criză

- poftim, să-ţi deschizi o afacere!

ispitirile lui Patapievici

un articol excelent al lui H-R Patapievici – o interpretare originală a ispitirilor lui Isus în pustie (articolul aici).

mie mi-a plăcut cel mai mult interpretarea celei de-a treia ispitiri – cea politice –, mi s-a părut chiar genială/utilă/fertilă. pentru că dă o soluţie la cum să faci politică rămânând curat:

In loc sa te identifici cu puterea, de fiecare data cand o ai, o pui in poala Domnului. Nu o dedici Lui, ci i-o dai Lui. Atentie! Nu o exerciti in numele Lui, pentru ca atunci ar fi ca si cum ai hotari in mod discretionar pentru altul si nimeni nu este in fapt si in drept loctiitorul lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie sa faci este sa te limitezi strict la exercitarea ei fara sa te abandonezi, nici material, nici spiritual, consecintelor posedarii ei. Este solutia suspendarii faptei pe care o sustine si ilustreaza, explicit, Bhagavad-Gita.

în rest, articolul păcătuieşte prin lungime, conţinând exerciţii intelectuale fără scop, interpretări ale primelor 2 ispitiri ale Fiului – forţate, zic eu – în plan uman. de fapt, o continuare a ideilor lui Patapievici începute cu Omul recent -unde opunea unei vârste de aur – antic-medievale – una de „fier” – modern-postmodernă/recentă.

prima:
în faţa ispitirii de a transforma pietrele în pâini, Isus spune că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” pornind de aici, Patapievici aseamănă (de ce?) miracolul transformării pietrelor în pâini cu magia materială şi materialistă a tehnicii. ba chiar, fără să explice cu ce scop, el opune tehnicii afirmaţia că omul nu are nevoie numai de materie, ci şi de cuvântul lui Dumnezeu. ceea ce mă face să înţeleg că tehnica e ceva opus cuvântului divin.

or, nu e aşa. eu zic că tehnica este, la fel ca şi cuvântul, un mijloc. ba mai mult, la fel ca şi cuvântul, ea implică o cunoaştere (episteme), constituie chiar un mod de raportare a omului la existenţă – o scoatere din ascundere, după Heidegger. de asemenea, un mijloc nu poate fi „atotputernic”, tehnica la fel ca şi cuvântul. Dumnezeu, da. ei bine, acest raport de opoziţie tehnică –cuvânt divin, ca presupoziţie, mi se pare forţat.

a doua.
ispitirea a doua – aruncarea de pe Templu a lui Isus cu scopul de a fi salvat de Dumenzeu – are ca rol neducerea în ispită a lui Dumnezeu (Deuteronom, 6,16) prin interpretarea greşită a unui text divin, în speţă Psalmul 90, 11-12. ce are aceasta cu lipsa discernământului şi cu nihilismul omului modern nu îmi este clar, deşi eşafodajul cu aparenţă logică e impresionant. practic, ispitirea nou-testamentară e doar un declic ce-i provoacă lui H-R Patapievici observaţii care să-i spijine tezele – că omul modern este lipsit de discernământ şi nihilist.

întrebarea mea e cu ce folos acest lung exerciţiu intelectual (excepţie face, cum am zis, geniala interpretare a ispitirii a treia)? – vorba apostolului Pavel, toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate-mi folosesc.

dacă Wittgenstein ar fi fost român

despre ceea ce se poate vorbi, nu trebuie să se tacă.

Agamemnon (eboşe)

Eschil e, după mine, cel mai mare dramaturg antic. prima piesă – Agamemnon – a trilogiei sale tratează mai multe teme: după ce în prima parte se „războieşte” puţin cu hybris-ul grec (depăşirea măsurii) aducător de nenorocire („din belşug încolţeşte o neistovită năpastă”) şi descrie câte ceva din războiul troian, Eschil ajunge la punctul culminant, omorul.

se ştie, Agamemnon vine la nevasta sa Clitemnestra în Argos, după ce 10 ani se luptă la Troia. o aduce plocon pe prorociţa Casandra, una din lotul de femei cu care s-a tot dedulcit în tabăra belică. iar nevastă-sa Clitemnestra ce-mi face? îl omoară cu sabia în baie. excelentă mi se pare găselniţa lui Eschil de-a o pune pe Casandra să descrie omorul care i se „descoperă”; m-a tulburat cum îşi vede ea şi propria moarte:
„Ea însăşi, leoaica pe două picioare, care s-a tăvălit cu lupul, mă va ucide, sărmana de mine!
Aici, în loc de-altarul casei părinteşti, mă aşteaptă numai un butuc, care va fi împurpurat de sângele fierbinte al înjunghierii mele.” (p.72)

o chestie interesantă mi se pare cum ucigaşa Clitemnestra se justifică în faţa bătrânilor cetăţii argumentând cu omorurile victimei – de troieni din cauza fundului Elenei, de fiică: sacrificarea Ifigeniei –, cu destrăbălările, chiar cu păcatele strămoşilor – Atreu îi servise fratelui său Thyestes la masă copiii gătiţi.

şi deşi n-ai ce să faci, căci doar e voia zeilor –
„Vai, amintirea dureroasa
A unei sorţi nesăturate de năpaste,
Alei, trimise din porunca
Lui Zeus, temeiul tuturora,
Care pe toate le-mplineşte!” (p.83) – bătrânii cetăţii cer pedeapsa:
„Neîndrăgită, despărţită de prieteni,/ vei primi, răsplată, rană pentru rană!” (p.80)

adică, chiar dacă evenimentele sunt ineluctabile, nu înseamnă că vinovăţia unora nu se plăteşte. un nivel superior de înţelegere a lucrurilor, pe care noi l-am uitat, amalgamându-ne între predestinare şi liber arbitru.

câteva proverbe:
1) Cine trăieşte deplin, până la cele din urmă, e socotit a fi mai presus decât timpul.
2) Când muritorul nu-i de fel invidiat înseamnă că-i nevrednic de invidie.
3) Trebuie să cumpănim asupra binelui cum să-l aşezăm dăinuitor şi neschimbat. Iar când vor fi de trebuinşă leacuri tămăduitoare, vom căuta să alungăm năpasta molipsirii, fie arzând, fie tăind cu mult bun simţ în carne vie.

Eschil, Orestia, Ed Univers, Buc, 1979, trad. Alexandru Miran

case livreşti – Liviu Rebreanu

înc-o proastă tradiţie ne face să vizităm muzee şi case memoriale numai când plecăm prin străinătăţuri, fără însă-a le cunoaşte pe cele de-acasă.

aşa că azi am apucat pe B-dul Dr. Gheorghe Marinescu Nr. 19, chiar vizavi de intrarea oficială la Cotroceni, unde la etajul 2, am găsit apartamentul în care autorul lui Adam şi Eva a trăit cu nevasta sa, Fanny şi cu fiica Puia (fără moştenitori, mă informează curatorul). am găsit nu doar mobilierul şi atmosfera intimă a marelui autor, ci şi câteva tablouri de Camil Ressu. (în apartamentul de alături, la Ion Minulescu am văzut un Iser).

mi-a plăcut că la loc de cinste în biblioteca lui Rebreanu şedeau cele 22 de volume cu Comedia umană:).
PS – intrarea costă 4 lei, iar ca să fac poze trebuia să plătesc extra, dar în fine, nu m-a deranjat - deşi la muzeul Balzac de la Paris era moca, şi-am putut şi poza... Voilà la différence.

maestrul?

nu ţineam în mod deosebit să citesc ceva de Henry James, cu toate că romanul despre el al lui Colm Tóibín (un mare romancier irlandez, după mine) – Maestrul (acum la reducere la 10 lei la Polirom) mi-a plăcut tare mult – are un parfum clasic, vetust, pare-se pastişat după scriitorul american.

dar cineva mi l-a recomandat. şi nu, n-am citit Ambasadorii, ce-mi fusese recomandată, ci câteva povestiri. am luat deci volumul de la Cotidianul şi am citit două. celebre.

Daisy Miller e o fată incorigibilă, americancă ce nu ţine cont de convenţiile sociale europene care ar compromite-o, - face ce-i place. iar nuvela se ocupă cu observarea fetei în paralel cu bârfele despre ea. evident, la final moare, la fel ca majoritatea personajelor lui James, lăsând în urmă o enigmă otiliană. e-adevărat, totul se concentrează pe descrieri, pe gânduri, poate la vremea aceea revoluţionare, dar nu şi acum. în afara ideii de diferenţă a mentalităţilor America-Europa, n-am găsit nimic.

cu totul altceva e Scrisorile lui Aspern. aici e ceva tensiune: un editor american vrea să pună mâna pe scrisorile unui mare poet, Aspern, dedicate unei veneţiene. aşa că devine chiriaş al vilei în care această veneţiană, acum bătrână, sihăstreşte cu nepoata ei. o ia aliată pe nepoată şi aceasta, nemaivăzând bărbat la viaţa ei, cade în plasă. evident – cum toate scrierile lui James se termină prost – editorul ia praful de pe tobă, dar rămâne cu experienţa manipulării a două fete bătrâne.

adio, domnule James!

Henry James, Daisy Miller şi alte nuvele, Ed Univers & Cotidianul, 2008, trad. colectiv.

il traduttore non e traditore - 2

Iată deci câţiva traducători care mi-au făcut cultura:
- Gellu Naum - Roşu si negru, toate romanele lui Diderot, Procesul, Notre Dame de Paris
- Mircea Ivănescu - Ulise, Omul fără însuşiri, Operele complete ale lui Kafka - fără romane, Faulkner, Marele Gatsby,
- Irina Mavrodin - vezi articolul scris de mine în Wikipedia
- din rusă - Emil Iordache - Anna Karenina, Idiotul, Jucătorul şi alte romane ale lui Dostoievski, Suflete moarte, Underground, Alexandru Calais, Nicolae Iliescu, Mircea Aurel Buiciuc - şi redactor excelent, recent Ion Covaci şi Denisa Fejes
- din germană Ion Roman - Th. Mann (Proza scurtă), Moartea lui Vergiliu a lui Broch, Jocul cu mărgele de sticlă - Mihai Isbăşescu - Thomas Mann, Elias Canetti (Orbirea)
- din spaniolă - Sorin Mărculescu (Cervantes, Ortega y Gasset) şi Andrei Ionescu (Perez-Galdos, Ortega y Gasset), Tudora Şandru Mehedinţi (Garcia Marquez, Julio Cortazar), Coman Lupu, recent Ileana Scipione
- din engleză - Leviţchi şi Bantaş, Vera Călin, Antoaneta Ralian, Frida Papadache, Costache Popa etc.
- din japoneză - Angela Hondru
- Al. Miran - teatrul antic
Nu mai spun traducerile de filozofie, Doinaş, Andrei Cornea, Petru Creţia, Gh. Şerban, din chineza veche Florentina Vişan şi Dinu Luca ş.a.
şi vor fi fost şi alţii, ce mi se par monştrii sacri ai traducerilor în româneşte. oameni care mie mi se pare că muncesc dublu, uneori triplu cât autorul însuşi.
evident, după 1989, au apărut şi alţii şi e din ce în ce mai greu să-i alegi pe cei de calitate. mai ales că traducerile beletristice s-au înmulţit exponenţial.

cu Cecilia Ştefănescu şi Ioana Nicolaie

deşi nu le-am citit ultimele două romane, îmi venii aseară să merg (pentru prima oară) la Cafeneaua critică a lui Ion Bogdan Lefter, în Club A, unde fură invitate cele două scriitoare.

nu fu un eveniment din acelea boring, cum se-obişnuieşte pe la noi (a ţinut aproape 3 ore) - poate şi pentru că eu însumi am pus vreo cinci întrebări fiecăreia. fură şi-alţi invitaţi: studenţi la Litere, Simona Popescu, T.O. Bobe, Radu Aldulescu şi, evident, Mircea Cărtărescu.

plecai de-acolo cu:

- prima poveste a Ceciliei Ştefănescu, scrisă pe la 11 ani, era despre fantoma unui câine mort ce-şi bântuie stăpânul într-o noapte, pe-un drum prăfuit – îmi păru un subiect excelent de nuvelă;

- scriitura celor două vine din interior, mesajul pleacă din preaplin, nu e neapărat „targhetată” către nişte cititori anume;

- există printre scriitorii români un consens de breaslă împotriva majorităţii criticilor literari fără coloană – care distrug, fără să construiască. Ioana Nicolaie a zis că preferă opiniile cititorilor obişnuiţi – printre ei şi blogări (a enumerat cu plăcere chiar foarte multe bloguri) – celor „profesioniste”.

fu o seară faină, în compania a două femei faine.

il traduttore non e traditore - 1

inspirat de un text despre traducătorii români, precum şi de cum sunt trataţi autorii români, m-am gândit la următoarele:

o tâmpită tradiţie românească ocultează aproape total traducătorii cărţilor pe care le citim. când vorbim de marile capodopere, spunem titlul, uneori autorul, dar aproape niciodată traducătorul, ba chiar, dacă-l aminteşti şi pe acesta din urmă, rişti să fii considerat obsedat. ipoteza mea asupra acestei ignorări profund nedrepte este că ea-şi are rădăcinile în vremea când ai noştri culţi cititori cunoşteau perfect limba în care se scriau romanele la un moment dat, adică franceza, aşa că Balzac, Stendhal sau Gide erau cunoscuţi ca autori, nu ca traduşi.

a venit vremea însă când au urmat traduceri şi din alte limbi, scriitori buni au început să scrie în toate limbile pământului. când erau puţine edituri, de regulă, acestea apelau la traducători meseriaşi. printre ei se găseau chiar scriitori, ce aleseseră această onorabilă meserie ca să nu se compromită politic. acţiunea de educare a poporului cu volume poche la preţuri de dumping (excepţionala colecţie BPT, bunăoară) a consacrat multe traduceri bune, dar care urmăreau accesul la operă şi nu fidelitatea faţă de ea.

poate dau dovadă de snobism când amintesc de "problemele" pe care le-aveam în studenţie cu prietenii mei: trebuia citit Faustul lui Blaga sau cel al lui Doinaş? - m-apucasem chiar de germană, ca să-i verific. trebuia citit Dostoievski în operele complete apărute la ELU, traduse de cîte-un vorbitor de rusă şi un filolog corector alături, sau cel nou tradus de Emil Iordache? etc.

mâine voi trece la exemple şi voi enumera câţiva traducători care mi-au făcut cultura şi care, pentru mine, sunt sinonimi autorilor pe care i-au tradus.

visul lui Bruno

acesta e un roman clasic; şi psihologic; şi mistic; şi de aventuri; şi de dragoste.
dar e şi un roman modern; chiar post-.

un nonagenar, Bruno, şade pe ducă în camera sa de luni de zile. îşi contemplă colecţia de timbre, şi se gândeşte la viaţa lui care acum îi pare un vis. şi mai citeşte tratate despre păianjeni, cu care a-nceput să semene - Dumnezeu însuşi e un păianjen, de firul lui subţire şi auriu ne tot chinuim să ne-agăţăm, dar de cele mai multe ori îl scăpăm –; aşa că toate celelalte personaje se prind în plasa lui: ginerele, fiul, îngrijitorul, slujnica.

aceste personaje – minunat descrise, sunt adevărate simboluri: artistul, mediocrul, nebunul, scăpătatul – îşi caută cumva – oricum – împlinirea. şi, împreună cu bătrânul/păianjen, are fiecare ciudăţenia lui: unul are extaze mistice şi se crede Dumnezeu, altul are trei dragoste în acelaşi timp, există chiar un început de menage-à-trois; doi se duelează iar o bucătăreasă are numele Odettei lui Proust.
evideman, totul se termină cu bine, ca-n Shakespeare, iar de pe urmă, ce rămâne?

câteva întrebări filozofice – Murdoch nu face rabat la ele, doar predă filozofia la Cambridge. Plus cathar-zisul unei opere cu adevărat remarcabile a unei romanciere din stirpea marelui Will şi Dickens.

Nimic n-are importanţă, pentru că noi înşine nu suntem nimic. Totuşi ne iubim unii pe alţii – ăsta e singurul lucru cu adevărat important. (p.396)
Făptura umană este o mlaştină, o baltă, o junglă. Nu putea veni decât de departe, de dincolo de lume, ca un vis, ca o viziune minunată, acea imagine a dragostei adevărate, a dragostei care acceptă moartea, care se împacă cu moartea. (p.252)

în fine, o bucurie livrescă!

Iris Murdoch (foto), Visul lui Bruno, Ed Univers, col. Globus, Bucureşti, 1978, trad. Dana Crivăţ, 397 p

anii de ucenicie ai lui Jamal Malik

Slumdog millionaire

nu se poate spune că filmul nu-i în linia celor americane, adică un hisminplis:
o copilărie nefericită, o mahala, un frate trădător, iubire imposibilă (evident, Taj Mahal-ul, doar e vorba de India) şi alte clişee h(b)ollywood-iene.

- aţi vrut să vedeţi puţin din adevărata Indie, domnule? iată! spuse băiatul cu ochiul învineţit de un poliţist. - uite şi puţin din adevărata Americă, fiule, spune turistul şi-i dă nişte bani.

însă.
mi-a plăcut, alături de teoria karmei transpusă cinematografic à la Coehlo, că filmul dă o imagine. mai puţin cunoscută asupra Indiei contemporane. sau chiar necunoscută nouă, europenilor, îmbătaţi de bhagavadgite şi upanişade. n-avem idee cum trăieşte un om acolo. crunt adică. la extremele când ale unei civilizaţii occidentalizate/globalizate, cînd ale uneia tradiţionale (era să zic înapoiate). e ceva cam în genul României, unde în loc de 23 de milioane, sunt de peste patruzeci de ori mai mult.

ah, era să uit, mi-au mai plăcut micuţii actori indieni, care nu erau ei Shirley Temple, dar mi-au făcut filmul suportabil. şi muzica, evident...

şi apropo, există şi o carte ce va apărea tradusă şi în româneşte (de cine n-o să vă vină să credeţi - da, e vorba de ea, marea şi unica Irina Margareta Nistor) la Editura Taj a Adelinei Patrichi.

film de oscar?
hm...

curtea e prea veche, trebuie una nouă

ştiu că m-a cuprins bucuria aflând că Adi va scoate o carte. şi l-am ascultat cu mare plăcere povestind amănunte despre procesul editorial al primei lui cărţi.

până când mi-a zis că e ceva în neregulă, apariţia a tot fost amânată şi până la urmă... dar toată povestea e aici.

e uimitor că aşteptările din partea unor persoane intelectuale - în cazul de faţă director de editură şi preşedinte AER, Grigore Arsene - sunt înşelate ca şi în cazul unora grobiene.

oricum, auzisem de banii opriţi unor traducători de către editura Univers-Crupenschi (acum în vogă datorită Cotidianului) şi nu m-aşteptam din partea unei edituri mari cum e Curtea Veche să facă ceva de gen. Dar după cum a scăpat drepturile de autor ale lui Orhan Pamuk, ca şi pe coordonatoarea Livia Szasz, acum m-aştept.

iar dacă voi avea cândva o carte de publicat, o să mă gândesc mult dacă s-o mai public...
în România

de weekend

- vecine, mai stai puţin aşa, până chem eu OTV-ul!

iar n-avem roman

în buna tradiţie românească, hai să ne aolim că n-avem roman.

eu zic c-avem, vorba unui personaj din Balanţa lui Băieşu, avem atâta cât ne trebuie.

dar dacă e vorba de romanul cu recunoaştere internaţională, altfel stă treaba.
şi sunt de-acord cu mircea mihăieşul dintr-un articol din românia literară, unde zice că n-avem un roman românesc care „să străpungă plafonul de nori al recunoaşterii internaţionale depline şi indiscutabile”.

de asemenea, şi eu vreau ca şi el
„poveşti bine scrise. Nu contează subiectul: poate fi o naraţiune de dragoste, o cronică istorică, un roman-eseu, o proză de "notaţie intimistă". Mă interesează doar ca story-ul să fie bine articulat, fraza expresivă şi adevărul revelat să nu-mi dea impresia unei "lipituri" artificiale, născute din simţul estetic sau parti-pris-ul ideologic al autorului.”
iar când se referă la Italo Calvino – Palomar e socotit de americani un fel de Biblie postmodernă – zicând că nu e decât o „făcătură ultra-inteligentă şi ultra-sofisticată, un joc de-a literatura evident inteligent, dar mort, mort ca o pisică neagră în mjlocul unei autostrăzi” – atunci torc de-a dreptul de plăcere.

da, şi eu ştiu că nu prea curând un roman românesc va stârni un „turbion de laude şi contestări ce însoţesc consacrarea”, nu prea curând se vor organiza în jurul lor „simpozioane internaţionale şi, vai!, nu prea curând se va vinde nici măcar la nivelul sofisticat-stupidului Calvino”.

de ce? păi să ne gândim.

librăria din chioşc

la prima vedere, e un lucru bun iniţiativa ziarului Jurnalul Naţional de a începe o colecţie de literatură românească „Biblioteca pentru toţi”, deşi brandul e deja la editura Minerva. dar oricum nu mă pricep la copyright-uri, aşa că tac.
la a doua vedere, pot spune că românul făr-o cultură literară poate acum să şi-o facă liniştit cu ediţii destul de bune, dar mai ales ieftine:
dacă vrea literatură modernă şi contemporană, are Cotidianul.
dacă vrea literatură clasică, are Adevărul.
dacă vrea poliţiste, are Flacăra .
acuma, dacă vrea români, are Jurnalul naţional.

entuziasmul însă trebuie totuşi moderat:
- nu sunt ediţii excepţionale, verificate de profesionişti, traducerile sunt vechi, nu întotdeauna revizuite;
- noii traducători sunt uneori slabi
- volumele din lista apariţiilor sunt ciurucuri.

Biblioteca pentru toţi de la Editura pentru literatură, apoi Minerva, era îngrijită, cu prefeţe şi tabele bio-bibliografice, fără greşeli redacţionale – era, pot spune, profesionalism.
Acum insă, totul se face rapid, de dragul marketingului.

Dar bine că se face.

pictura, „una cosa mentale”

la recomandarea lui Alex Leo Şerban, am citit o carte despre pictură, mai precis un deliciu livresco-pictural scris de un istoric al artei sorbonard, Daniel Arasse - Nu vedeţi nimic.
cea mai tare carte de artă pe care-am citit-o în viaţa mea – e-adevărat, n-am citit foarte multe.

ce face tipul ăsta?
ia nişte tablouri şi le caută elemente pe care, în afara pictorului, nici dracu nu le vede: Vulcan care tăbară pe nevastă-sa, Venus, e ceva foarte amuzant; melcul băloşind o Bunăvestire vrea să ne zică ceva; sexul lui Isus căutat de doi magi chiori e ceva serios; unde e blăniţa Magdalenei?; ce face cu mâna stângă Venus din Urbino a lui Tiţian (foto jos)?; Velasquez era „kantian” dinaintea naşterii lui Kant; şi alte lucruri de neimaginat ce demonstrează că tablourile ascund coduri pe lângă care cel al lui Dan Brown e un scrânjel. iar codurile nu secrete, ci la îndemână – mai bine zis la îndeminte –, ard să fie descoperite.
totul e să te uiţi atent, să fii curios şi să mai citeşti câte ceva.

am mai aflat:
- Maria Magdalena e o găselniţă teologică din trei femei;
- masturbarea e „mâna care vine în ajutorul spiritului”
- cuvântul pensulă vine de la „sulă mică” (lat. penicillus)
- Mark Twain a zis despre Venus din Urbino că e „penală” rău.

PS. traducătoarea face o treabă excelentă, evident, şi datorită stilului fain al autorului.

Daniel Arasse, Nu vedeţi nimic, Ed Art, Buc, 2008, trad. Laura Albulescu, 176 p.

Să te-apuce criza!

Pe coperta 4 a romanului Binevoitoarele de Jonathan Littell (vezi mai sus foto), un redactor al editurii Rao ne anunţă două mari descoperiri senzaţionale: Eschil a scris câteva romane, la fel Luchino Visconti, unul intitulat Damnaţii.

Le-a citit cumva cineva? Cum sunt? sper să semene cu piesele de teatru şi cu filmele, aşa că vreau să le citesc şi eu!
*
Pe Editura Curtea Veche o doare undeva de contractele încheiate, ele sunt bune de reziliat, nu de respectat. Aşa informează Adi care a semnat demult un contract prin care trebuia să-i apară o carte.
*
Ce-o fi cu editurile-astea? Le-o fi pălit şi pe ele criza?

o capodoperă de belle-epoque

(urmare de aici)

Spiritul Vienei a devenit o sintagmă notorie - iar pentru naşterea romanului modern, acesta a fost esenţial. Şi mă gândesc la Hermann Broch, Kafka, Robert Musil, Joseph Roth, Elias Canetti, care îmi plac pentru că sunt ultimii mari romancieri care păstrează în acelaşi timp fineţea şi farmecul intelectual izvorât din educaţia greacă şi latină - înlocuite acum cu cursuri de creative writing - în vreme ce se revoltă contra modernităţii absurde.

Modernitate al cărei semn este dispariţia privatului, mai bine spus intruziunea distructivă şi absurdă a publicului - politica cezaro-crăiască, războiul, "bunăstarea" civilizaţiei, ordinea socială învechită. De pildă, prefectul Franz von Trotta nu trăieşte, el îşi face datoria. Viaţa privată nu există, ea-i doar un apendice fragil al slujirii imperiului, adică a împăratului.

Modernitate al cărei alt semn este schimbarea criteriilor, simbolurile vechi se duc dracului - în Svejk bunăoară toate tablourile împăratului sunt pline de căcat de muscă - iar importante devin masele anonime. În Marşul lui Radetzky, molâul Carl von Trotta cel fără ţel în viaţă, în spate cu faima castratoare a bunicului moare nu salvând viaţa împăratului, ca bunicul, ci încercând s-o salveze pe cea a câtorva soldaţi necunoscuţi, aducându-le apă.

Personajele lui Roth nu trăiesc pentru ei, ci în inerţia unei lumi în fărâme. Noi oare nu facem la fel?

Trailerul filmului:

o capodoperă de belle-epoque

dacă aş scrie o cronică la această carte, aş începe cu câteva cuvinte despre autor – puţin cunoscut sau discutat pe la noi. este vorba despre Joseph Roth, un austriac evreu cu o viaţă foarte interesantă: bunăoară s-a cuplat c-o mulatră; sau s-a-nvârtit cu folos în cercurile literare vieneze cu Milena Jesenská, Robert Musil, Max Brod, Franz Kafka.

romanul Marşul lui Radetzky are patru personaje: trei bărbaţi din familia von Trotta şi împăratul însuşi:
1. bunicul înnobilat pentru că a scăpat viaţa împăratului Franz Josef în bătălia de la Solferino, „eroul de la Solferino” ajuns în cărţile de istorie cu o istorie manipulată.
2. tatăl, prefect într-o provincie austro-ungară, exponent al birocraţiei cezaro-crăieşti, omul perfect al epocii.
3. fiul, Carl von Trotta, militar, om mediocru – rod al unei civilizaţii pe ducă – urmărit de umbra bunicului, e nevoit să înfrunte întâmplările absurde ale vieţii (ca noi toţi).
4. Franz Josef decrepitul, cu un fiu sinucigaş şi un nepot ucis, fantoşă a unor timpuri demult-demult trecute.

totul se destramă – imperiul, familia, individul.
şi dacă la Musil, cauzele erau căutate cu ironie în relativitate şi psihologie, dacă la Broch, cauzele erau căutate poetic înlăuntru, la Roth cauzele sunt căutate cu nostalgie în laissez-faire-ul nobiliar şi în impostură.

romanul mie mi se pare o capodoperă - este unul dintre romanele mele preferate -, e excelent scris, cu un dar al mânuirii vorbelor rar, de-o frumuseţe impresionistă: trebuie să te dai un pas în spate în spaţiu şi timp ca să vezi viaţa pulsândă din el.

Joseph Roth, Marşul lui Radetzky, Editura Univers, București, 1998, traducere de I. Cassian-Mătăsaru, 282 pag.

(urmarea postării aici)

Un blog nou despre cărţi şi nu numai

Apropo de clasici:
Dacă vreţi să ştiţi ce cărţi mai citesc tinerii de 13 ani şi mai ales ce păreri au despre ele, deschideţi blogul lui Cătălin - Moonchild -, autorul chestionarului care a colindat blogurile de tot felul cu ceva timp în urmă.
Veţi avea surprize!

Îi urez lui Cătălin bun venit în lumea blogurilor şi cât mai mulţi cititori şi comentatori!

mâine încep a 33-a rotaţie în jurul soarelui

Unde-i cultura pe blog?

Nu ştiu ce mi-a venit, dar m-am apucat să răsfoiesc câteva bloguri catalogate îndeobşte drept „culturale”.
Ce înţeleg eu printr-un blog cultural? Păi unul care care să mă provoace pe diferite teme – nu neapărat academice – de pildă despre un tablou, despre o bucată muzicală, despre o clădire, despre o descoperire istorică – ceva acolo care să-mi pună neuronii la treabă şi din care să-nvăţ.
Dar credeţi c-am găsit?...

În clasamentul roblogfest-ului 2009 (după ei blog cultural înseamnă literatură, istorie, muzică clasică etc., - nu mai zic c-au pus virgulă înainte de etc.) ce-am găsit e jalnic. Doar trei bloguri mi s-au părut cât de cât acceptabile, însă dedicate unei categorii înguste, improprii termenului general de cultură - e vorba de unul dedicat cartofiliei şi altul dedicat vizualului. Restul e tăcere. Am găsit în schimb denumiri ca Arad-culture, suzique, Adrian Stângă...

A urmat clasamentul de anul trecut făcut de Bookblog. Ei bine, nu ştiu ce înţelege prin cultură domnul Tehnocrati, însă din nici unul dintre blogurile acestui top n-am rămas cu nimic - nu discut despre blogul teroristei, al lui cezar şi cel vizual amintit mai sus - care ca şi-al meu, nu sunt propriu-zis de cultură, deşi mai cochetează din când în când cu ea...

Aşa că m-am oprit. Şi m-am dus la DEX online să caut ce se mai înţelege azi prin cultură. Acolo cultura e încă la locul ei. La fel în cărţi. Dar din păcate, foarte puţin în bloguri.
Încă.

PS. Aştept înjurăturile "culturale".

De weekend

caricatura e de mine

madlene gripale

habar n-am să existe în vreun roman vreun personaj care e gripat. cum se ştie, boala înseamnă o experienţă trupească plină de umori cuplată la altele - unele spirituale -, pe care le îndoieşte sau le slăbeşte. mi-aduc aminte doar de nietzsche, care în prefaţa la ştiinţa voioasă, găsea în boală bogate resurse psihologice de creaţie şi interpretare.

eu personal asociez câteva răceli bune lecturii anumitor cărţi – de pildă odată, la mine acasă, am citit fără întrerupere, în trei zile de febră prizoniera lui proust. la fel, student, la mătuşa mea am citit rapid lumea văzută de garp de irving, în timp ce-mi puneam usturoi în urechi şi beam vin fiert.

şi aţi ghicit, sunt varză de răcit, şi scriu aici de la birou, în loc să mă duc acasă să bolesc. sau să citesc ceva.
ca să scriu la următoarea gripă.

Vocabular sexos

am aflat, evident tot de pe net, incultul de mine, de cuvântul analingus, care nu înseamnă, cum m-am gândit eu, „o ling pe Ana”, ci, tulai, Doamne! a leorpăi pe la câh.
ei bine, pornind de la acest limbaj ştiinţifico-erotic, imaginaţia mea lingvistică, ptiu, drace! m-a procopsit cu alte cuvinte:

- ţâţolingus
- gâţiilingus
- cotulingus
- bucilingus
- floculingus
- subsuorlingus/axilingus
- pumnilingus.
pentru fetişişti – izmelingus, fleculingus, fustolingus etc.
să ne mai gândim...

Leapşă mişto de la Luminiţa Marcu

De aici, via white noise.
Şi ca să demonstrez că n-am nimic cu doamna.

Ce cărţi româneşti v-au plăcut, apărute în ultimii 20 de ani? De ce?

Înainte de a nominaliza, trebuie să spun că aceşti 20 de ani a însemnat adolescenţa şi tinereţea mea iar, din punct de vedere livresc, contactul spiritual cu marile cărţi. Cu proza românească actuală – despre poezie pot spune prea puţin – m-am întâlnit destul de recent, adică în ultimii cinci ani (pân-atunci m-am preocupat de proza universală esenţială). Dar să nu mai bat apa-n piuă, şi să trec la treabă.
Nu înainte de a menţiona că ordinea nu e neapărat valorică.

Beletristică
1. Jurnalul fericirii – Nicolae Steinhardt – pentru că e cea mai umană carte românească
2. Jurnal – Mihail Sebastian – pentru că desfiinţează mitul bunilor interbelici şi conturează o personalitate reală a diaristicii româneşti
3. Orbitor – Mircea Cărtărescu – cel mai bun roman românesc de după revoluţie
4. Zilele regelui – Filip Florian – cel mai bun roman românesc recent
5. Degete mici – Filip Florian – pentru ultimul capitol
6. Luminiţa, mon amour – Cezar Paul Bădescu – pentru că mi-a arătat până unde poţi merge cu scrisul
7. Cruciada copiilor – Florina Ilis – pentru că e o încercare reuşită de a oferi o viziune a României
8. Oameni şi umbre, glasuri, tăceri – Alexandru George – pentru că e cel mai mare roman clasic necunoscut
9. Saludos – Alexandru Ecovoiu – pentru că poate rivaliza oricând cu orice mare bestseller
10. Exuvii – Simona Popescu – pentru că scriitoarea asta simte
11. O limba comuna – Sorin Stoica – pentru că ne-a arătat că se poate
12. Lorgean – Jean Lorin Sterian – pentru că arată alte feţe necunoscute ale lumii
13. Băgău – Ioana Bradea – pentru tupeu stilistic
14. Infernala comedie – Emil Brumaru – pentru surpriză

Eseuri şi filozofie
1. Scrisori către fiul meu – Gabriel Liiceanu – pentru instituirea unui nou limbaj privat (în sens rortyan)
2. Cerul văzut prin lentilă – H.R. Patapievici – pentru cel mai inteligente eseuri
3. Politice – H.R. Patapievici – pentru gura de aer proaspăt anti-iliescu
4. Nodul gordian – Cristian Bădiliţă – pentru tinereţe intelectuală
5. Minima Moralia – Andrei Pleşu (da, ştiu c-a fost publicată în 1988, dar...) – cea mai bună carte de filozofie românească pe care am citit-o
6. Memorii – Mircea Eliade – pentru că m-a marcat cel mai mult

Despre bloguri livreşti

Am descoperit pe blogul masa_pustie un post – ce pleacă de la leapşa mea cu cărţile (în urma căreia, din păcate, eu n-am tras concluzii). Autorul deplânge cercul limitat al bloggărilor ce scriu despre cărţi (limitat, dar nu închis). Ceea ce ar însemna preocupări livreşti similare – „în blogosferă obişnuiesc să circule şi să fie discutate cam aceleaşi cărţi (un număr restrâns de titluri deja fetişizate), foarte puţini cutează să scormonească alte literaturi”.
Aşa este. Dar:

În primul rând, există o explicaţie - cum autorii blogurilor sunt destul de tineri, accesul lor la literaturi mai îndepărtate este limitat, căci bibliotecile sunt cum sunt. Ştim că, din raţiuni de marketing, editurile publică literatură de bonton de afară. Rar găseşti un Broch – apărut nu demult la Leda – Hrabal, Cosic etc. Eu personal însă, fiind mai "vechi", chiar caut să aduc în discuţie anumiţi autori mai puţini circulaţi – Lenz, Gyorgy Konrad, Mulisch, Mahfuz, Gombrowicz, Hasek, chiar Kafka. Dar nu sunt singurul, anda e un exemplu.

În al doilea rând, mă bucur că blogurile cu teme livreşti s-au înmulţit. Când l-am deschis eu pe-al meu le numărai pe degete – white noise, terorista, ionuca, cinabru, mayuma, raul. Acuma sunt multe şi de calitate.
Recunosc că sunt mereu în căutarea blogurilor bune, nu doar a celor cu teme livreşti, ci a unor oameni cât de cât educaţi şi cu bun simţ, nu doar estetic, curioşi şi deschişi. Dar rar găsesc aşa ceva – ce să-i faci, şi blogosfera reflectă societatea românească.
Evident, n-are rost să descriu comunitatea virtuală visată de mine – ea e bună şi -aşa cum e; dar e nevoie de timp. Şi de bun simţ. Şi de discernământ. Şi de ceea ce zice Nabokov, curiosity, tenderness, kindness, ecstasy.

Benjamin Button - cel livresc

M-am oprit la timp înainte de-a vedea tot filmul. Şi m-am apucat să citesc povestirea lui Scott Fitzgerald. Am găsit-o foarte uşor aici (am văzut că au scos şi-ai noştri o traducere – piratată cică - la editura TKJ (cum s-o citi – tîcajî? – Nu vă supăraţi, aveţi Benjamin Button la editura tîcajî?).

Despre Marele Gatsby al aceluiași autor, aici.

Bun. Dar ce-a vrut să spună Francis Scott Fitzgerald în povestirea lui fantastică, în care personajul se naşte bătrân – cu minte senectă – şi moare bebe, fără amintiri?

• Să fie accentele umoristice – „bebeluşul” fumează cot la cot cu bunicul; „tânărul” e izgonit de la Yale la Harvard ca lunatic; iese la serate ca fratele propriului tată ca să-l creadă lumea; e pus la respect de propriul fiu; se-ntoarce acasă plângând ca general la 15 ani; merge la grădiniţă cu nepotul?
• Să fie tragicul personajului care rămâne fără amintiri, adică fără nimic?
• Să fie găselniţa timpului invers– grotescă şi neruşinată, cum spune doctorul după ce aduce pe lume un bătrân de-un metru jumate?

Indiferent. Povestea e foarte bună, convinge că dorinţa noastră secretă de-a întineri nu poate duce decât tot la o nefericire, poate şi mai mare.

Francis Scott Fitzgerald, The Curious Case of Benjamin Button in Tales of the Jazz Age, www.readbookonline.net