labirintul lui pamuk - 1

nu ştiu dacă nu cumva aceasta este cea mai bună carte a lui pamuk, având în vedere că după vreo treizeci de pagini, mă numesc roşu m-a plictisit teribil, de-am zis că nu-mi mai trebuie... dar venirea de anul trecut a scriitorului m-a hotărât că trebuie totuşi să citesc ceva.

la cald

dacă m-ar întreba cineva ce anume mi-a plăcut la cartea neagră de orhan pamuk (căci mi-a plăcut), aş sta pe gânduri. m-aş gândi că e o capodoperă. dar oare este?

dacă o capodoperă însemnă un roman care te lasă năuc la final, dacă te provoacă la fiecare pagină să găseşti misterul, dacă n-are acţiune, dar idei şi provocări cu toptanul, dacă te lasă mut, nemaiavând habar ce să zici, atunci cartea neagră e o capodoperă.

dar dacă o capodoperă înseamnă să-i ei înseşi suficientă, să creeze o lume specială cum nu mai e alta, dacă o capodoperă înseamnă să nu fie dependentă de realitate, atunci cartea neagră nu e o capodoperă.

acţiunea

acţiunea e scurtă: un tânăr îşi caută iubita, iarna. în paralel, capitolele acestei acţiuni alternează cu aşa numitele articole scrise de un ziarist (blogăr, i-a zis sebastian corn). acesta scrie despre orice, pe scheletul obsesiilor sale, despre turcia, despre religia şi filozofia ei islamică, despre sectele mistice, dar mai ales despre Istanbul, ficţiuni borgesiene, poveşti de şeherezadă. bordeluri. cluburi de noapte. redacţii de ziare. bârloguri de colecţionari. blocuri. hăuri. legende. conspiraţii.

totul descris minunat, măiastru. dar fără ceva important. fără sentiment. totul mi s-a părut prea raţional, à la thomas mann şi umberto eco. înseilări perfecte, dar prea perfecte - cel puţin pentru mine.

dar, cum nu e o carte despre care să scrii doar un post, las mai multe pentru posturi viitoare, adică acestea: primul şi al doilea.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu (premiul uniunii scriitorilor pt traducere 2007)
coperta de griffon and swans production

altă cronică a cărţii, aici sau a autorului, aici.

(post)modernitatea lui Aristofan

micul meu creier îşi permite să-l contrazică pe marele baudelaire care spune: vai celui care caută în antichitate şi altceva decât artă pură, decât logică şi metodă în general. plonjând prea adânc în trecut, el pierde din vedere prezentul şi renunţă la valorile şi privilegiile oferite de circumstanţe. pentru că toată originalitatea noastră provine din pecetea pe care timpul şi-o pune pe sentimentele noastre. (ap. matei călinescu) îl contrazic oferind ca exemplu opera lui aristofan, în care nu e doar artă pură, logică şi metodă în general. e-adevărat, scrisul său ia rigorile genului, însă conţinutul...

vorbesc despre două piese care mi-au plăcut mult, a căror inteligenţă surclasează mii de romane de succes de astăzi.

cea mai tare mi s-a părut broaştele, în care dionysos împreună cu sclavul xantias coboară în infern pentru a descoperi cine anume de-acolo este mai bun - eschil sau euripide (nietzsche probabil că a fost greu influenţat de aristofan când şi-a concluzionat naşterea tragediei). drumul până în infern, întâlnirea cu "muzicantele" broaştele, frica zeului de monştri, apoi duelul plin de miez între cei doi dramaturgi sunt aşa de minunate, că ţi-e greu să-ţi închipui c-au fost scrise acum peste două mii de ani.

mişto-ul despre zeităţile oficiale - pentru care mă mir că n-a fost condamnat ca socrate -, râsul de "minunăţiile" societăţii contemporane lui, dar mai ales geniul jucăuş cu care foloseşte instrumentele artei sale pentru a stârni amuzamentul mi se par extrem de postmoderne. tot ceea ce-l face mai puţin modern este credinţa în anumite valori - bunul simţ şi valorile vechi.

de pildă, în norii - care devin, după socrate, noii zei în locul celor vechi - aristofan râde de noua filozofie / mentalitate (la fel ca nietzsche), folosind chiar instrumentele acesteia. dar asta nu în mod gratuit - întru plăcerea simţurilor, ar spune postmodernii -, ci pentru restaurarea valorilor vechi.

raţionamentul cel drept, într-un duel cu raţionamentul cel nedrept spune:

Greşeşti, comiţi vreun adulter, te prinde soţul cu pricina;
Te-ai dus, când nu ştii să vorbeşti.
Pe când la mine dacă-nveţi,
Zburzi, râzi, faci ce pofteşti, că nu-i nimica de ruşine.
Iar de te-a prins cumva bărbatul în adulter, o să-i răspunzi
Că n-ai făcut nici un păcat.
Apoi pe Zeus zvârle vina,
Că doar şi el, cât e de zeu, e-n vins de-amor şi de femei,
Darmite tu, un muritor, cum poţi fi decât el mai tare? (p.400)

Dac-ai să faci precum îţi spun
Şi n-ai să uiţi de sfatul meu,
Tu vei avea un piept puternic
Şi umeri largi, pielea curată;
Dar dacă tu o să te iei
După moravurile de-azi,
O s-arăţi la faţă palid
Şi o să ai umeri înguşti
Şi pieptul mic, pipernicit,
O limbă lungă, fesa slabă... :))
Şi vei întinde ca pelteaua
Interminabile decrete;
Ba, după spusa lui ajungi
Să iei drept bine şi cinstit
Tot ce e astăzi ruşinos,
Şi de ruşine, ce-i cinstit,
Iar pe deasupra, îţi va da
Scârbosul viciu muieratic,
Pe care-l are Antimah. (p.397)

dar să mă-ntorc la primul citat din baudelaire, la faptul că valorile şi privilegiile modernităţii sunt oferite de circumstanţe. nu ştiu dacă este bine sau este rău, dar în mod clar, din punct de vedere al valorii, nu sunt sunt de acord şi deci deloc modern. şi, pentru că este vorba de aristofan, nu mă refer la valorile ultimelor secole de cultură occidentală creştină, ci valorile "perene", de mii de ani, de la paleolitic încoace.

ps. deplâng inexistenţa unor ediţii complete, eventual critice, ale operelor literare ale antichităţii clasice. în afară de eschil, euripide, vergiliu, horaţius şi a încă câtorva puţini, nu există la noi ceea ce au alţii - francezii, englezii, de pildă, au ediţii complete de buzunar. nu ştiu, poate pentru că cititorii românii nu gustă aşa ceva, preocupaţi să lectureze bestselleruri la modă...

din aristofan ştiu traduse doar şase piese: acestea patru, adunarea femeilor (lysistrata) de al. miran şi plutos de şt. bezdechi în 1944.

din 11 piese!

aristofan, teatru (pacea, păsările, broaştele, norii), editura pentru literatură şi artă, bucureşti, 1956, traducere de eusebiu camilar şi h. mihăescu; demostene botez şi ştefan bezdechi, 430 p.

blogărul saramago renunţă?

pe lângă că-i va apărea noul roman cain, al cărui trailer îl anunţă ataraxia, saramago anunţă că renunţă la blog.

apel pentru cei ce ştiu portugheză: este aşa, sau e doar o pauză, înţeleasă de mine greşit?

pictură livrescă

hanna sidorowicz, două personaje. de aici.

una veselă şi una tristă

(despre volumul anterior aici)
volumul acesta este dintre cele mai faine de pân-acum, mai întâi se deschide cu câteva snoave, dintre care mi-a plăcut una:

cele trei dorinţe
se spune că pentru arabii foarte credincioşi există noaptea putinţelor atotputerii, când aceştia primesc îndeplinite 3 dorinţe. într-o noapte de ramadan, un om, înainte să le primească. se sfătuieşte cu nevasta ce anume să ceară.

nevasta se gândeşte şi evident, cere o mătărângă "cu asupra de măsură". dar aceasta e, desigur un incovenient atât pentru nevastă care o ia la fugă înfricoşată de ce vede, cât şi pentru bărbat care "de da să se culce trebuia să se scoale, iar de da să se ridice trebuia să se culce."

aşa că a doua dorinţă este deci să se izbăvească de danie şi de acest necaz. dar deodată nu mai are nici urmă - povestea spune că o avea ca a unei fetiţe... nevasta iar sare şi-l ceartă că "a lipsit-o pe veci de bunul ei."

ca urmare, a treia şi ultima dorinţă este să fie ca la început. aşa că omul îşi iroseşte toate dorinţele din cauza nevestei şi a încălcării proverbului trebuie să te multumeşti cu ceea ce ai.

povestea lui khalif cel sărac
această poveste mi-a amintit unul dintre cele mai întristătoare texte pe care le-am citit, volumul doi din don quijote, mai precis cel în care bogaţii se distrează pe seama nebuniei sale.

aici, un om sărac, khalif cel sărac (sic!), are tot felul de ghinioane, spre amuzamentul celor cu huzmeturi şi huzururi, care se-ndură de el, ce-i drept, dar fac mişto cu toptanul. din pricina asta, a sărăciei şi a inocenţei, se-nfurie foarte des şi devine ridicol. nu-ţi e permis să râzi de cel sărac pentru că e inuman, zic eu, în răspăr cu şeherezada. care, chiar şi dacă în cele din urmă îi sorteşte noroc şi trai bun, nu şterge catarzisul.

oricât ai fi de bogat, nu eşti Allah să te joci cu viaţa oamenilor... dar politicienii cred altfel...

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 8 (povestea floarei-de-granată şi a lui zâmbet-de-lună), ed. minerva, bpt, 1973, trad. h. grămescu, 412 p

povestea tatălui nebun dar învingător

dacă nu-mi era recomandată, după copertă sau după titlu, nu-mi cumpăram cartea în veci. dar acum, mă bucur c-am citit-o.

totul începe când un moş văduv se decide s-aducă din ucraina o femeie mai tânără cu care să se căsătorească pentru trupeşenia, dar mai ales pentru ţâţele ei siliconate. însă moşul are două fiice care există pentru a-l salva pe moş. şi motor! acţiunea începe.

scrisă cu telent şi mai ales cu umor (am râs deseori!). cu nostalgia trecutului. şi mai ales cu o scurtă istorie a tractoarelor.

ce se-ntâmplă cu moşul, ce păţeşte el de pe urma ucraineencei - bătăi, persecuţii ş.a. - cum se termină totul, e teribil!

iaca şi două fragmente (unul vesel, altul serios):

boită. căţea. târfă vulgară. femeia asta, care i-a luat locul mamei mele. îi întind mâna şi-mi dezvelesc dinţii într-un zâmbet.

- bună, valentina. mă bucur să te cunosc, în sfârşit.

mâna ei într-a mea e rece, inertă, fără reacţie. unghiile lungi îi sunt vopsite cu sidef roz-bej, în ton cu buzele. mă privesc prin ochii ei: mică, slabă, negricioasă, bust zero. nu-s o femeie adevărată. îi zâmbeşte lui mike - un zâmbet moale, viclean.

- place votca? (p.96)

nu-şi dă seama că timpul şi amintirea stăpânesc totul? nu-şi dă seama că odată ce o poveste a fost spusă într-un anume fel, ea nu mai poate fi repovestită altfel? nu-şi dă seama că unele lucruri trebuie ascunse şi îngropate, astfel încât faţa lor ruşinoasă să nu păteze generaţia următoare? nu - e tânără şi pentru ea totul e posibil. (p.350)

marina lewycka (foto), scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană, editura polirom, iaşi, traducere fraga cusin, 380 pag.
coperta de adriana rotaru

ps: cartea e la 10 lei la promotia polirom

omg, pulp fiction!

nu văzusem pulp fiction pân-acum. pentru că m-au plictisit primele cadre. pân-acum. căci m-am înarmat cu răbdare şi atenţie şi m-am tot dus... până la final.

nu-mi place de travolta nicicum. dar aici face un rol ge-ni-al. când conduce drogat sau când vorbeşte cu amanta bossului său prin interfon...

de reţinut:

friptură bloody as hell...

serialul fox force five...

"so... you're gonna go out there, you're gonna say goodnight and I've had a very lovely evening... walk out the door, get in the car.... go home, jerk off... and that's all you gonna do."

decorul alb-negru şi mişcător din spatele taxi-ului esmeraldei vila lobos: this is america, honey, our names don't mean shit.

dacă eşti killer, nu citeşti pe budă - oricât ai fi de travolta.

who's zed? zed's dead!

cine e fonzie???



nu vreau s-ajung vreodată în l.a....

ur-orbitor

doar visul îmi mai rămăsese de citit din proza lui mircea cărtărescu, debutul în proză din 1989 (nuvele), premiat atunci cu premiul academiei române, reluat mai apoi ca roman în zeci de ediţii, inclusiv cele internaţionale, sub titlul diferit de nostalgia (roman).

am făcut rău că l-am citit înaintea orbitorului, pentru că nu mi s-a părut la fel de bun, de pildă ca aripa stângă (după mine, cel mai bun roman de după '90). pentru că am descoperit teme comune - dublul, descoperirea puerilă a sexualităţii, moara şi blocul din ştefan cel mare, dunărea îngheţată, actul sexual ca intersectare a mai multor dimensiuni etc. - acelaşi stil, aceleaşi obsesii, aceeaşi viziune.

totuşi, mi-a plăcut mult volumul, poate şi aflând aici nuvele, ce-i drept, cu legături firave între, dar fiecare câte-o capodoperă mică, fericit apărută - în ultima ediţie de la humanitas - separat.

piesa de rezistenţă a volumului, după mine, e REM. Realitatea frustă – un tânăr ajunge în garsoniera unei babe să se acupleze cu ea – trece încet în (i)realitatea onirică, jucăuşă a lumii REM – alephul lui cărtărescu, camera lui sambo – din amintirile din copilărie ale babei.

dar favorita mea a fost organistul, despre un arhitect ce reia, fără s-o ştie, istoria muzicii universale, la o orgă montată într-o amărâtă de dacie, pe ştefan cel mare. povestirea super-ironică, cu rezonanţe kafkiene ia proporţii nebănuite, şoseaua ştefan cel mare devine centru al lumii, ba chiar al galaxiei, arhitectul fabricilor de ulei devine arhitect al unei noi galaxii armonice.

ceea ce îl face pe cărtărescu un scriitor mare, după mine, sunt două lucruri:

1. îşi construieşte propria lume pe care o dăruieşte celorlalţi, formată din obsesiile, amintirile, şocurile, dragostele şi urile proprii, lume reală şi ireală, căreia-i conferă adevăr şi coerenţă (îşi construieşte propriul, unicul şi irepetabilul inimitabil limbaj privat, ar spune rorty). se poate vorbi îndreptăţit despre un univers cărtărescian la propriu, care-şi întinde aripile şi-şi scutură peste lume solzii de cuvinte (cine şi ce aş fi fost dacă n-aş fi scris niciodată: o javră urlând în cor cu javrele - scrie în jurnal).

2. cărtărescu spune ceea ce simte, aşa cum simte – deseori obscur, pentru că simte/visează obscur (visele nu pot fi interpretate întotdeauna) – şi se canoneşte să răspundă la întrebările-scop ale romanului (după kundera): „ce este existenţa omenească şi unde-i este poezia – pentru care începe, ca un păianjen, să-şi ţeasă poveştile atât de des suprarealiste şi acaparatoare: „totul are un înţeles... visele tale şi jocul tău, împletite între ele, alcătuiesc plasa ta de păianjen, ţesută de tine nu ca să prinzi ceva, ci ca să fii prinsă, îi spune alungitul egor nanei/svetlanei.”

*

offtopic:

nu înţeleg şi pace de ce românul priveşte cu invidie când spune cărtărescu: la scriitorul care câştigă bani din scris (de parcă i-ar fura), la legătura lui "ocultă" şi “conspiraţionistă” cu "boierul minţii" liiceanu, la succesul "comercial" al volumaşului de ce iubim femeile ("jenant", după unii), la bârfe şi cancanuri politice şi personale. cu alte cuvinte, cărtărescu trezeşte rea-credinţă şi nicidecum admiraţie sau măcar ceva critică.

puţini sunt cei care-au trecut măcar o dată prin trilogia orbitorului, nu mai zic de celelalte volume de poezie, jurnale şi eseuri. şi-mi pare rău că opera lui cărtărescu nu e mult citită şi mult comentată - probabil încă nu şi-a găsit comentatorul în românia - ca de obicei, aprecierea e în altă parte... de pildă, afară de marius chivu cu prea scurta şi insuficienta sa recenzie, nu ştiu vreun critic care să se poziţioneze nesuperficial faţă de conţinutul prozei lui cărtărescu. (şi tare-aş vrea să ştiu – paul cernat? terorista?).

o opinie despre gemenii, aici, iar despre începutul orbitorului, aici.

mircea cărtărescu, visul, ed. cartea românească, buc, 1989, 290 pagini
coperta dan stanciu

săptămâna tarantino la cinesseur

cinesseur găzduieşte tarantino week, până pe 4 septembrie, data premierei inglourious basterds
- un omagiu adus regizorului. orice contribuţie este binevenită, pe blogul lui sau pe ale voastre.

eu promit că voi scrie despre pulp fiction, pe care-l voi vedea pentru PRIMA oară! (dont shoot)

că tot vorbeam de coperte...

am scris o schiţă

pentru că se apropie weekendul, v-am scris o schiţă. deşi nu mă consider plesnind de talent. doar că m-a obsedat prima propoziţie aseară, pe timpul plimbării prin parc. am ajuns acasă şi am scris-o. e la prima mână, aşa că artisticeşte, are, probabil, hibe. dar conţinutistic, mie-mi place - m-a distrat. aş vrea părerea voastră sinceră. chiar şi anonim. ca la un cenaclu virtual. şi dacă-i naşpa, obiceiul n-o să se mai repete. aşadar:

Istorie intraordinară

Johnson nu e ăla care să se sperie cu una cu două. Dă pagina şi pe la al treilea rând constată că ce citeşte acum citise şi cu două pagini înainte. Pagina 1989. Întoarce pagina. Da. Numărul paginii-i diferit, conţinutul, acelaşi. Greşeală tipografică, îşi zice. Dă două pagini înainte. Acelaşi text. Tot greşeală tipografică, îşi zice. Dă acum câteva zeci de pagini. Totul e bătaie de joc. Toate paginile sunt la fel, futu-i! Şi era aşa curios să vadă ce se-ntâmplă.

E o carte veche. Despre invazia unor extratereştri pe vechea terră. Lui Johnson îi place. Pân-acuma, cel puţin. Aseamănă extratereştrii cu păduchii care de trei zile i-au invadat capul şi de care nu poate să scape. Sincer, nici nu se străduieşte prea mult, păduchii ăştia sunt de soi nou. Nu-l mănâncă, doar din când în când, unul rătăcit îi iese pe frunte, ca un bob de sudoare. Nu-i aşa? De unde ideea că păduchii (sau extratereştrii) există să facă rău?, un om inteligent ştie: ele sunt fiinţe care trebuie să existe în virtutea dreptului la fiinţă ca şi oricare...

Numai că acum căcatul de carte e de necitit. Ce folos să citeşti la nesfârşit două pagini, una după alta? Aş putea să rup cartea-n două, chiar de-acolo de unde-ncepe să se-mpută, dar aş distruge copertele şi-aş mutila mândreţe de-artefact. Aşa însă m-aş răcori, îşi zice. Căcaţii de tipografi şi-au bătut joc de mine, a lor e de fapt vina, pe ei ar trebui să-i rup în două. - Să mă-ntorc în timp, să-i găsesc şi să-i rup în două. Îşi zice.

Johnson ia cartea. Poate că sunt obosit, poate mi s-a părut. Îşi zice. Ajunge la paginile cu pricina. Parcă nu se mai repetă. Citeşte:

"Tutor observă că din când în când graalii dispar şi apar din senin şi în acelaşi loc, timp de câteva secunde. Când îi întreabă de ce, ei îi răspund: el nu vede oare că ei nu dispar, doar că, înainte de a-ncepe ceva nou, nu fac alceva decât să se-nvârtă-n jurul lor, e un fel de reculegere? Asta le dă energie şi-i face să se desprindă de acţiunile trecute mai uşor, îi răspund, după învârtire sunt aproape alţii. Ca o clipă ce trebuie să se desprindă de trecut ca să poată merge spre viitor, conchide Tutor."

Johnson îl simte. De unde mama lor i-a luat? Păduchele alunecă pe frunte, gâdilându-i stratul cornos şi orb al epidermei. Oare păduchele se va-nvârti şi el, asemenea extratereştrilor? Johnson aşteaptă concentrat. Dar cum păduchele nu se-nvârteşte, degetul arătător al lui Johnson îl striveşte de nu zice nici pâs. Johnson hotărâse, păduchii nu trebuie să aibă viitor. Johnson nu e ăla care să se sperie de păduchi. Dă pagina. Şi constată, pe la al treilea rând, că ce citeşte acum citise şi cu două pagini înainte. Sau patru? Sau şase?...

ce faci ca să-ţi publici cartea?

de la andrei ruse, pentru doritori. (link pe titlu)

un nou pynchon. la ei.

la noi n-a fost tradus nici măcar curcubeul gravitaţiei...

citesc cărtărescu. aşa că trebuie să m-adun o zi-două ca să scriu despre.

o autobiografie tragi-comică minunată

acestea nu sunt destăinuiri intime, ci un studiu social-istoric şi de moravuri, aşa că nu veţi afla nimic chiar dacă aţi plesni.

jumătate anilor optzeci a fost pentru noi ţara minunilor. pur şi simplu timpul aproape că nu mai exista. sau cel puţin lua forma unor segmente destul de scurte. dura de la o întîmplare la alta, se întrerupea şi trebuia s-o ia de la capăt. probabil că mergea undeva, dar aveam sentimentul că în cele din urmă tot îl vom ajunge şi, orice s-ar întâmpla, tot îl vom prinde. peste tot era aproape. nimeni nu se grăbea. treceam pe la cineva pentru o vizită scurtă şi plecam dimineaţa. încercaţi să faceţi aşa cevaastăzi. da. ultima generaţie fericită. nu exista un alibi mai bun decât realitatea. ne ascundea şi ne proteja ca cea mai duioasă mamă. (p.128-129)

demult n-am mai citit aşa o carte amuzantă dar şi serioasă, scrisă, culmea, de un scriitor polonez (pe la noi scriitorii polonezi nu sunt consumati - afara de sienkiewicz şi gombrowicz (tradus în mare, de acelaşi traducător, ion petrică), mai nimic!).

dacă m-am aşteptat la amintiri de intelectual, cu ani de şcoală pe brânci, cu dileme metafizice şi alte alea, am găsit în schimb un hippy polonez care vagabondează prin oraş cu autobuzul, cu trenul, care colindă locandele cele mai sordide, care doarme pe plajă, care e luat cu japca-n armată, care dezertează şi intră într-un lagăr disciplinar, unde, de-abia acolo prinde gustul lecturii - cortazar, bakunin, celine, erofeev, genet, beckett, kesey - şi al meditaţiei. şi mai ales e un tip care discută fără întrerupere. care se-apucă de scris dintr-o toană şi care scrie bine. are un bun simţ al lucrurilor, pe alocuri liric. dar un stil care te ia pe sus şi nu-ţi mai dă drumul.

cartea mi-a arătat că e mult mai mult adevăr în francheţea unui pierde vară decât al unui student cu ştaif.

câteva mostre:

- din când în când hoţul trebuie să se revolte. revolta este un subtitut al libertăţii. motivul poate fi oricare. (p.81)

- citeam istoria filozofiei ruse şi sovietice editată în 53. o carte foarte groasă. numeni nu se mira. acolo fiecare avea păsărica lui. când ai păsărica ta, timpul nu mai este atât de periculos. cărţile, dominoul, filozofia, laba, poveştile, caietele de poezii cu poezii din închisoare, loto-ul englez, ascuţirea cuţitului, culturismul - orice mod e bun. (p.82)

-în acea şcoală se stricau cărţile, pentru că dacă cineva avea ceva de învăţat, smulgea filele respective şi le lua acasă, ca să nu care prea mult. caiete nu erau, fiindcă toţi aveau încredere în memoria lor. (94)

- îmi luam modelele din literatura de proastă calitate, pentru că modelel din cea bună erau nespus de complicate şi total irealizabile în aşa-zisa viaţă cotidiană. (p.103)

- din momentul în care m-am aşezat (la scris), am scris necontenit până când m-a apucat somnul. a durat două săptămâni. exact atât cât a durat munca în fabrica de zahăr. habar n-aveam că e atât de uşor de scris o carte. când ne-am întors la varşovia am bătut la maşină tot caietul şi i-am dus dactilograma lui jarema. a luat-o, a citit-o şi a spus că va încerca să facă ceva cu ea, pentru că treaba merge şi-i place. (p.117)

- apăruse henry miller... mai mult ne distra decât ne excita. citeam cu pluszowy până la capăt. citea el o bucată şi ha ha. citeam eu o bucată şi hi hi. se pare că acestea mtrebuiau să fie cărţi serioase. ceva nu era în ordine sau eram noi idioţi. (p.125)

şi-aş tot continua, dar m-aş lungi nepermis de mult...

andrej stasiuk (foto), cum am devenit scriitor (încercare de autobiografie intelectuală), editura paralela 45, piteşti, 2003, 161 pag, traducere de ion petrică coperta de done stan

ps. o altă impresie, aici.

poveşti cu parfum de stirpe

cine nu-l ştie pe neagu djuvara? nu mai are nevoie de nici o prezentare - sau i-a citit cel puţin vreo carte (eu doar civilizaţii şi tipare istorice), sau i-a ascultat cel puţin vreun episod despre istoria românilor (eu mai multe, la tvr 1).

a fost o surpriză să-l aflu altfel - nu ştiam că publicase în plai cu boi aceste patru povestiri ce alcătuiesc volumul - un povestitor sfătos despre vremile de tinereţe, cu bune şi cu rele, dar mai ales cu cele picante.

ce-am aflat?

că picanteriile lui neagu djuvara, comparate cu ce se găseşte azi prin romane, sunt de o blândeţe înduioşătoare.

cine este de fapt omul djuvara, pentru că sunt multe amănunte biografice - despre originile boiereşti, despre părinţi, rude etc. anii de şcoală, călătoria de nuntă etc.

şi mai ales un mod de viaţă nu neapărat bun sau rău, ci firesc al societăţii româneşti, pe care-l ştim doar din cărţi şi pe care îl vedem, măcar aşa, restaurat în romanica noastră recentă haotică dezesperantă.

cum un om politic ciudat îşi poate face nevoia mare pe ţucal, în pat, cu paltonul pe el, pălăria pe cap şi o umbrelă mare neagră deschisă spre uşă, că, de, cum se zice pe la periferie, "Când e uşile dăşchise, trage corent". şi cum e întâmpinat acest tablou de martori...

am aflat ce înseamnă petoman.

că, pentru a învăţa franceza, există următoarea metodă - iei un scriitor bun, de pildă Flaubert, şi citeşti seara, în pat, încet, câte-o juma de oră a câte-o pagină. cu succes garantat!

aş vrea să spun că volumul broşat este tipărit destul de bine (doar bigurile se desprind din cauza lipiciului prost), paginile gălbui miros frumos, coperta este cu clape, şi există chiar semn de carte.
de asemenea, frumuseţea volumului e completată extraordinar de ilustraţiile alb-negru ale artistului andrei gamarţ. ce mai, merită zăbavă!

şi citire orinde, mai ales în vacanţă.

neagu djuvara (foto), amintiri şi poveşti mai deocheate, editura humanitas, bucureşti, 2009, 102 pag
coperta şi ilustraţii de andrei gamarţ

panseuri duneene

zgâriaţi crusta unui liberal şi veţi da peste un artistocrat camuflat.

*
ei spun că doresc securitatea şi linştea, starea de lucruri pe care o numesc pace. dar chiar în vreme ce susţin asta, seamănă germenii dezordinii şi ai violenţei. iar dacă li se-ntâmplă să obţină mult trâmbiţata lor siguranţă tihnită, se zbat în ea ca peştele pe uscat, găsind-o cumplit de plictisitoare.

*
legea îşi edifică propria structură de putere, creând noi prejudicii, noi nedereptăţi.

*
monarhiile prezintă câteva lucruri bune, pe lângă însuşirile lor de primă atracţie. ele pot să reducă mărimea şi caracterul parazitar al birocraţiei administrative. pot să accelereze deciziile atunci când e necesar. şi răspund unei străvechi nevoi umane de ierarhie părintească (sau tribaşă, sau feudală) în cadrul căreia fiecare îşi ştie locul. este într-adevăr important să-şi cunoşti locu, chiar dacă nu e decât provizoriu.

*
cei mai buni profeţi sunt aceia care ştiu să te conducă până în faţa perdelei, pentru a te lăsa să priveşti singur de după ea.

frank herbert, împăratul-zeu al dunei, editura nemira, bucureşti, 1994, traducere ion doru brana

mihail sebastian despre marcel proust + leapşă

revenirea în spaţiul public al lui mihail sebastian mi-a amintit de câteva articole pe care scriitorul le scria la 21 de ani în universul literar despre marcel proust (publicate în primul volum - din păcate singurul - de opere ale lui sebastian). mi-a plăcut pentru că sebastian vorbeşte din punct de vedere al cititorului obişnuit.

- mai întâi afirmă că proust nu trebuie socotit, aşa cum îndeobşte a fost/este, ca ceva snob/la modă - personajele, mediul acestora, autorul însuşi. nu: dincolo de o lectură de cinci sute de pagini, nici un snobism literar nu rezistă (p.88). nu pentru asta trebuie citit.

- de asemenea, nu trebuie căutată aici facilitatea înţelegerii, Proust se refuză răsfoirilor grăbite şi descurajează încercările de agrement literar. Pentru că, din partea cititorului, este necesară o anumită prospeţime a ochilor şi a minţii, adăugată unei adevărate pasiuni a cărţii, pentru ca cineva să-şi desluşească cu răbdare tainele acestei opere, complicată şi întinsă cât un univers. (p.88)

- nu trebuie, la Proust, căutate vreo structură anume, tipare literare sau reţete, doar cartea este scrisă doar după legile digresive ale meoriei şi creşte doar din frământările obscure ale visului. principiul de viaţă al operii nu este convenţionalul unei expresii voite, ci proiectarea fără nici o deformare a unei existenţe în ritmul când precipitat, când lent al aducerii-aminte. povestea este chemată nu de necesităţi de echilibru, ci de salturi de gând. personagiile nu sunt introduse, se impun. nu vin să îmbogăţească o intrigă sau să grăbească un deznodământ, ci se adaugă - de cele mai multe ori în dauna proporţiilor unui eveniment - răspunzând doar nevoilor lăuntrice ale creatorului. (p.50)

- influenţa lui Proust rămâne dincolo de artă. dar înţeleasă ca un îndreptar al genului, ca un breviar de estetică şi artă poetică proprie secolului acestuia, această influenţă prinde cu adevărat virtute de mare lecţie. pentru cine urmăreşte destinul romanului, gândirea şi arta lui Proust este inevitabilă şi terorizantă. (p.277) aş adăuga că scriitorii contemporani scriu uneori asemenea lui proust, fără s-o ştie, sau fără măcar să fi citit vreo pagină de el.

- care este dorinţa lui sebastian de la un cititor deştept care-l citeşte pentru prima oară pe proust?

mă gândesc ce util şi inedit lucru ar face cetitorul care şi-ar însemna într-un jurnal etapele cuceririi acestei ţări a timpului pierdut. ar fi nu numai paginile emoţionante ale unor vieţi descoperite în neobosita lor frământare, ar fi un alt roman. şi ar fi mai ales desemnul atent al liniilor din care s-a construit romanul, schema lui nefalsificată, dezordinea vie din care a crescut ca o existenţă, nu ca o carte. îi trebuieşte celui hotărât... un cap tânăr şi o inteligenţă neuzată, o pasiune de cetitor şi un devotament de om harnic. este de scris o carte, care să fie în acelaşi timp critică, autobiografie şi poveste. eu aş numi acest jurnal al căutării timpului pierdut astfel: tratat asupra artei romanului. şi poate nu greşesc crezând că o astfel de lămurire trebuie să vină nu din laboratoarele prea personale şi complicate ale meşteşugarului scriitor, ci dinspre înţelegerea lipsită de prejudecăţi profesionale a unui cititor.(p.90) extraordinar gând, nu-i aşa?

şi-ncă ceva:

s-a spus că sunt scriitori care nu au talent decât de la o sută de pagini mai departe. Balzac este unul. Proust săvârşeşte această mare minune de a scriu cu geniu o pahină şi o mie de pagini.

mihail sebastian, opere, vol.1, publicistică, 1926-1928, editura minerva, col. scriitori români, bucureşti, 1994, ediţie de cornelia ştefănescu

_________________________________
mi-ar plăcea să circule pe bloguri câteva amintiri ale fiecăruia despre mihail sebastian - ce amintiri aveţi despre piesele lui sebastian, despre romanele lui, despre jurnal. cu alte cuvinte:

dacă ar fi să spuneţi ce înseamnă mihail sebastian pentru voi, ce-aţi spune?

leapşa pleacă spre afreuda, arana,bianca, capricornk13, o carte o frază, cinabrul, în răspăr, însemnări din subterană, jovi, luiza, mayuma, raul, silviu, teodorovici, vera, zum, adrian ciubotaru, arthur suciu, bola, david, egon, gramo, hearmyself, masa_pustie, morar&more, joacadeamine, oompa, ora25, pantacruel, patrasconiu, pobby, tlon si tomata.

mult circ, puţină pâine

pentru că sunt în concediu/la părinţi, şi mă pot uita, deci, la tv (acasă la mine n-am), nu pot observa bucuria orgasmică a duduilor din masmedia că au subiecte despre care să-şi dea cu părerea - eternul război dintre băsescu şi parlament, acum la dimensiunile oţioase - elena udrea şi comisia vanghelie.

problema mea este că deşi se face mult circ de 20 de ani- sub reflectoarele media -, pâinea e încă în criză, pe când pe la alţii - nu vorbesc de kuala lumpur sau mumbai - nu mai e.

deşteaptă-te române???

recomandări livreşti - leapşă

era inevitabil să nu fi primit o leapşă despre cărţi recomandate. aşa că, graţie însemnărilor din subterană, iată răspunsurile (ce nu cred că vor surprinde pe nimeni):

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamãgit din dragoste ?

prizoniera şi albertine dispărută de Marcel Proust, pentru că suferinţa poate fi fertilă.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului / iubitei ?

la umbra fetelor în floare de Marcel Proust.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

dacă nu a citit-o, aş recomanda cititorul de bernhard schlink, pentru că e excepţională şi e scurtă.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani ?

probabil ceva de jules verne sau cei trei muşchetari - au fost primele mele lecturi. dacă e prea mult, poveşti nemuritoare.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător ?

cred că o carte lungă, don quijote de miguel de cervantes, pentru că e cartea pe care a luat-o şi thomas mann când a traversat atlanticul (parcă).

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut ?

cred că aceeşi carte pe care aş recomanda-o celui mai bun prieten.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura ?

ţinând cont de spiritul meu prozelit, aş recomanda, la fel, cititorul - e scurtă şi convinge.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus” ?

cred că aş recomanda o povestire a lui cehov, intitulată grasul şi slabul (1883).

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri ?

probabil povestirile lui poe (dacă nu le-a citit), pentru că e pasionată de sf. (adina)

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede cã le-a vazut pe toate în viaţã ?

mă gândesc la lev tolstoi, despre Dumnezeu şi om (din jurnalul ultimilor ani), pentru că arată cum un om la bătrâneţe încă mai trebuie să aibă întrebări fundamentale.

leapşa pleacă la fiction addiction, arthur suciu, dreaming jewel.

intermitenţele inimii

în volumul sodoma şi gomora - al patrulea din în căutarea timpului pierdut - există un fragment intitulat intermitenţele inimii. este unul dintre cele mai vechi texte din ciclu, proust chiar se gândea să intituleze întreg ciclul aşa.

m-am oprit de curând acestui fragment asupra lui datorită lui samuel beckett, care-l consideră, în cartea lui de eseuri asupra scriitorului francez, cel mai sublim pasaj scris poate vreodată de proust.

despre ce e vorba în acest scurt fragment?

este vorba despre a doua vizită pe care proust o face la balbec, staţiunea marină pe care o mai vizitase cu bunica lui. aici revede locurile, o aşteaptă pe mama lui şi se întâlneşte cu albertine.

ce e magnific?

păi este aici o concentrare a temelor întregului roman - îţi poţi face o idee despre proust doar din acest fragment.
de pildă, ideea memoriei involuntare care crează o nouă realitate. aici, bunica lui e moartă şi uitată. însă, odată ajuns din nou în vechea cameră de hotel, aplecându-se să se descheie la botină, eroul începe să plângă deodată. o vede pe bunica lui aevea – în memorie. pentru proust, este o nouă realitate, re-creată. iar aceasta este chiar realitatea "adevărată": adevărata realitate nu este emisă decât de spirit, este obiectul unei operaţii spirituale, iar noi nu cunoaştem cu adevărat decât ceea ce suntem obligaţi să recreem prin gândire, ceea ce ne ascunde viaţa de fiecare zi.

este reluată aici ideea impresiei ca opusă raţiunii (obişnuinţei): din impresii – unele dureroase şi de neînţeles – de desprinde adevărul: dacă acel puţin adevăr îl voi putea vreodată extrage, el nu va putea izvorî decât din ea /impresie/, cea atât de particulară, atât de spontană, şi care nu fusese nici trasată de inteligenţa mea, nici modificată sau atenuată de laşitatea mea, dar pe care moartea însăşi, brusca revelaţie a morţii, o săpase în mine precum un trăsnet, după un grafic supranatural, inuman, ca pe o brazdă dublă şi misterioasă.

totul este un construct al spiritului, al sufletului, al impresiei particulare şi spontane – realitatea, adevărul, viaţa, moartea, arta – operaţia ce trebuie mereu luată de la capăt, mai lungă, mai grea decât ridicarea pleoapei, şi care constă în a pune pe lucruri sufletul ce ne este familiar, în locul sufletului lor, care ne înspăimântă.

mi-a mai plăcut ce spune despre milă – pe care filozoful richard rorty o aşeza la temelia comportamentului public – mila deţine adevărul, mai mult decât conştiinţa durerii pe care o au cei care suferă, şi cărora le este ascunsă acea tristeţe a vieţii lor, pe care mila o vede, deznădăjduind. (mais peut-être est-ce elle qui est dans le vrai, plus que la conscience qu'ont de ces douleurs ceux qui les souffrent, et auxquels est cachée cette tristesse de leur vie, que la pitié, elle, voit, dont elle se désespère.)

iată şi finalul fragmentului, plin de poezie proustiană:

acolo unde nu văzusem, cu bunica, în luna august, decît frunze şi trunchiuri, erau acum meri înfloriţi, pină hăt departe, îmbrăcaţi ca de bal în veşminte nespus de somptuoase, dar cu picioarele în noroi şi fără să le pese că murdăresc cel mai minunat satin roz din cîte s-au văzut vreodată şi care strălucea în soare; îndărătul merilor, ca într-o stampă japoneză, se zărea orizontul îndepărtat al mării; dacă înălţăm capul spre a privi cerul printre flori, datorită cărora albastrul lui era înseninat, aproape violent, ele păreau a se îndepărta pentru a arăta adîncimea acestui paradis. sub azuriul lui, un vînt uşor, dar rece, mişca delicat buchetele îmbujorate. piţigoi albaştri veneau să se aşeze pe ramuri şi ţopăiau printre florile blînde, ca şi cum un amator de exotism şi de culoare ar fi creat în chip artificial această frumuseţe vie. dar ea te emoţiona pînă la lacrimi pentru că, oricît de departe ar fi'mers cu efectele de artă rafinată, simţeai că e naturală, că aceşti meri erau acolo, în mijlocul cîmpiei, ca nişte ţărani pe un drum din franţa. apoi razelor de soare le-au urmat dintr-o dată razele ploii; au vărgat întreaga zare, au strîns şirul de meri în reţeaua lor cenuşie. dar aceştia continuau să-şi înalţe frumuseţea lor înflorită şi roz, în vîntul îngheţat şi sub potopul care cădea: era o zi de primăvară. *(p.174-175)

traducerea în româneşte este din ediţia Marcel Proust, Sodoma şi Gomora, editura Univers, 1995, trad. Irina Mavrodin, p.147-174) - online aici.

_____________________________
* Là où je n'avais vu, avec ma grand'mère, au mois d'août, que les feuilles et comme l'emplacement des pommiers, à perte de vue ils étaient en pleine floraison, d'un luxe inouï, les pieds dans la boue et en toilette de bal, ne prenant pas de précautions pour ne pas gâter le plus merveilleux satin rose qu'on eût jamais vu et que faisait briller le soleil; l'horizon lointain de la mer fournissait aux pommiers comme un arrière-plan d'estampe japonaise; si je levais la tête pour regarder le ciel entre les fleurs, qui faisaient paraître son bleu rasséréné, presque violent, elles semblaient s'écarter pour montrer la profondeur de ce paradis. Sous cet azur, une brise légère mais froide faisait trembler légèrement les bouquets rougissants. Des mésanges bleues venaient se poser sur les branches et sautaient entre les fleurs, indulgentes, comme si c'eût été un amateur d'exotisme et de couleurs qui avait artificiellement créé cette beauté vivante. Mais elle touchait jusqu'aux larmes parce que, si loin qu'on allai dans ses effets d'art raffiné, on sentait qu'elle était naturelle, que ces pommiers étaient là en pleine campagne comme des paysans, sur une grande route de France. Puis aux rayons du soleil succédèrent subitement ceux de la pluie; ils zébrèrent tout l'horizon, enserrèrent la file des pommiers dans leur réseau gris. Mais ceux-ci continuaient à dresser leur beauté, fleurie et rose, dans le vent devenu glacial sous l'averse qui tombait: c'était une journée de printemps.

inchiziţie intelectuală (blogheristică)

motto:
nu faptele, ci opiniile despre fapte îi tulbură pe oameni.
laurence sterne

asist - şi nu doar eu - în undergroundul blogosferei la anumite comportamente din partea unor oameni îndeobşte cu educaţie intelectuală care, prin filtrul unor reguli discursiv-logice şi de bună-credinţă, ar putea arăta celorlalţi perspective şi înţelesuri noi, referitor la anumite subiecte de gen şi interes comun.

din păcate, resentimente adânci, aş putea îndrăzni să spun atavice, precum şi idiosincrazii personale, frustrări intime le parazitează creativitatea/originalitatea, acceptarea, oprindu-i chiar acolo unde ar trebui să meargă mai departe.

opinii ale unor oameni de cultură cu notorietate, gen pleşu, liiceanu, cărătrescu sunt spulberate dintr-o suflare făcându-se apel la persoana autorilor (argumentum ad personam) după raţionamentul "ştim noi ce-a făcut şi cum a ajuns aici/ e compromis/ e un boier al minţii etc., aşadar opinia lui este falsă/ nu merită."

poate e o formă paralizantă şi sterilă de corectitudine politică (autorul nu e marginal, ci notoriu, adică nu contează), însă este în mod sigur o formă de intoleranţă intelectuală maladivă. pe principiul acesta, nu ar trebui să mai citim goethe (ministrul lui karl august), knut hamsun şi heidegger (simpatii naziste), gide (stalinist), wittgenstein (îşi bătea elevii), tolstoi (sectant) etc.

discuţia intelectuală nu incumbă şi discuţia morală (pot fi puşcăriaşi sau păcătoşi de la care să înveţi enorm). să neglijezi apriori opinii care ar putea fertile, să vezi mai mult prejudecăţile tale decât opiniile diferite ale altora, să refuzi perspective noi pe motivul că mintea care le aduce şade într-un corp suspect mi se pare o atitudine infantilă şi chiar prostească.

multe astfel de comportamente ies la iveală, cum spuneam, în undergroundul blogosferei, şi poate şi din acest motiv, blogosfera are imaginea pe care o are - adică fie neglijabilă, fie proastă.

poza este de cristiano banti, galileo în faţa inchiziţiei romane, 1857

intelectualii noştri. azi mihăieş şi cărtărescu

mircea mihăieş "antipatizează profund" craii de curtea-veche

da, este părerea unui cititor despre o carte. care nu i-a plăcut. dacă suntem rău-voitori, putem găsi desigur în orice capodoperă ceva "inabilităţi" pe ne-placul nostru, dar acesta să fie oare scopul cititorului "onest"?
pe fond zic, articolul mi se pare voit polemic, aşadar orb la anumite reuşite ale crailor - limbajul căutat arhaizant/estetizant; viziunea personală asupra decăderii stirpei româneşti (subiect fetiş al lui mateiu caragiale - omul fin, boierul), dispreţul faţă de burghezie - mitocănimea, adunătura -, "balcanismul" literar etc.

deşi mi se pare că "acuzaţiile" lui mihăieş faţă de ion negoiţescu se potrivesc ca mănuşă şi articolului lui mihăieş însuşi - afirmaţii lipsite de conţinut, simple scamatorii - două mi se par reuşitele eseului lui mihăieş:

1. e meritorie aducerea în discuţie a crailor, receptat odinioară, cum bine zice aici autorul, ca o mekka de celuloză, dar astăzi uitat şi ne-reevaluat într-o receptare nouă, de secol xxi.

2. aduce în discuţie şi alte dimensiuni ale operei mateine (de ex. personalitatea lui mateiu însuşi) - de pildă mie mi se par extraordinare scrisorile!

ps. un post mai amănunţit referitor la articolul lui mişăieş, la în răspăr.


mircea cărtărescu îl iartă pe mihail sebastian

şi pentru mine este un punct sensibil percepţia amestecată - faţă de persoană şi faţă de operă - vizavi de scriitorii/creatorii care au călcat pe bec. este o dovadă a dragostei de putere a liderilor de opinie cărora le place să categorisească irevocabil personalităţile cu ceva "păcate" la activ, arogându-şi, ei, liderii de opinie, o autoritate aşa-zis morală.

nu e cazul lui mircea cărtărescu, care declară că el îl admiră, ba chiar îl iubeşte pe omul mihail sebastian, pe care-l găseşte în jurnal. mi se pare un exerciţiu bun de iubire, însă, zic eu, unul impur.
căci în cazul de faţă, mircea cărtărescu admiră şi iubeşte o imagine mijlocită, construită dintr-o carte (jurnalul). nu-l cunoaşte pe sebastian în carne şi oase, şi nu e interesat de cel din cărţile scrise de cercetătorii - istoricii şi filologii - care s-au aplecat asupra lui.

nu ştiu dacă alegerea admiratorului este bună sau rea, însă, trecând pe podestul afectiv, pot spune că admiratorul însuşi e de admirat, mai ales că fapta lui presupune iertarea - admiratorul lui mihail sebastian îi iartă faptele de tinereţe. şi aici nu cred că vorbim despre scriitori, evrei, nazişti etc. ci vorbim de doi oameni care se întâlnesc cumva, în alte timpuri, vorbim de doi oameni care se admiră şi se iartă.

o fi ceva reprobabil aici? sau e ceva de admirat?

de vacanţă

unu
evident mă enervează când nişte oamenii faini cu blog, se hotărăsc brusc să nu mai scrie în el. au motivele lor - eu zic că încep să aibă o viaţă - însă mă întreb de ce şi-l şterg, astfel ca nimeni să nu-i mai ctească?
cu toate astea, abandonarea propriului blog e un fapt firesc, doar dependenţii ca mine încep să creadă altfel, şi nu pot să nu regret că nu mai pot citi opiniile unor români deştepţi. pe care în viaţa reală nu-i pot întâlni.

astfel, au renunţat să scrie El Desdichado (blogul excogitaţii crepusculare), Cristian Sîrb (blogul masa_pustie), şi-a şters blogul Bianca Stupu (blogul cartea care scrie). îmi pare rău.

doi
cumea literaturii kitsch mi se pare rescrierea literaturii sentimental-burgheze englezeşti - în speţă jane austen - sub forma horror-ului, apropo evident de succesul scriitoarelor stephenie meyer şi charlaine harris.
iată aici o reclamă, via ana pauper:

evident, mutaţia barbară (baricco) se mută iată, din sfera esteticului în cea a emoţiilor tari, primare.
există întotdeauna lucruri care să mă surprindă.

premiile blogăristice

se poartă o leapşă printre blogări: premierea reciprocă. doi dintre ei, capricornk13, mario barangea şi arana mi-au acordat şi mie premiul blogul de aur, care mă onorează şi pentru care le mulţumesc:


mi-a plăcut intuiţia lui capricornk13 c-o să mă enervez :) şi îi dau puţin dreptate.
pentru că după cum se dau premiile în românia, chiar şi astfel de premieri între noi îmi miros a sectă :) - aşa că mă opresc cu premierea mai departe a altora - sper să nu supăr pe nimeni şi să nu se înţeleagă că nu citesc bloguri care să merite un premii şi mai mari!

încă o dată, mulţumesc foarte mult pentru consideraţie.

ps - cred că nu trebuia să scriu postul ăsta...

poveşti, mereu poveşti

tocmai ce-am văzut eragon pe hbo. care m-a impresionat foarte mult.

dar nu pentru că joacă jeremy irons, john malkovich sau robert carlyle, sau pentru că e o poveste fantasy - doar sunt la modă, vezi frăţia inelului sau cronicicle din narnia, chiar inimă de dragon.

ci probabil pentru că filmul a atins nişte corzi ale lumii mele interioare de poveste.

subiectul filmului este dintr-o carte scrisă de un tânăr (american) de numai 15 ani, cristopher paolini, ce reuşeşte, mai bine ca un om mare, să adune ingrediente de poveste - lupta binelui cu răul, magia, eroismul, prietenia, dragostea, oameni şi dragoni laolaltă - într-un mod original şi, ceea ce contează mai ales, cu efect.
las că de pe urma cărţilor sale, tânărul autor s-a îmbogăţit, investindu-şi banii în propria companie dedicată şi educaţiei.

iată interviul cu autorul cărţii, precum şi copertele cărţilor în româneşte:

zile exemplare, roman despre poezie şi moarte

las că scriitorul a urmat cursuri de creative writing - ceea ce pentru mine e o blasfemie -, las că acest roman e frate cu cel care s-a bucurat de mare succes (orele), ba chiar şi de o ecranizare - încă o blasfemie. las sursele livreşti de unde michael cunningham s-a inspirat.

le las pe toate pentru că michael cunningham a reuşit să scrie ceva minunat!

acest roman mi-a plăcut pentru că:

ia un personaj care în viaţa reală este un outsider şi îi acordă alte valenţe, în speţă cunoaşterea pe dinafară a poeziilor lui walt whitman. şi nu doar memorarea acestor versuri, ci asimilarea lor, astfel încât viaţa şi cartea sunt acelaşi lucru şi orice face sau spune el poate face parte din carte.
prin lentilele poeziei lui whitman, el vede altfel viaţa, şi-o îmbogăţeşte, sau mai precis o înţelege într-un mod ingenuu, descoperă o lume de iarbă şi cer.

rămase privind în gol sub constelaţii. walt îl trimisese aici, să găsească asta, şi el înţelese. credea că înţelese. ăsta era raiul lui. nu broadway sau căluţul cu rotile, ci iarba şi tăcerea; raiul era un câmp de stele. era ceea ce-i spunea cartea, noapte după noapte. când va muri îşi va părăsi trupul beteag şi se va preschimba în iarbă. va fi astfel pe veci. nu trebuie să se teamă, întrucât era o parte din el. ceea ce el crezuse că era un pustiu neînsufleţit era doar dorul de asta. (p.104)

cum spuneam, cartea are trei părţi, derulate în timpuri diferite - secolul xix, xxi si xxii (da, cartea este pe o treime science fiction, fără a fi "afectată") iar personajele sunt de fapt 3 - simon, luca, catherine -, surprinse prin 3 avataruri.

ce mai zice cunningham?
nu trebuie să cauţi mulţumirea în altă parte, pământul acesta mi-ajunge, nu doresc constelaţiile mai aproape, nu ţin să le-ating, ştiu că stau bine şi ele acolo pe unde se află, ştiu că şi ele-s de ajuns pentru câte le au.

Dumnezeu este o maşină sfântă şi ne iubeşte atât de aprig, atât de desăvârşit, încât ne devorează pe toţi. de-asta suntem aici, să fim iubiţi şi mâncaţi. (p.130)

ce zice whitman?
un copil m-a întrebat: ce este iarba? aducându-mi/
un smoc în mânuţe./
ce să-i spun? să-i răspund? decât el nici eu/
nu ştiu mai mult.

sunt mulţumit - văd, joc, râd, cânt (p.119)

overall, o carte musai de citit! (e la doar 10 lei la polirom)

michael cunningham, zile exemplare, ed. polirom, iaşi, 2006, trad. rareş moldovan, 432 pagini broşate
coperta de angela rotaru

saitul autorului aici.
foto autor, de-aici.

chéri - filmul

după nu ştiu câte amânări, mi-am luat inima-n dinţi s-o văd pe michelle pfeiffer. mă gândeam eu că n-o să fie ca-n legăturile primejdioase, dar pe undeva pe-acolo, da. şi-am dat de ceva la care m-am gândit tot timpul, vârsta inocenţei.

cel mai mult mi-au plăcut, pe lângă făptura minunată a michelle-i, decorurile art nouveau, m-au hipnotizat împreună cu-acel parfum de belle époque pe care frears reuşeşte să-l surprindă.
şi cu toată hipnoza, am reuşit totuşi, vai!, să văd interpretarea slabă a actorului rupert friend, interpretul lui chéri, care deşi o fi citit cartea, n-a înţeles nimic, interpretând ceva cu totul diferit decât de ce şi-a imaginat colette.
enfin, un film bun, o ecranizare excelentă a cărţii.

pff, şi mi s-a făcut dor de vârsta inocenţei...

cel mai furat roman în diverta

acesta este, conform realitatea, romanul cel mai furat din librăriile diverta (306 exemplare):

zori de zi de stephenie meyer (editura rao), care costă 55 de lei.

adevărul e că e şi greu să bagi pe sub tricou cogeamitea tomul de 763 de pagini. de parcă ai fura istoria lui manolescu.

sunt curios ce păţesc făptaşii, li se fac dosare penale? parcă tot manolescu spunea că furtul cărţilor e cel mai "onorabil" furt.