la umbra fetelor în floare de marcel proust

marcel proust

opere, în căutarea timpului pierdut, I

 (swann, la umbra fetelor în floare)

 academia română, 

fundaţia naţională pentru ştiinţă şi artă

bucureşti, 2011

1266 pagini legate

traducere de irina mavrodin

balbecul în scene de umor proustiene (de vacanță)

balbec există pe harta lumii doar datorită lui marcel proust. este locul unde se petrece a doua parte din volumul cu nume kitsch, dar inspirat - la umbra fetelor în floare, dar şi alte scene ale ciclului romanesc. doar citind cu multă grijă volumul - sunt îmbrăcate în fraze laborioase și notații filozofice - pot fi găsite scene teribil de amuzante.

voilà de vedeți câteva:

• tânărul marcel ia trenul de la paris la balbec, înaintea bunicii și servitoarei francoise, cu care urmează să-și petreacă vara. dar tânăr și confuz, coboară în alt balbec decât cel cu plaja și se face de rahat în fața locuitorilor primului; mai rău, tuta de servitoare venită după el, nici nu-şi măcar nu-și dă seama că se urcă într-un tren greşit, și pleacă liniștită spre zări neştiute.

• tânărul marcel ajuns la grand-hotel din balbec, după ce e cazat la ultimul etaj, ce găseşte? un director de origine română care, după ce că-i coşos, mai e şi incult (de ce nu ne miră?). iar în sala de mese şi în hol, dă de un acvariu populat cu peşti şi moluşte ciudate (poissons et mollusques étranges), care-au ieşit, monden, la bârfă, într-un mut război social - burgezie versus nobilime - cu ceilalţi vilegiaturişti. tot la hotel, ce mai găsește? o prinţesă cu talia magnifică, unduitoare ca un şarpe, dar cam toantă, precum și o prietenă a bunicii, o bătrână pe nume villeparisis, pe care-o va găsi, peste ani - cocoșată și eczemoasă - și la veneția. 

 

claude monet, plaja de la trouville

• ieşit în excursie, tânărul duhnind de hormoni vrea să scape de cele două babe care-l însoţesc - bunica şi proaspăta prietenă despre care aminteam, villeparisis - ca să pipăie ţărănci. nu-i prea reușește, așa că va căuta disperat s-agaţe femei, orice femei.

• amorezat de albertine, pe care-o găsește la malul mării însoțită de alte fete "în floare", se preface indiferent, deși moare să facă cunoștință cu ele. așa că îl roagă pe un prieten, pictorul elstir, să-i facă cunoștință. acesta organizează chiar o serată pentru asta. dar marcel e cu nasul pe sus, și nu-i șade bine să saliveze prin jurul fetei, ci s-o facă de departe, și să se arate indiferent. în concluzie, e lăsat în pace și rămâne singur și mofluz, să se-ntoarcă acasă, ca prostul.

joaquín sorolla y bastida (1863-1923), plimbare pe plajă

• după ce, în sfârșit, face cunoștință cu albertine, ajunge acasă și memoria - tocmai Memoria Proustiană! - îi face o festă: nu-i mai știe unde are fata alunița: "când o vedeam, observam că are o aluniță, dar memoria mea rătăcitoare o plimba apoi pe chipul albertinei și o așeza când ici, când colo" (je remarquais qu'elle avais un grain de beauté, mais ma mémoire erraute le promenait ensuite sur la figure d'albertine et le plaçait tantôt ici, tantôt là). închipuiți-vă deci memoria lui proust jucându-se ca un copil și, scoțând limba, se joacă cu pensula pe chipul fetei, punctându-i-l tot cu alunițe.

• când o cunoaște mai bine pe albertine, o descoperă teribil de incultă, pentru că n-auzise, vai!, de două personaje din mizantropul de molière - această frază îl cutremură! - le fit trembler); tragedie pentru livrescul marcel. îi mai descoperă - de data asta fiul de medic marcel - o hipertrofie congestivă la baza nasului. nici prietenele ei nu-i prea convin, descoperindu-le niște derbedoaice impertinente.

• e-așa de fraier într-ale amorului că, speriat de dragostea pentru albertine, se preface că e atras de prietena ei, andree. dar se gândește totuși să ia bărbătește inițiativa și se duce în camera de hotel a albertinei. dar se repede ca sălbaticul s-o pupe, iar aceasta sună la recepție disperată. "visele mele o părăsiră de îndată ce n-au mai fost hrănite de speranța unei presiuni de care le crezusem independente", conchide proust.   

o frumoasă impresie despre volum, la dreaming jewel.

 

marcel proust, adolescent

inima destăinuitoare de edgar allan poe

dintre zecile de filmulețe găsite cu "the tell-tale heart" pe net, cea mai bună ecranizare este cea animată de mai jos, de anette jung și gregor dashuber, din 2006. are numai 8 minute, cam cât să citești și povestirea. ecranizarea mi se pare făcută în cel mai bun spirit poesc, fără a-și pierde din originalitate.

povestirea este tradusă de liviu cotrău și apărută în volumul "misterul lui marie roget. schițe, nuvele, povestiri", editura polirom, iași, 2008.

emoţie sau tâmpenie? jackson pollock

am ales din noianul de picturi abstracte ale pictorului american jackson pollock tabloul convergenţă. mai întâi trebuie precizat că pictorul face parte din mişcarea picturii gestuale, el pictând fără şevalet, ci pe podea, lăsând culorile să curgă direct din vas sau pensulă. tehnica e numită "dripping", şi are drept explicaţie intenţia picturii nu de a conţine ceea ce vede pictorul, ci ceea ce simte că trebuie să facă în acel moment, tabloul devenind astfel o "seismogramă" a gesturilor şi simţirii. "când pictez, nu sunt conştient de ceea ce fac" afirmă pollock.

înainte de a discuta puţin, trebuie menţionat că pictura e enormă, 2,37m X 3,94m ceea ce copleşeşte orice privitor - de aici nevoia de a o vedea în original. 

de asemenea, ar trebui menţionat atât spectacolul omului pictor în procesul creaţiei (cum se poate vedea în filmuleţul de mai jos), cât şi intenţia intenţia clară de a sparge convenţiile, sau de a ieşi din constrângerile de orice fel.

dar cu toate acestea, ce vedem?

- urmele de culoare ce se întretaie provoacă ochiul. amestecul destul de alambicat ne poate duce cu gândul la o tulburare aleatorie. totuşi, culorile calde îmblânzesc "fiara", iar albul chiar conferă un oarece optimism.

-  ceea ce mi se pare interesant - ca în orice pictură abstractă, cred - este că tabloul lasă în seama privitorului într-o măsură mult mai mare decât în pictura figurativă descoperirea sensurilor şi încercarea emoţiilor. tabloul se comportă parcă asemeni unei oglinzi ce redă "chipul" privitorului, cu emoţiile şi gândurile de moment ale privitorului. astfel, dacă eşti trist, vei vedea imagini triste (pictorul însuşi era depresiv şi alcoolic), dacă eşti vesel, vei vedea veselie.

- în continuarea acestei idei, putem spune că modelul lui pollock creează o foarte mare interactivitate cu privitorul, chemându-l parcă să încerce şi el aşa ceva acasă. convergenţa poate astfel interpretată ca una dintre pictor şi privitor. o convergenţă pentru exprimarea liberă cu culoarea.

mai jos, iată un documentar de 50 de minute despre pictor:

după sodoma de alexandru ecovoiu

alexandru ecovoiu
 după sodoma
 editura polirom, iaşi,  2012

269 de pagini broşate 

coperta de radu răileanu

cum am mai zis aici, alexandru ecovoiu este mai preţuit în spania decât în românia. are 69 de ani şi şase cărţi la activ, din care eu am citit cinci - trei din ele mi-au plăcut foarte - saludos, sigma și cei trei copii mozart. ecovoiu este unul din autorii care sacrifică esteticul de dragul ideii, iar ecovoiu are multe de spus.

ultimul roman, însă, abia apărut la polirom, m-a dezamăgit, ba m-a exasperat. bate atât de multă apa în piuă, cu atât de multe clișee, că m-a făcut de nu știu câte ori să-l las. nu sunt împotriva clișeelor, atâta timp cât ele sunt tratate cu ironie sau umor; nu sunt împotriva bătutului apei în piuă, dacă el produce un efect persuasiv-emoțional, în dovedirea unei idei, a unui personaj, sau a unui stil. totuși.

un tânăr danez care predă etică la o școală vrea să-și găsească copiii. aceștia sunt destul de mulți, căci și-a donat destulă spermă în clinicile de gen, pe când era tânăr (și motociclist). de aici apar câteva situații neobișnuite, însă digresiunile autorului mi se par palide, raportându-mă la potențialul "moral" al subiectului. o întâmplare incestuoasă și multe digresiuni repetate asupra legimitării căsătoriilor homosexuale mi se pare destul de palide față de potențialul apocaliptic propus în titlu. 

cât de decăzută e societatea capitalistă de azi e deja un clișeu, și doar personajul bunicii rusoaice - celălalt personaj principal al cărții - iese bine prin raportarea ei obstinantă la morala creștină, dar mai ales prin slăbiciunea ei omenească față de filmele porno pe care le vede în secret și față de escapadele motocicliste ale nepotului, la care participă scandalos, dar genuin. 

romanul, așa cum se prezintă cititorului, putea fi admirabil redus la o nuvelă cu idei concentrate și percutante. dar aici, de multe ori, pasaje pe pagini întregi, în loc să înfurie prin adevărul lor sau să "trezească" conștiințe prin exemple de "abnormalitate" obosesc, ca într-un reportaj de ziar ieftin.

sincer, romanul acesta mi-a fost o mare dezamăgire, neglijent și repetitiv, scris de un autor pe care-l iubisem odinioară, ba chiar îi devorasem cu pasiune sigma și cei trei copii mozart. 

o altă impresie la micawber aici.

 sursa foto

despre eroi și morminte de ernesto sábato

ernesto sábato
despre eroi și morminte
(sobre héroes y tumbas)

ed. univers, bucurești, 1997

438 de pagini broșate

 traducere de aurel covaci

 coperta de vasile socoliuc

probabil "realizarea"acestei săpămâni de vacanță a fost recitirea acestei cărți, care mi-a dat mai mult decât prima oară siguranța că citesc o CAPODOPERĂ. despre care s-au scris multe: tratate, lucrări, hermeneutici etc. dar dincolo de astea, nu are cum să nu impresioneze orice cititor, încă de la început, de la seara din parcul lezama, când de pe bancă, martín o simte pe alehjandra.

alejandra vidal, ființa răului

îmi aminteam din acest roman doar de fata de care m-am îndrăgostit și eu la 21 de ani, frumoasa și focoasa alejandra, seducătoarea de tineri: a lui marcos, pe un țărm de mare; dar mai ales seducătoarea lui martín, într-o zi, într-un parc.

am regăsit-o pe această sirenă, cu nevoia ei de inocență din care își hrănește răul. un amestec de forță cosmică, de ură și de o nemăsurată tristețe. (p.73) o prințesă-zmeu, un monstru inform, cast și, totodată, arzând de patimă, candid și respingător în același timp: era ca și cum o fetiță cu totul nevinovată ar fi avut, la prima comuniune, coșmaruri de reptilă și lilieci. (p.116) foc, păsări, mocirle și pantere care sfâşie, vipere. până și lacrimile îi sunt niște picături amare de ciudă lichidă, fierbând în clocot și devoratoare. (p.213)

cu acea bunică ce-a locuit singură împreună cu capul tăiat al tatălui, sau cu cealaltă bunică ce savura cu entuziasm morțile cunoștințelor, cu tatăl obsedat de orbi, alejandra locuiește în mirador, loc rupt de lume în care zac eroii și mormintele - turnul prințesei.

m-am întrebat: cu ce s-a ales martín, tânărul de șaptesprezece ani, din dragostea alejandrei? el, inocentul și prostănacul? am aflat din scena amorului dintre cei doi - ce mi-a arătat rostul răului pentru inocent, acel bine mefistofelic pe care-l pune și bulgakov în fruntea romanului său maestrul și margareta. de a-l ajuta să se înalțe:

prin fantasticele puteri ale dragostei, nu mai rămânea nimic decât trupul alejandrei, așteptând alături de el, un trup care odată va muri și va putrezi, dar care în clipa asta era nemuritor, ca și cum spiritul din el i-ar fi transmis atributele eternității lui. bătăile inimii îl făcură să înțeleagă că urca pe înălțimi neatinse de el vreodată, pe piscuri unde aerul era nespus de pur și de tare, un munte înalt înconjurat parcă de o atmosferă electrizată, la înălțimi incomensurabile deasupra mlaștinilor întuneacoase și puturoase în care auzise odată cum se bălăcesc dihănii diforme și murdare. (p.120)

dacă capitolul 1 (din 4) cuprinde idila celor doi, misterioasa alejandra și inocentul martín, al doilea capitol arată sfârșitul acestei idile, dar mai ales opinii ale scriitorului - puse în gura unor personaje - despre lume, despre rațiune, despre rău, despre politică, despre teme mari ale omului. ca în capitolul 3 să fie darea de seamă despre orbi, socotită punctul de rezistență al romanului.

orbii lui sábato

se spune că punctul nodal al cărții este capitolul 3, "darea de seamă despre orbi", în care paranoicul fernardo vidal, tatăl alejandrei, încearcă să descopere bârlogul orbilor, secta care de fapt, conduce lumea. se mai spune că ideea cu orbii e o răutate față borges. totuși, este doar un pretext pentru personaj să-și consume cinismul, să-și caute propriul infern, chiar o oarecare izbăvire. față de răutățile lumii, pe care le experimentăm cu toții, ca orbii. căci metafora orbilor, după mine, ne privește pe toți, față de lumea în care am ales să trăim.

ultima parte a cărții e bună cu martín, care, dintre toate personajele sale, primește un semn de la Dumnezeu, prin necunoscuta ce se va numi hortenzia paz. prin ea, se va purifica de alejandra, și-și va lua viața de la capăt. va înceerca prin asta, să apropie prăpăstiile fără sfârșit dintre noi, oamenii, locuitori singuratici pe insule atât de apropiate.

oslo, 31 august

nostalgia

un tânăr destupefiat într-o clinică vrea să se sinucidă. instinctul nu vrea, așa că, dezarmat, vrea să-și urmeze viața. pleacă la oslo, la un interviu. ziua de aici e filmul.

mi-a plăcut un duel de cadre între prietenul său, filologul, cu slujbă, nevastă și copii - dar și cu doza sa de dezamăgire - și tânărul anders. de asemenea, scena interviului, a ruperii legăturii emoționale dintre cei doi din cauza unei întrebări pur raționale.

există o anumită acuitate a privirii, a remarcării amănuntelor, și nu independentă (ca în orașul silviei), a regizorului, ci solidară cu personajul, această acuitate împrumută ceva din tristețea lui.

și mai există elemente de plăcut - monologurile cu iubita din america (de la care așteaptă salvarea); o galerie de plante dinaintea sosirii acasă, dimineața;  rotirea camerei în jurul unei bucăți de bach...

parafrazând un citat din proust amintit în film - să încerci să cunoști dorința privind o femeie goală e ca și cum un copil desface un ceas încercând să înțeleagă timpul - personajul principal încearcă să înțeleagă viața privind lumea.

ps. mi-a plăcut tare mult un alt film al regizorului, tot cu filologi, reprise.

trailerul aici.
o altă impresie la cinesseur.

mai citim panait istrati?

chira chiralina 

chira chiralină, floare de grădină, tânără tulpină, șarpe ce-nvenină, pui de curviștină. 

o povestire ruptă din 1001 de nopți, cu care scriitorul francez panait istrati a rupt gura târgului parizian. 

în familia corcită a chirei și a fratelui ei mezin, dragomir, șade răsturnată nu doar plăcerea amantlâcurilor, aromată cu narghilele, îndulcită cu sarailii, cataifuri, cafele, siropuri, lichioruri; dar și durerea bătăilor, încasate de la tată, pe care mama îl ia de bărbat într-un moment când Dumnezeu se scobea în nas. 

viața celor doi frați înseamnă pasiunea sângelui, a dragostei frățești (cu parfum incestuos), a răzbunării, a patricidului și fratricidului. 

acesta este meritul nuvelei, "boala" cu care istrati a otrăvit rațiunea occidentului – pasiunea sângelui, emoțiile primare ale cărnii. de la marginea orientului/occidentului. 

poate povestirea e prost scrisă de la jumătate – aici romain rolland are dreptate – însă din ea urlă în creierii cititorului patima, răzbunarea, cuțitul, nenorocirile.

codin

codin este omul dovedit de rău. bătut de părinți, batjocorit de ceilalți, acestuia nu-i rămâne decât să cerșească prin forță respectul celorlalți. trădat de lume - de toți, în afară de copilul de 12 ani adrian, care, de altfel, povestește totul - va trebui să iasă din ea tot prin violență.  

de ce e povestirea asta o capodoperă? pentru că ocnașul este imaginea în oglindă a mahalalei românești, așa cum, de pildă, eroii balzacieni și stendhalieni sunt imaginile franței napoleoniene. 

trădarea, mizeria, beția, urâtul, emoția hipertrofiată, frăția naturii - parcă se-adună toate să-l sculpteze pe codin. nu-l înțelegem pe codin, așa cum nu ne-nțelegem pe fiecare dintre noi. 

să-ți intre asta în cap, adrian, și să-ți aduci aminte totdeauna: oamnii nu pot să iubească; oamenii nu știu să facă dreptate! (p.315)

singurul care-l înțelege pe codin este copilul adrian, care se-ndrăgostește de tânăr și-i oferă necondiționat frăția. e vocea speranței, care rămâne mută, odată ce mama își omoară fiul - trecutul își recuperează prezentul. speranță care va pleca în franța ca să se poată înfăptui. 

codin în panait istrati, chira chiralina, editura minerva, bucurești, 1982, traducere de alexandru talex.

panait istrati, de eustațiu stoenescu de aici

cărți de / pentru vacanță

mi-am stors mintea să găsesc cărți de literatură foarte bune, dar și potrivite unei vacanțe relaxante. ce se poate găsi prin librării - pe unele le-am citit, pe altele, nu (eu o să încerc ceva stendhal):

borges - cartea de nisip, polirom, 15 lei
             - despre care borges însuși spunea că e cea mai bun volum al lui
iubita locotenentului francez - john fowles, polirom, 20 de lei
             - pentru cine iubește romanele englezești clasice
minunata lume nouă - aldous huxley, polirom, 17 lei
             - o viziune ironică asupra societății viitoare - droguri și sex
lumea de ieri - stefan zweig, humanitas, 44 lei
             - cea mai frumoasă carte de memorii despre belle epoque și apariția războaielor nebune.
ernesto sabato - tunelul, retradus la humanitas, 23 de lei
             - o capodoperă scurtă a unui maestru al literaturii mondiale (nu am citit-o)
drood - dan simmons, nemira, 84 de lei
             - pentru admiratorii lui dickens (eu nu mă număr printre ei)

ernst jandl - un poet jucăuș și profund

ernst jandl
 cele mai frumoase 100 de poeme
 editura humanitas, bucurești, 2012

 180 de pagini broșate

 traducere de gabriel h. decuble

 coperta de adriana rotaru

îl alesesem pe hans magnus enzensberger poetul contemporan de limbă germană preferat. citind poeziile austriacului ernst jandl - apărute recent la humanitas în noua și frumoasa colecție "poezia" și în inspirata traducere a lui gabriel h. decuble - mă gândesc să-mi reevaluez preferința.

poeme care-și aruncă haina conformismului și se-aruncă în jocuri lingvistice și chiar figurative:

iau repede un exemplu:

nicht wie ihr mich wollt
wie ich sein will will ich sein 
nicht wie ihr mich wollt
wie ich bin will ich sein 
nicht wie ihr mich wollt
wie ich will ich sein
nicht wie ihr mich wollt
wie ich will ich sein
nicht wie ihr mich wollt
ich will ich sein
nicht wie ihr mich wollt will ich sein
ich will sein.
(my own song, p.154)
________________________________

nu cum mă vreți voi

ci cum vreau eu să fiu vreau să fiu

nu cum mă vreți voi

ci cum sunt vreau să fiu

nu cum mă vreți voi

ci ca eu vreau să fiu

nu cum mă vreți voi

ci vreau să fiu eu

nu cum mă vreți voi vreau să fiu

eu vreau să fiu. 

sau

doktor ich nicht können aufhören scheißen
du mir geben mittel für aufhören scheißen 

doktor ich nicht können aufhören sagen au au 
du mir geben mittel für aufhören sagen au au 

doktor ich nicht können aufhören in kopf reden
       wenn wollen schlafen
du mir geben mittel für aufhören in kopf reden
       und anfangen schlafen

doktor ich nicht können aufhören krepieren
du mir mittel geben für krepieren
(visite, p.124)

___________________________

doctor, eu nu putut oprit defecat

tu dat la mine medicament pentru oprit defecat

doctor, eu nu putut oprit de spus au au

tu dat la mine medicament pentru oprit spus au au

doctor, eu nu putut oprit vorbit în gând

       când vrut dormit

tu dat la mine medicament pentru oprit vorbit în gând

       și început dormit

doctor, eu nu putut oprit murit

tu dat la mine medicament pentru murit 

(consultație, p.125)

iată-l pe autor recitând într-un limbaj universal un poem despre război, tradus de horațiu decuble trnnșș (nu e cazul să pun traducerea)

carne sau spirit? lucien freud

una dintre celebrele picturi ale lui lucien freud este beneficii de supraveghere a dormitului. este minunat că avem și fotografia modelului, care ne dă mură-n gură meritele pictorului față de realitate. după mine, mesajul stă în întrebarea - ce spirit se arată prin carne?

- observăm că în fotografie, trupul e neted, luminos, iar cel ce spune povestea cu amănuntele sale este decorul - canapeaua, parchetul, chiar draperia. în pictură însă, cel care spune povestea e trupul. fotograful nu "vede" nimic, însă pictorul surprinde nuanțele, umbrele vinețiu-maronii de pe pielea întinsă.

- nu e nici un oscior, nimic ascuțit. parcă totul se vălurește, totul e moale, chiar parchetul cu umbrele lui drepte pare că se unduieşte. pe această moliciune se-aştern mii de cute, îndoituri și imperfecțiuni formate cu striaţii păstoase de culoare; ele ies parcă din planul tabloului şi vor să ne spună ceva - cel puţin că sunt unice, că nu mai există în altă parte, că sunt imortale.

- îmi plac ascunzișurile - mâna dreaptă de sub țâță, degetele mâinii stângi de dincolo de spetează, piciorul băgat în pliuri. mai rămân ascunse sexul, jumătate din obraz, jumătate de picior de sub celălalt, se sugerează că e bine să căutăm ce se ascunde. carnea stă drapată ca faldurile unei rochii, ce ascunde un alt trup gol.

- dar să privim cu atenție chipul - construit pe de-a-ntregul de pictor. recunoașteți cumva chipul din fotografie? doar prin câteva trăsături.
dar prin jocul de umbre și lumini, prin trăsăturile de pensulă dau un alt chip, schimonosit de somn, muncit de viață. iar, fiind vorba de freud (pictorul e nepotul psihanalistului) se văd "clar" visele grele dinăuntrul minții. faţa e "boţită" de poveşti neştiute ca din tabloul lui dorian gray. pe care freud le vede şi ni le arată şi nouă. ne rămâne nouă să descoperim aceste poveşti.

iată și un filmuleț cu "protagonista".

iaca făcu blogul ista 5 ani...

... și sper să nu sucombe.
întru propășirea blogosferei culturale. 

cum împăcăm religia cu fizica, împreună cu wittgenstein

mă pufnește râsul când mai apare o știre "senzațională"cum este aceasta, apărută ieri pe www.space.com, care afirmă că BIG BANG NU ARE NEVOIE DE DUMNEZEU CA SĂ CREEZE UNIVERSUL. este atât de banală, o știre banală și desuetă urechilor mai cultivate, dar uimitoare celor mai proști.

este caducității o susține imediat și cercetătorul alex filippenko de la universitatea california, pe care se sprijină ''știrea":

doar cu legiile fizicii, putem crea universuri. apoi conchide înțelept - nu cred că putem folosi știința să dovedim sau să infirmăm existența lui Dumnezeu.

mi se pare un lucru înțelept din partea omului de știință, până la urmă sunt două sisteme de referință paralele, două limbaje diferite. amintesc afirmația lui stephen hawking referitoare la o teorie fizică:

o teorie fizică este un model matematic pe care îl folosim pentru a descrie rezultatele observațiilor.  o teorie este bună dacă este un model elegant, dacă descrie o clasă largă de observații și dacă prezice rezultatele noilor observații.* carevasăzică o teorie fizică (inclusiv cea a big bang-ului) este un construct matematic, adică unul mental).

în ceea ce privește noțiunea de Dumnezeu, să mai amintesc că aceasta intră tot în categoria ideilor umane - indiferent de "realitatea" sa "obiectivă" - de natură mitică, metafizică, filozofică?

creştinismul nu se întemeiază pe un adevăr istoric; mai curând, el ne oferă o relatare (istorică) şi spune: iar acum, crede! dar nu: crede această relatare cu acel fel de credinţă ce ţine de o relatare istorică, ci mai curând: crede, orice s-ar întâmpla! și aceasta o poţi face numai ca rezultat al vieţii trăite. ai aici o relatare, nu te raporta la ea aşa cum te raportezi la altă relatare istorică! las-o să ocupe un loc cu totul diferit în viaţa ta. nu e nimic paradoxal în aceasta! cât ar suna de ciudat, relatările istorice din Scriptură s-ar putea dovedi, în sens istoric, false, şi totuşi credinţa ta să nu piardă nimic prin aceasta: nu însă pentru că ea s-ar referi, bunăoară, la „adevăruri universale ale raţiunii”! ci mai curând deoarece credinţei nu-i pasă de dovada istorică (de jocul dovezilor în istorie). această relatare (scriptura) este însuşită de oameni cu credinţă (ceea ce înseamnă cu dragoste). aceasta este certitudinea ce caracterizează acest fel de acceptare-a-ceva-ca adevărat, şi nu alta.**

sunt aceste două constructe mentale compatibile? evident da, dacă jonglăm cu cele două sisteme de referință, cu cele două limbaje - unul științific ȘI unul religios/filozofic. sau evident nu, dacă ne învârtim doar în orizontul unuia singur - SAU unul științific SAU unul religios / filozofic.

cel mai bine a vorbit despre asta wittgenstein, care, în teoriile sale asupra limbajului, afirmă că jocul de limbaj al susţinerii şi testării opiniilor cu privire la fapte – jocul ştiinţific al dovezilor – nu are nici un rol într-o formă de viaţă religioasă. la fel, jocul exprimării unui angajament ferm faţă de un anumit mod de a-ţi trăi viaţa nu are nici un rol practicile cercetării ştiinţifice. iar dacă ne-am uita şi la alte jocuri de limbaj am descoperi, după el, acelaşi lucru – felul de a vorbi al omului de ştiinţă şi felul de a vorbi al credinciosului nu se intersectează. O credinţă religioasă nu ar trebui să aibă nici cea mai mică pretenţie de a ne oferi o cunoaştere despre lume, lăsînd acest lucru pe seama ştiinţei. În replică, ştiinţa nu ne poate învăţa cum să ne trăim viaţa şi nu ar trebui niciodată să aibă pretenţia că poate face acest lucru.***

_____________________________________________________

*stephen hawking, visul lui einstein și alte eseuri, ed. humanitas, buc., 2010, p.54 

**ludwig wittgenstein, lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa religioasă, ed. humanitas, buc., p.150

***gheorghe ștefanov, paisprezece idei ale lui wittgenstein, în pregătire la ed. humanitas

o expoziție cu PIF-uri uriașe

dacă sunteți în bucurești, treceți pe la expoziția dalles, unde veți găsi pagini de reviste PIF uriașe, pe carton maro. veți afla - cum am aflat și eu - informații despre benzile desenate din revistă, despre autorii lor și despre primele episoade.

puteți veni și cu copiii ce se vor putea bucura colorându-le, așa cum am imortalizat în imaginea de mai jos, în prima zi.  

expoziția "Pif în Romania, un erou al epocii de aur" este organizată de ambasada franței, institutul francez, cu sustinerea jurnalului l'humanité. 

am și eu un mic text la intrare, despre ce a însemnat PIF pentru copilăria mea. iată textul:

când spun Banda desenată, mă gândesc la Pif și la Cutezătorii. cea de-a doua era disponibilă, săptămânală și zgârcită cu banda desenată, o avea doar pe-o foaie. prima însă, era underground, se găsea pe sub mână, era obiect de troc și, pentru că cei cu care o traficam nu știau franceză, venea de pe alte meleaguri.  benzile desenate erau pe zeci de pagini, colorate sau alb negru, caricaturale sau realiste, erau o minunăție venită din franța să ne coloreze copilăria.

de la Pif și Hercule, la Rahan, de la Nastratin Hogea, Corto Maltese, la Docteur Justice, Fanfan, Ludo sau Leo și nu mai țin minte câți alții – toți însemnau aventura într-o lume paralelă, însemnau o limbă pe atunci străină, dar învățată încet – pe care le completa imaginația mea (și a atîtor cititori) de dincolo de căsuțele benzilor. 

pentru mine, alături de decupaje, de grădina bunicii, de cartierul blocului, de desen pe asfalt și de sutele de jucării, Copilăria a însemnat și miile de clipe liniștite, aplecat deasupra „pifurilor”, cufundat  în tridimensionalitatea unor hârtii bidimensionale. 

mulțumesc, Pif, pentru o copilărie frumoasă! Chapeau!

cum l-am descoperit pe marcel proust

am povestit de-atâtea ori prietenilor cum l-am descoperit pe marcel proust, dar observ că n-am făcut-o și aici.

1. Liceul. îl aveam pe lista de lecturi, alături de ubicuii lui parteneri joyce, musil, broch, kafka. am găsit swann la biblioteca casei de cultură din constanța, care nu pot spune că m-a dat pe spate, dar care a reușit până la urmă să-mi explice care-i faza (măcar cu madlena).

2. Bacul. am fost singurul de la profilul real al liceului meu (cel de fete mihai eminescu din constanța [unde a terminat și mama] - un fel de kosmodemianskaia) care a dat examen oral la franceză. mi-a picat, evident, proust. mi-amintesc că nu știam să spun în franceză titlurile celor șapte volume din în căutarea timpului pierdut, dar m-am descurcat cu la mémoire involontaire, așa că am împușcat de la doi profi de gașcă un 8,50.

3. Facultatea. am recuperat voios volumele - la umbra fetelor în floare, guermantes (din care nu mai știu nimic decât numărul imens de pagini, sodoma și gomora), apoi am finalizat tot ciclul, pe măsură ce apărea traducerea de la editura univers, a irinei mavrodin. mi-am ales pasajele preferate și credeam c-am terminat cu proust. puteam trece la alt autor.

4. Cu 5 ani în urmă. dar importanța pe care proust mi-a adus-o mie personal a venit mai târziue. după ce, întâmplător, am văzut un documentar la tvr cultural despre câțiva fani din franța, ai lui proust. oameni obișnuiți, o coafeză, o bibliotecară și nu critici sau scriitori, citeau în căutarea... - ca pe biblie, o păstrau pe noptieră și o reluau mereu. găseau o nouă fațetă, un nou orizont, o nouă lumină. proust le schimba viața la fiecare lectură (idee pe care-a folosit-o și alain de botton în titlul cărții sale how proust can change your life).

așa că am luat câte-un volum, pe care nu l-am mai (re)citit cap-coadă. ci pe sărite, cum mi se deschidea volumul, urmărind mai mult digresiunile. deloc firul epic, povestea, ci acele zăboviri asupra unor amănunte peste care treci repede, fragmente explicative, filozofic înduioșătoare, ironiile inteligente. modul de percepere unic a lucrurilor, Viziunea. lupta cu obișnuința ce ucide timpul. zgomotul unei străzi, mirosul unor rămurele de la geam, o îndoitură a sufletului - o permanentă acuitate față de lume - însoțită pe de-o parte de emoții, pe de alta de cugetare. toate m-au făcut să văd și eu altfel, să ies din curgerea ternă a zilelor, să nu mai fiu orb și blazat de viața ce mi se scurge fără voie.

un fragment contingent ales din orice volum, un fragment scurt, intermitent pe care să mă opresc și care îmi gâdilă neuronii și inima - asta e pentru mine marcel proust.

ps. și nu uit, desigur, nici cele câteva întâlniri cu alex leo șerban, cu care nu vorbeam despre filme sau bârfe culturale, așa cum vorbeam despre marcel proust. mon seul ami proustien.

poza de marcel domeier de aici

#streetdelivery hy(p)steria :)

hy(p)steria 1

I am sooo COOL! I was at #streetdelivery! walking through the COOL crowd, COOL outfit! everyone was taking COOL pictures! COOL!

hy(p)steria 2

- Let's protest for ICR! - But I never heard about ICR untill now! - Me neither, but it's soooo COOOL!

hy(p)steria 3

It's soooo COOL to eat at McDonald's, but not to flush the toilet.

hy(p)steria 4

- I didn't know you wear glasses. - Relax, I wear just the frames! - COOL!

mi-e din ce în ce mai silă de românia

nu am primit nici o bursă de la institutul cultural român, nu l-am văzut pe patapievici decât de două ori, o dată la un târg de carte, a doua la o librărie. am avut câteva contacte palide cu vreo 3 funcționari de acolo, din icr, ba o funcționară de-acolo a dat dovadă de totală neprofesionalism. 

totuși, am cunoscut mulți intelectuali care au lăudat ce a făcut icr-ul pentru ei, i-a ținut în străinătate ca să creeze, le-a organizat expoziții, evenimente, le-a tradus cărțile. altfel, străinătatea n-ar fi auzit în veci de cloaca asta în care ne împingem unii pe alții la fund, și din care unii se chinuie să mai facă ceva, în afară de hoții și mârlănie - adicătelea un strop de cultură.

știu intelectuali care sunt pdl-iști sau psd-iști sau intelectuali care sunt pur și simplu anti-băsiști pentru că au crezut în antena 3 sau au avut părinți cărora li s-a tăiat din pensie. sau pur și simplu doar li s-a sculat lor să fie anti-băsescu, de frustrați ce sunt. îi înțeleg că-l fac băsist pe patapievici, sau boier al minții, sau oportunist ș.a.m.d., e dreptul lor.

și poate se vor bucura că unii majoritari din senat - gen trifon belacurencu, toni greblă, doina silistru, vasile mustățea - de care acești intelectuali nu vor auzi vreodată, cum de altfel nici cetățenii care i-au votat nu vor mai ști de ei vreodată, vor hotărî că administrația lui patapievici a fost una băsistă, și deci cancerigenă pentru cultura română, tocmai ei care n-au citit poate nici o carte în ultimii 20 de ani, și poate niciodată.

așa încât, exprim aici că

MI-E SILĂ de o majoritate românească care decide pentru mine să asculte manele, să se uite la gapatos (sau cum l-o chema pe oligofrenul ăla), să arunce cu căcat de câine pe trotuar, să mă calce pe trecere și să se plângă tot timpul că o doare în cur, dar se plimbă jdemii de ori în italia fără să intre vreodată în vreun muzeu de-acolo. 

MI-E SILĂ de o majoritate care nu vede un rezultat bun - și icr-ul a avut ȘI rezultate bune, rezultate pe care guvernul "doctorului" ponta le va înlocui (aproape sigur) cu activitatea vreunui incompetent uselist, gen mircea diaconu. 

MI-E SILĂ de o majoritate care habar n-are că politica e NUMAI pe bani, și că ceea ce rămâne după o națiune - orice dracu mai însemană aia - nu e băsescu sau ponta, sau iliescu sau patriciu sau antonescu, sau patapievici, ci POATE un tânăr care AR PUTEA ajunge în america la o expoziție, pe banii icr, să devină POATE un alt brâncuși. 

MI-E ATÂT DE SILĂ de românia asta! și MI-E ATÂT DE SILĂ de democrația majorității! și-n clipe ca asta chiar îi înțeleg pe eliade și cioran c-au sprijinit legionarismul.

bine că mai sunt câțiva oameni frumoși în românia. dar care nu se vor auzi, în vacarmul animalic și drăcesc al majorității.

o educație libertină de jean-baptiste del amo

jean baptiste del amo
 o educație libertină
 (une education libertine)
 editura vellant, bucurești, 2012

 traducere de alexandru matei 

 349 de pagini broșate 

coperta - total în răspăr cu romanul -
de griffon and swans

pe numele său real, jean baptiste garcia, autorul romanului a primit bursa goncourt pentru primul roman, la numai 26 de ani. în unanimitate, pentru un roman fermecător, dar ciudat.

epoca, orașul și fluviul

ceea ce vreau să spun din capul locului este viziunea unică a tânărului autor - una teribil de senzuală - de mirosuri, imagini și zgomote, într-un paris coșmaresc tăiat ca o rană de sena neagră, adevărat styx ce desparte oamenii condamnați la supraviețuire. o viziune sumbră, fără speranță, fără dumnezeu, însă încărcată de excitații de tot felul. 

secolul luminilor, al 18-lea. gaspard, 19 ani, un tânăr fiu de porcar, din bretania, ajunge la paris să parvină social. cu înclinații homosexuale, cade în mrejele contelui étienne de v. (de la valmont, sau de la vautrin), 25 de ani, pe căile arivismului. devenit târfă, apoi întreținut, gaspard ajunge bogat. nu însă fără să fie ajuns din urmă de conștiință trupului pângărit și de trecutul porcesc (este un dorian gray avant la lettre).

ceea mi se pare unic la acest roman sunt:

• extrema senzualitate a descrierilor, din fiecare pagină se degajă un univers de mirosuri, duhori, parfumuri, culori, umbre, întunericuri, țipete, urlete, scrâșnete, șoapte - ce excită imaginativ.
• numeroasele metafore - chiar dacă uneori plictisitoare - pe fir de fraze proustiene, conferă frumusețe romanului, care-i luminează pesimismul.
• moravurile, pasiunile, poftele sunt aceleași atunci și acum, slăbiciunile sunt la fel exploatate, nefericirile și meschinăriile sunt neschimbate. carnea e la fel - și ideea cărții că nimic nu se poate schimba decât tu însuți. ceea ce face, până la urmă, gaspard.

 tânăr așezat, de françois boucher

parisul, înghițit de noapte, răsună de zgomote noi, de strigăte, de șfichiuri de bici pe crupele cailor, de gemete. mirosul de grâu și de legume fierte puse stăpânire pe străzi. câteva felinare luminau felinarele caselor. se puteau ghici contururile fețelor, siluetele ostile. gaspard o apucă pe o stradă care se înfunda, se asigură că nu fusese văzut de nimeni. într-un zid, descoperi o firidă suficient de mare cât să încapă un om înăuntru. se strecură acolo și-și trase genunchii sub bărbie. goana șobolanilor deranjați de prezența lui se auzea pe lângă pereți. mirosul lor domnea pretutindeni. chiar și gaspard duhnea deja a excremente de șobolani. puricii, incitați de mirosul sudorii, îl pișcau. gaspard se gândi că trebuie să fie atent să nu ajungă prada insectelor. apucă o bucată de lemn și încercă să scruteze împrejurimile mișcătoare. curând, ochii i se închiseră. ieșind dintr-un pat oniric cu margini mai mult decât nebuloase, somnul, ca un șuvoi umbros, i se scurse în trup. (p.23)

roman balzacian asumat (gaspard e un rastignac acceptându-l pe un vautrin libertin), cu rădăcini flaubertiene (imperfectul e studiat, autorul însuși se revendică din educația sentimentală), dar și decadent bolnăvicios (motto este din gabrielle wittkop, autoarea necrofilului) se citește - măcar până la jumătate - cu pasiune, înscriindu-se într-o tradiție literară ce nu-l exclude pe sade, laclos, zola, te face să te simți un conaisseur într-ale literaturii. ceva nou pentru literatura franceză.

pentru mine, o revelație livrească, asemeni parfumului lui suskind, pe care-am așteptat-o tradusă de-acum 4 ani. dar deja scriitorul are al doilea roman, și să vedem ce ne mai așteaptă.

o prezentare a cărții pe arte aici și un interviu cu autorul pe gallimard aici. o altă impresie la karin budrugeac.

_____________________________________________________________

Une éducation libertine de Jean-Baptiste Del Amo 

L'auteur de ce roman, de son vrai nom Jean-Baptiste Garcia, a reçu la Bourse Goncourt du premier roman à 26 ans, à l'unanimité du jury pour un roman charmant, mais aussi étrange.

L'époque, la ville et le fleuve 

Ce qui m’a touché depuis le début, c’est la vision unique du jeune auteur - l'une très sensuelle - les odeurs, les images et les sons, dans un Paris de cauchemar, coupé par la Seine noire – le Styx qui sépare les hommes condamnés à survivre. Une vision sombre, sans espoir, sans Dieu, mais pleine de toutes sortes d'excitations.

L’époque des Lumières, le 18ème siècle. Gaspard, 19 ans, le jeune fils d'un porcher arrive de Bretagne à Paris pour parvenir. Avec penchants homosexuels, il tombe dans les filets du comte Étienne de V. (de Valmont, ou Vautrin), sur les chemins d'arrivisme. Il devient un salope, puis un homme entretenu, et il s'enrichit. Mais il est rattrapé par la conscience de son corps impur et par le passé. (Il est un Dorian Gray avant la lettre).

Ce que j'ai trouvé unique dans ce roman sont:

• Les descriptions extrêmement sensuelles, chaque page génère un monde d'odeurs, des miasmes, des parfums, des couleurs, des obscurités, des cries, des hurlements, des grincements, des chuchotements - ce qui excite l'imagination.
• Beaucoup de métaphores - même si parfois ennuyeuses - confèrent de la beauté et éclairent le pessimisme.
• Les mœurs, les passions, les désirs sont les mêmes, aujourd'hui comme hier; les faiblesses, les misères et les mesquineries sont exploitées toujours. Le corps est le même - et l'idée du livre est que rien ne peut changer que nous-même. Et Gaspard change à la fin.

Paris, avalée par la nuit, résonna de bruits nouveaux, de cris, du claquement des fouets sur les croupes de chevaux sombres, de gémissements. L’odeur de blé, de légumes bouillis envahit les rues. Quelques lanternes éclairaient les devantures des maisons. On devnait l’esquisse des faces, les silhouettes hostiles. Gaspard s’engagea dans une impasse, s’assura de n’avoir pas été suivi. Dans un mur, il trouva un renfoncement suffisamment large pour contenir un homme. Il s’y glissa, ramena ses jambes sous son menton. La course des rats dérangés par sa présence retentit contre les murs. Leur odeur imprégnait tout. Lui-même puait déjà leur fiente. Les puces, excitées par l’odeur de sa sueur, piquèrent sa peau. Gaspard décida qu’il fallait être vigilant pour n’être pas mordu par la vermine. Il saisit un morceau de bois, scruta les ténèbres mouvantes. Bientôt, ses yeux se fermèrent. Débordant d’un lit onirique dont les rives n’étaient plus que nébuleuses, le sommeil, torrent brumeux, se déversa en lui. 

On lit ce roman balzacien assumé (Gaspard est un Rastignac qui accepte un Vautrin libertin),avec des racines flaubertiennes (l'usage de l'imparfait, l'auteur invoque l'Éducation sentimentale), mais aussi décadent et maladif (le motto est de Gabrielle Wittkop, l'auteur de Nécrophile) - même jusqu'à la moitié - avec passion et il s'inscrit dans une tradition littéraire qui n'exclut pas Sade, Laclos, Zola. Le roman te fait sentir d’être un connaisseur de la littérature.

Quelque chose de nouveau pour la littérature française. Pour moi, c’est une révélation livresque, comme Le parfum de Süskind. J'attendais depuis quatre ans une traduction, d'autant plus que l'écrivain a déjà publié son deuxième roman.

Une présentation du livre sur Arte ici et un interview avec l'auteur sur Gallimard ici.

despre eroi - sábato

de aici

independenții în politică

paradoxal, curentul anti-băsescu a venit mai puțin din cauza lui însuși, cât echipei - în majoritate  dezastruoasă - din umbră, a pdl. să ne amintim că la refendendumul de suspendare a președintelui, băsescu a primit votul populației, bucuroase că un om - președintele - se opune unei clase politice corupte - simbolizată de parlament.

în clipa de față, candidatul independent nicușor dan strânge rândurile simpatizanților bucureșteni pe motivul împotrivirii sale față de un sistem politic local corupt. se pare că alegătorul român e nehotărât ca cetățeanul turmentat: ba e contra unui lider autoritar - băsescu a fost acuzat de dictatură - ba e pentru un lider providențial care ia frâiele în mâini (eliade ar spune erou civilizator).

în prezent, inițiativele aparțin primarului, tot el contrasemnează, însă deciziile sunt luate de către consiliul local (conform legii 215/2001). fără un sprijin din partea echipei de consilieri, primarul poate face foarte puțin. din propria experiență de 4 ani ca funcționar în interiorul unei primării, știu că fără o echipă partizană, primarul e legat la mâini și se va mulțumi doar cu puterea. și o schimbare a legislației locale nu se întrevede prea curând.

știm că sorin oprescu a avut sprijinul partidului social democrat, iar proiectele inaugurate au fost începute de mult, pasajul basarab chiar de băsescu însuși. pe partea cealaltă, oprescu însuși i-a acuzat pe cei din pdl că-i blochează proiectele.

ideea este că, din punct de vedere practic, un independent are nevoie, pentru a-și pune în aplicare proiectele, de o echipă. nu știu ce echipă are oprescu, nu știu ce echipă are nicușor dan, știu doar de echipa lui prigoană. din păcate, proiectele acestuia din urmă - capitală culturală (prigoană și cultura!), străzi aspirate etc. - sunt ridicole de-ți dai cu pliciul. se anunță din nou jocuri politice de manipulare a banului public în interese particulare sau de partid. 

din păcate pentru bucureșteni - ca și pentru toți românii - nu prea e de unde alege.

dacă aș vota pentru bucurești (voi vota pentru constanța), aș vota pe nicușor dan și toader paleologu. nu pentru ceea ce vor reuși să facă (nu mai am demult iluzii mesianice) - ci pentru onestitatea lor. măcar onestitatea să-și facă rol în politică, dacă nu se pot schimba prea multe.

o sâmbătă cu houellebecq

înainte de a posta câteva chestii despre particulele elementare, pe care le-am terminat taman înaintea întâlnirii în carne și oase de sâmbătă cu mizantropul francez, mărturisesc cu ce-am rămas din cele vreo două ore de ascultare (pentru că de-asta m-am și dus la bookfest).

în primul rând, am descoperit un om fragil, cu gesturi fine, ale cărui mâini - cu țigareta între mijlociu și inelar - păreau că baletează ascuțit; un om îmbrăcat neglijent, pe un trup ce se ghicea la fel de neglijent; un om care strecura, printre întrebările în limba franceză ale românilor, și printre aburii berilor băute înainte și în timpul - afirmații oneste, fără ifose și superiorități.

• dacă proza e un gen minor pentru că scapă timpului (proust),  poezia e unul major, pentru că-i rezistă (baudelaire). 
• romanele lui au și ele clipe de fericire, dar scurte, ca nefericirile și ca viața.
• personajele sale au viața lor, pe care scriitorul însuși le ține în viață după voia sa, după scopul pe care trebuie să-l joace în operă.
• e interesant să mori în propria operă.
• la un roman, îmi vine o idee, apoi el decurge firesc.

despre alte amănunte organizatorice, nu pot povesti mai bine decât a făcut-o voroncas aici.

sunt un ins inutil

... zise bruno cu resemnare. nu sunt în stare să cresc porci. habar n-am cum se fac cârnații, furculițele sau telefoanele mobile. toate obiectele astea din jurul meu pe care le folosesc sau pe care le mănânc, sunt incapabil să le produc; nu sunt în stare nici măcar să înțeleg care este procesul lor de fabricare. dacă industria și-ar înceta activitatea, dacă inginerii și tehnicienii specializați ar dispărea, aș fi incapabil să iau totul de la-nceput. scos în afara complexului economico-industrial, n-aș fi în stare nici să-mi asigur supraviețuirea: nu aș ști cum să mă hrănesc, să mă îmbrac, să mă adăpostesc de intemperii; competențele mele tehnice sunt mult mai inferioare celor ale omului de neanderthal. total dependent de societatea care mă înconjoară, eu îi sunt ei aproape inutil; nu știu decât să produc comentarii îndoielnice pe marginea unor obiecte culturale desuete. totuși, primesc un salariu, și încă unul bun, cu mult peste medie. majoritatea oamenilor din jurul meu sunt în aceeași situație. în fond, singura persoană utilă pe care o cunosc e fratele meu. 

- și el ce face așa de grozav? 

bruno se gândi, un timp își învârti bucata de brânză în farfurie, căutând un răspuns cât mai impresionant. 

- a creat noi soiuri de vaci. 

michel houellebecq, particulele elementare, editura nemira, bucurești, 2001, traducere de emanoil marcu, pp. 191-192

că tot vine în weekend la bookfest :)

ajutor

cercetare - valorile românilor

dacă sunteți din zona moldovei - crescut(ă) și educat(ă) acolo - vă rog să completați chestionarul de aici.

el va fi folosit în continuarea cercetării despre români, concretizată în această carte. nu vrem să ne oprim aici, așa că cercetăm valorile românilor.

vă rog să mă ajutați, implicându-vă!

vă mulțumesc! deadline-ul este sâmbăta viitoare.  îl veți trimite la adresa dragosbutuzea@yahoo.com

filmul ca educație

david gilmour
clubul de film

 (the film club)

 editura humanitas, bucurești, 2012

 242 de pagini broșate

traducere (bună) de vali florescu

 coperta (neinspirată) de ioana nedelcu

dacă n-aș fi auzit de carte, n-aș fi cumpărat-o neam după copertă (inspirată prost de una americană). nu mai zic de prezentarea de sub titlu, atât de aberantă, că poate constitui ușor prilej de glumă între prieteni - carte remarcată de... și selectată în topul celor mai bune memoir-uri ale anului (care?).

deși cartea e scrisă prost - asta ca să termin cu punctele slabe - se citește ușor și are suspans. un critic de film (scriitorul însuși, căci e o carte de memorii) își "educă" fiul de 15 ani care renunță la școală (ce tată spune fiului său, nu-ți mai place la școală? ok, nu te mai duce!) cu filmele sale preferate.

• mi-am făcut eu însumi o listă cu filmele nevăzute sau pe care ar trebui să le revăd, filme pe care în carte tatăl și fiul le savurează împreună -  și le înțeleg diferit. (primul este cele 400 de lovituri).

• mi-au plăcut inabilitățile și neputințele tatălui în fața eșecurilor și suferințelor amoroase adolescentine ale fiului.

chiar dacă nu ești cinefil - și după carte e posibil să devii cinefil -, cartea oferă un posibil mod de educație intelectuală, mult mai adecvat unei vieți fericite decât cel academic, atât de învechit.

iată-i pe cei doi protagoniști reali:

de ce aș împușca bucuros o bunicuță?

• pentru că și-a început domnia cu uciderea lui nicolae ceaușescu fără proces corect.
• pentru că a înlocuit un regim politic comunist cu o oligarhie neo-comunistă crescută malign pe capitalul orânduirii comuniste.  
• pentru că a inventat noțiunea inexistentă de teroriști, pentru a-și acoperi destabilizarea pe care el însuși, mai apoi, a "stabilizat-o".
• pentru că a chemat minerii ca garant al ordinii civile. 
• pentru că a pus în fruntea țării ipochimeni ca nicolae văcăroiu și adrian năstase.
• pentru că nu a spus cu adevărat nimic, niciodată, în spatele limbajului de lemn duhnind de aroganță.
• pentru că a crescut un regim politic mafiot și discreționar, la vârful piramidei birocratice eficiente a FSN (din care a apărut, de altfel, și traian băsescu)
• pentru că e încă eminența cenușie care "girează" bunul plac politic și matrapazlâcurile judiciare.
• pentru că victor ponta, ce vrea să-și scape nașul (pe bombonel) e urmașul său demn.  

 

• pentru că în românia ion iliescu a distrus ideea de justiție ce stă de fapt la baza statului de drept și a democrației.
• pentru că în românia de după ion iliescu, unii sunt deasupra legii, și nu vor plăti niciodată pentru faptele împotriva celorlalți.   

desen de petry

câinele din noapte de lângă cuibul de cuci

ken kesey

zbor deasupra unui cuib de cuci 

(one flew over the cuckoo's nest)

editura polirom, iași, 2008 

390 de pagini legate

 traducere de marcel corniș-pope

 coperta de radu răileanu

există la unii scriitori momente de grație, în care iese la iveală Scriitorul acela care-ți schimbă viața, momente pentru care îi mulțumești că i-ai luat cartea în mână.

există în romanul lui ken kesey un mic fragment, în care povestitorul, personajul șeful bromden, într-o noapte, se-așează la fereastra balamucului în care e închis și, scăpat de supraveghetori, se uită la un câine.

în întunericul nopții și lumina lunii, câinele se zbenguie printre găuri de veverițe râmătoare:

galopând de la o galerie interesantă la alta, deveni atât de absorbit de ce i se întâmpla - cu luna colo sus, cu noaptea adâncă și boarea de vânt atât de plină de miresmele care-l pot îmbăta pe orice cățelandru -, că simți nevoia să se trântească pe spate și să se tăvălească în iarbă. se zbătu și se zvârcoli ca un pește, cu spinarea arcuită și burta-n sus și, când se ridică iar în picioare și se scutură, o bură de apă i se desprinse din blană, sticlind ca niște solzi argintii în bătaia lunii. (p.204)

apoi se uită după un stol de gâște, după care ia drumul străzii apropiate.

numai într-un spital de nebuni poți admira jocul unui câine. eu însumi mi-aduc aminte că, în timpul unui planton din armată - tot un soi de ospiciu -, m-am jucat toată noaptea cu o cățea. însă, în contextul cărții, în care personajul, un indian gonit din rezervație, se preface surdo-mut pentru a observa mai bine viața dimprejur, luarea aminte la jocul instinctual al unui dobitoc mi-a dat seama de impotența comunicării între noi, oamenii de azi. și de nevoia recurgerii la alte "comunicări" mai autentice.

fragmentul lui ken kesey m-a învățat mai mult decât cursurile de comunicare, în care mi se spune să ascult și să observ. mi-a pus că pot "comunica" mai mult prin jocul unui animal, că instinctual, ceea ce văd la un dobitoc îmi va ajuta, cumva, mai târziu. așa cum îl va ajuta și pe personajul romanului, la sfârșit. câinile i-a arătat direcția.

închiderea la falsa comunicare și deschiderea tăcută spre rădăcinile instinctuale e lecția importantă pe care ken kesey mi-a dat-o, prin câteva pagini. și i-am iertat unele scene plicticoase din carte.

twitt-sophia 2

sometimes, the two names of two different persons become a single name of a giant.
for me, this name is proust-mavrodin.

reposez en paix.
IRINA MAVRODIN (1929-2012)