dilemateca - o revistă (încă) pentru bătrâni?

mai am şi acum primul număr al dilematecii, mă bucuram că avem şi noi o revistă despre cărţi, mai ales sub auspiciile lui pleşu. dar a trecut mult timp de-atunci. revista a mai apărut, io am mai citit-o din când în când şi-am constatat acelaşi stil de recenzie şi acelaşi aspect.

în numărul curent, din iunie, sunt multe recenzii bune, despre omul de nicăieri, despre un om din est al lui groşan, despre meister eckhart, interesant un dosar despre literatura gay românească (da, cică există aşa ceva), un dialog cu dumitru chican, traducătorul din arabă al romanului azazel.

în fine, să mai spun că m-am bucurat când marius chivu s-a hotărât să invite blogării la o anchetă. şi sunt de acord cu el când spune că pe bloguri se comentează uneori stângaci şi naiv.

1. dar cum oare se recenzează uneori în dilemateca?

să iau câteva exemple din finalul câtorva recenzii, unde se pun, de obicei, concluziile:

• despre romanul gluma rusească, nu înţeleg decât că "este un roman retenibil îndeosebi prin semnificaţia titlului" (gebriela gheorghişor). mai aflu că "nici un supravieţuitor nu transgresează compromisul". aha! deci retenibil!
• despre omul de unică folosinţă, "poezia e una de interstiţiu: şi a exteriorului, prin instantaneele pe care le transcrie, aproape mereu contextualizate, dar şi a interiorului, prin inserţia în senzorial a acestor instantanee" (alexandru matei). aha! interstiţiu!
• despre fantoma iese din scenă, aflu doar că "fantoma lui roth ştie, precum marinarul marlow, că trăim aşa cum visăm: singuri." în reşt, toată recenzia e povestea romanului (gabriela glăvan). aha! trăim singuri!
• despre omul duplicat, alexandru budac scrie neutru, se-nvârte în jurul cozii, despre tema dublului, puţină poveste. şi atât. o recomadă? e o carte bună? i-a plăcut? nimic. eu, de exemplu, cred că-i carte proastă, n-am dus mai mult de 20 de pagini.

2. prezentarea grafică a dilematecii e bătrânicioasă?

nu am nimic cu colajele lui dan stanciu, intelectual fin de altfel, ele sunt reuşite. dar să dau peste tot de aceste colaje în sepia cu jobenuri şi crinoline, cu statui antice şi reproduceri ce se opresc la clasicismul francez mi se pare prea mult pentru tânărul din mine. nu-mi iese nimic în evidenţă, nici o culoare de merchandising, ceva care să-mi sară-n ochi, să mă atragă. culorile închise par de ferpar. şi nu vorbesc de copertă, ci de paginile din interior.

în comparaţie, le magazine litteraire pare glossy, deşi arată de secol xx - vă invit s-o răsfoiţi. dar dilemateca noastră arată de secol xix. şi când te gândeşti că trebuie doar ca cineva să-i pună domnului stanciu o revistă literară străină în mână şi să-i schimbe culorile...

cert este că-mi doresc o revistă profesionistă, în care să găsesc cât mai puţine recenzii scrise de unii care se consideră profesionişti într-ale recenziilor, dar care nu-mi spun nimic despre cărţi, nici măcar dacă le-a plăcut sau nu. şi-mi doresc o revistă tânără, şi pentru tineri, care să arate dinamic şi provocator. dacă nu poţi avea mereu inspiraţie, poţi lua exemple din altă parte. bunăoară, de la franţuji.

iaşi

scriu acum din holul hotelului unirea să nu-mi piară entuziamul care m-a cuprins revizitând iaşul după 17 ani şi oricât aş iubi bucureştiul tot universitatea alexandru ioan cuza e mai frumoasă nu mai spun de copou teiul lui eminescu fireşte de clădirile vechi care sunt altfel decât cele bucureştene moldovencele sunt mai frumoase în iaşi decât în bucureşti au un trup mai dulce ca graiul strada lăpuşneanu parcă şi ţiganii sunt mai negri am văzut mai multe librării şi anticariate ca la paris ce mai! m-am îndrăgostit!

parc-aş sta un an prin iaşi

primăvara cu don quijote (6)

ce mi-a spus cervantes?

ca să nu plictisesc prea mult cu-acest roman uitat de toţi, dar invocat de toată lumea, roman pe care, dac-ar fi după mine, l-aş introduce cu forţa în educaţia oricărui om, trag câteva concluzii. după 3 luni de primăvară de lectură, taman cât a durat şi a treia - şi ultima - călătorie a eroilor noştri, don quijote şi sancho panza.

acest al doilea volum nu mai are nebunia primului, nu mai are comicul de situaţie fabulos ce a dat celebritate lui quijote. aici quijote şi sancho sunt înţelepţi iar gândirea lor pare "nebunească" prin "normalitatea" ei într-o lume anormală.

lumea mea nu e din lumea aceasta, par a spune cei doi, iar dacă în primul volum ei erau nebuni faţă de lume, în acest al doilea lumea e nebună faţă de ei - cu neamurile pe care-i fute grija şi vor să-i condamne la o viaţă banală, cu aristocraţii care-i folosesc doar pentru propria lor distracţie. lumea asta se împarte în banalitatea familială şi efemerul hedonist - orice ideal, orice normă sunt nebunie. drama / tragicul este că sfârşim într-una din cele două: sau banalitate, sau efemer.

cei doi eroi prieteni îşi trăiesc visul: don quijote se luptă pe bune şi e învins, sancho cârmuieşte pe bune, dar renunţă. pentru că ceilalţi oameni nu sunt demni de cei doi - iar aici cervantes e bun cu eroii săi şi aspru cu lumea. se foloseşte de tot geniul său scriitoricesc să-şi salveze eroii, şi chiar şi-i salvează nemurindu-i.

cervantes, don quijote de la mancha, editura pentru literatură universală, 1965, traducere de edgar papu

desen de salvador dali.
alte quijotisme aici, aici, aici, aici, aici şi aici.

evident, o femeie...

... povesteşte trecutul ei. perioada e ceva belle epoque, însă indiferent care-ar fi fost, fiind vorba de chile, nu lipsesc războaiele, inclusiv cele civile. dar nu asta e important, ci:

isabel allende scrie superfain, are o îndemânare a scrisului de m-a lăsat paf, nu degeaba cărţile ei sunt bestselleruri! aşa că subiectul nu e cine ştie ce, istoria unei familii povestită de o fată, de la strămoşii ei până la acum (1910).

memorabil pentru mine este un singur personaj, bunica, paulina del valle, matroană uimitoare a familiei, care-i învârteşte pe toţi, un fel de miss havisham capitalistă. tot romanul se construieşte în jurul ei, tânăra povestitoare e doar un pre-text pentru strălucirea şi suferinţele acestei femei.

cum spuneam, allende scrie brici, ştie să nască personaje, a fost un deliciu să citesc cartea, care nu e neapărat mare capodoperă (dar cine vrea să citească numai mari capodopere?), dar te ţine ca un drog să n-o laşi din mână.
iar paulina del valle face toţi banii, vă zic eu!

ce să spun, aceasta a fost allende-le meu şi nu sunt dezamăgit, pentru că mă impresionase casa spiritelor, filmul, cu meryl streep, glenn close şi jeremy irons.

iar autoarea remarc că e damă mai faină acum, la bătrâneţe, decât la tinereţe.



isabel allende, portret în sepia, editura humanitas, bucureşti, 2010, traducere de cornelia rădulescu, 300 pagini

saitul autoarei aici.

cehov despre un roman de dostoievski

... am cumpărat de la librăria dumitale un volum de dostoievski, şi acum îl citesc. e frumos, dar din cale-afară de lung şi de indiscret. prea multe pretenţii...

a.p. cehov către a.s. suvorin, 5 martie 1889, în a.p. cehov, opere, vol.xii, eplu, 1963, trad. otilia cazimir şi nicolae guma, p.181

despre panglica albă iar

deşi m-am strofocat să scriu ceva ca replică la postul lui tlön, n-am reuşit, şi asta pentru că sunt total de acord cu el, filmul n-are legătură cu fascismul, şi mi-aduc aminte aici de minunata carte de memorii a lui stefan zweig care mi-a placut enorm, lumea de ieri, în care acesta nu întelege de unde a apărut nebunia războiului mondial 2, deşi beligerase în primul. şi nu cred că putem vorbi de o relaţie cauză-efect, belle epoque-hitler, deşi personajele-copii din panglica albă vor fi avut în razboi 30 de ani.

pentru că miza acestui film nu e fascismul, ci, cum spuneam în celălalt post, corectitudinea care ascunde (vizavi şi de corectitudinea politica de azi).

apropo, săptămâna asta la mţr e retrospectivă haneke!

cehov despre critică

eu nu împărtăşesc părerea dumitale cu privire la viitor. numai domnul Dumnezeu ştie ce va fi şi ce nu va fi. şi tot numai el ştie cine are dreptate şi cine nu... cu atât mai mult nici noi criticii noştri şi domnii editori n-am putea să ne pronunţăm... omul are prea puţină minte şi conştiinţă ca să-şi dea seama de ceea ce se petrece azi sub ochii lui, dar încă să prevadă ce va fi mâine, şi are prea puţin sânge rece ca să se judece pe el însuşi şi pe alţii.

a.p. cehov către k.s. baranţevici, 12 aug 1888, în a.p. cehov, opere, vol.xii, eplu, 1963, trad. otilia cazimir şi nicolae guma, p.137