camere cu reducere în cairo

de cătălin tolontan

sudamerica livrească

niste bloguri de carti au fost somate sa raspunda la o intrebare dubla. care e cel mai bun – si care e cel mai overrated – autor sudamerican din sec 20.

eu   cei 3 prozatori sudamericani favoriti: Jorge Luis Borges pentru Aleph si Cartea de nisip Juan Rulfo pentru miraculosul Pedro Páramo Ernesto Sábato pentru Abbadón Exterminatorul cel mai overrated este, evident, Marquez, cu Un Veac de Singuratate, net inferior – dupa mine – Dragostei in Vremea Holerei. de aceea, ma gandeam sa pun poza autorului cu ochiul invinetit de Llosa, insa aleg pe alti doi autori: tloni imi place Borges pt c-a venit din Viitor si controleaza un amplificator de radiatii, foarte intense si inguste, cu mare directivitate si utilizari variate. nu-mi place Un Veac de Singuratate pt ca e reproducerea latino a Muntelui Vrajit, chiar daca aproape la fel de high ca varful german. dreamingjewel in universul meu, care este o biblioteca – sau viceversa, in biblioteca mea, care este un univers – exista un singur zeu si acela e Borges, un creator plin de imaginatie si spirit ludic, care nu ia regulile foarte in serios. desi, desigur, se mai insinueaza pe acolo si arhanghelul Gabriel [Garcia Marquez] si Triada de slujitori ai Splendidei Sobrietati Subtile, pre numele lor Bolano-Onetti-Rulfo. daca ne pastram in conventia initiala, "scriitori de limba spaniola”, atunci universul meu n-are diavol, pentru ca opusul in toate al celor de mai sus ar fi Pedrept-Preahulitul Paulo Coelho. care, insa, e de limba portugheza. in lipsa unui diavol, sa zicem doar ca nu inteleg de ce lui Adolfo Bioy Casares i s-a permis sa sada la masa cu zeii... adinab scriitorul latino-american preferat este fara indoiala Mario Vargas Llosa, el cel care-i povestasul perfect. le are pe toate: looks, faima, glorie, inamici faimosi, cartografiaza ca nimeni altul structurile puterii si ilustreaza cu pricepere revolta, rezistenta si infrangerea. ma astept ca in orice clipa sa-i creasca si o pereche de aripi. scriitorul cel mai overrated, pe de alta parte, este fara indoiala cel care ilustreaza in mod ilustru absenta tuturor calitatilor de mai sus. incepe cu "co", se termina cu "elho" si este pare-se brazilian. zum daca e voie sa alegem scriitori pe care nu i-am citit in totalitate – nici macar in mare parte – atunci il aleg si eu pe Julio Cortazar, fie si numai pentru ca de fiecare data cand zbor cu avionul la amiaza caut cu privirea o insula. as putea sa-l trec ca favorit si pe Roberto Bolano, mai recent descoperit si direct in suflet intrat. si ar trebui sa plec usor capul in directia domnului Vargas Llosa, care m-a salvat, candva demult, amintindu-mi ca Garcia-Marquez nu-i singurul scriitor sud-american. iar altfel, ma alatur celorlalti si protestez impotriva "realismului magic" care ne-a impuiat capul. ca nu e vina scriitorilor pusi langa formula asta, e o cu totul alta problema. utopia daca antagonistul meu preferat a fost un mistret, autorul meu preferat de limba spaniola e un autor de limba portugheza. desi stangist, José Gomes Ferreira a facut cinste speciei om cu Miraculoasa Aventura. in plus, e atat de obscur incat nici n-a fost tradus in engleza. supraevaluat cu Nobel, Pablo “Chain Letters Branzoase in Powerpoint” Neruda. micawber cel mai putin ma entuziasmeaza asa-zisii realisti magici in cap cu G. Garcia Márquez [nu dau si alte nume pentru a nu fi sfasiat de admiratorii autorilor in chestiune], caci mi se pare ca dau cu tunul dupa muste si – s-o zic pe sleau – pentru ca n-am organ pentru genul respectiv. nu-mi displac Cervantes sau Baltasar Gracián. mai ales cel dintai e surprinzator de viu pentru un contemporan al John Donne. ca sa revin mai aproape de timpurile noastre, l-as pomeni pe Camilo José Cela, [a]cela din Stupul, care imi place din aceleasi motive pentru care nu ma incanta realistii magici. ¡olé! delaskela 1. eu unul pariez pe Ray Loriga [nascut in ‘67], un Kerouac spaniol, si care zice‚ in Heroes, "am visat ca aveam un pistol de argint.un pistol foarte frumos.mai intai trageam in tipul care l-a impuscat pe Lennon si ma gandeam: pe asta l-am aranjat. si pe urma ma apucam sa trag in toata lumea". 2. si pe Isabel Allende , din care am citit Casa Spiritelor, pentru ca a dat un film super. 3. nu-mi place domnul Paulo Coelho, dupa Alchimistul. caligraf la 9 ani scrie o poezie pentru aniversarea unui unchi si o poveste cu catelul Loyal, care moare ca sa salveze o fetita din miinile unor banditi, proza parindu-i-se mai grea, asa cum avea sa i se para mereu, la 12 scrie poeme lugubre, primite entuziast de familie, si planuieste o epopee care sa cuprinda toata istoria lumii, dar o pneumonie il opreste dupa cele 20 de pagini despre epoca de piatra, mai tirziu scrie Istoriile cu cronopi si glori, Ocolul zilei in 80 de lumi si celelalte – carti-sotron, carti-machete, carti-almanah, instructiuni pentru plins, manuale de speologie la domiciliu, telegrame, proeme si peome – povestindu-ne in intregime si atit de minutios incit devenim fantastici : Julio Cortázar. nu am un scriitor de limba spaniola care sa-mi fie cu deosebire nesuferit, nesuferita mi-a devenit o formula pe care o intilnesc frecvent cind vine vorba de literatura din America de Sud, realism magic-Márquez-realism magic-Márquez, ca si cum toti scriitorii de-acolo s-ar defini in legatura cu realismul magic [realitatea fiind oricum magica, cf. Julio Cortázar]. reductio García Márquez a fost cel care m-a captivat cu portretul dictatorului singuratic din Toamna Patriarhului. un dictator decrepit si libidinos, suprasaturat de propria persoana cu accese paranoice si o hernie de dimensiunea unui avorton pe care-o purta de colo, colo si o mangaia dragastos. probabil maniera dementa a scriiturii cu fraze intinse pe zeci de pagini si punctuatia deliranta a fost ceea ce m-a captivat, dar si o fraza geniala de la final "a fost gasit mort in palatul prezidential, la o varsta undeva intre 107 si 232 de ani".. fiindca n-am fost niciodata tentat sa-i rasfoiesc vreun volum, si chiar daca tema sesiunii e scriitori de limba spaniola, Coehlo castiga trofeul din fecale, cel putin pe filiera sud-americana. probabil cea mai buna descriere a volumelor sale e literatura de toaleta, sau de avion. imi povestea tovarasul Caligula, la fiecare calatorie cu avionul nu dadea decat peste romanele sale. ergo, un zbor de 3 ore = un roman de Coelho. marinanton autorul meu favorit de limba spaniola: Jorge Luis Borges. argumentul? iata un citat din autor: "eu trebuie sa raman in Borges, si nu in mine insumi [asta, presupunand ca eu insumi exist], dar adevarul e ca ma recunosc mai putin in cartile lui decat in multe altele, sau decat in staruitorul vaiet al unei ghitare. cu ani in urma, am incercat sa ma eliberez de el si am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar si acest joc ii apartine acum tot lui Borges, astfel incat voi fi silit sa imaginez alte lucruri. viata mea nu este, asadar, decat o goana si, putin cate putin, pierd totul si totul trece in stapanirea uitarii, sau a celuilalt. nu stiu care dintre noi asterne aceste randuri." autorul de limba spaniola care mi se pare cel mai overrated: Che Guevara, socotit de multi, dincolo de statura lui de revolutionar de profesie, un mare poet si ganditor. argument? poemul sau Hasta la Victoria Siempre din care-mi permit sa citez prima strofa: "la drum inflacarat poet al aurorei pe cararile ascunse si parasite sa eliberam crocodilul cel verde pe care il iubesti atat."

cazacul lui cehov

(de ziua naşterii scriitorului)

cehov are o povestire în care un gest spontan şi de bun simţ ratat strică o viaţă - nu, nu e vorba despre vreun omor, ci despre un conformism banal:

povestirea
o pereche de însurăţei se întoarce de la biserică în ziua de paşte. a sfinţit cozonacul pe care urmează să-l împartă celorlalţi acasă, la conac. sunt veseli pentru că e primul paşte după căsătorie. iată că din brişcă, văd un cazac bolind pe marginea drumului. acesta le cere puţin cozonac. bărbatul vrea să-i dea, nu şi nevasta:

- nu-l dau! trebuie să ţii rânduiala. doar nu-i franzelă, e cozonac sfinţit şi-i păcat să-l tai aşa, fără rost.

iaca, nu mă lasă nevasta, zice mul şi cei doi pleacă. ajuns acasă, nimic nu-i mai prieşte. nu mai simte sărbătoarea. îl tot mustră părerea de rău după omenie. mila. se întoarce, dar nu mai găseşte cazacul. face reproşuri nevestei, aceasta îşi iese din pepeni şi el o vede brusc rea, neomenoasă şi proastă. se ceartă.

omul merge apoi să se-mbete, se ceartă iar. urmează alte beţii şi alte certuri. începe prăbuşirea, năruirea. cehov încheie:

toate belelele astea, ticea el, îi căzuseră pe cap, din pricină că nevastă-sa era o femeie rea şi proastă, şi că Dumnezeu se supărase pe amândoi... de atunci, de când cu cazacul cel bolnav. se îmbăta din ce în ce mai des. când era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar când era treaz umbla prin stepă, şi aştepta să-i iasă cazacul în cale... (p.681)

întrebarea

întrebarea mea nu-i priveşte pe cei doi tineri însurăţei, pe bărbatul scrupulos sau pe femeia obtuză, ci este acasta: câţi dintre noi vom fi fiind în viaţa noastră cazaci?

a.p. cehov, cazacul, în opere, vol. 3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p. 677-681, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

spre libertate

la lansarea de aseară, de la m.ţ.r. mircea mihăieş într-un limbaj voit pompos a vorbit despre visceral şi tehnologic, mircea cărtărescu, într-un limbaj obişnuit, a vorbit despre criza metafizică a omului de la 50 de ani, iar cristian teodorescu, într-un limbaj entuziast, a vorbit despre o carte perfectă.

eu adaug că am găsit în cele 31 de poezii o dorinţă de "dezmembrare a iluziilor", pentru găsirea unei libertăţi viitoare - care poate fi şi moartea. dar libertatea mai înseamnă şi luciditate-îndoială-mirare-tandreţe.
o poezie profundă şi uşor tristă.

trebuie lăudată neapărat editura timişoreană brumar, care a măiestrit aşa bijuterie de carte, cu pagini lucioase, filigrate, cu desene de constantin răducan. ca bibliofil, mă simt măgulit.

mi-a plăcut cel mai mult ultima poezie:

viaţa mea mamă

Într-un vis nepotrivit o văd pe mama

stând fără vârstă

ghemuită pe scăunelul de lemn în pridvorul eredităţii

şi dezghiocând păstăile de mazăre dulce (Pisum sativum)

(o imagine din care nu mai plecăm)

Şi boabele cad în vasul cu smalţul ciobit

precum lacrimile vechilor regi în pocale de aur

dar boabele acelea pe nimeni nu vor mai hrăni

Aşa cum ştiu că inima mea a bătut prima dată în trupul tău, mamă,

ca în cel mai fericit întuneric

Ştiu că şi zilele vieţii mele încap în câteva păstăi

De acolo, din copilăria mea

pe pragul dintre înainte şi înapoi mama dezghioacă şi-acum

păstăile cu mazăre dulce pentru nici o masă

Imaginea de atunci călătoreşte prin fire nevăzute până la mine

într-o palpitaţie a inimii, într-o durere ascunsă în stern,

într-o scrisoare din armată rătăcită prin alte războaie

Linia vieţii mele începe în palma ta mamă

Şi palma ta e de acum sub pământ

ioan morar, paloarea, editura brumar, timişoara, 2010, 68 pagini

la trecutu-ţi mare, care viitor?

experienţa

sunt continuu sub o permanentă stupoare când în interviurile de recrutare (da, lucrez într-o companie de resurse umane!), oamenii muncii nu ştiu să-mi spună ce se văd făcând la 60 de ani (şi nu, nu e întrebarea aceea cu 5 ani). cel mai "bun" răspuns e "nu m-am gândit", sau "s-ajung io la vârsta aia!".  unii cad pe gânduri, şi-şi imaginează - poate pentru prima oară-n viaţă - ce se văd ei făcând la 60 de ani. 

alţii povestesc despre ce vor deţine: o casă (pe pământ), nepoţi, o pensie sau firma proprie. 

ce firmă? întreb.

nu s-au gândit. încă. 

şi n-au făcut nimic s-o construiască. totul e în ceaţă, într-un viitor prea depărtat pentru a începe acum.

mai spun unii că muncesc - pentru ce-au învăţat de la părinţi - pentru familie şi-un trai decent. 

în dicţionar, decent e tradus ca pudic, cuviincios. iar viaţa noastră e oricum, numai pudică şi cuviincioasă nu.  numai să ieşi în stradă, să asculţi să te uiţi în jur: unde-i pudoarea şi cuviinţa?

bun, iau traiul decent ca ideal.

care ţi-e scopul vieţii? care ţi-e idealul? întreb provocator. 

... şi discuţia de încheie în tăcere, schimb subiectul şi trec la aşteptările salariale.

planuri

m-aştept de la cei care-şi doresc o carieră fulminantă la un plan de dezvoltare pe câţiva ani, cu muncă şi dat în brânci. în 2 ani ajung x, în 5 ani y, în 10 ani ajung ce-mi doresc. îmi doresc o firmă, în 5 ani strâng bani, în 7 îmi scot investiţia şi în 10 ani mă îmbogăţesc cu x în conturi. 

rar văd aşa ceva. doar supravieţuirea, de azi pe mâine. şi speranţa unui noroc obscur sau  a unei conjuncturi favorabile. nu îmi convine, asta este.

exemple

la interviurile pentru primul loc de muncă, absolvenţii îmi spun ce mult le-ar plăcea să facă y, dar în perioada de probă nu le mai place - muncesc prea mult pe bani puţini. toţi au colegi care nu ştiu cum, dar deja câştigă dublu. cât despre profesorii şi părinţii lor cărora le-a trebuit vreo 30 de ani să-şi mobileze o casă şi să-şi ia o maşină, ei nici nu mai există.

zilele trecute, la camera de comerţ din bucureşti, trei judecătoriţe bărfeau şi se băteau de muscă în dosul paravanelor, dincolo de care eu aşteptam de jumătate de oră cu trei file pentru un dosar. altele se plimbau pe hol cu cutii de săpun lichid (pesemne pe cel de la baie îl furase cineva) înainte şi-napoi. ele munceau. iar  acum, că boc le-a tăiat salariul, de ce să n-o lase mai moale? ce contează ce-o să fie? să iasă colo anii de pensie...

ţara

nici unul dintre noi nu avem ţeluri pentru ţară, multora dintre noi, noţiunea însăşi de "ţară" ne face să râdem.  n-o vedem dincolo de chipul slut al lui băsescu, de rânjetul iliescian sau de parlamentarii impotenţi. ne uimeşte entuziasmul japonezilor de după război când au pus umărul să devină putere mondială, ne uimeşte germania de după război. dar atât. cine mai are nevoie de exemple, de modele, mai bine le luăm la mişto, să le mai scurtăm din nas, ştim noi cum au ajuns modelele modele... ne interesează altceva mai mult decât lungul nasului, decât salvarea pielii?

iar îmbogăţiţii noştri, aţi văzut vreunul să vină cu un proiect de anvergură pentru ţară, cu care să ne dovedească "geniul" lor antreprenorial?

n-avem, suntem săraci. de un proiect de viaţă, pe care să-l urmăm cu trudă şi abnegaţie. de un proiect de românie. nu ne vedem viitorul de-a doua zi, cum să-l vedem pe cel al ţării?

poza de aici.

rugaţi-vă pentru torţionari

am recitit cartea convins că este cartea cu care constantin noica va rămâne în conştiinţa cititorilor români. însă din '90 , de când a apărut în colecţia totalitarism şi literatura estului, în care vor mai fi apărut goma, ierunca, grossman, zamiatin, constat că n-a avut mare ecou. 

poate pentru că această mică povestire este de neacceptat pentru români. mai ales Principiul de la care porneşte, milă pentru cei puternici, va părea străin conştiinţei obişnuite. în faţa celor puternici, poţi să te revolţi sau poţi să pleci capul din teamă (noi românii am ales mai mult ultima variantă). dar în nici un caz să te rogi pentru ei. iar aici noica e un exemplu "ciudat",  chiar şi - cred - pentru cei credincioşi. "ruga" sa porneşte dintr-un principiu moral, filozofic,  nicidecum dintr-o poruncă biblică. principiu asumat atât de puternic, încât devine parte firească a comportamentului său, chiar şi în puşcărie.

în puşcărie, noica face filozofie, citeşte marx - îmi pare chiar rău acum, că doctrina aceasta va dispărea de la sine, în era automatizărilor, odată cu dispariţia muncitorilor din uzine şi a minerilor (p.106) -, comentează hegel, construieşte silogisme şi exerciţii de gândire cu colegii de celulă sau singur. şi se comportă exemplar - evident, nu ştiu câtă memorialistică şi câtă ficţiune e aşternută aici, însă, pentru mine cel puţin, rezultatul a fost unul desigur emoţionant.

această nouă perspectivă asupra lucrurilor, eseurile filozofice alternate cu întâmplări din detenţiune alcătuiesc un tot descumpănitor: unde-s bătăile, unde-s schingiuirile, unde-i suferinţa, unde-i ura faţă de regim, unde-s împotrivirile, unde-i rezistenţa?

cum? poveşti şi teorii filozofice? milă şi înţeţegere pentru torţionari? ha! ăsta-şi bate joc de noi?

eu zic doar atât: găsim aici un exemplu. într-o carte exemplară. pentru cititorii neobtuzi.

- graţie tehnicii, lumea noastră s-a mutat, din realul cel aspru sau indiferent, în blândeţea posibilului, şi noi nu mai trăim printre realităţi, ci printre admirabilele posibilităţi realizate. (p.32)

- perfecta manipulare prin "secretariat": afirmarea organizată de sine prin alţii, până la pierderea de sine în alţii. (p.96) porneşti de la o idee, o împărtăşeşti apoi o laşi să se transforme în ceilalţi până când e asimilată şi transformată în altceva.

- am văzut oameni mergând cu bucurie la război, dar n-am văzut pe nimeni mergând cu bucurie la fisc. de ce? e, totuşi, acelaşi lucru în joc cetatea, statul. (p.87)

constantin noica, rugaţi-vă pentru fratele alexandru, editura humanitas, bucureşti, 1990, 125 pagini

coperta de doina elisabeta şteflea


de exemplu, s-o ruga opoziţia pentru băsescu?

omagiu

un om de lângă noi a murit într-un incendiu, ca să salveze un alt om.
omagiu Sorinei Ferari, studentă în iaşi, 20 de ani.

brandul ca dilemă

a fost odată ca niciodată. pe când eram student în bucureşti şi mâncam la o cantină din centru, unde am dat peste prima ciorbă de vacă cu carte putredă într-însa; pe când mcdonald's-ul era restaurant de lux şi tot studentul voia să lucreze-acolo; pe când iliescu era conducătorul dintotdeauna de după ceauşescu şi nu părea să plece vreodată cu clica-i neocomunistă.

se întâmpla că eu citeam ziarul lui pleşu - dilema -, al gds-ului - 22 -, şi al lui dinescu - academia caţavencu - şi comentam cu prietenii ce mai scriau pleşu, dinescu, ornea, boiangiu, creţia, patapievici şi alţi intelectuali pe care eu, provincial constănţean nu-i ştiam decât de la televizor, de la emisiunile lui iosif sava sau de la târgurile de carte. toţi aceştia, inclusiv dilemate, reprezentau altceva-ul, altfel-ul, erau ceea nu găseam în jur - viziunea normalităţii, într-o ţară anormală.

aseară, la nottara, împreună cu o sală plină, am sărbătorit cu echipa nouă a dilemei (vechi) şi cu câţiva din echipa veche al 18-lea an de existenţă a revistei. amintiri plăcute sau neplăcute, întrebări şi răspunsuri, în dulcele stil românesc. şi o dezamăgire: la întrebarea unui tânăr care este viziunea dilemei (vechi), actualul redactor-şef a mărturisit că el, ca lider, nu are una, în afara plăcerii de a scrie. or, un lider fără viziune nu e tocmai cuşer.

pe drumul acasă, mi-am dat seama că ceea ce a reprezentat pentru mine dilema nu mai există acum şi m-am simţit brusc bătrân: cei care formaseră spiritul dilemei - unii dispăruţi - aduseseră cu ei o părticică din caracterul lor puternic, format cu trudă într-o viaţă: andrei pleşu, radu cosaşu, zigu ornea, magdalena boiangiu, tita chiper, leo şerban - ei formaseră brandul. iar redacţia tânără de azi are o misiune grea: să ducă mai departe în viitor moştenirea şi să-şi formeze în acelaşi timp propriul caracter. cu un  şef fără viziune, îmi închipui că va fi greu. 

dar eu sper că cele câteva puţine lucruri bune din românia vor merge mai departe mulţi ani. 

să ne revedem peste alţi 18!

moscova lui walter benjamin

despre walter benjamin nu se prea vorbeşte pe la noi, nu e un scriitor al unei mari opere, ci al câtorva - dar esenţiale - eseuri grupate, în timpul vieţii sale, în reviste şi broşuri. în româneşte, avem în prezent o culegere de texte critice, filozofice şi memorialistice, iluminări, eseuri memorialistice apărute recent şi prezentul jurnal moscovit, singura operă diaristică a autorului neamţ.

în mod romantic, scriitorul pleacă la moscova datorită unei femei, asja lacis, o regizoare de origine letonă la un teatru moscovit. aici va trăi câteva zile de decembrie şi ianuarie ale lui 1926 - cam pe când se petrece şi proaspăt cititul maestru şi margareta. la moscova, anja e internată de nervi la un sanatoriu, iar benjamin locuieşte cu rivalul său, criticul de teatru bernhard reich. şi traduce în căutarea timpului pierdut (guermantes) de marcel proust.

ce să zic despre nişte notaţii zilnice în care e vorba despre câţiva ruşi, câteva piese de teatru, impresii despre oraş şi zeci de acţiuni menite s-o cucerească pe anja cea preaiubită? 

 asja lacis

aşa că transcriu câteva fragmente ce mi-au plăcut:

• metodă de a scrie în rusia: o amplă expunere a subiectului, pe cât posibil fără nimic altceva. nivelul de educaţie al publicului este atât de scăzut, încât unele formulări nu au cum să nu rămână neînţelese. dimpotrivă, în germania nu se cer decât rezultatele. cum s-a ajuns la ele nu interesează pe nimeni. (p.10)
• citesc la mine în cameră proust, înfulecând în tot acest timp marţipan. (p.13)
• părul meu e foarte electrizat aici. (p.15) :)
• se pot vedea foarte des cordoane lungi în faţa magazinelor de stat; pentru unt şi alte produse importante, lumea se aşază la coadă. o mulţime de pâini şi prăjituri: pâinici de toate soiurile, covrigi şi, în cofetării, torturi foarte somptuoase. (p.14)
• seara am mâncat cu reich într-un restaurant  vegetarian, în care pereţii erau pavoazaţi cu sloganuri propagandistice: "nu există Dumnezeu - religia e o invenţie - nu există creaţie" etc. (p.22)
• hazardul pe care ţi-l oferă aici o călătorie cu tramvaiul. prin geamurile îngheţate nu poţi recunoaşte niciodată unde eşti. dacă o afli, drumul spre ieşire este blocat de o masă de oameni puternic înfipţi unii într-alţii, aidoma unei pene de lemn. cum trebuie să te urci prin spate şi să cobori prin faţă, eşti nevoit să te avânţi cu trudă înainte, iar dacă reuşeşti să răzbeşti, asta nu se datorează decât norocului şi folosirii forţelor tale fizice fără pic de scrupul. pe de altă parte, există tipuri de confort pe care nu le poţi găsi în europa de vest. magazinele alimentare de stst sunt deschise până la unsprezece, iar casele până la miezul nopţii, ba chiar şi mai târziu. (p.24)
• dacă întrebi o persoană pe care nu o cunoşti prea bine despre impresia sa cu privire la o piesă de teatru sau la un film oarecare, afli că "aici se spune că ar fi aşa şi pe dincolo" sau "în general, s-a exprimat părerea că..." (p.26)
• scopul secundar al călătoriei mele, acela de a scăpa de melancolia ucigătoare a zilelor de crăciun. (p.27)
• totul, cremă de pantofi, cărţi cu poze, rechizite, prăjituri şi pâini, chiar şi prosoapele se vinde pe stradă, de parcă nu ar domni iarna moscovită cu minus 25 de grade, ci o vară napolitană (p.29)
• denumirea dată de pe ruseşte feciorilor de hotel este "eleveţian" (p.32)
• iubita îi trimite un ou pe care scrie "benjamin" (p.37)
• 30 decembrie: pomul de crăciun mai stă încă la mine în cameră. treptat ajung să pricep şi sistematica sunetelor care mă înconjoară aici. uvertura începe dimineaţa şi vine cu toate laitmotivele: mai întâi bubuitul pe scările care duc, vizavi de camera mea, spre subsol. probbil de-acolo urcă personalul la lucru. apoi începe telefonul de pe coridot, care nu mai încetează decât rar până la unu-două noaptea. la moscova merge mai bine decât în berlin sau paris. aud foarte mult o voce de copil vorbind tare la telefon. apoi vine pe la nouă un bărbat, bate pe rând la uşile camerelor şi întreabă dacă ferestruica este închisă. în această perioadă se face încălzirea. reich crede că şi cu ferestruica închisă tot intră puţin gaz de cărbune la mine în cameră. noaptea este adesea atât de sufocant în cameră. dacă cumva nu tea-i dat jos din pat, atunci somnul îţi este convulsionat de bătăi ritmice, de parcă s-ar pregăti nişte beefsteaks imense; se sparg lemne în curte. şi cu toate acestea, la mine în cmeră domneşte o atmosferă paşnică. (p.42)
• ambivalenţa rusiei: în exterior, guvernul caută pacea, pentru a putea derula contracte comerciale cu statele imperialiste; în interior însă caută, înainte de toate, să suspende comunismul militant, tinzând să instaureze o pace de lungă durată între clase şi să depolitizeze viaţa civică. (p.42)
• este simptomatic că un actor de film foarte mediocru, ilinski, un imitator inept şi fără scrupule al lui chaplin, are aici renumele unui mare comic, pur şi simplu datorită faptului că filmele lui chaplin sunt atât de scumpe, încât nu ajungi să le vezi aici. (p.43)
• tot ce este tehnică are aici o aură sacră, nimic nu este mai mult de luat în serios decât tehnica. (p.44)
• declinul vieţii private: în timpul săptămânii, gnedin nu vede pe nimeni altcineva decât pe cei cu care are treabă la muncă, pe soţia şi pe copilul său. iar contactul cu alţii, care rămâne pentru duminică, este labil, căci odată ce jungi să nu-ţi vezi cunoscuţii pentru 3 săptămâni, poţi fi convins că nu vei mai auzi nimic despre ei pentru foarte mult timp, deoarece şi-au făcut între timp noi cunoştinţe în locul celor vechi. (p.66)

reflecţii critice:

• "marii" scriitori nu se văd decât prin lentilele secolelor, care, îndreptate asupra lor, îi măresc şi le dau culoare. (p.30)
• în măsura în care aprofundezi un tablou, nu intri nicidecum în spaţiul lui, ci, dimpotrivă, acest spaţiu iesi în evidenţă, la început în porţiuni foarte precise şi diverse. el ni se deschide în unghiuri şi colţuri, în care credem că putem localiza experienţe foarte importante ale trecutului; se găseşte ceva inexplicabil familiar în aceste zone. (p.33)
• în marile scrieri, relaţia numărului general de propoziţii faţă de numărul de propoziţii remarcabile, pregnante, bine formulate, este de 1:30 - la mine cam 1:2. (p.37)

walter benjamin, jurnalul moscovit (moskauer tagebuch), idea design & print editură, cluj, 2008, traducere de alexandru suter, 113 pagini

o altă impresie de mihai iovănel.

o poză şi-o frază

un proiect foarte fain - fotoliterar - al lui alex mazilu şi alecu racoviceanu. inspiratia: cotidianul romanesc.

amuzanta veneţie a lui marcel proust

în capitolul 3 din plecarea albertinei, (al şaselea volum din în căutarea timpului pierdut), proust povesteşte despre călătoria lui la veneţia. adică o descrie în genul său, prin impresiile care-i rămân despre ea în memorie.

veneţia

spre deosebire de alte ţinuturi şi locuri dragi despre care e vorba în ciclu, veneţia este un loc secund, în faţa ei primează un alt loc, combray - satul copilăriei lui marcel. să descrii veneţia umbrind-o cu lumina unui sat, şi ăla ficţional, numai proust o putea face. amuzant, nu? :)

pe lângă vizitarea muzeelor şi oraşului, marcel porneşte după veneţience, pasămite s-o caute pe albertine în fiecare femeie pe care-o întâlneşte. până la urmă se amorezează de une jeune marchande de verrerie à la carnation de fleur qui fournisait aux yeux ravis totutes une gamme de tons oranges (p.2087) - o fată care vindea obiecte din sticlă, o fată cu o carnaţie de floare care le oferea ochilor mei fermecaţi o întreagă gamă de tonuri portocalii (p.223) - şi are nevoie de bani, vrând să o ia pe aceasta la paris. dar o vorbă a agentului de bursă (le coulissier) îi aminteşte de albertine şi sparge vraja.

în veneţia sunt străduţele (calli) vesperale ca "un fel de expoziţie cu o sută de tablouri olandeze juxtapuse" (p.232), adevărate labirinturi ce ascund câte o piaţă (campo) frumoasă. şi sunt pânze la fereastră care îl fac să scrie această descriere minunată:

la même fraîcheur et le même sentiment de la splendeur du dehors étaient donnés grâce au velum qui se mouvait devant les fenêtres perpétuellement ouvertes et par lesquelles, dans un incessant courant d’air, l’ombre tiède et le soleil verdâtre filaient comme sur une surface flottante et évoquaient le voisinage mobile, l’illumination, la miroitante instabilité du flot (p.2091) - aceeaşi răcoare şi acelaşi sentiment al splendorii de afară erau date de pânza care se mişca întruna în faţa ferestrelor veşnic deschise, şi prin care, într-un neîncetat curent de aer umbra călduţă şi soarele verzui curgeau ca pe o suprafaţă plutitoare şi evocau vecinătatea mobilă, lumina, sclipitoarea instabilitate a valului (p.227-228)

veneţia e locul unde o întâlneşte pe marchiza de villeparisis, prietenă a bunicii şi mătuşă a lui saint-loup. acum cea mai frumoasă femeie a vremii ei e doar une petite bossue, rougeaude, affreuse - o femeie cocoşată, roşie la faţă din cauza unei eczeme, înspăimântătoare, alături de amantul ei, la fel de decrepitul norpois.

iar când marcel se hotărăşte să mai rămână puţin, să se mai bucure un peu de oraş, o romanţă ieftină, sole mio, dezvrăjeşte veneţia şi o sparge în bucăţi vulgare: toate obiectele rămân comune, odată "dezbrăcate de ideea ce le conferea individualităţile". astfel că veneţia "iluzorie", imaterială e iremediabil pierdută din cauza romanţei şi ca să nu fie cuprins de tristeţe, marcel îşi ia repede picioarele la spinare (je pris mes jambes à mon cou) la tren, la mamă-sa. :)

oraşul non-dragostei

la veneţia marcel descoperă că nu o mai iubeşte pe albertine. o telegramă cum că aceasta trăieşte - el crezând-o moartă - îi dă seama de asta. nous croyons aimer une jeune fille, et nous n'aimons, hélas! en elle que cette aurore dont son visage reflète momentanément la rougeur. (p.2090) - credem că iubim o fată şi nu iubim, vai! în ea decât acele zori a căror roşeaţă se răsfrânge pentru o clipă pe chipul lor. (p.226) iar de aici gândul merge mai departe la sine - dragostea noastră de viaţă nu e decât o veche legătură de dragoste cu noi înşine de care nu ştim să ne lepădăm. puterea stă în permanenţa ei. (p.227) dragostea ţine de iradierea prin asociere de idei a anumitor nuclee de impresii plăcute sau dureroase. pe măsură ce impresiile slăbesc, imensul câmp de impresii pe care îl colorau într-o tentă angoasantă sau liniştitoare recapătă tonuri neutre. uitarea pune stăpânire pe câteva puncte dominante de suferinţă şi de plăcere şi rezistenţa dragostei e învinsă.

un mecanism psihologic interesant, nu?

alte câteva citate memorabile:

• les êtres n'existent pour nous que par l'idée que nous avons d'eux (p.2087)
• citind, ghiceşti, creezi; totul porneşte de la o eroare iniţială; cele care urmează (şi nu-i vorba numai de lectura scrisorilor şi a tele- gramelor, şi nici numai de orice lectură), oricît ar putea părea de neobişnuite celui care nu are acelaşi punct de plecare, sînt cu totul fireşti. o bună parte din ceea ce credem, şi pînă şi în concluziile noastre ultime, vine astfel, cu o egală încăpăţînare şi bună credinţă, dintr-o primă înţelegere greşită a premiselor. (p.238)

marcel proust, în căutarea timpului pierdut, plecarea albertinei (à la recherche du temps perdu, albertine disparue), editura univers, bucureşti, 1999, traducere de irina mavrodin, p.206 - 238

coperta de vasile socoliuc

varianta franceză din à la recherche du temps perdu, editions gallimard, 1999, p. 2074-2100, texte établi sous la direction de jean-yves tadié

pictura de carpaccio este de aici; despre proust şi italia - inclusiv fotografia lui proust - pe acest sait.

o imersie litotică: traducere din limba română în limba română

găsit pe profilul facebook al lui octavian soviany, mi-a atras atenţia un articol apărut în revista cultura scris de rita chirian, soarele negru, care oferă o impresie subiectivă asupra lecturii romanului viaţa lui kostas venetis. pentru că şi eu l-am citit, am găsit că autoarea articolului are deseori dreptate. din punct de vedere al conţinutului. 

din punct de vedere al formei, rita chirian e aproape de necitit, darmite de înţeles. conglomerând neologisme (multe ştiinţifice şi de specialitate) cu câteva arhaisme, ea exersează pe marginea romanului lui soviany - pare - pentru ea însăşi. altfel, ce cititor ar citi un roman despre care ea scrie că are exituri, precognitii, imersii litotice, conformisme taxidermice si mistere bemolizate? 

e o habitudine (sic!) a criticilor să încurce cititorul printr-un limbaj neclar şi neologistic ostentativ. vor sfârşi - probabil - necitiţi de nimeni, poate nici de ei înşişi (scuzaţi generalizarea).

totuşi, cum textul spune ceva, am încercat o traducere - din limba română în limba română.  dacă veţi avea răbdarea să comparaţi cele două texte, ce spuneţi: textul tradus de mine e mai prost?

traducerea mea:

însă ca o matrioskă se deschide acest roman fantast. dincolo de aparenţele cuminţi ale romanului foiletonistic de secol XVIII ori XIX stau la pândă viziunile coşmareşti, întregul instrumentar apocaliptic dintre veghe şi somn al unui batrân alchimist livresc, care-si invaluie hapul amar sub glazuri mincinoase, şi retorica  înşelătoare a colapsului iminent. roman alegoric despre inocenţa terfelită si scoasa la mezat, relaţie iluzorie despre dinamica sociala, epicul de aventuri, scufundare diluată în sexualitate si studiu al stigmatelor a-normalitatii, „viata lui kostas venetis“ este un roman total, care-si submineaza constant formele şi care lasa sa se întrevadă mereu false ieşiri, în privinţa cărora cititorul, ca simplu neiniţiat, trebuie sa fie mereu cu băgare de seama. decorul de veac XIX este preludiu al atemporalitatii, decadenţa profesată cu asupra de masura face parte dintr-un anume imbold estetic al extremului si al excesivului, mobilitatea personajului, pus sa alerge intre medii opuse, îi dovedeşte omniprezenta. întregul roman respira conectat la aparate standardizate, logice, livreşti, postmoderne. kostas venetis este un subiect-fantomă, figura simbolica a decrepitudinii, a decadenţei si a putreziciunii omeneţti, un picaro tragic si intelept, un villon vagabond care înţelege devreme că viaţa e vis si lumea-i o scenă, iar măreţia lor stă în autenticitatea ultima a acestui joc cabotin.

miza fundamentala a romanului nu este constructia unui personaj verosimil – octavian soviany nu-şi îngăduie astfel de ţinte derizorii –, ci panoramarea unui peisaj de o stranietate sufocantă, în interiorul cărora destinele se multiplica identic, dupa o regulă exterioara si de neevitat. antinomiile se topesc, oximoronul devine nul. mortificarea cărnii – prin autoflagelare, dar si prin practica neabatuta, aproape religioasa a păcatului – aduce, din perspectiva lui kostas venetis, iluminarea. păcatul este antipodul instinctului de conservare. a alege răul înseamnă simplu a scoate în edidenţă ceea ce este numit bine. în buna tovărăşie a lui kostas venetis, păcatul se pozitivează. octavian soviany nu scrie despre decadenţă şi promiscuitate pentru a se ascunde in faldurile calde ale moralismului ipocrit, ci pentru a le justifica mecanica absurda. strâmbătatea din naştere de care se agata personajul său nu este pederastia, ci previziunea înnăscută a răului ca deliciu al simţurilor, viaţa ca exercitiu al maleficului si mimare macabra a creaţiei. la capătul unei existenţe înrobite răului, kostas venetis îşi intelege inutilitatea tragică, iar cunoaşterea lui nu este departe de cea a misticilor crestini. căile diferă, dar moartea sau povestirea sunt două mijloace ale aceleiasi ieşiri din timp. kostas venetis ii pretinde nemţoaicei, ţiitoarea sa imberbă, sa-i transcrie cu fidelitate istoria. spre pilda, spre oglindire, spre mirare, spre ablutiune estetica? memoria este, ca o povara, neutralizare a instinctului de conservare: nimic din ceea ce este făţiş nu este inofensiv; nici măcar confesiunea. iar kostas venetis nu practica un ritual al mărturisirii care eliberează, ci retrăieşte, cufundându-se mereu in aceleasi ape ale intunericului: negand determinismul si, în cele din urmă, negându-se, autosuprimandu-se. el nu este un apendice cangrenat al unui sistem, ci parte a unui corp condamnat.

strategia narativa a lui octavian soviany este aceea de a opune constant feţei reversul ei. destinul potenţial ascetic al lui kostas venetis, iniţiat ca novice într-una dintre mănăstirile eline, se transformă curând în contrariul lui. complexe oedipiene, pasiuni interzise, fărădelegi sublime, contrapuncte fatale îl poartă pe kostas venetis in inima tenebrelor; de aici, identitatea sa se face din ce in ce mai destinsa, intrare în alte istorii fantastice, extravagante. cei care vad răul şi au curajul de a-l privi în ochi, fără a fi împietriţi sunt cei care trăiesc: cei care au o poveste. în rest, figuraţie inepta, sclavă a conformismului artificial.

„viaţa lui kostas venetis“ este naratiunea unei cresteri pe de-a-ndoaselea, un roman iniţiatic, mai degrabă metaforic şi simbolic. voluptatea îmbietoare a răului şi a păcatului crucial, extazele triste si precare, personajele cu grele miresme decadente de origine mateina, beatitudinile negre si păgâne ale invertirii si ale diabolizării pun in mâinile cititorului un roman întunecat şi excentric, ţesut narativ in buna pedagogie a „decameronului“. fireşte, soviany depăşeşte lecţia lui boccaccio şi o traduce mistic. misterele decadente ale veacurilor trecute, cu multe evenimente, i-logice, dar conform cu cerinţele suspansului, sunt normalizate prin fragmente sapienţiale biblice ori patristice. aventurile pe care le experimentează kostas nu fac decât să sedimenteze adevaruri de dincolo de vreme. lipsa accidentaluluii si a liberului-arbitru nătâng il face pe Kostas Venetis exemplar. realizarea că nu e decât un simplu executant într-o misiune ce nu-i aparţine nu-l salvează şi nici nu-l condamnă, fiindcă existenţa înseamnă luciditate. în chiar hăurile de obsesii si gesturi iraţionale, kostas venetis este un senzitiv hipertrofiat. de aceea, purtat în mâlul pegrei şi linguşit de aromele plăcute ale desfraului aristocrat, bărbatul trăieste aventuri la limita veridicitatii, este adus in spatii istorice si culturale variate, ca pentru a-i fi incercată versatilitatea. egal cu sine însuşi, murdărind si memorând, distrugând anarhic şi recompunând în destinul personal, viaţa lui kostas venetis este cea a unui căutător. taina pe care-o va fi priceput în final este taina fiecaruia si a tuturor.

alambicul din care s-a nascut „viaţa lui kostas venetis“ se află in apropierea celui al „scrisorilor din arcadia“. soarele negru al orfanului metafizic, al inconsolabilului, al prinţului întunecat se ridică la orizontul condamnatului şi-i hraneste istoria. pecetea răului este aceeaşi şi-i aduce pe toţi cei însemnaţi în acelaşi loc. nu în satul grecesc în care s-a născut kostas, nu în mănăstirea coruptă în care şi-a început ucenicia, nu in istanbulul rocambolesc si pestriţ, nu in bucureşstiul amestecat şi murdar, nu în parisul furibund al revoluţiilor, în viena splendorilor căzute sau in venetia nostalgiilor acvatice; oriunde, aici, in falsele arcadii.

ultracalofil, octavian soviany îşi aşaza romanul pe piloni intertextuali, dar jocul său livresc ia sfarsit acolo unde se întâlneşte cu autenticitatea scriiturii; fiindcă singura necesitate de care asculta prozatorul este aceea a imaginii violente, incordate, crude. fascinaţia decorurilor apuse, decadente, atipice, a lumilor contorsionate, delirul oniric straniu, convulsiile neobişnuitului îl aduc pe octavian soviany foarte aproape de romantismul hiperbolic al unui cărtărescu, doar că romanul primului pare sa aibă alt timp de înjumătăţire. „viaţa lui kostas venetis“ face parte, într-adevăr, dintre cărţile pe care nu-ţi este îngăduit să treci lesne cu vederea, poate unul dintre romanele care fac ca proza noastră, călâie şi anostă, predictibilă şi arogantă, să intrevadă o altă cale. departe de a fi un roman la indemâna oricui – cere harnice glande pentru digestie –, este totuşi unul superlativ.

să nu luaţi acest text ca fiind "plătit" de octavian soviany sau de autoarea însăşi, pe ideea că bad publicity e good publicity. am vrut a demonstra că se poate scrie şi fără exituri, precognitii, imersii litotice, conformisme taxidermice si mistere bemolizate.

corectitudinea politică sau despre imbecilitate în america

pentru că unii vor să înlocuiască termenii jignitori din romanul lui twain nigger cu slave iar injun cu indian (de aici), pe motivul că, în faţa acestor termeni, profesorii roşesc şi renunţă să mai recomande elevilor cărţile, mă gândesc să compun o scrisoare în care să propun şi alte înlocuiri. doar aşa să mai citească şi săracii americani:

balzac - strălucirea şi suferinţele nefericitelor exploatate sexual (curtezanelor)
hugo - oameni fără apă (mizerabilii)
italo svevo - alzheimer (senilitate)
burroughs - tarzan, omul primat (maimuţă)
lawrence - cunoştinţa doamnei chatterley (amantul)
kazantzakis - x răstignit a doua oară (cristos)
nabokov - victima pedofilului (lolita)

voi ce-aţi propune?

proust şi... dumas

deja ştiu doi blogări care s-au apucat anul ăsta de marcel proust, ceea ce mă bucură teribil - vom fi cât mai mulţi.

o veste la fel de bună e aceea că miercurea, editura adevărul va vinde seria al. dumas (20 de volume), prima carte fiind contele de monte cristo. fiind un fost maniac dumas (cei 3 muşchetari a fost primul meu roman citit), nu pot decât să mă bucur - dumas va ajunge la cât mai mulţi tineri (şi de pe la ţară). (nu mă refer deloc la calitatea editorială a volumelor, care, la 15 lei, nu trebuie să fie mari).

am găsit un model!

surpriza începutului de an

acum, când la începutul lui 2011, vestea unirii pnl cu pc mi-a provocat noi stări de vomă, simţindu-mă realmente la fundul societăţii civile româneşti, iată că o carte albastră mi-a pus sub ochi un model de urmat, pe autorul eu care-a venit să-mi ofere Speranţa. un jurnalist din generaţia mea. un jurnalist din online, care scrie pe hotnews.ro, sait pe care-l mai citesc, dar în care nu-l aflasem încă. iată ce spune dan tăpălagă:

intrată în nato şi ue, în românia se respiră mai suportabil. pucioasa mineriadelor s-a stins demult, iar morţii întinşi pe caldarâm acum 20 de ani au intrat în poveste. trăim totuşi în libertate, cea mai dulce mireasmă din pachetul cu visuri, iar în libertate orice lume poate deveni, cândva, posibilă. (p.220)

gândirea liberă, critică, expertiza autentică şi coerenţa argumentaţiei au plecat de la televizor. s-au refugiat pe bloguri, forumuri şi în postări. adevărata societate civilă s-a mutat pe net. (p.144)

ce e cu cartea asta?

este de fapt o colecţie a articolelor publicate/postate pe saitul hotnews.ro de-a lungul a 3 ani, multe dintre ele din anul ce tocmai a trecut. nemaifiind conectat de 4 ani la teve, n-am putut decât să-l cred pe autor cînd spune că mineriadele din 90 au continuat pe sticlă sub conducerea celor 3 moguli mediatici - voiculescu, vântu şi patriciu - cu unicul scop de a înlătura regimul băsescu care le ameninţă penal libertatea. prin argumentele pe care le aduce, conluzionăm că ceea ce a trebuit să fie câinele de pază al democraţiei - presa - este de fapt cel mai mare duşman. 

după mine, cireaşa de pe tort a cărţii este descrierea mecanismului mafiot al justiţiei româneşti, statul-reţea, aservit şobolăneşte clasei politice incompetente şi patibulare. articolele sunt aici şi aici, iar - ceea ce mi se pare cu adevărat revoluţionar pentru presa noastră - aici sunt şi câteva soluţii:

- protestul magistraţilor integri

- un nou csm

- trecerea poziţie judiciare de la poliţie la parchet

- scurtarea duratei proceselor

- publicarea soluţiilor pe internet (ceea ce s-a început)

- reformarea modului de recrutare la curtea supremă

- consolidarea şi apărarea rolului dna

- reformarea serviciilor secrete.

interesant mi s-a părut primul articol din carte, romania: modernizare forţată sau stat nefuncţional? - poate fi citit aici - un rechizitoriu dureros al culturii (ne)democraţiei la români, nicidecum furibund ca la cioran, ci unul dureros-lucid:

românii, născuţi cu un handicap istoric şi geografic, au învăţat, ca şi moldovenii, bulgarii sau grecii, să mimeze la pefecţie valorile occidentului şi regulile capitalismului. o fac dintr-un fel de fudulie balcanică, din mândria specifică ţărilor periferice. sunt naţiile de barbari moderni camuflaţi într-un decor capitalist, cu multinaţionale şi alte ecosisteme care întreţin iluzia progresului.

românii, bulgarii sau grecii conduc mercedes, bmw sau audi, îşi fac cumpărăturile la carrefour, metro, si mall-uri, dar tot barbari au rămas în raport cu civilizaţia apuseană. în jurul acestor aparente insule de capitalism occidental, altfel adaptat rapid la spaţiul levantin, înoată rechinii capitalismului autohton. (p. 14)

alte sintagme:

- dacă îi dezbraci de băsescu, dacă le scoţi numele lui din vocabular, politicienilor români nu le rămâne nimic. (p.208)

- badea şi ciutacu scuipă în capul poporului muncitor că doarme în papuci în loc să facă revoluţie, mineriade, lovituri de stat ca să răstoarne dictatura băsesciană. (p.27)

- în străfundul inimii lor, cei mai mulţi gazetari, intelectuali şi politicieni ai româniei europene au rămas, într-un fel, mineri. (p.28)

- pdl, la fel ca pnl sau psd, este captiv reţelelor financiare construite în timp şi nu mai poate oferi soluţii administrative rezonabile. (p72)

- opoziţia din românia a renunţat la construcţie. distruge şi blochează orice tentativă de reformă, desfiinţează, în numele unui populism radical, tot ce propune guvernul boc şi traian băsescu, legimit sau nu. în vreumuri de criză, acţiunea iraţională a opoziţiei egalează incompetenţele guvernului boc. (p.76)

- iliescu are prin preajmă nostradamuşii lui, cel puţin doi: pe lorin fortuna, profetul şerpilienilor şi balaurienilor, şi pe gelu voican voiculescu, fascinat de ezoterism şi de aspectele iniţiatice ale societăţilor secrete. oameni mai vechi din psd ăşi amintesc că iliescu a avut consilieri la cotroceni cu sarcina de a-l proteja energetic. (p.59)

- natura are oroare de vid. când [intelectualii integri] tac, alţii vorbesc în locul lor. locul lăsat gol de ei se umple imediat de falşi intelectuali, cu false repere, cu falsuri în general. spre deosebire de intelectualii autentici, impostorii nu obosesc niciodată. ticăloşia e mereu vigilentă, mereu prezentă şi disponibilă. (p.39)

sunt sigur, clienţii televiziunilor şi a oligarhilor vor spune despre dan tăpălagă că e omul lui băsescu, al monicăi macovei (căreia i-a fost purtător de cuvânt), însă eu voi şti că, indiferent că de opţiunile sale politice, un om care se pune în slujba valorilor şi a principiilor va reprezenta pentru mine un model în care voi crede cu tărie. o dovadă că sunt singur, deşi ei sunt legiune.

poate că există o românie semnificativă plutind într-o continuă aşteptare, vie şi onestă. cine va clădi pe osul sănătos al naţiunii? pe cei de bună-credinţă, meseriaşii oneşti - marea tăcută -, pe ei cine-i va reprezenta? cine-i va scoate pe i la suprafaţă? când şi cum va ajunge vocea lor să facă, totuşi, masă critică? (p.70)

dan tăpălagă, bulversarea valorilor, scrieri dintr-un timp buimac, editura humanitas & hotnews.ro, bucureşti, 2010, 234 pagini

coperta de angela rotaru

booktrailerul cărţii aici.

un satan mizericordios

lumea reală a lui mihail bulgakov - indiferent că e cea sovietică a anilor '20 -  e o lume pierdută, e însăşi infernul. oamenii se beţivesc, se încurcă cu femei, profitând de poziţia pe care o au, toată ziua nu fac nimic şi nici nu pot face, pentru că habar n-au, nu se pricep defel la treaba care le-a fost încredinţată. şi-i duc cu preşul pe şefi. (p.92) este şi imaginea româniei de azi (poate dintotdeauna), însă în această lume - şi acesta este meritul cărţii lui bulgakov - poate fi căutată (şi găsită) salvarea individuală. este, de fapt, şi mesajul neotestamentar, însă aici cel care propovăduieşte oamenilor este diavolul: totul va fi drept, aşa e construită lumea. (p.422)

probabil că scena biblică - al cărei realism socialist e justificat prin argumentul operei unui maestru nebun, al unui poet nebun şi al unui diavol asemenea - a fost cea care i-a încântat pe admiratorii romanului, însă, după părerea mea, e mult sub cea dostoievskiană din karamazov, chiar sub cea aitmatoviană (ca să mă opresc doar la ruşi). însă necesară literar pentru sugerarea sacrului. căci acel sacru de sorginte malefică - drăciile diavolului şi a cohortei sale - trebuia să aibă o contrapondere. de care, ca să mă leg iar de un rus, geniul lui gogol n-a avut nevoie.

satana îi spune lui levi matei:

ce s-ar fi făcut binele tău, dacă n-ar fi existat răul, şi cum ar fi arătat pământul dacă l-ar fi părăsit umbrele? că doar obiectele şi oamenii dau naştere umbrelor... nu ai vrea cumva să jumuleşti globul pământesc, măturând de pe faţa lui toţi copacii şi tot ce este viu, numai dintr-un capriciu al tău, din dorinţa de a te desfăta xu lumina nudă? eşti un nătâng. (p.400)

ritmul drăcesc al cărţii te ia, ca cititor, repede ca o cascadă şi nu-ţi dai seama de prea multe. nu insist asupra corpusului simbolurilor anticristice sau cristice care vor fi făcut deliciul împătimiţilor livreşti - a se vedea postfaţa lui ion vartic, spre exemplu, care merge până acolo şi interpretează romanul prin viaţa scriitorului, nepermis în secolul 21. ci aş vrea să spun câteva lucruri despre margareta/margarita, personajul cel mai interesant al romanului.

pentru dânsa - demnă urmaşă a reginei navarrei (care, apropo, e margherita) - dragostea înseamnă totul, (ea însăşi iubind afirmă sibilinic "am văzut totul, ştiu totul" p.415). ea este varianta feminină a lui faust, şi, neinteresată de viaţa casnică cu soţul ei, preferă să facă pactul cu diavolul ca să-l poată reîntâlni pe bărbatul iubit. însă pactul ei e unul conjunctural, de vrăjitoare zburătoare şi amfitrioană de bal demonic. lucru ce va fi răsplătit (şi aici generozitatea satanei este una care completează justiţiarismul pe care îl face printre oamenii răi) cu îndeplinirea unei dorinţe. iar margareta, de-abia după ce alege mizericordios salvarea altcuiva - o păcătoasă sub blestem - şi la insistenţele diavolului îşi va cere fericirea, întoarcerea la ceea ce a fost, la ceea ce trăise cu iubitul ei - creaţia şi savoarea lecturii în subsolul unei case amărâte. şi liniştea. pe un limb  de odihnă, între 2 lumi.
spre deosebire de cei care se salvează "religios" - pilat, bezdomnîi (poate), maestrul, margareta se salvează prin dragoste. e soarta ei.

nu am înţeles prezenţa câtorva capitole în roman, şi desfid împătimiţii romanului, care, din blogosferă sunt destul de mulţi, să-mi spună ce părere au despre unele personaje care mie mi s-au părut superflue, prezente doar să facă aluzie la vreun personaj contemporan cu scriitorul şi de care acesta a vrut cu tot dinadins să facă mişto.

despre romanele anti-sovietice, cum îl caracterizează occidentalii, maestrului şi margaretei îl prefer de departe pe cevengur. cât despre bulgakov, voi insista mai degrabă pe diavoliada şi roman teatral.

mihail bulgakov, maestrul şi margareta (mа́стер и mаргари́та), editura univers, bucureşti, 1996,  traducere de natalia radovici, 473 pagini

coperta de vasile socoliuc








 
poza face parte din expoziţia fotografică a lui jean-daniel lorieux închinată romanului, cu favorita mea, isabelle adjani, interpretă şi a reginei navarrei margot - de pe blogul romanului, aici.

dreapta intelectualilor

ce-i uneşte pe intelectualii români ce se declară de dreapta?
apropo de un volum de cristian pătrăşconiu

1. ura faţă de comunism, luat ca regim politic dictatorial, şi condamnarea acestuia în bloc, fără vreo nuanţare doctrinară - deşi puterea politică românească stă (încă) în mâinile unei plutocraţii neo-comuniste.

2. opoziţia şi aversiunea faţă de regimul politic neo-comunist al lui ion iliescu şi simpatia (declarată sau nu) faţă de traian băsescu la alegerile din 2004.

3. cultivarea valorilor umaniste occidentale.

4. atracţia faţă de polul de putere alcătuit de intelectuali notorii legitimaţi social (civil) ca andrei pleşu, horia-roman patapievici, vladimir tismăneanu, gabriel liiceanu - autodeclaraţi ca dreapta -, dintre care doar gabriel liiceanu deţine o firmă privată, ceilalţi având legături oficiale cu plutocraţia neo-comunistă.

dar ce mai înseamnă de fapt, de dreapta? 

imaginea de aici.

săptămâna sabatică

poate că remuşcarea mea că nu am făcut mare lucru în această scurtă zăbavă de 8 zile - nici măcar un sfert din ce mi-am propus: de pildă, n-am terminat maestrul şi margareta de numai 400 de pagini - e complet nefondată, însă pot scrie aici ce am făcut:

m-am desprins de grijile de la serviciu (pe care le-am lămurit, din fericire, înainte), de grijile casnice (plata chiriei şi a dărilor lumeşti), de târguiala shopping-ului - de pildă, am luat  bradul la primul preţ cerut -, de organizarea vreunui eveniment, de pregătirea vreunei călătorii, de vreun "hai să" din partea cuiva.

n-am ieşit din casă vreo 5 zile, am trântorit în pijama şi bărbos, n-am respectat vreo oră de somn sau de ospăţ, mi-am neglijat prietenii (doar nu credeţi că semeseurile înseamnă mare sinchiseală), mi-am neglijat lecturile, până şi calculatorul a stat mut o zi întreagă.  

linişte. odihnă. repaus. ceva teve (nu credeam că mă poate distra atâta halul de talcioc care-a devenit teveul), un bulgakov subţire, şuete cu părinţii (nu înţeleg cum îi plictisesc pe unii părinţii), o promenadă geroasă într-o constanţă pustie, un film bun torrentat, chiar spălatul vaselor pentru că nu trebuie (oh, cât am uitat cuvântul trebuie!) - totul fost o ieşire din timpul rutinat cu care mă lupt zi de zi (şi cu care mai câştig uneori lupte).

j'ai pris les choses à la légère.

asta cred că însemnă sărbătoare şi pace. până la urmă, şi Dumnezeu s-a odihnit în ultima zi, după toate lucrările pe care le-a făcut -

la multi ani!