este borges emoţional?

lecţia de literatură (urmare de aici)

multe persoane nu gustă deloc proza lui borges (citim bórhes, nu borhés, cum am auzit recent la un jurnalist cultural). după unii, este lipsită de emoţie. cel puţin, de emoţia pe care ei o-ntâlnesc în romane - în faţa dragostei, a frumosului descrierilor, a stilului, a duioşiei sau ironiei etc. însă la borges, chiar lipsesc toate acestea?

să luăm un exemplu de povestire, din volumul cartea de nisip, despre care borges însusşi spune: este cea mai bună carte a mea de nuvele pe care am scris-o. povestirile sunt spuse simplu, deşi ele nu sunt deloc simple; din moment ce nu există lucruri simple în univers, totul este complex. eu le deghizez în povestiri simple. de fapt le rescriu de vreo 9 sau 10 ori, până când îmi dau sentimentul de a fi fost scrise într-un mod neglijent. încerc să fiu cât se poate de banal. (borges despre borges, ed. dacia, cluj, 1990)

undr

introducerea are un artificiu literar: cele ce urmează ar fi scrise în 1615, însă autorul lor, un oarecare adam din bema, a trăit în sec.11.
- paradoxal, ce scrie acest adam, nu?

un neam nordic medieval se ocupă mai mult cu războiul: urnii. nu ştiu scrie, însă scrijelesc slovele ca pe rune. şi ca totul să nu pară ca din cărţi, în povestirea lui adam intră un personaj "real" - un martor. pe acest martor, adam l-a întâlnit pe lângă un templu (ce templu, nu ştim).

focul de lemn se stinsese; prin crăpăturile ciudate ale zidului se strecurau frigul şi zorii. afară în zăpadă se aşterneau, probabil, urmele tăinuite ale lupilor suri care aveau să sfâşie trupurile păgânilor sacrificaţi celor 3 zei. (p.285)

nu aflăm nimic de aici - cine făcuse sacrificiul şi când? cine erau zeii? cert e: la mijloc sunt taine.

vorbeşte apoi martorul. aflăm despre el un element important - el caută la aceşti urni Cuvântul. în căutarea acestui Cuvânt, poposeşte la un fierar pe nume Orm. de la care află că va trebui să fie răstignit, toţi străinii au această soartă. e luat pe sus, ajunge în sat şi vede Cuvântul simbolizat prin 3 stâlpi: unul galben cu un peşte în vârf, unul roşu cu un disc, apoi şi alte chestii hieratice. vede apoi un rege muribund, lângă care cineva spune Cuvântul (pe care martorul nu-l înţelege), urmat de o muzică paradisiacă. 

până acum suntem într-un labirint literar, din care nu avem indicii clare, suntem în aceeaşi situaţie ca personajul-martor care nu înţelege nimic. dar ştim că trebuie să se întâmple ceva.

- am jurat să nu dezvălui Cuvântul, se iveşte un poet. trebuie să-l cauţi singur. să ne grăbim, căci viaţa ta e în primejdie, ai auzit Cuvântul (p.287)

iar martorul fuge în lume, să-l găsească singur. iubeşte, luptă, păcătuieşte etc. (eat, pray, love). Trăieşte. 

apoi se întoarce la poet. căruia îi povesteşte viaţa. vine, evident, întrebarea, din partea poetului:

- ce ţi-a dăruit prima femeie pe care ai avut-o?

- totul.

- tuturor viaţa le dă totul, dar cei mai mulţi nu-şi dau seama de asta. apoi îi cântă Undr (minune), Cuvânt pe care acum martorul îl înţelege:

m-am simţit învăluit de cântul omului care murea, dar în glasul şi în strunele lui mi-am văzut propriile restrişti, sclava care mi-a dăruit prima iubire, oamenii pe care i-am ucis eu însumi, dimineţile înfrigurate, zorii ce se revarsă asupra apei, vâslele. am luat harfa şi am cântat cu un alt cuvânt. (p.288)

- e viaţa unui om o minune?

- fiecare ne cântăm Cuvântul la bătrâneţe?

- este vreo legătură între cuvânt şi cânt? (ştiaţi că grecii antici îşi cântau vorbirea)

- ne rezervă viaţa totul, astfel ca la bătrâneţe să ne cântăm, fiecare, Cântecul?

- au vechile culturi cântecele lor, pentru noi de neînţeles?

- stilistic, pot crea cuvintele simple emoţii?

- poate face o povestire dintr-un adevăr banal un prilej de meditaţie şi emoţie?

jorge luis borges, undr, în opere 2 (aleph. făuritorul. relatarea lui brodie. cartea de nisip. memoria lui shakespeare), editura univers, bucureşti, 1999, traducere de cristina hăulică, pag.284 - 288

coperta de mircea dumitrescu

muşchetarii 3d

un film care n-are treabă cu romanul lui dumas, decât la costume şi la niscaiva personaje. 

în schimb, multe efecte speciale şi arte marţiale (o milady karatistă), evident. 

3d, mai era nevoie s-o zic?

roblogfestul cultural

juriul de la categoria culturală - florin iaru, ioan t morar şi costi rogzanu (probabil rogozanu) a dat chix şi anul acesta. e părerea mea, evident. pentru că eu aştept de la un blog cultural mai mult decât de la o revistă online care înşiră ştiri şi păreri neutre şi heteroclite - să mă provoace pe diferite teme – nu neapărat academice – de pildă despre un tablou, despre o carte, despre o bucată muzicală, despre o clădire, despre o descoperire istorică, chestii personale – ceva acolo care să-mi pună neuronii la treabă şi din care să-nvăţ. din cele 3 premiate, doar simply bucharest se apropie de aceste preferinţe.

dar mă grăbesc să adaug că era şi greu de ales dintre atâtea bloguri, multe slabe (nu că al meu ar fi genial). multe sunt colective - simple adunături de postări fără o direcţie anume, fără un numitor comun.

pe lângă dezamăgiri, astfel de concursuri mă bucură când îmi descoperă bloguri bune, de care nu ştiam. am mai găsit 3- mai e nevoie s-o adaug, aproape ignorate de juriu:

despre anton - un blog al cărui personaj e anton. plus fragmente din multe caiete celebre.

jurnal de călător - al unui tip care nu oboseşte să fie uimit de locurile prin care călătoreşte.

neapărat.ro - deşi un blog colectiv, cu fiecare post surprinde!

oricum, cultura la români stă destul de prost, şi în bloguri. cele puţine câte suntem va trebui să stăm pe baricade. în ciuda juriilor, zelistului şi alti tehnocrati.

ce nu spune seth godin

nu vreau ca aceasta să fie încă o recenzie a arhi-celebrei cărţi motivaţionale şi de leadership pe care au citit-o tremurând tinerele speranţe.

e o carte ok, eseuri subţirele despre ce înseamnă să conduci. ideea este aceea că, în noile condiţii tehnologice - de new media - orice om cu iniţiativă poate fi un lider care să adune în jur un trib. după godin, iniţiativă =
fericire (p.43), iar cei 3 paşi ai liderului sunt: motivează, conectează, dă putere.

dacă e vorba despre o idee, sunt total de acord, însă dacă e vorba despre un business, încep să zâmbesc - autorul nu spune nimic despre investiţii/bani, despre strategii, despre planuri, despre profit. altfel avem antreprenori care deschis o afacere pe care, nemaiputând-o susţine, o vând după 1 an.

şi mai am o întrebare: ce ne facem cu bibliotecile tribului?

antropologii spun că unele triburi africane au o colibă ascunsă printre alte colibe. în ea stă cea mai bătrână femeie din sat. aşa de bătrână, că ştie tot ce s-a petrecut de generaţii, pe multe le-a trăit. e biblioteca vie a tribului. la ea cei tineri vin să înveţe - cu ce plante să se lecuiască, cum să treacă peste un conflict, cum să treacă peste o catastrofă.

evident, seth godin nu vorbeşte despre biblioteci, el vorbeşte despre facebook, twitter şi bloguri. însă eu vreau să întreb - unde sunt acum bibliotecile vii ale tribului? or fi murit?

mi-a plăcut cartea doar prin prisma faptului că îndeamnă la acţiune.
alte note de lectură la adrian cuibotaru, de la care am cartea.

seth godin, triburi (tribes: we need you to lead us), editura publica, bucureşti, 2010, traducere de dan bălănescu, 156 de pagini

coperta de alexe popescu

blogul autorului aici.

de vreme bună (şi bunăvestire)

 

pentru numele pictorilor, deschideţi tabloul în pagină.

modă şi modele

în adolescenţă, provincial fiind, n-am avut la-ndemână un model viu care să fi avut el însuşi o viaţă exemplară şi care să-mi fi îndrumat căutările juvenile: să-mi fi îndrumat lecturile, să-mi fi îndrumat visurile, să-mi fi îndrumat experienţele. aşa c-am fost nevoit să-mi găsesc singur îndrumările – fie în cărţi, fie la părinţi, fie la oamenii cu care veneam în contact. astfel încât sunt mândrul posesor al unui bagaj de idei şi lecţii de viaţă pe care îl port oriunde cu mine şi acum, la cei 35 de ani.
de la un timp însă, în ritmul trepidant de azi, observ mirat cum bagajul meu nu numai că se demodează – cu toate astea mă cred încă tânăr –, însă, încet-încet, devine în răspăr cu moda: valorile, plăcerile, cuvintele. aşa încât, deşi caut să mă păstrez la curent cu tot ce apare nou, ideile şi lecţiile mele de viaţă încep să fie uitate.

iau câteva exemple de cuvinte:
iubire: am spus cu adevărat o singură dată te iubesc, la 15 ani, mi-a bătut inima nebuneşte, mi s-au înmuiat picioarele neomeneşte, mi s-a blocat vocea dobitoceşte. în ultimul timp, o spun doar să oficializez o legătură, sau să completez afirmaţia „ai fost minunată”. sau, de valentine’s day, să însoţesc inimioarele de catifea cumpărate de pe tejghelele de la romană.

ţară: citeam cărţi de istorie despre ţara mea, românia, şi-mi plăcea cuvântul ţară, acum nu-l mai găsesc, e uzurpat de cuvântul politică, în gurile politicienilor care se scuipă-ntre ei pe la posturile teve, arbitraţi de reporteri.

prietenie: caut să folosesc deseori cuvântul, şi-l foloseam când mă laudam că am prieteni puţini şi buni, cu care chiuleam de la ore, cu care ieşeam la plajă (sunt din constanţa), sau cu care mă chercheleam în vreo speluncă de cartier. Acum, folosesc termenul mai mult cuvântul „cunoştinţă”, cu toate sutele de „prieteni” de pe facebook, dar din care nu cunosc „la faţă”nici pe 20.

destin: găseam în cărţi memorialistice oameni care căutau să-şi explice la bătrâneţe destinul, împlinirile vieţii, acum decopăr mai mult cititoare de promptere care povestesc cum au ajuns ele din fragedă pruncie personalităţi de succes, unele neavând pe cv decât câteva liposucţii.

umor: caut să mă-nconjor de oameni cu umor, dar nu găsesc decât miştocari, băşcălioşi sau mitocani care-njură de mamă şi de sex, într-o românie civilizată în 4 ani de uniunea europeană.

cinema: caut reviste despre cinema, dar nu găsesc decât bloguri care discută de ultimele filme 3d.

dostoievski şi stendhal: ajungeam să mă cert nopţi întregi în căminul studenţesc, pe teme dostoievskiene sau stendhaliene, acum văd în metrou citindu-se stephany meyers şi charlaine harris.

planuri: Mi-aduc aminte cum m-a ambiţionat un articol de-al lui mircea eliade, scris când avea douăzeci de ani în care-i îndemna pe colegii de generaţie să-şi trăiască viaţa ca şi cum ar mai avea doar un an de trăit, iar în acest an să se-apuce să-şi scrie cărţile, să-şi trăiască dragostea, să călătorească. În articolele de-acum sunt îndemnat fie să slăbesc, fie să-mi achiziţionez ultimul kindle, fie să-nvăţ life coaching.

care sunt lucrurile bune şi care sunt cele rele? luat repede, n-aş şti să spun. doar că suntem pe deplin liberi să alegem. e viaţa noastră şi numai a noastră, nu a părinţilor, nu a prietenilor, nu a iubitelor sau iubiţilor, nu a profesorilor, nu a politicienilor.
eu am ales. sunt fericit? nici asta n-aş şti să spun cu certitudine. uneori da, deseori nu.
ceea ce ştiu să spun este un singur lucru, că nu renunţ la bagajul meu. Îl port cu mine în continuare, de-a lungul trecerii timpului. cum spune samuel beckett într-o piesă, „clipe peste clipe, pleosc, pleosc, ca boabele de mei, şi toată viaţa aştepţi ca ele să se facă o viaţă”. eu n-aştept (încă). trec la acţiune, cu ochii pe bagaj!

apărut în revista studenţească carevasăzică.

ce înseamnă sublimul?

biutiful
imdb

se socoteşte îndeobşte* că în faţa a ceva sublim, încerci mai întâi o reacţie de reţinere sau chiar împotrivire -

ghetourile mizerabile de imigranţi africani şi chinezi.
foamea după banii negri.
supravieţuirea.
o barcelonă apocaliptică în care catedrala lui gaudí e undeva departe, sub ceţuri

-, pentru ca în momentul următor să intervină plăcerea -

speranţa într-o lume de dincolo.
credinţa în oameni.
dragostea filială.

regizorul nu oglindeşte lumea urâtă, ci o ordonează după viziunea sa, caleidoscopic. creând o alta, suportabilă dar insuficientă.

iar scena de final, a pătrunderii în lumea de dincolo, te poate face, spectatorule, să-l vezi în personajul principal pe isus cristos.

un film care pe mine m-a cutremurat, cum demult n-a mai făcut-o vreunul. în afara emoţiilor ameţitoare, cuvintele se dovedesc total inabile.
multumesc tabu.

_________________________________
*evanghelos moutsopoulos, categoriile estetice, univers, 1976

un alt new york

motivul lui esenţial era nevoia de frumuseţe. mersul era o plăcere divină. când se afla în aer, totul era rescris. pentru trupul uman deveneau posibile lucruri noi. dincolo de echilibru. 

pentru o clipă, se simţi nenăscut. un alt fel de a fi treaz. (p.213) 

new york. 1974. francezul philipe petit traversează un cablu întins între turnurile gemene. eveniment care-i prilejuieşte, în 2009, scriitorului american colum mccann scrierea unui roman. e răsplătit cu national book award.

sub cerul evenimentului echilibristic, se defăşoară fragmente de destin aparţinând câtorva oameni, din zone diferite. din rase diferite. de condiţii diferite.

chiar şi dacă erau numai două capitole - care mie mi-au plăcut cel mai mult -  

1. cel despre scurta viaţă a călugărului irlandez corrigan povestită de fratele său ciaran şi  
2. cel despre bătrâna prostituată din bronx care-şi povesteşte viaţa de curvă şi mamă denaturată 

- romanul tot merita un premiu, pentru că e până la urmă vorba de sensul vieţii, pierdut de toată lumea, în acest nou mileniu. nu contează că preşedinte e nixon, că unele familii-şi pierd toţii băieţii în vietnam, că încă negrii sunt discriminaţi, că unii-l caută pe Dumnezeu, că alţii l-au uitat, că unii-şi sacrifică viaţa altora, că alţii-şi sacrifică viaţa lor înşile, că unii mor în accidente stupide sau philipe petit vrea să meargă pe un fir deasupra new york-ului. 

ceea ce contează e că oamenii nu sunt singuri. cu voia lor sau nu, ei se întâlnesc şi se sprijină reciproc unul pe celălalt. mergem tot înainte, poticnindu-ne, aducem puţin zgomot în tăcere, găsim în ceilalţi mişcarea noastră. aproape că e suficient. (p.441)

... bărbaţilor le place să creadă că ei sunt în stare să te salveze. de parcă tu ai avea o boală şi ei au tratamentul lor special şi abia aşteaptă să ţi-l dea. "vino-ncoace, scumpo, ne vrei pe cineva care să te-nţeleagă? eu te înţeleg. sunt singurul care poate să înţeleagă o fată ca tine. am o sculă cât o zi de post, dar şi o inimă mai mare decât oto bronxul." te fute de parcă ţi-ar face o mare favoare. fiecare vrea o curvă s-o salveze, ăsta-i adevăru' adevărat. e boală curată, după mine. şi p-ormă, după ce-au stropit gazonu', se încheie la şliţ şi pleacă şi uită de tine. asta înseamnă să stai prost cu bostanu'. (p.280)

big bill broonzy are un cântec care-mi place, dar nu-mi place să-l ascult: "am ajuns atât de jos, iubito, că mă uit la jos de jos în sus". (p.281)

familia este ca o apă - păstrază amintirea a ceea ce a umplut cândva, încearcă întotdeauna să revină la izvorul originar. (p.77)

unii cred că dragostea e capătul drumului şi că, dacă ai norocul să o găseşti, rămâi cu ea. alţii spun că devine o faleză de pe care te arunci, dar majoritatea celor cu ceva experienţă de viaţă ştiu că e doar ceva care se schimbă de la o zi la lata şi, în funcţie de cât lupţi pentru ea, o obţii, o păstrezi sau o pierzi, dar uneori nu există de la bun început. (p.386)

viitorul inimii e într-o lopată de ţărână. (p.367)

cum mai spuneam şi altădată, în america se scrie manifest, se revine la teme universal umane, iar din punct de vedere stilistic, scriitorii se întorc la realism. 

colum mccann scrie minunat şi creativ - un creative writing! - şi uimitor e că ştie şi ce să scrie. şi nu vorbesc despre cele câteva capitole rele, al căror rost în economia cărţii e de negăsit - cel al pictoriţei, al judecătorului sau al tinerei jaslyn iar un cârcotaş ar mai spune că premiul e luat pentru că vorbeşte despre negri şi despre turnurile gemene, însă aici aş începe o discuţie mai largă.

până una alta, nu închei până nu menţionez traducerea foarte bună a justinei bandol.

colum mccann, goana nebună a lumii (let the great world spin), editura rao, bucureşti, 2010, traducere de justina bandol, 441 pagini

saitul autorului aici. 

a mai scris despre carte octavian şi bogdan stănescu.

cutremurul lui radu mazăre

am plecat azi într-o plimbare prin constanţa pustie de frig şi ceaţă, să văd marea - conform unui ritual pe care mi-l impun la fiecare vizită şi pe care, din păcate, nu-l respect întotdeauna.

aproape de piaţa ovidiu, am dat peste un peisaj cutremurător - ruine şi mizerie, chiar pe bulevardul principal al oraşului, tomis.

în uniunea europeană a anului 2011.

 

din clădirea de mai sus îmi luam, în clasa a 9-a, gogoşi calde. 

clădire abandonată, cu gunoaie într-însa.

oare pentru plăcere vizuală, se pot da niscaiva şpăgi? eu mă ofer.

frumoasa şi bestia

nu ştiu ce m-a făcut să scot din bibliotecă şi să recitesc colecţionarul, al doilea roman în preferinţele mele fowles (să vedem dacă ghiciţi care e primul), poate pentru că mi-am adus brusc aminte că "am ţinut" mai mult cu personajul negativ (bestia), decât cu cel pozitiv (frumoasa).

după 18 ani de apariţie a traducerii, m-aştept să ştiţi ce se-ntâmplă: îndrăgostit de o studentă la arte, un tânăr funcţionar o răpeşte şi-o ţine încuiată în subsolul unei case câteva luni, doar ca să fie în preajma ei. ea, ca un fluture prins în ac, după chin, moare. 

interesant mi se pare faptul că, paradoxal, mi s-a părut simpatic personajul masculin, răpitorul. dar nu pentru că şi eu sunt bărbat şi-mi place să fac femeile să sufere, nu. ci prin faptul că acesta alege captivitatea, cel mai greu mod de a avea aproape femeia iubită. şi mai e interesant faptul că, de fapt, cel robit e el - îi face femeii toate capriciile, îi dedică tot timpul, ba încearcă s-o-nţeleagă, deşi-i este inferior - şi nu ea. ea până la urmă moare - şi scapă - însă el trebuie s-o ia de la capăt. romanul e emoţionant şi prin faptul că ambele personaje sunt tineri, cu speranţe şi planuri, într-o anglie a anilor '60.

precum ştiţi, romanul e tăiat în două: jumătate e punctul lui de vedere, jumătate - şi cea mai pasionantă - al ei. iată câteva panseuri de-ale fetei captive, miranda:

noi, bărbaţii, continuăm mereu să ne îndrăgostim. devenim iar de douăzeci de ani şi suferim tot ca la douăzeci de ani. poate în clipa de faţă par foarte raţional, dar nu mă simt astfel. când ţi-am auzit vocea la telefon, eram gata să fac pe mine de emoţie. sunt un bătrân îndrăgostit. un personaj de comedie burlescă. foarte banal şi nici măcar amuzant. (p.276)

trebuie să trăieşti cu seriozitate. nu te duci la filme proaste chiar dacă te atrag, nu citeşti ziare de duzină, nu asculţi emisiuni stupide la radio sau la televiziune, nu-ţi iroseşti timpul pălăvrăgind despre lucruri neînsemnate. îţi foloseşti viaţa (p.180)

criticii îşi bat gura vorbind de virtuozitate tehnică. jargonul lor n-are absolut nici un sens. arta e crudă. poţi să ascunzi o crimă folosind cuvinte. dar pictura este ca o fereastră cu vederea directă până în străfundul inimii tale. tu nu ai făcut aici decât să construieşti o mulţime de ferestruici spre o inimă plină de tablourile altor pictori la modă. (p.200)

unii ar putea spune: "eşti o picătură într-un ocean; faptul că îţi încalci principiile este tot o minusculă picătură, n-ar avea nici o importanţă". dar tot răul din lume s-a adunat din minuscule picături. e o prostie să consideri picăturile lipsite de importanţă. micile picături sunt la fel de importante ca întregul ocean. (p.302)


lectură obligatorie!


john fowles, colecţionarul (the collector), editura univers, bucureşti, 1993, traducere de mariana chiţoran, 366 pagini
coperta de dan stanciu

romanul e reeditat la polirom şi a fost ecranizat în 1965 - imdb (vezi mai jos trailerul.)
alte păreri despre carte pe colţul colecţionarului, pe joc secund, iar alte fragmente alese pe agonia.

când trailerul e mai bun ca filmul

bună! ce faci?

imdb

nu înţeleg şi pace de ce trebuie să mă entuziasmez - cum am văzut că o fac unii - că iată, s-a renunţat la filmele pentru premii şi ura! avem şi noi filme pentru public. un fel de s-avem şi noi faliţii noştri. de parcă nu ne-am fi chinuit atât amar de ani cu monstruozităţile lui sergiu nicolaescu.

singurele merite ale filmului, după mine, sunt scenografia şi imaginea - planurile, contraplanurile, poziţia camerei etc. şi ţâţele danei voicu. atât. povestea e cusută cu aţă albă - doi soţi "se cunosc" în acelaşi timp pe chat şi... divorţează. un pianist îşi prinde degetele într-o cursă de şoareci ş.a. toate poantele bune se numără pe degete şi încap în trailer. colac peste pupăză, titrarea "romantică" a gândurilor e albă pe alb de nu vezi nimic. şi toate astea, peste o oră jumate.

mesajul filmului? pe chat e altfel decât în viaţă. iar un film prost e tot prost, că-i pentru premii, că-i pentru public.

revista studenţilor economişti

revista este unproiect aser (asociaţia studenţilor economişti din bucureşti românia) şi o citesc pentru prima dată - online se găseşte aici.

am o impresie foarte bună despre revistă, pot spune că are informaţii mult mai utile, scrise mult mai concis decât multe alte reviste "profesioniste" ai căror redactori iau bani grei pentru ceea ce scriu, cu toate că scriu prost.

în Aserţiunea, subiectele sunt tare atractive, deşi sunt adresate studenţilor. m-au atras, evident, subiectele culturale, sunt recomandări de filme sensibile - ale georgianei chicheanu - (marea dinlăuntru, finding neverland, scafandul şi fluturele), de spectacole, de cărţi. chiar de posturi teve - evident, tvr cultural - recomandat de laura boitan.

un articol foarte frumos despre florile de cireş are renata plopeanu - cine mai scrie azi despre florile de cireş?

există chiar câteva tehnici de time management (floriana boldojan) - una bună pe care o aplic şi eu de 5 ani este renunţatul la teve (câştig astfel 28 de ore / săptămână).
un interviu (de mihaela pântea) cu diana simion, studentă româncă la richmond international university of london care vrea să se întoarcă în românia (!) 

se mai vorbeşte despre diplomaţie,
despre cum se distrau oamenii în criza din anii '30. 

nu mi-au plăcut articolele superficiale despre social media (de andreea cristache) şi cel despre antreprenoriat (de loredana buta). citindu-le, nu rămâi cu nimic consistent, măcar să fi fost tratate pro şi contra.

una peste alta, o surpriză tare plăcută, din partea tinerilor studenţi aseişti!
BRAVO!

dragoste pierdută

vârsta inocenţei
am văzut de vreo câteva ori ecranizarea lui martin scorsese cu minunata michelle pfeiffer, nepotrivitul daniel day-lewis şi ingenua winona ryder.  însă nu citisem romanul, câştigător în 1921 a premiului pulitzer.

şi cum mi-era dor de un roman mai cuminte, mai clasic, am luat din bibliotecă editarea din 1994 de la univers şi m-am lăsat dus de începuturile moderne ale societăţii americane, mai bine zis ale new york-ului secolului 19 (că tot citesc un alt roman, cu new york-ul secolului 20).

aici este vorba despre 4 personaje principale: new york-ul, tânărul newland archer, logodnica sa, may welland şi iubita, ellen olenska. 

new york-ul anilor 187- este un oraş-copil, în creaţie, cu multe mahalale din case de lemn din mijlocul cărora răsar uriaşe case în stil colonial care uimesc prin opulenţă. new york-ul a fost întotdeauna o comunitate de negustori şi nu există aici mai mult de 3 familii care se pot pretinde de viţă nobilă, în adevăratul sens al cuvântului. (p.46) este un oraş dominat de gura lumii, de prejudecăţi şi de prostie: nu "se făcea" să ajungi prea devreme la operă. apoi ceea ce "se făcea" şi ce "nu" juca un rol la fel de covârşitor în new york-ul lui newland archer, ca şi spaimele inexplicabile insuflate de totemuirle misterioase, ce hotărâseră cu mii de ani în urmă soarta strămoşilor săi. (p.8)

biblioteca autoarei de la the mount

newland archer este un tânăr de familie bună, bogat, care e avocat din plictiseală. se simţea net superior acestor specimene alese ale lumii bune din new york, citise poate mai mult, meditase mai mult, şi poate umblase mai mult prin lume decât oricare altul dintre ei. (p.11) vrea să se căsătorească c-o femeie altfel decât celelalte, pe care s-o formeze, însă dă de o gâsculiţă conformistă. dragostea o întâlneşte la vara logodnicei, prea moderna ellen. dar ellen nu e pentru americani, nici chiar pentru newland. astfel că ellen îi refuză avansurile de om însurat şi îl lasă c-un amor la distanţă. ce-i mai rămâne lui newland? nu să lupte, nu să ucidă, ci să renunţe, lăsându-şi doar o amintire în inimă: îi durase în inima lui un loşor sacru, unde o aşezase la loc de cinste, alături de gândurile şi dorinţele lui cele mai tainice. încet-încet, adevărata lui viaţă ajunsese să se desfăşoare numai acolo. (p.231) aşa încât, americanul nu e eroul din atâtea filme, ci un tânăr care renunţă la dragoste pentru căsătorie - o uniune plicticoasă determinată de interese materiale şi sociale, pe care ignoranţa, pe de o parte, şi făţărnicia, pe de alta, o împiedică să se destrame. (p.42)

ellena olenska este femeia "scandaloasă", dar superioară societăţii din care provine. de exemplu, "scandalizează" familia coborând din pachebot cu un văl negru de doliu cu aproape 20 de centimetri mai scurt decât al cumnatelor ei! de exmplu, ăşi lasă bătrânul soţ şi fuge cu amantul tânăr. ea nu e făţarnică, ci doar vrea să trăiască şi să fie fericită: oare nimeni nu vrea să afle adevărul aici, domnule archer? cât de singur poţi să fii în mijlocul acestor oameni, care de fapt nu-ţi pretind decât să te prefaci! (p.70) dar are şi limite - dacă fericirea ei înseamnă nenorocirea altora, alege până la urmă să plece. la paris. pentru mame, orice femeie care făcea imprudenţa să iubească "nelegitim" era în mod necesar lispită de scrupule, intrigantă, iar bietul bărbat - naiv - se lăsa prins neputincios în mrejele ei. (p.87)

casa autoarei de la the mount

edith wharton e o scriitoare uimitoare. are momente de ironie tandră faţă de generaţia părinţilor ei, ştie să "muşte" fin, iar crâmpeiele de romantism sunt memorabile:

mâna ei întârzia într-a lui şi, în timp ce trăsura trecu hurducăind peste puntea de scânduri spre bac, el se aplecă şi, deschizând nasturii mănuşii cafenii şi strâmte, îi sărută palma ca pe o icoană sfântă. (p.251) 

totul este la locul lui dar, faţă cu cinismul şi tâmpenia societăţii, n-ai cum să nu te-nfiori şi să te înfurii. pe scrupuloşii conformişti care doar ei ştiu ce e bine şi ce e rău, pe oamenii slabi care se lasă-n voia lor, pe cei tari care aleg să plece, să nu-şi piardă viaţa puţină pe care-o au. 

nu e nici o diferenţă cu timpurile de acum.

edith wharton, vârsta inocenţei (the age of innocence), ed. univers, buc, 1994, trad. sanda retinschi, 317 pagini

coperta de vasile socoliuc

da reglementării prostituţiei, nu cioroianului

cu un articol din dilema veche, adrian cioroianu se face din nou de râs, izbind de perete cu argumentele pe care le aude în lumea mică în care se-nvârte şi-n care prostituţia e doar o noţiune cu care poate jongla in abstracto, ca odinioară cu andreea marin şi cu prezumţiile istorice.

argumentele dumisale:

1. dacă prostituţia era în interbelic tolerată, acum ea nu poate fi tolerată, "prezumţia de similitudine între românia interbelică şi românia de azi mie-mi pare a fi o eroare".

2. dacă prostituţia va deveni "legală", românia va deveni din ţară de tranzit pentru prostituatele care pleacă să "muncească" din est în vest, ţară de destinaţie. "cu turism sexual la ea acasă, am avea şansa să devenim o thailandă a europei!" se îngrijorează cioroianu, expert de altfel în situaţii internaţionale, ca fost ministru de externe.

3. nu ar veni bani la bugetul de stat, statul fiind incapabil să-i adune.

4. proliferarea bordelurilor nu duce la diminuarea infractorilor sexuali.

 

 

cu astfel de argumente, îmi vine un gust amar referitor la autismul intelectualilor, care când viaţa reală le urlă în jur, ei se-ncuie-n bibliotecă şi scriu texte. 

1. e o dovadă de civilizaţie a româniei interbelice recunoaşterea  şi încercarea de reglementare a unei activităţi de când lumea şi o dovadă de obtuzitate a româniei de azi ignorarea ei. 

2. înflorirea unei thailande pe meleagul mioritic n-are şanse, din lipsa puterii de cumpărare a bieţilor români care nu ştiu dac-ar da, ca occidentalii, mii de euro pentru un sex oral reuşit.

3. nu ar veni bani la buget într-adevăr, însă femeile şi cei care se împreunează cu ele vor fi - poate - mai protejaţi.

4. nu, proliferarea bordelurilor nu duce la diminuarea infractorilor sexuali, însă există şanse ca un pater familias român, ajuns acasă, să nu-şi mai procopsească nevasta cu boli ruşinoase şi mizerie, pe lângă violurile şi bătăile de rigoare.

dragă domnule cioroianu, poate dumneata vei fi având bani să călătoreşti prin thailanda sau prin bordelurile suedeze pariziene sau de aiurea, însă prostituatele românce - dacă nu reuşesc să devină vedete teve - îşi trăiesc viaţa cu câteva sute de lei pe noapte, în mizerie, abuz şi boli. împotriva peştilor, majoritatea ţigani - bine "integraţi" social - nimeni nu crâcneşte. iar orice ajutor  pentru ele nu poate veni de niciunde, din lipsa nici unei reglementări. nici un organ al statului - poliţist, medic, funcţionar - nu are nici o acoperire în baza căreia să poată interveni. 

probabil că distinsul intelectual care-a stat la masă cu regele spaniei n-a vorbit în viaţa lui cu un poliţist  reprezentant al statului - stat pe care cioroianu vrea cică să-l ocrotească - poliţist care, deşi în condiţiile în care fapta e pedepsită contravenţional, aplică degeaba amenzi pentru că fetele nu le plătesc din sărăcie şi rea-voinţă. singura problemă o au doar cei de la taxele şi impozitele locale care se trezesc cu datoriile imposibil de recuperat. 

domnule cioroianu, legea este - cel puţin eu aşa am învăţat la facultate - o regulă de conduită ce descrie sau reglementează relații specifice între persoane și/sau organizații. grija dumitale faţă de ţărişoara noastră ce cu on(r)or ai reprezentat-o nu înseamnă decât perpetua indiferenţă a statului faţă de un fenomen ce a existat dintotdeauna şi va exista odată cu omenirea.

dar matale eşti, se vede, preocupat de argumente, nu de fiinţele umane de care sunt pline străzile noaptea. şi care ar merita cumva ocrotite - măcar în principiu - de câteva texte de lege. dacă legile au ocrotit de câţiva ani încoace doar politicienii şi oamenii de afaceri, vă dăm noi voie să ocrotească şi câţiva oameni din stradă.

foto 1 de aici. foto 2 de aici. 

altă reacţie la alexandru grivei, 

beckett dramaturgul

despre beckett eseistul aici iar despre beckett romancierul aici.

sfârşitul jocului

acestă piesă a autorului irlandez e considerată capodopera şi e net superioară chiar şi celei mai celebre, aşteptându-l pe godot. pe numai 50 de pagini, cele două personaje, hamm şi clov descriu nu absurdul existenţei, ci soluţia de a scăpa de acest absurd, jocul, chiar şi un joc absurd.

ham e imobilzat şi orb, iar clov îl îngrijeşte. părinţii lui hamm ocupă două pubele şi trăiesc din bancuri nesărate englezeşti.

HAMM (excedat): tot n-aţi terminat? când o să terminaţi? (furios, dintr-o dată:) n-o să terminaţi niciodată! (nagg se aruncă în pubelă şi închide capacul. nell rămâne nemişcată.) despre ce mai vorbesc, oare, despre ce se mai poate vorbi? (pe un ton frenetic:) regatul meu pentru un măturător! (şuieră. intră clov.) Ia-mi de-aici gunoaiele astea! aruncă-le în mare! (p.261)

disperarea existenţei e îndulcită de monologuri hamm(letiene):

HAMM: plângem, plângem pentru nimic, numai ca să nu râdem, şi treptat... ne cuprinde o adevărată tristeţe. (împătureşte batista, o pune la loc în buzunar, îşi înalţă puţin capul.) toţi cei pe care i-aş fi putut ajuta. (pauză.) ajuta! (pauză.) salva. (pauză.) salva! (pauză.) ieşeau de prin toate colţurile. (pauză. pe un ton vehement:) dar gândiţi-vă bine, sunteţi pe pământ, şi pentru asta nu există leac! (pauză.) duceţi-vă care încotro şi iubiţi-vă! lingeţi-vă unii pe alţii! (pauză. mai calm:) când nu era pâine, era plăcintă. (pauză. pe un ton vehement:) luaţi-o din loc, duceţi-vă la partuzele voastre! (p.290)

HAMM: clipe peste clipe, pleosc, pleosc, ca boabele de mei ale... (caută)... acelui grec bătrân, şi toată viaţa aştepţi ca din ele să-ţi facă o viaţă. (p.291)

HAMM: clipe nule, mereu nule, dar care se adaugă, fac totalul, şi povestea e încheiată. (p.301)

criticul american harold bloom compară această piesă cu hamlet şi-i dă o interpetare shakespeareiană. e un mod de interpretare, însă piesa poate fi interpetată oricum. prin puţine elemente care să formeze o acţiune, poate fi interpretată ca un joc, nu cu mărgele de sticlă, ci cu cuvinte disperate/disparate. un teatru în teatru, pe un scenariu plauzibil de sfârşit de lume pentru omenire, dar şi pentru individ.

HAMM: vreau s-aud marea.

CLOV: n-o s-o auzi.

HAMM: chiar dacă deschizi fereastra?

CLOV: nu.

HAMM: atunci, nu merită osteneala s-o deschizi, nu?

CLOV: nu. (p.288)

o fereastră care nu-ţi aduce zgomotul mării, nu mai are rost să fie deschisă.

nu e locul unui blog să interpreteze o piesă genială, care alcătuieşte un crâmpei din cultura umanităţii, însă deplâng lipsa ediţiilor care să ofere măcar o încadrare istorică a operei. oricum, când e vorba de beckett, trebuie să stai şi să te canoneşti să găseşti înţelesurile. căci, pe cât de simple par replicile la vedere, pe atât de complicate par la gândire.

o piesă de citit, nicidecum de văzut!

samuel beckett, aşteptându-l pe godot, eleutheria, sfârşitul jocului (en attendant godot, eleutheria, fin de partie), editura curtea veche, bucureşti, 2010, traducere de gellu naum şi irina mavrodin, 301 pagini

coperta de griffons & swans

Sa invatam de la Socrate

(varianta abreviata)
„Socrate, stii ce-am auzit despre unul dintre studentii tai?”
„O clipa.”, ii replica Socrate. „inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?”
„Nu. De fapt, doar am auzit despre el.”, spuse omul.
„Ceea ce vrei sa-mi spui este ceva de bine?”
„Nu, dimpotriva…”
„Deci – a continuat Socrate – vrei sa-mi spui ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat. Cu toate acestea, ceea ce vrei sa-mi spui imi este de folos?”
Omul, putin stanjenit, a ridicat din umeri: „Nu, nu chiar.”
„Atunci, daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici adevarat, nici de bine si nici macar nu-mi este de folos, de ce sa-mi mai spui?!?”

reportaj cu tricksteri

povestea năzdrăvăniile dalilei-cea-vicleană
formidabil, insuportabilul a ajuns la maxim. dictatura califului harun al raşid nu are limite: de curând, acesta a urcat în funcţii de stat răufăcătorii. ba mai mult, ceea ce va oripila, desigur, opinia publică, aceştia au fost făcuţi responsabili chiar cu activităţile cărora înainte li s-au împotrivit. metaforic vorbind, dictatorul a pus lupul paznic la oi.

este cazul lui ahmad-cel-hoţoman şi hassan-cel-pehlivan, "ajunşi de pomină din pricina iscusinţei lor la vicleşuguri şi la pungăşii" (p.60) motivul declarat al acestei fapte este acela că preamăritul - spunem noi, iresponsabilul dictator - calif vrea să tragă profit de pe urma tuturor celor dăruiţi cu vreun dar.

pe fondul acestei tragice stări de lucruri, în capitală, o bătrână deosebit de inteligentă şi i-a luat ca model pe cei doi proaspeţi demnitari şi, din spirit mimetic, a început şi ea cu un comportament asocial. motivaţia pe care ne-a declarat-o a fost aceea că a dorit să atragă atenţia şi să capete de la stăpânul nostru califul huzmeturile şi slujba răposatului soţ. 

întâmplări extraordinar de amuzante, păcăleli de te miri cum i-ar trece prin cap unei bătrâne, totul brodat pe slăbiciunile şi prostia umană - fac din bătrână un revoluţionar, un trickster, un anti-erou.

încheiem exprimându-ne dezavuarea faţă de atitudinea vădit antisemită a autorului acestei poveşti care face dintr-un negustor evreu duşmanul tuturor personajelor: el e prezentat ca vrăjitor, ce refuză să treacă la legea musulmană. se îndeletniceşte cu cabalistica, cifre şi litere algebrice şi alchimistice, ghicit în nisip care aduc răul peste tot în jur.

 ***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 7 (povestea dalilei cea vicleană), editura minerva, bpt, 1986, traducere de haralambie grămescu, 310 pagini

coperta de adrian ionescu

despre alte volume din 1001 de nopţi, am mai scris aici, aici, aici, aici, aici şi aici.

manuscris autograf de marcel proust

la umbra fetelor în floare. asta dacă nu ajungeţi pe la muzeul manuscriselor din paris, ci aici.

al 35-lea an de pe lume...

... mi-a adus o bronşită şi o insomnie.

politicieni livreşti

idei pentru andrei ujică

nicolae ceauşescu  şi academician elena ceauşescu

dinu patriciu, capitalist

sorin ovidiu vântu, mogul

adrian năstase, fost ministru de externe şi prim ministru

adrian năstase, speaker

rom cu rom să ne unim

avem rromi: ce facem cu ei? exista se pare doua solutii opuse: ori ii asimilam in cultura majoritara [dupa modelul francez tot mai in trend acum in Europa] si ii facem români – ori le incurajam diversitatea si obiceiurile atat de pitoresti [dupa sablonul multicultural american].

15 blogari isi baga parerea.

[Eu]

1. dupa ce am citit de curand o carte despre istoria tiganilor, am ajuns sa-i admir pentru permanenta incapatanare de a se adapta civilizatiei europene - tiganii sunt un exemplu de anarhism avant la lettre.

2. cat despre tiganii de azi, inclusiv despre cei din Romania, evident ca militez pentru asimilarea fiecaruia, pe rand. din simplul motiv de bun simt ca, daca vrei sa te respect, respecta si tu aceleasi drepturi ca si mine. iar aici ma gadesc ca intra, alaturi de tigan, si politicianul.

3. as aminti pericolul generalizarilor care imi pute a fascism - tiganii sunt asa si pe dincolo - asa ca prefer sa spun tiganul X e asa si pe dincolo.

[Tloni]

tratand problema fara prejudecati [fasciste sau liberale] raspunsul pare destul de simplu. o cultura nu e o ciorba in care adaugi si scoti ingrediente dupa chef. cultura tiganilor, plina de pitoresc, e din pacate fundamental premoderna [in sens istoric] putin compatibila cu valorile actualului spatiu european. daca ne implicam doar atunci cand tiganii incalca legea, toleram in continuare mecanismele sociale si culturale mai adanci care produc devianta la suprafata. si care, mai ales, ii izoleaza si ii ghetoizeaza ca pe freaks. in cazul tiganilor, multiculturalismul e doar o solutie aroganta comoda: ii inchidem in epoca de piatra si, culmea, ne simtim virtuosi.

inca ceva. refuz termenul "rom". refuz in general remanierile lingvistice edulcorante, noua limba de lemn a pseudointelectualilor americanizati.

[Zum]

trebuie sa stiti de la-nceput: la fel ca la sesiunea despre feminism, eu vorbesc dintr-o bula. am trait intr-o lume aproape ideala, in preajma unor oameni pentru care diferentele de culoare, sex, religie etc. nu au fost niciodata chestiuni arzatoare. simplu si, poate, naiv, omul e om. si il tratezi ca atare. de fapt despre subiectul de azi nici nu pot spune ca am opinii “ferme”, cu atat mai putin solutii. integrati, pastrandu-si obiceiurile [adica?], cred ca toate-s posibile daca uitam de tampenii ca tiganii sunt hoti / nespalati / asculta manele [romanii au si ei din belsug toate aceste calitati]. nu izolezi omul, multumit ca nu-l mai vezi pe langa tine si ca asa isi poate pastra linistit "obiceiurile". nu-l obligi sa faca decat, eventual, ce esti si tu obligat sa faci. Iar educatia, atat de des adusa in discutie, ar trebui aplicata si populatiei majoritare. fiindca iti trebuie mai intai o societate in care sa integrezi. avem asa ceva?

[Utopia]

daca tot se incapataneaza istoria sa ne tina intre tot felul de granite, ar trebui sa punem mana de la mana sa le facem un stat al lor. pe bune fratica, e lipsa de Romaniland pe harta Europei si-i mare pacat fiindca tiganii sunt un popor mult mai putin boring ca suedezii, finlandezii sau altii care au statele lor de o mie de ani si n-au reusit nici pana acum sa scoata niste muzica. am zis.

poate fac o gafa da’ zau asa, i-ar fi cuiva dor de Oltenia?

[Diacritica]

eu zic asa:

sa-i asimilam in acea cultura in care trebuie sa asimilam si majoritatea majoritarilor, si anume cultura spalatului pe dinti si pe cap si prin diverse alte parti esentiale si a alfabetizarii si a respectului fata de lege*.

si sa le lasam in pace côtéu’ pitoresc. daca majoritaru’ vrea sa vina la serviciu cu turu-n vine si cu creasta, tiganu’, pardon, rromu’ de ce sa nu vina cu palarie, fuste-nfoiate si salbe, dupa caz?!

*daca dai teapa la restaurant sau lu' tanti la butic esti fix la fel cu tiganu', pardon, rromu' care fura cupru, chit ca esti corporatist de buricu' targului.

[Tomata]

nu m-a interesat niciodata problema rromilor nici din tara, nici din afara ei. poate si pentru ca n-am avut de-a face cu ei. prea mult. imi amintesc o singura intamplare, care a fost doar neplacuta, nu tragica. asta nu inseamna ca sunt de acord cu toate libertatile pe care si le iau si nu sustin ca ar trebui lasati de capul lor. insa nici nu sunt de acord sa fie marginalizati sau exclusi din societate. urasc discriminarea in toate formele ei si generalizarea ma calca pe nervi in cele mai multe dintre situatii. daca un tigan a omorat o italianca, nu inseamna ca toti sunt criminali si cu atat mai putin inseamna ca tiganii reprezinta Romania. ca sa raspund strict la cele doua variante propuse, o aleg pe cea de-a doua: diversitatea si obiceiurile lor [nu alea proaste, ci traditiile] ar trebui incurajate pentru ca, pana la urma, fac parte dintr-o cultura si un mod de a trai. a incerca sa ii schimbam ar insemna sa le omoram libertatea.

[Voroncas]

nu cred ca suntem pregatiti sa-i asimilam pe rromi, asa cum nici ei nu se straduiesc prea tare sa se integreze. propun ca cei care nu s-au adaptat inca, care nu urmeaza vreo forma de invatamant sau nu lucreaza "pe bune” sa fie plasati intr-un soi de comunitate [statala?] independenta, artificial & experimental creata [eventual guvernata succesiv de cate o tara or smtht si vedem ce se intampla dupa 2-3 generatii. astfel de bule sociale alternative ar trebui incercate si pe o buna parte dintre romani. in fine, nu zic sa dam liber la rasism ca principiu arbitrar, dar nici sa ne amagim cu discursul multicultural fals conciliant. zic ca oamenii, minoritati sau nu, sa-si vada de treaba lor – cam simplu, stiu, pentru o chestiune deloc simpla, dar ma gandesc ca uneori recursul la elementar s-ar putea sa ne dea idei. interesante.

[Adina]

s-au fiert epopei telenoveliste la ceaunu' de celuloid avandu-i in prim plan, gross plan, plan american, plan inclinat si plan de bataie, deci romanu e fascinat de rrom, ii place sa-l vada de la distanta ca pe un exponat de muzeu, ca pe o pictura suprarealista din care nu pricepe mare lucru, dar care ii trezeste asa un zvac, romanu e un voyeurist, adulmeca si imglobeaza ca un burete obiceiurile exotice ale coabitantului insa odata ce acesta intra in sfera lui intima si ii invadeaza proximitatea pac cochilia huaaa hotii, nespalatii, pedofilii, ingratii bla bla, iar inglobarea de la distanta legata cu panglica nu se face, ar mirosi toxic a experiment de lab, asimilarea n-o vrea nici unu nici altu, asimilare cu numele, cu patalama da, poate, ca sa se mai linisteasca gurile spurcate, n-ai cum sa fortezi paradigmele sa se pupe, sunt de acelasi gen si hetero fiecare in parte, nu vad o solutie clara pentru ca ea probabil nici nu trebuie sa existe, unitate iluzorie in diversitate aparenta domne :D

[Khronos]

bine stiut e faptul ca nomazii nostrii tuciurii sunt al doilea grup minoritar ca marime de pe intinsul spatiului Carpato-Danubiano-Pontic. dar, spre deosebire de celelalte grupuri minoritare iese in evidenta printr-o originalitate nativa, de necontestat. problema se pune la modul in care sunt tratati de catre majoritate. iar ca studiu de caz imi sunt oferite doua solutii, prima fiind asimilarea lor in cultura autohtona cu tot ceea ce implica acest lucru sau tratarea lor ca o minoritate separata, de sine statatoare in cadrul populatiei generale cu dreptul la practicarea culturii si a obiceiurilor proprii in voie. as veni cu o a treia solutie si anume o noua evacuare a lor, asemanatoare celei infaptuite de maresalul Antonescu, solutie din pacate inacceptabila pentru standardele secolului XXI intr-un stat membru al Uniunii Europene, dar totusi placuta gandului.

de scurta vreme trei lideri europeni [german, englez, francez] de la carma UE incep sa conteste ideea multiculturalismului invocand motive cu iz nationalist pe buna dreptate. in acelasi mod putem trata si noi problema rromilor de pe teritoriul Romaniei.

[Micawber]

neavand habar ce sa raspund la intrebarea de azi, am incercat sa-mi risipesc un pic ignoranta si am frunzarit cartea lui Yaron Matras, Romani - A Linguistic Introduction, lucrare de referinta in domeniu. cu ocazia asta am aflat, printre altele, ca n-avem niciun motiv sa scriem rrom. niciun motiv, evident, in afara de spaima noastra de romani ca am putea fi confundati cu tiganii, ceea ce se si intampla oricum de multe ori. da, ati citit bine, am scris "tiganii“ pentru ca asa am apucat si pentru ca nu inghit reformele lexicale impuse cu anasana corectitudinii politice. e drept ca unii reprezentanti ai etniei in cauza cer insistent sa li se zica romi pentru ca termenul de tigan ar fi capatat o conotatie profund nefavorabila. asa o fi. dar pana sa facem noi asta, propun ca nemtii sa schimbe termenul pe care il folosesc pentru polonezi, nu de alta, dar in germana expresia "polnische Wirtschaft“ are si ea un sens cat se poate de putin magulitor pentru compatriotii lui Chopin. poftim, am scris deja 780 de caractere din cele 1000 permise si n-am dat un raspuns privind solutia de [ne]integrare a minoritatii tiganesti. am tras eu de timp, dar tot nu stiu ce sa spun. probabil solutia, care o fi ea, presupune multa educatie si costa foarte multi bani. numai sa n-ajunga [pardon!] malaiul la Elena Udrea & co.

[Anton]

RRomania?

o mie de ani Romania a fost nitel insarcinata cu etnogeneza poporului roman. in perioada aceea, datorita ospitalitatii noastre traditionale, am fost mereu in pericolul de a ne gotiza, slaviza, ba chiar si bulgariza. tocmai cand se apropia sorocul nasterii noastre, pericolul de cumanzare a fost mult mare decat cel actual de tiganizare a natiei. insa tot nu s-a produs, desi cumanii erau clasa conducatoare si intemeietoare a statului Muntenia.

un secret: la fel de firesc ca si evolutia limbii noastre, etnogeneza continua. asijderi sirul conspiratiilor mondiale antiromanesti.

[Milf]

incep spunand ca singurul pumn in gura l-am luat de la un tigan. actele mi s-au furat o singura data. tot tiganii. la politie prin cataloagele cu infractori erau 90% tigani. eu cred ca tiganii nu pot fi integrati in nici un mod intr-o societate politically correct cum ne vrea Europa. parafrazand o gluma primita pe ym, sa faci asta e ca si cum ai incerca sa apuci cacatul de capatul curat. o solutie utopica: pe baza unor studii, sa fie luati din familiile nefunctionale social copiii de tigani sub X ani si sa fie crescuti in niste spatii aseptice intru detiganizare. in paralel sa se aplice legea drastic si sa se mai construiasca inca vreo 50 de puscarii. Elvetia, in urma nu cu foarte multi ani, a avut un program de sterilizare a tigancilor, dar na, Elvetia nu-i Romania. exista si tigani care-mi plac: aia care canta la televizor, in calculator sau prin baruri. mi-a mai placut o tiganca din emisiunea Schimb de Mame. cam atat!

[Veone]

Endlösung? ntz, mai intai Anfanglösung

relativ recent am avut o revelatie: noi, romanii, nu suntem latini. si nici macar slavi, sa zici ca avem demnitatea stupefianta a sarbilor sau sufletul romantico-alcoolic al rusilor. ba mai rau, nu suntem nici europeni. adevarul este ca suntem un fel de albanezi, de arabi, oricum ceva oriental, niste turcaleti crestini care traiesc in Europa, dar in sinea lor raman asiatici. dovezi: purtam papuci [vanzatoarele in magazine, muncitorii pe santier, lumea buna vara pe bulevard], dam tzepe, muzica de suflet este arabeasca, indiana, tiganeasca, manele. fiind orientali, suntem mai apropiati sufleteste de tigani, cum si arabii aduc mai mult a indieni decat a norvegieni. asa ca rromii mi se par cea mai mica problema a noastra, gen comisarul Moldovan, in Un comisar acuza, suparat ca aia 40 de legionari care trageau in el pe deal la Plumbuita i-au zgariat alunitza cancerigena! noi nu putem sa rezolvam problema tiganilor pana cand nu rezolvam problema noastra. noi, astia din Micul Istanbul.

[Capricornk13]

sa fim sinceri: tiganii au fost pentru noi toti un cosmar – pentru mine, crescuta in “selectul” cartier bucurestean Pantelimon, erau o amenintare foarte concreta in copilarie si adolescenta: trebuia sa fug de gastile lor in drum spre scoala sau in parc, sa suport cuvinte obscene carora nici nu le banuiam intelesul. erau agresivi si periculosi. nu cred ca solutia e sa-i “integram” fortat in populatia majoritara [au incercat comunistii, n-a mers]. nici sa le incurajam “multiculturalist” diferentierea, fiindca nu avem parghii pentru asa ceva. cred ca o posibila solutie [cu rezultate exclusiv pe termen lung] ar fi sa dezvoltam institutii ale socitetatii civile care sa se ocupe de problemele lor specifice: incurajarea educatiei, crearea de locuri de munca pe placul lor. ar trebui sa consultam membri ai comunitatii atunci cand se pregatesc astfel de proiecte si sa-i implicam in derularea lor. sunt foarte sceptica in privinta posibilitatilor economice ale Romaniei, insa, de a face asa ceva.

[Zamo.ca]

categoria “romi” numara in blogul meu 23 de articole. asta-i pentru mine un prilej de a trage niste concluzii si a scrie niste idei pe care – sper! – sa nu le mai repet.

1. tiganii traiesc putin si oarecum murdar, dar sunt liberi – de asta si sunt atat de urati si dispretuiti.

2. stirile reflecta partea negativa a realitatii lor, in timp ce filmele lui Kusturica, Satra etc reflecta partea pozitiva; adevarul, in masura in care exista – de fapt nu exista.

3. am impresia ca traiul intr-o satra are echivalente cu societatea civilizata, echivalente pe care le negam si le respingem.

4. nu avem dreptul sa-i Prigonim cu legi care sa le impuna cum sa-si zica, tot astfel cum nici italienii nu ne pot Berlusconi cu legi care sa ne opreasca sa ne zicem romani.

5. Europa e condusa de eroii cantecului “don’t want no short, short men”. Sarco, Putin si Berlusconi sunt curvari si nationalisti fiindca altfel nu i-ar baga nimeni in seama.

6. de cate ori se discuta tiganii fiecare se simte obligat sa povesteasca ce a patit el. astfel de “experiente”, chiar adevarate si neimbogatite fiind, isi au locul la sedinta de psihoterapie sau intr-un jurnal personal. intr-o discutie rationala sunt nule.