„principele“ de niccolò machiavelli

niccolò machiavelli

 principele

(il principe)

ed. minerva, buc., 1995, col. bpt, ed. II

traducere de nicolae luca

 142 pagini broșate

coperta de dumitru verdeș

ce e, de fapt, politica?

în ciuda celor care mai cred că politica e ceva care duce la eradicarea sărăciei, la ajutoare sociale pentru săraci sau la lupi și miei îmbrățișați - cartea lui niccolò machiavelli îi aduce cu picioarele pe pământ.

politica înseamnă exercitarea puterii asupra unei comunități de oameni, care acceptă sau nu pe cei care-i conduc.

în jurul acestei definiții se-nvârte cărțulia geniului florentin, care înfige pentru prima oară sula raționalului în broderia de borangic a visătorilor utopici, ce-așteptau o împărăție a lui dumnezeu pe pământ cu îngerași și fecioare despletite.

surprinzător, și la noi, din păcate și-n mediul intelectual, politica e-nțeleasă nu diferit ca-n evul mediu - unii așteaptă vreun mesia, alții haiducie (luarea de la bogați și darea la săraci), alții dejucarea de comploturi oculte zeitgeist-iste cu finaluri apocaliptice.


liniuța de realism a lui niccolò machiavelli

cartea lui machiavelli e un hat trick scos după câteva luni, în 1513, drept pleașcă principelui lorenzo al II-lea de medici, ca acesta să-și miște curul pentru-a unifica italia - cu state puternice și frumoase, dar caftite și cucerite de fiecare dată între ele, ori de franceji sau engleji. (desigur că lorenzo nu va face nici o brânză, însă fiica sa va reuși să facă una puturoasă, în stil franțuz, devenind regina franței - caterina de medici - unul dintre cele mai puternici oameni ai lumii timpului său).

soluția lui machiavelli se rezumă la cunoașterea realității concrete (realtà effettuale) și a comportamentului oamenilor - acestea două sunt singurele metode de a reuși în politică.

capitolele, intitulate în latinește, cuprind teme referitoare la cum să..., pe raționamentl:

• lucrurile stau așa 
• principele trebuie să facă așa - și aici e descrisă tehnica/regula
• exemple negative: uite cum au greșit unii, nerespectând tehnica
• exemple pozitive: uite cum au reușit alții, respectând tehnica

viziunea lui machiavelli asupra conducerii nu se bazează pe pe principii morale (există oare principii sau moralitate în politică??), ci pe tactici și strategii raționale, care să compenseze „soarta (fortuna)“ și „vremurile“ - noțiuni mentale fetiș ale evului mediu. asemeni lui sun tzî (un modern avant la lettre), machiavelli renunță la religiosul antic și medieval și introduce raționalul modern: Mi s-a părut mai potrivit să mă îndrept spre adevărul concret al faptelor (verità effettuale) decât spre simpla lor închipuire. Căci mulți și-au imaginat republici și principate care nu s-au văzut vreodată și pe care nimeni nu le-a cunoscut să fi existat în realitate. (p. 79)

coperta unei ediții franțuzești

iată câteva idei machiavelice:

• sunt 2 feluri de principate: unele ereditare (conduse de dinastii), altele noi, cu conducători noi. ultimele se împart în cele care au o nobilime ereditară și cele care au o autoritate nouă, din slujitori puși de conducătorul cel nou. ultima situație e favorabilă pe termen lung. 
• 
  
• ocuparea militară a unei țări are succes, dacă este sprijinită din interior, iar o conducere lungă presupune neschimbarea legilor și neînrăutărțirea dărilor (p. 9) de asemenea, conducătorul trebuie să nu conducă de departe, ci să se mute în țara cucerită. sau, și mai bine, să trimită coloniști și să sprijine popoarele vecine.
• 
  
• conducerea statelor cucerite se face astfel: a) fie îi distrugi pe toți; b) te așezi acolo; c) îi lași în pace, dar iei o parte din venit și pui o administrație restrânsă, să ți le ții prietene. a) & b) sunt de cel mai mare succes
• 
  
• soarta te poate face principe cu ușurință, însă nu-ți păstrează și puterea
• 
  
• dacă e să faci cruzimi, remeditează-le bine, fă-le o singură dată pe toate, apoi recâștigă oamenii și fă fapte bune; faptele bune trebuie făcute încet, ca oamenii să le simtă gustul timp îndelungat (p. 47)
• 
  
• pentru că oamenii nu vor a fi conduși și asupriți, iar cei puternici vor s-o conducă și s-o asuprească. din acest conflict vine: a) principatul; b) libertatea; c) dezordinea. 
• 
  
• trebuie ocolite trupele de mercenari, și aleasă armata din popor; principele în război trebuie să meargă el personal și să se pună în fruntea trupelor. o armată bună înseamnă aliați buni
• 
  
• odată cucerirea făcută, trebuie dezarmați și aliații, și cei cuceriți, și menținută doar propria armată
• 
  
• pregătirea pentru război pe timp de pace este vânătoarea
• 
  
• de dragul statului, principele trebuie să-și asume și fapte rele: Să nu-i pese dacă va săvârși acele păcate fără de care i-ar fi greu să salveze statul (p.80) 
• 
  
• pentru a evita comploturile, trebuie să nu te faci urât - că mereu cel ce uneltește crede că-i va mulțumi pe ceilalți
• 
  
• cele mai dese greșeli sunt acelea ce țin de alegerea oamenilor. 

iată și câteva citate:

Pe oameni ori trebuie să-i amăgești, ori să-i nimicești de tot, întrucât ei se răzbună pentru cel mai neînsemnat rău, nefiind, în schimb, în stare s-o facă pentru altele mai grave. (p.11)

De război nu ai cum scăpa, ci doar îl poți amâna spre paguba ta. (p. 17)

Zicându-mi cardinalul de rouen că italienii nu se pricep la războaie, eu i-am răspuns că francezii nu se pricep la politică. (p. 18)

Firea omului e schimbătoare. E mai ușor e să-l convingi de ceva, dar mai greu e să-l ții în această convingere. de aceea e bine ca totul să fie rânduit în așa fel, încât, atunci când oamenii n-o să mai creadă, să fie posibil să-i obligi s-o facă. (p. 29)

Idealul poporului e mult mai drept decât al celor puternici. (p. 49)

Poporul nu cere altceva decât să nu fie asuprit. (p.50)

Un principe are nevoie de prietenia poporului, pentru că altfel, în vremuri vitrege, nu va găsi scăpare. (p.50)

Un principe nu trebuie să aibă nici un țel, nici un alt gând, nici o altă grijă decât cea a artei războiului, a organizării și a disciplinei cerute de acesta. Căci este singura artă care se cuvine să fie cunoscută de cel care comandă. (p.75)

E mai sigur să fii temut, decât iubit. Principele trebuie să se facă temut în așa fel încât, dacă nu-și câștigă dragostea supușilor, cel puțin să le evite ura. (p. 86)

Omul uită mai curând moartea propriului tată decât pierderea averii. (p. 87)

Există două feluri de a lupta: unul care se sprijină pe legi, celălalt, pe forță. Primul e propriu oamenilor, al doilea, animalelor. Dar fiindcă deseori cel dintâi nu ajunge, e bine să ne folosim și de al doilea. (p.89)

Faptele oamenilor și, mai cu seamă cele ale principilor pentru care nu există un judecător suprem care să le judece, trebuie privite numai prin prisma scopului. Prin urmare, e necesar ca un principe să facă în așa fel încât să învingă și să-și păstreze statul. (p. 91)

Cea mai bună fortăreață care poate exista este aceea de a nu fi urât de popor. (p. 110)

Oamenii se vor dovedi totdeauna răi, numai dacă o nevoie oarecare nu-i va preschimba în bine. (p. 121)

Oamenii sunt mai degrabă cuceriți de lucrurile prezente decât de cele trecute și când află ceva bun în cele prezente , se bucură de aceasta și nu mai caută nimic altceva. (p. 122)

Fericit e cel care se pricepe să se dea după vremuri și nefericit cel care nu se pricepe. (p. 126)

E mai bine să fii violent decât prevăzător, întrucât soarta e ca și femeia: dacă ții să o stăpânești, trebuie să o bați și să o contrazici. (p.128)


cuvânt înapoi despre ediție:

traducerea italienistului nicolae luca este, din câte știu, ultima traducere în românește, posterioară celei din 1960, a ninei façon, reluată de editura humanitas în ediția bilingvă din colecția „biblioteca italiană“.

apărută în ediția poche a bibliotecii pentru toți de la minerva, traducerea lui nicolae luca este foarte bună, accesibilă, deloc arhaizantă sau înfrumusețată „estetic“.
păcat că fonturile puchinoase ale ediției fac lectura dificilă.

niccolò machiavelli

„cina“ de herman koch

herman koch

 cina

 (het diner)

editura polirom, iași, 2015

traducere de gh. nicolaescu

297 pagini broșate

coperta de carmen parii

o cină cât o viață sau olandezo psycho

- Nu știu. Uneori îmi trec prin cap niște lucruri... Și-atunci nu știu dacă e permis să te gândești la asemenea lucruri. (p.257)

talentul scriitorul olandez este că sub pretextul unei cine de câteva ore, reușește ca pe 300 de pagini să zgârie viața luxoasă și glamoroasă a civilizației vest-europene.

două cupluri iau cina într-un restaurant de lux, gen dorsia. aici, dincolo de felurile hisminplistice de mâncare, tensiuni psihologice zbârnâie în capul tuturor. mai ales în capul povestitorului, paul lohman, care-și scotocește viața aparent fericită, dar care ascunde o carieră ratată, depresie, dar mai ales un fiu minor criminal.

ce faci dacă afli că fi-tu a comis o crimă? dacă ești student la filozofie, ai zice că trebuie să-l trimiți undeva să ispășească. dar dacă ești părinte, îl acoperi și-l ții acasă.

„geniul“ cărții constă în aparenta „normalitate“ a discursului, „firescul“ temelor. dar, dacă te gândești cu atenție, totul este de fapt cu curu-n sus: căsnicia e bazată pe o complicitate născută din comoditatea vieții în doi, crimele se ascund, nevinovații sunt nevinovați și cei vinovați, inocenți; vechile sentimente umane sunt spălate de răceala rațiunii, și de înghețul sentimentelor.

și culmea e că, parcurgând cartea, ești tentat să fii de acord cu „normalitatea“ acestei anormalități, ca-ntr-un articol de ziar (căci autorul scrie rece, „obiectiv“). dar dacă te gândești bine și-ți exciți un pic conștiința, descoperi monstruozitatea „civilizației“.

coperta ediției originale (2009)

cina nu este de fapt o cină, ci un spectacol al dezaxării umane. și excelentă metaforă a lui heman koch acesta.

ps. bucuros că se traduc literaturi „necunoscute“, cum e cea olandeză. e meritul și a lui gheorghe nicolaescu, unul din cei mai prolifici tălmăcitori din olandeză/neerlandeză.

alte impresii despre carte: răzvan van firescu, gabriel, foxy, lorellei, semne bune.
iată și trailerul filmului olandez, imdb:

„trei piese utopice“ de aristofan

aristofan

 trei comedii utopice (lysistrata.

 adunarea femeilor. păsările)

 (Λυσιστράτη. Ἐκκλησιάζουσαι.

Ὄρνιθες )

editura vitruviu, bucurești, 2010

 traducere de alexandru miran

 258 de pagini broșate

 autorul copertei neprecizat

lysistrata

lysistrata este o femeie ateniană care organizează împreună cu nevestele din celelalte state un complot împotriva bărbaților lor, de fapt împotriva poftei lor desfrânate de-a organiza războaie unii cu alții. femeile părăsesc astfel cuibul conjugal și se retrag în temple, ținând post de sex.

vă dați seama cât e de greu, no sex no life, avem și câteva trădătoare care, sub pretextul treburilor casnice, vor să-și „vadă“ bărbații. nu mai spun de bărbați, care merg toată ziua cu penișii sculați, căutând „șiștare“ în care să și-i potolească, evident că nimeni nu poate sta stătut atâta timp, așa că bărbații renunță la războaie și se acuplează iarăși cu nevestele. totul într-un party apoteotic. căci treaz nu spui adevarul.

sunt multe poante erotice, cu aluzii la disperarea sexuală a protagoniștilor. și, de asemenea, multe „feminisme“, de fapt surse de umor, căci femei care să se implice - printr-o așa acțiune - în viața politică a cetății era ceva hilar, știut fiind statutul social al femeilor aproape inexistent la greci, în afara celui de procreere și a celui sacru.

despre alte piese (postmoderne) ale lui aristofan am scris aici.

ilustrație de norman lindsay, sursa

adunarea femeilor

piesa este mult mai „politică“ decât precedenta. femeile se deghizează în bărbați și participă la adunarea cetății și legiferează „o lume mai bună“, căci hotărârile pe care le iau bărbații când pui în cumpănă ce au făcut, îți par isprăvi de oameni beți și de smintiți (p. 83). ideile lor sunt, în mare, două:

1. Toți să-și pună averea-n comun și să aibă parte cu toții de-același trai. (p.103)
2. Orice bărbat va putea să se culce cu orice femeie, făcându-le slobod copii. Balcâzele, cârnele, vor zăbori lângă cele splendide, iar cel ce poftește una cu nuri, va mulțumi mai întâi o urâtă. (p.105)

cu alte cuvinte, punerea în comun a averii - comunismul - și liberalizarea sexului, prin care și urâtaniile și babornițele se vor bucura, și ele, de sex:

Vom da din belșug tuturor de toate,
încât fiecare, băut, se va-ntoarce-acasă
purtând cunună pe cap și faclă în mână.
Și iată, femeile, pe la răspântii,
ieși-vor în fața chefliilor și le vor spune:
„La noi lâncezește o mândră copilă.“
Și alta, de sus, din balcon va striga:
„La mine suspină o fată
nespus de frumoasă și albă.
Dar înainte de ea
trebuie-ntâi să te culci cu mine.“
Celor mai zdraveni, flăcăi și bărbați, 
în alai urmărindu-i, le vor zice urâtele:
„Degeaba, unde zoriți?
cu nimic nu v-alegeți acolo,
E lege pentru frumoase:
mai întâi să le facă hatârul
celor cârni și boccii.
Și-n răstimpul acesta, voi,
apucându-vă ramul cu două smochine,
veți altepta înaintea porții
și vă veți mulțumi cu voi înșivă“. (p.111)

ilustrație de pablo picasso la lysistrata, sursa

evident că totul de duce dracu', unii oameni nu vor să dea (cine-i prostul să-și dea avutul, când ar puea să-l primească pe-al altora mai întâi?), ci doar să primească, iar ăia îndrăgostiți de frumos nu vor să aibă mai întâi de-a face cu urâtul (odată obosiți cu ruinele, cine mai poate s-o facă cu bunăciunea?).

piesa se termină, la fel ca precedenta, într-un party apoteotic.
probabil că spectatorii, plecați de la piesă, mergeau să se-nfrupte cu de toate.


păsările

citită a doua oară - prima oară în volumul despre care am scris aici - mi s-a părut cea mai poetică piesă a lui aristofan. este o mare metaforă, în care păsările iau locul zeilor.

Iar noi nu ne vom duce nici la Delphi, nici la zeul Amon, ca să le jertfim, ci printre tufe și măslini sălbatici, stând în picioare, cu boabe de grâu în mâini, ne vom ruga și brațele vom înălța, cerând s-avem pururi parte de bine, și ruga noastră va fi împlinită în schimbul câtorva grăunțe pe care la vom risipi <în aer>. (p.179)

dincolo că actorii purtau măști de păsări, dincolo de legendele mitice despre păsări, despre amestecul păsărilor în treburile zeilor olimpieni (fulgerul lui zeus e înaripat, hermes are la picioare aripi etc.) - totul are la bază scenariul în care sacrul, întreaga religie greacă, se relativizează ironic.

astfel, aristofan are tupeul să creeze chiar o theogonie ornitologică, în locul celei „oficiale“.

         Nimic nu-i mai plăcut, mai dulce, decât să fii înzestrat cu aripi.
         Astfel, închipuiți-vă că unul din noi, spectatorii, ați fi aripați, dacă unul din voi ar fi ros de foame, și i s-ar fi lehămisit de coruri tragice, s-ar duce în zbor și-ar prânzi cu ai săi, pe urmă, cu gușa umplută, s-ar întoarce în zbor la noi.
         De se găsește printre voi un Patrokleides, zorit să ajungă la busă, în loc să asude sub mantia lui, s-ar înălța în văzduh și, după ce-ar slobozi un șir de vânturi, s-ar întoarce în zbor acasă.
         La fel, dacă vreunul din voi ar avea înțelegere cu o femeie, și ar vedea că s-ntoarce  bărbatul aceleia, s-ar înălța printre nori, bătând din aripi, și după ce ar isprăvi întâlnirea de dragoste, s-ar întoarce bătând din aripi acasă.
         Vedeți, a fi înaripat nu e un fleac. (pp. 185)

în cele din urmă, izbucnește chiar un adevărat război între zeii din olimp și păsări, în care primii vor să le-nlăture pe uzurpatoare. totul se termină cu un compromis, evident, iar zeus rămâne cel suprem.

aristofan nu este un revoluționar.
ci aristofan este un tip care, prin râs și ironie, pune probleme importante ale oamenilor lumii sale.
geniul său este unic, și nu e reluat de prea mulți, poate cehov sau hašek îl reîncarnează.

„teatru“ de sofocle

sofocle

 aias. trahinienele. electra.

filoctet. oedip rege.

oedip la colonos. antigona

edit. pt. liter. univers., buc., 1969

 traducere de george forino

502 pagini broșate

autorul copertei neprecizat

piesele tebane 

dincolo de faptul tragic ca atare, la sofocle mai sunt prezente două elemente:

1. poeticul - mi se pare ca sofocle are o poezie mai elaborată decât eschil (probabil și traducerea ritmată a lui george fotino - traducător al operei complete sofocliene - are aici un merit)
2. un mod Aristocratic de a suporta suferința, în cazul antigonei, de pildă, prin sinucidere. căci, în cazul ei, principiile - încarnate în poruncile zeilor - sunt mai presus de poruncile (mai ales tiranice) ale puterii contingente. 

mi s-a mai părut interesantă legătura dintre privat (problemele personale ale eroilor), public (puterea politică și viața cetății) și religie (zeii și ritualurile).

de pildă, în oedip rege, amenințarea cu ciumă a cetății teba e „cauzată“ de omorul ascuns al regelui oedip. deși acesta e descoperit, cetatea teba va mai suferi, cei doi fii ai lui oedip se vor război între ei (în oedip la colonos și antigona) și vor muri amândoi (întâmplare povestită și la eschil, în cei șapte contra thebei). până la urmă, dintre copiii lui oedip va rămâne doar ismena, de restul neamului se va alege praful.


aias

o piesă ciudată, metaforă despre ravagiile pe care războiul le face în mintea unor oameni, în cazul de față viteazul argian aias. în timpul luptei din troia, acesta se oftică pentru ingratitudinea tovarășilor săi atrizi care nu-i dau armele defunctului ahile lui, ci lui odiseu/ulise. așa încât, razna la cap, dorește să se răzbune și sare la omor, dar în loc de dușmani, zeița atena pe ochii-i rătăciți îi împânzește năluci, așa încât nebunul, în loc de oameni, omoară niște vaci.
când vede că și până și zeii fac mișto de el, se sinucide.

restul nu-i prea grozav, seamănă cu antigona - fra-su mortului dorește să-l îngroape, dar trufașii atrizi o interzic, să se dea jmekeri.
așa că intervine vicleanul odiseu (feblețea atenei) și rezolvă.

trahinienele

este despre finalul tragic al lui herakles. nevastă-sa, deianira e geloasă pe o tinerică aleasă de eros drept aventură pentru herakles. zice deianira:

                            ... Vreo vină soțului 
Să-i fac eu azi că-a fost de Eros săgetat?
Nebună-ar fi să fiu! Sau s-o învinuiesc 
Pe-această tânără? Dar ce rău mi-a făcut? (pp.86-87)

doar că-i dă o cămașă unsă cu o licoare anti-curvăsărie. doar că licoarea i-o oferise tocmai o victimă a lui herakles, centaurul nessus. proasta, deci, va fi instrumentul de peste ani a răzbunării unei victime.

Din val l-a și izbit; prin păr, lui sângele-i
S-a scurs învălmășit cu creierii albicioși.
Ah! Ce-a țipat norodul îngrozit... (p.98)

un adevărat scenariu horror pățește herakles de la nevastă-sa. dar și de la propriul tată, zeus, ce i-a păscut o așa soartă durereoasă.

Șirag de amaruri cumplite. Dar toate
Purces-au de sus, de la Zeus! (p. 118)

filoctet

nu e o piesă ce mi-a plăcut. filoctet și-a luat-o de la atrizi, ca aias. doar că ăștia mai au nevoie de el. așa că-l trimit pe fiul lui ahile, pe neoptolem, să-l păcălească și să-i fure arcul lui herakles. doar că tinerelului i se trezește conștiința și ezită.

e nevoie de fantoma lui herakles care să-l convingă pe filoctet să se ducă dracu' la troia și să termine odată cu războiul. ceea ce se dovedește că toate aolelile lui filoctet cu durerile de picior și cu lăsatul singur pe o insulă pustie e mai mult teatru (sic!).

Sărmanul, sărmanul de mine! De chinuri
Și-amaruri zdrobit mă voi stinge
Departe de oameni, în scorbura-aceasta,
Vai mie! Să-mi caut azi hrana,
Așa cum făceam odinioară, când repezi
Săgeți azvârleam eu cu mâna-mi
Vânjoasă, eu n-am să mai fiu vreodată
În stare. (p. 243)

filoctet amenință pe odiseu, desen de jacques reattu (1760-1833), sursa 

oedip rege - o piesă polițistă

tragedia e mai mult o piesă polițistă, în care oedip (oidypous înseamnă picior umflat), rege bengos al cetății teba, vrea să descopere cine e criminalul care l-a ucis pe regele laios, căruia el i-a moștenit cetatea și nevasta.

criminalul va fi el, dar asta va descoperi treptat-treptat, și noi alături de el, până la punctul culminant când își scoate singur ochii, cu un ac de pafta (întotdeauna m-am întrebat de ce și-a scos ochii și nu, bunăoară, și-a tăiat mâinile?) azi, să te culci cu propria mamă înseamnă incest, milf, în orice caz o perversiune plăcută, atunci ea era suprema rușine, și o-ncrengătură genealogică ce te ia de cap:

Și-așa, pe lume ai adus părinți care sunt
Și frați cu-i lor copii, copii care sunt și frați
Cu tatăl lor, femei ce și neveste-au fost, 
Și mame-aceluiași bărbat... Mai mari rușini
Nici s-au văzut pe-acest pământ. (p.329)

așa că regele puternic ajunge orb și auto-izgonit în lume. cu alte cuvinte, se duce dracului. morala e cea a lui solon: nu poți zice despre un om dacă a fost sau nu fericit decât după ce-a murit.


oedip la colonos și dispariția sa misterioasă

o piesă cam ciudată. cam dislike.
chestia mișto a fost numai scena în care oedip dispare dintr-o dată, pf! fie în vreo peșteră, fie printr-o deschizătură în pământ, în lumea de dincolo. un loc secret, știut numai de regele atenei, teseu:

Că n-a pierit prin trăsnetul
Lui Zeus; nici vijelii nu s-au pornit pe mări
Să-l fi răpit. Vrun zeu l-a luat, ori s-a deschis 
Pământu-n fața lui și l-a-nghițit; cruțat
De suferințe-a fost; și-așa, el nejălind,
Nici chinuit de boli, s-a dus - e uimitor - 
Cum nimeni nu s-a dus. Veți crede că-s smintit. (p.414)

antigona

evident că cea mai bună piesă este vestita antigona, după numele fecioarei care, împiedicată de unchiul ei, creon, să-și îngroape unul din frați, pe polinike, se spânzură. este un duel între unchi, ai cărui mușchi vrea să-l lase pe nepotul nesuferit să putrezească - și nepoată, care nu poate să-și calce datoria zeiască de soră. puterea profană va birui, însă conștiința va „râde“ la urmă. e drept că în împărăția subpământeană a lui hades și a persefonei.

mesajul piesei este nu fiți nesăbuiți! 

CORIFEUL:
Ah, chibzuința-i har zeiesc... Și cel
Cui soarta va fi dat-o-n dar va fi
Găsit și taina fericirii... Dar
Acei trufași ce-or înfrunta pe zei
Vor fi cumplit loviți... Și-abia atunci
Vor învăța a fi-nțelepți... târziu, 
Târziu...când bătrânețea i-a ajuns. (p.480)

antigona la corpul lui polinike, pictura de nikiphoros lytras (1865), sursa 

antigona consolatoare, pictura de giorgio de chirico (1973) sursa

„orestia“ de eschil

eschil

orestia (agamemnon.
hoeforele. eumenidele)

 editura univers, bucurești, 1979

 traducere de alexandru miran

 222 pag. broșate

 coperta vasile socoliuc

agamemnon - cel ucis de nevastă în baie

după 10 ani de război troian, agamemnon, după ce a cucerit bogata cetate troia, se-ntoarce acasă.

criminala clitemnestra
prefăcându-se că nu mai putuse de dorul lui, nevastă-sa, clitemnestra, îl întâmpină pe covor roșu. dar ea e sora curviștinei elena care-a provocat războiul, și n-are scrupule, așa că-l omoară pe agamemnon în cadă, la prima baie, în mod sadic. o omoară și pe una dintre amantele pe care învingătorul și-o adusese cu el, pe prorocița blestemată să nu fie crezută, casandra. iată, criminala sadică, cum povestește isprava:

CLITEMNESTRA
Atunci, zăcând, el își dă duhul, iar sângele, țâșnind din rănile străpunse, mă împroașcă, picături întunecate, nu mai puțin plăcute pentru mine, decât e roua sclipitoare, dar dumnezeiesc, pentru semințele din muguri. (p.79)

iaca și amantul
aflăm apoi că în vremea asta, cât timp bărba-su se războia departe, ea și-a tras amant, pe vărul mai laș al soțului, egist. nu era el prea bun la războaie - căci n-a plecat la troia - însă era expert, se pare, în sexul cu femeia altuia iar mai apoi convingerea ei să-l omoare.

uciderea lui agamemnon, desenatorul grec nu citise piesa, căci în locul clitemnestrei, el îl pune pe egist

ceea ce corul bătrânilor cetății îi reproșează:

    Ești o muiere! Ai rămas acasă, pândind să se
întoarcă luptătorii din război!
    Ai pângărit culcușul unui bărbat de seamă, ai pus
la cale moartea maimarelui oștirii! (p.89)

oare merita războinicul agamemnon să fie ucis de nevastă-sa în baie, după 10 de ani de lupte cu troienii?
- ucigașa zice că da, pentru că și-a jertfit fiica, pe ifigenia, înainte de plecarea la război.
- amantul ucigașei zice că da, pentru că tatăl lui agamemnon i i-a servit tatălui lui egist, la masă, pe propriii copii la dejun, așa că blestemat să fie!

Va dăinui o lege, cât Zeus va dăinui pe tron:
„Vinovatului pedeapsă!“ (p.86)

hoeforele

a doua piesă e cea mai slabă din trilogie. are două părți principale:
1) una în care cei doi copii orfani de tată - oreste și electra - își plâng peste ani tatăl
2) oreste, fiul ucisului agamemnon, îndemnat de oracolul din delphi, își ucide mama și pe amantul acestuia, egist.
nimic spectaculos.

eumenidele - cea mai mișto piesă a lui eschil

fără îndoială, mai abitir decât prometeu înlănțuit, eumenidele (binevoitoarele) este cea mai șmecheră din piesele lui eschil.
de ce?

cine erau eriniile? 
pentru că personajele sunt eriniile (furiile la romani), care pornesc după ucigașul de mamă, oreste, să-l înnebunească de cap, ca pedeapsă pentru matricid.

eriniile sunt personaje horror, care fac parte din zeitățile vechi, născute (potrivit theogoniei lui hesiod) din picăturile de sânge scurse în gaia, de la castrarea lui uranos.
sunt ființe înaripate, cu șerpi împletiți în păr sau în mâini și au în mâini torțe sau bice.
au lăcaș în erebos sau în tartaros.

Născute pentru rele, hălăduiesc în umbra din care
se împărtășește răul și sub pământ, în Tartaros, 
de oameni urgisite și de zeii din Olimp. (p.151)

rolul eriniilor este de a-i pedepsi pe oameni: pe prorocii care prevestesc prea mult, dar mai ales pe criminali, care zdruncină echilibrul omenirii și care trebuie să purifice prin canoane, dacă nu înnebunește.

cum le „rezolvă“ atena pe erinii și le face blânde?
ele nu se supun zeilor, nici chiar lui zeus, și se iau în gură chiar cu apolo sau cu atena. doar că șmechera atena le transformă din răuvoitoare în binevoitoare, care-i binecuvântează pe greci. astfel, folosindu-se de unealta tribunalului areopagilor, soarta lui oreste este luată din mâna eriniilor (a blestemului crimei) și dată pe mâna oamenilor.

judecata lui oreste, între apolo și atena

este o acțiune de îmblânzire a stihiilor originare, a schimbării legilor talionului în legile jurisprudenței. iar oreste este prilejul oportun.

nu mai spun despre prezența în piesă a templului de la delphi, centrul lumii elene, unde preoteasa pythia, muritoarea care ședea deasupra crăpăturii din pământ care emana aburi, și care profețea destinele elenilor, se sperie ea însăși de erinii.

oreste la delphi, între atena și apolo, cu eriniile dormind

iată ce spun eriniile despre dreapta măsură:
- Nici anarhie, nici puteri despotice, iată măsura. (p.180)
- Neîngrădit de teamă, care muritor mai știe să rămână drept? (p. 180)
- Nu te-nvoi să-ți petreci în
  orânduire anarhică viață,
  dar nici sub noime despotice,
  Cumpănește în toată măsura,
  așa-i rânduiala divină
  împotriva puterii cu toane. (p.171)
- Cel care, singur, fără să fie silit, 
  se poartă cu dreptate, 
  va dobândi fericirea;
  el nu va pieri niciodată cu totul,
  În schimb, răzvrătitul obraznic,
  care a strâns, împotriva dreptății,
  de-a valma, atâtea grămezi
  de comori ticăloase, 
  fără-ndoială, va fi nevoit
  să-și coboare pânza, cu vremea, 
  când va sta îngrozit
  lângă verga corăbiei ruptă. (p.172)

dincolo de acțiunea plină de personaje mitologice și de zei, eschil pune niște probleme. este, dincolo de poet, un filozof care aduce în mintea spectatorilor idei și probleme ce țin de viața oamenilor în genere și de cea de zi cu zi.

„rugătoarele. perșii. șapte contra thebei. prometeu înlănțuit“ de eschil

eschil 

rugătoarele. perșii. 

cei șapte contra thebei. 

prometeu înlănțuit 

editura univers, bucurești, 1982, 

traducere de alexandru miran

 286 pag. broșate 

coperta vasile socoliuc

mai citește cineva piesele lui eschil? mai ales că atunci, mii de ani înainte, mai toată piesa era cântată (autorii dramatici erau și compozitori) - și ce ar însemna textele oratoriului de bach fără partitura muzicală?
să mai amintim, de asemenea, și desfășurarea piesei, cu corul său mulțime, pe care eschil l-a făcut „actor“, implicându-l în tragedie și nu comentator de pe margine, cum fusese până atunci.

rugătoarele
cincizeci de muieri egiptene, fiicele lui danaos, sunt „ursite“ să se mărite cu verii lor tuciurii. lor le e scârbă, așa c-o rup pe mare până ajung pe țărmul helladei, mai precis în argolida, unde șef este pelasgos. tot văitându-se în cor, că vai! că oh!, ele ajung la templu și solicită în numele lui zeus, protecție ca suplicante (rugătoare). ceea ce și primesc. iar când tuciuriii vin disperați după ele, pavăză le stă rezistența băștinașilor argolizi (nimeni nu refuză o femeie, darmite cinciezeci!).

genial este că aproape nu există acțiune, parcă e o piesă de beckett, scena e formată dintr-un gorgan, pe care actorii ba urcă, ba coboară (asta când nu ies din scenă).

uimitoare este religiozitatea piesei, în care sunt adunați sodom de zei, ceea ce dă piesei caracter sacru. la mijloc, stă mitul lui io, tipa sedusă de zeus, transformată apoi în vacă fugară în egipt. de unde „rudenia“ dintre greci și egipteni.

tonul rugătoarelor este unul negativist, plângăreț, contestatar, ele se opun bunului mers al lumii (căsătoria), sunt un fel de feministe avant la lettre, și așa ele atrag hybrisul, și nenorocirea, așa cum se va întâmpla în celelalte piese pierdute ale trilogiei.

                 Să scape urmașele 
                 mamei slăvite 
                 de-a împărți cu bărbații culcușul,
                 scutite să fie de nuntă
                 și de-mblânzire! (p.36)
                 Privește spre noi, rugătoarele,
                 fugare gonind pretutindeni, așa cum aleargă juninca vânată de lup,
                 sărind sub perete de stânci să-și afle scăpare,
                 și-i spune, mugind, 
                 păstorului caznele sale. (p.48)

• nu încape nici o dezlegare fără suferință (p.53) este mesajul piesei (dar și cel tragic, al lui eschil), iar cele cincizeci vor atrage suferința multora.
• femeia, singură, este nimic. (p.67)
• a cinsti, mai tare decât însăși viața, cumpătarea.(p.79)

eschil conducând o trupă de satiri

perșii
deși considerată cea mai bună dintre tragedii (în afară de tragedia orestia), nu mi-a plăcut din cale afară. poate tocmai pentru că e etalon al tragediei grecești și-i excită pe clasiciști).

în urma victoriei navale a grecilor de la salamina, învingătorul xerxes (îl știți, ăla chelu' din 300), conducătorul imperiului persan, și perșii (adunarea bătrânilor) se tânguie împreună. nu doar pentru pierderea tinerimii războinice - aici eschil înșiră de două ori pomelnicul vitejilor - dar tânguirea reprezintă de fapt șocul psihologic al oamenilor pricinuit de eșec.

• și aici stă măreția lui eschil, în reprezentarea perșilor nu doar ca învinși cretini, ci ca neam viteaz și glorios. 
• de asemenea, mi-a plăcut introducerea fantomei (umbrei) unui mort, a marelui rege dareios, tatăl lui xerxes, care iese din infern: De-acolo nu se pleacă prea ușor, pentru că zeii din adâncuri știu mai bine să apuce, decât să sloboadă. / Eu totuși am venit, având destulă trecere la ei. (p.113)
• am mai aflat ce anume puneau în ofrande zeilor cei antici: laptele alb și dulce la băut al unei vaci neprihănite-n jug, atotscânteietoarea miere stoarsă de lucrătoarea florilor, albina, prinos de apă curgător din șipot feciorelnic, și-această băutură neamestecată, luminoasă, din mumă câmpenească, dintr-o viță veche, și rodul cu mireasmă bună al măslinului bălai, care-și întinde viața frunzelor tot anul, și împletite flori, vlăstare ale gliei roditoare. (p.109-110)

cum am mai spus, e multă religie în piesă, deși este una istorică, de fapt documentar-patriotică (încă un plus pentru eschil). 

piesa are de toate: vise premonitorii, fast vs. umilință, slavă vs. nenorocire, știre documentară vs. aolire, multe dualisme izvorâte - de ce nu, se întreabă traducătorul alexandru miran în prefață - din religia dualistă iraniană, zoroastrismul.

teatrul lui dionysos din atena

cei șapte contra thebei

spre deosebire de celelalte piese, aceasta nu are aproape deloc acțiune, deși mersul soldaților de pe meterezele cetății sau zgomotul bătăliei însoțesc cântările corului pe o bună parte din spinarea piesei. 

1. cetatea theba, condusă de fiul blestematului oedip, eteocles, este atacată la cele șapte porți de către dușmanii argieni conduși de fratele lui, polyneikes. intriga este dată de văicărelile corului de femei, căruia regele le închide gura, ca să nu slăbească moralul războinicilor cetății: Când biruie, femeia nu-i decât neobrăzare, și nu te poți apropia de ea cu vorba. / Când o cuprinde teama, pacostea e și mai mare, pentru casă, pentru obște. / Bărbatul e răspunzător de cele ce se pun la cale în afara casei, aici femeia nu are nici un cuvânt. (p. 145)
2. un spion vestește despre cei șapte războinici contra thebei, cărora regele le pregătește câte un apărător theban. avem aici un duel al descrierilor aprigelor vitejii ale fiecăruia în parte, în opoziție. practic, așa creează eschil „lupta“, prin dialog.
3. theba scapă de atacatori, dar cei doi frați mor amândoi în luptă, ca efect al hybrisului părintelui incestuos și bunicului lor pederast. de asemenea, nici cei doi nu sunt chiar „inocenți“ - de pildă, eteocles parcă chiar își dorește să-și ucidă fratele (are o mâncărime a fratricidului), în ciuda rugăminților corului femeilor thebane.
4. piesa se termină cu petrecania celor doi frați, împreună cu cele două surori, ismena și antigona (se spune că fragmentul e adăugită)

se spune că dintr-o cetate cucerită zeii pleacă. (p. 146)
e în câștig acel ce moare mai devreme decât mai târziu. (p. 165)
  

prometeu înlănțuit - cel mai mișto personaj al lui eschil

prometeu este, fără îndoială, personajul care mi-a plăcut cel mai mult dintre personajele celor patru piese ale volumului. nu pentru că este personaj civilizator al oamenilor - care nu doar că le-a adus focul, dar le-a dat scrierea, ingineria, meșteșugurile, calendarul, domesticirea animalelor - cu alte cuvinte, oameni i-a făcut.

dar prometeu e dat dracului. face ce vrea, are limba lungă, ce-i în gușă și-n căpușă, și-i pedepsit de noul șef al zeilor, zeus, care se dovedește cam tiranic și-l osândește să stea legat în lanțuri și un vultur să-i mănânce ficații: De-aceea vei fi pedepsit să stai de veghe pe stânca dușmănoasă, în picioare, veșnic fără somn, și fără să-ți îndoi genunchii. / Vei înălța potop de plângeri și zadarnici suspine. (p. 192) .

iar prometeu acceptă, acceptând firea de rahat a ingratului de zeus: acesta, după ce bine mersi a primit ajutorul lui zeus pentru a-l detrona pe tat-su, cronos, s-a ofticat brusc pe mila lui prometeu față de oameni. care oameni:
la început vedeau fără să vadă și ascultau fără să audă, aidoma cu plăsmuirile stârnite în vise, se petreceau de-a lungul vieții fără sens și în amestec. (p. 211)

se plânge el, dar își acceptă soarta. știe că va fi eliberat, mai târziu, de hercule. și că are un secret, care e atuul lui în fața lui zeus.  

și fiicele lui okeanos, zânele apelor, se tot învârt cu corul lor, și-i cântă soarta, în fâlfâit de valuri. 

     Să cadă asupră-mi mănunchiul de foc împletit, tresară eterul în zgomot de trăsnete, sub vifor de vânturi sălbatice; suflările lor, zguduind pământul, să-l smulgă din rădăcini și străfunduri; talazul mării, cu vuiet năprasnic și aspru, umflat pân' la cer, să șteargă cărările stelelor, nemernicu-mi trup să-l azvârle adânc în bezna din Tartaros, în vârtejirile unei neîndurate ursite!

     Dar nu voi putea fi atins niciodată de moarte. (p. 238)

a murit o mare traducătoare din limba maghiară, anamaria pop

click pe imagine pentru articol:

„haos calm“ de sandro veronesi

sandro veronesi 

haos calm

 (caos calmo) 

editura rao, bucurești, 2007

 traducere de diana turculeț

441 pagini broșate 

coperta de florica zahiu

cel-care-în-timp-ce-bărba-su-o-lăsa-să-se-ducă-la-fund-ca-toporu'-i-a-salvat-viața-riscându-și-o-pe-a-lui-și-apoi-imediat-și-a-pierdut-soția-și-suferă-în-liniște-dedicându-se-cu-trup-și-suflet-fiicei-lui-într-atât-încât-rămâne-întreaga-zi-în-fața-școlii-unde-ea-învață

cam ăsta este numele personajului, pe care sandro veronesi însuși îl dă la pagina 307 a cărții, roman care a luat cel mai important premiul literar italian - premiul strega - în 2006.

am întrebat un scriitor italian aflat la filb (festivalul internațional de literatură bucurești) care, dintre scriitorii italieni contemporani, e tata lor, și macaronarul livresc mi-a răspuns de parcă asta numele ăsta-l purtase în gât toată seara și abia aștepta să mi-l arunce: sandro veronesi.

iată-mă deci trăgând pe nas cartea prin metrouri și autocare, nedesprinzându-mă și netrezindu-mă din odiseea unui bărbat văduv de 43 de ani, pietro paladini, care se decide, nu ca don quijote să se tireze după aventuri, ci să șadă-n mașină toată ziua în fața școlii puradelei lui orfane de mamă.

și iată-l pe ciumalăul nostru bulversând lumea dimprejur - pe fra-su', pe cumnată-sa, pe secretară-sa, pe sef-su', creând deci haos în jurul lui, în vreme ce el va rămâne calm. vorbindu-ți singur, îți zici că bleah, e ficțiune, ca simon liftnicul nostru (adică nu al nostru, ci al lui petru cimpoeșu) sau ca arhitectul din nostalgia lui cărtărescu, însă te bate și pe tine gândul să-i faci pe toți cu un astfel de gest. frumos este că, împreună cu alegerea sa, de a-și băga picioarele în viața de pân-atunci, pietro paladini decide - în acest fel crizat - de a rămâne fidel lui însuși, și mai ales fetiței lui căreia, în recreații, îi face din mașină semne.

mișto că veronesi arată cum curajul unui astfel de gest mai întâi șochează lumea. dar destul de repede, se simte atrasă într-un fel misterios, mistic, și iat-o atrasă ca musca de căcat, căutând și ea salvarea din bulibășelile vieții ei meschine (de lume vorbesc).

morala cărții?: suntem liberi să facem, din când în când, gesturi ozborcăite, dar care ne așează viața mai bine. e nevoie de curaj, dar nu-i nebunie în orice curaj?

citiți, bă, cartea, că-i mișto!

foto autor de aici

DE UNDE SĂ ÎNCEP CU... literatura maghiară?

literatura maghiară contemporană este mai bine primită în afară și considerată mai brează decât cea mioritică. de altfel, unul dintre scriitorii lor, a luat și nobelul, în 2002 (îmi place să cred că l-a luat nu pentru c-a fost victimă a holocaustului).

ca trăsătură generală, dacă vreți literatură ușurică, subțirică, nu e cazul cu maghiarii. scriu greu, dens, problematic, cu civilizația lor austro-ungaro-hortist-comunisto-și-acum-orbanistă. cu civilizația lor mai a dracu' europeană decât a noastră.

romanele lor nu-s vesele, ci de cele mai multe ori, apocaliptice (vezi lászló krasznahorkai), cu fraze lungi, multe sunt cărămizi grele (péter nádas sau péter esterházy) care-ți halesc timpul vieții. habar n-am cât de capodopere sunt - în context internațional - însă e cert că au o certă valoare. 

***

péter nádas este considerat unul dintre cei mai celebri scriitori europeni care a surprins ca nimeni altul tragedia continentului. romanul său cel mai lăudat este uriașul apocalipsa memoriilor (emlékiratok könyve), publicat în 1986, după un deceniu de travaliu scriitoricesc şi aşteptate şicanări ale cenzurii. criticul american susan sontag îl numea „cel mai mare al vremurilor noastre“. comparat - care autor genial nu e comparat cu ei? - cu dostoievski, tolstoi, joyce ori cu proust, nádas construieşte în romanul acesta o naraţiune pe trei planuri: 1) povestea autobiografică a unui scriitor maghiar din germania de est, implicat într-o relaţie homosexuală și care lucrează la o proză istorică despre un romancier german; 2) povestea unui personaj al acestuia, extrem de estetizant; 3) povestea unui prieten din copilărie al scriitorului.

romanul apocalipsa memoriilor a fost tradus în românește în două volume la editura curtea veche, în 2011, de anamaria pop.


lászló krasznahorkai este asemănat cu franz kafka și poate fi supranumit „regele răbdării“. un stil contemplativ, cu propoziții lungi. deși cu acțiuni noir, pesimiste, a ajuns un autor cult odată cu ecranizarea de șapte ore a romanului său satantango (sátántangó) considerat cel mai bun roman al său, de către regizorul bela tarr.
tot susan sontag în numește pe lászló krasznahorkai „maestrul maghiar al apocalipsei, care poate fi comparat cu gogol și melville“.

romanul satantango a fost tradus în românește la editura curtea veche, în 2012, de anamaria pop.


imre kertész este scriitorul maghiar care a primit premiul nobel pentru literatură în anul 2002 - pentru scrierile care ţin de fragilitatea experienţei umane împotriva barbariei istoriei. probabil și unde este supraviețuitor al holocaustului, deportat la auschwitz la 14 ani și trimis apoi la buchenwald. cel mai cunoscut și considerat capodopera sa este romanul în afara destinului (sorstalanság). este un roman autobiografic, tocmai despre această experiență a lui ca evreu ungur.

romanul în afara destinului a fost tradus în românește la editura est în 2003, de georgeta hajdu.





györgy konrád este unul dintre scriitorii militanți și controversați ai ungariei. de origine evreiască, abia scăpat din mâinile naziștilor, a militat contra sovietizării ungariei. recent, acuzația că ar fi fost informator îl plasează ca personalitate controvesată. cel mai bun roman al său este considerat vizitatorul (a látogató), despre care am scris aici, și unul din romanele mele preferate.

romanul vizitatorul a fost tradus în românește la editura univers în 1998, de paul drumaru.



sándor márai este un scriitor care a fost nevoit să emigreze și s-a sinucis în san diego în 1949. a fost considerat postum un maestru al prozei, asemănat cu joseph roth și bruno schultz sau thomas mann. cel mai (re)cunoscut roman al său este lumânările ard până la capăt (a gyertyák csonkig égnek), în care doi moși se reunesc după ceva amar de ani și meditează despre prietenie, trădare și abandon.

romanul lumânările ard până la capăt a fost tradus în românește la editura humanitas în 2004 de anamaria pop și reeditat în 2011 la editura curtea veche.




péter esterházy este unul dintre cei mai vestiți autori maghiari worldwide și, spre deosebire de ceilalți, e cel mai postmodern. are avantajul unei descendențe baștane aristocratice austro-ungare și, prin aceasta, are ce să scrie. printre romanele celebre se numără puțină pornografie maghiară, nicio artă, verbele auxiliare ale inimii și uriașa harmonia caelestis.

toate romanele amintite sunt traduse la editura curtea veche.

„povestea lui hanna yakub“ de rabee jaber

rabee jaber 

povestea lui hanna yakub

 (دروز بلغراد) 

 editura pandora m, bucurești, 2014

 traducere de dumitru chican

 270 de pagini broșate

 coperta de radu manelici

un roman arab cu aventuri infernale

premiat cu premiul internațional pentru literatură arabă pe 2012 - premiu care și-a propus să promoveze literatura arabă în lume (același premiu l-a luat și romanul lui youssef ziedan, azazel, îngerul răului despre care am scris aici), romanul libanezului rabee jaber este un roman de aventuri. 

romanul m-a pălit cu câteva chestii legate de sectele arabe din siria și liban, din secolul 19, pe vremea când regiunea era călărită de imperiul otoman. mai precis, este vorba despre secta musulmană (șiită) a druzilor, destul de importantă în acele locuri. aflăm că ăștia erau cam bandiți (deh, jihadul) și printre ei ajunge personajul principal, hanna yakub, un negustor de ouă fierte din beirut. dar ajunge nu în gloria lor, ci în mizerie, când e luat prizonier în locul unuia din ăștia și dus cu ăștia departe. mai întâi în belgrad (romanul se cheamă chiar drudul din belgrad), apoi dus pe un drum al unei călătorii infernale prin închisori, grote, hrube, temnițe, carcere către casă, la familie - o nevastă bunoacă și-o ciucametă. 

romanu-l citești ca pelicanul, propozițiile-s scurte, percutante, viguroase. capitolele alternează odată cu personajele, persoana întâi se amestecă cu persoana a treia. acțiunea te ține, vrei să vezi ce se (mai) întâmplă cu prizonierul, unde ajunge ăsta și ăia de-s cu el, cum se trăia, la bulău, în feluritele provincii ale imperiului otoman, și-așa ajungi la jumătatea romanului.

coperta ediție originale

mie, însă, de la jumătatea romanului, mi s-a cam luat. prea multe chinuri pe capul negustorului de ouă. și toți pățesc câte ceva, însă el scapă, ca un erou supranatural din 1001 de nopți. șeherazadul rabee jaber mai că nu-l trece pe hanna yakub și prin valahia, să-i mai dea o tortură de s-o ducă. eu îl înțeleg pe autor - așa cum el însuși mărturisește aici - că a vrut să scrie despre cât de mult poate îndura un om, dar totuși, cam multă harneală.

ca încheiere, mărturisesc că dacă arabul nostru ar fi scurtat la jumătate romanul, i-ieșea unu' ideal. căci nimic nou, în afară de strepezitoarea greață a nenorocirii (și, desigur, de final), n-am găsit în a doua jumătate. dar, cine știe, vreun cititor căruia-i place să vadă viața-n spume, va savura în delir romanul până la capăt.

librărie nouă în bucurești - librăria italiană PAVESIANA

pentru articol, faceți click pe poză.

„logodnicii“ de alessandro manzoni

alessandro manzoni 

 logodnicii, 2 vol.

 (i promessi sposi) 

 editura minerva, bpt, buc, 1971 

 traducere de alex. balaci  

454+437 pag. broșate

coperta de victor feodorov

romanul italian prin excelență

cu romanul său istoric logodnicii, alessandro manzoni marchează în poarta istoriei literare, romanul său rămânând cocoțat grande atât ca roman italian, cât și european. cred și io, în 1827, romancierii se numără pe degetele ciungului - walter scott sau fenimore cooper, de pildă. de-abia după vreo doi ani balzac se șterge de caș și publică șuanii iar goethe, se satură de ștrumf  și zdrang și scoate anii de drumeție ai lui wilhelm meister și faust (partea întâi). 

subiectul 

acțiunea romanului lui alessandro manzoni, logodnicii, nu-ți încrețește prea mult mintea. mai întâi, i-un roman istoric, manzoni se bagă adânc în fel de fel de hârțoage istorice, cu două secole înaintea lui.

doi tineri țărani de lângă milano, cam belembeci, dar nu chiar păduchioși, sunt împiedicați să se căsătorească. doar c-așa voiau mușchii de supercordac ai nobilului locului, don rodrigo. tătic pe tot ce mișca religios, politic și juridic, nobilul reușește să-i separe pe logodnici, chiar când ăștia sunt gata-gata să-și pună pirostriile.

așa de nedreptățiți sunt săracii tineri - renzo și lucia - că mie însumi mi s-au pus piticii pe creier de nervi. săraca lucia ba fuge să se-ascundă la mănăstire, ba e răpită, ba cade sub ocrotirea unei bogătane retarde, ba e gata-gata să se molipsească de ciumă. nu mai zic de renzo care-și ia câmpii far and away.  

dar pe lume sunt oameni buni, așa că, pe parcursul atâtor pagini, cei doi vor trebui să caute ajutor și, în pofida oamenilor răi, să scape de urgie. vor reuși ei să se căsătorească? vor scăpa de ciuma expiatoare?

Atunci [Renzo] se pornea să țopăie de bucurie, și, tot, împroșca în jur, încât părea un câine lățos scos din apă; din când în când își freca mâinile de mulțumire, apoi mergea înainte, mai fericit ca niciodată. De-a lungul drumului culegea, ca să zicem așa, gândurile pe care le lăsase de dimineață sau în ajun, și tocmai cele pe care se silise să le alunge: îndoielile și greutățile de atunci îi pricinuiau cea mai mare bucurie. Nu-i venea să creadă că o aflase pe Lucia trăind... (vol.2, p.396)

logodnicii renzo și lucia (sursa)

ideile

carevasăzică i-un roman istoric, ș-aici manzoni vrea să recreeze istoria, dar nu neapărat cea mare, a nobililor, ci cea mică, a oamenilor simpli, care-și caută traiul de bun simț. istoria prostimii, care prostime, fiind vorba de ea, a apreciat și a decretat romanul ca Romanul lor. 

epoca în care e scris e risorgimento, când italia are de gând să-și unească stătulețele, multe dintre ele la cheremul altor nații (în cazul milano-ului, stăpânitori erau spaniolii). romanul însuși are un rol important în epocă, promovând valori naționaliste, democratice, ba chiar un dialect, cel toscan, ajutând la promovarea lui în italia.

Căci în această povestire scopul nostru nu este, la drept vorbind, numai să înfățișăm anumite situații în care s-au aflat eroii noștri, ci să facem cunoscut, în același timp, atât cât e cu putință, într-un cadru restrâns, un capitol din istoria patriei, pe cât de faimos, pe atât de obscur. (vol.2, p.248)

găsim chiar idei comuniste avant la lettre, în discursul chiar a personajului principal, prins în mijlocul unei răzmerițe pentru pâine în cetatea milaneză. e-adevărat că discursul e rostit în aburii alcoolului, așa că nu știm dacă autorul a vrut să-și îndulcească ideile emancipate sau dacă le dezavua și-a vrut să le ironizeze.

literatura

prezentat ca pe un manuscris găsit rescris - găselniță folosită de la don quijote până la numele trandafirului (eco e un mare admirator al lui manzoni) - romanul are multe digresiuni istorice, de la cele referitoare la politică și societate, până la istoriile personajelor. e-adevărat că uneori autorul pare că ține cu cititorul, ocolind anumite amănunte, însă alteori se lăbărțează la greu pe zeci de pagini, de dai în bengăneală.


impresii de final

romanul se citește - surprinzător - iavaș iavaș destul de ușor pentru un roman clasic. nu că mi-a plăcut, dar e cert că nu mi-a displăcut. dacă socotiți ăsta un criteriu.

ceea ce-mi va rămâne din romanul este partea cu descrierea ciumei din italia. despre cum a apărut ea și despre neputința oamenilor s-o preîntâmpine, dar mai ales imaginile căruțelor de morți cu ciumați brăzdând străzile pustii m-au tușat al dracului. nu le descriu aici, pentru că țin la cititorii mei și nu voi a-i întrista.

altele:
Ca să faci binele, trebuie să-l cunoști și noi nu-l putem cunoaște decât ca și pe celelalte lucruri, adică prin simțuri, conducându-ne după propria noastră judecată și după ideile noastre care se întâmplă adesea să fie greșite. (vol.2, p.128)

În general așa suntem făcuți noi, oamenii: împotriva relelor nu prea mari ne răzvrătim indignați și înfuriați, dar ne plecăm grumazul, în tăcere, sub povara celor cumplite, îndurând nu cu resemnare, ci năuciți, nenorociri grave, pe care la început le-am declarat de neîndurat. (vol.2. p.195)