cum am stârnit s.f.-ra românească - concluzii

chiar nu m-aşteptam la 103 comentarii la un articol scris de mine - cam profan într-ale sefeului - şi postat pe saitul SRSFF. comentarii din partea şi a unor oameni ce sunt adevărate legende ale genului.

evident, s-a întâmplat ca articolul meu să scoată la iveală orgolii şi cezuri, unele chiar urâte, despre care mai bine nu ştiam...

ce e important este ca scriitorii/sefiştii sa treacă la treabă, într-un dezirabil scop comun - crearea şi promovarea pentru public a unei literaturi sefe competitive la nivel internaţional pe care o asteptăm cu toţii. alţi tineri scriitori români cum reuşesc?: mircea cărtărescu, filip florian, lucian teodorovici, dan lungu, florina ilis etc.

noi le suntem alături, chiar dacă le mai spunem şi verde în faţă părerea noastră.

există sf românesc?

aseară, la cenaclu, am stârnit ceva vâlvă cu postul meu despre aşteptările unui cititor de la autorii sf.

articolul e aici.

LE - deja am fost luat la refec pentru articol :)

gay?

aflu de la gramo c-a-nceput gayfest 2009. e şi un proiect cultural, ceea ce e în regulă.

pentru mine, noţiunea importată de gay nu există. pentru că există cea culturală a homoerotismului lui michelangelo, a lui walt witman, a lui goethe, a lui thomas mann şi-a lui gore vidal. există seraphita lui balzac. există invertiţii lui proust. există virginia woolf.

paradele de pe străzi, care atrag din partea celor "normali" îmbrânceli şi insulte, mi se par inutile, scălâmbăielile travestiţilor în public, ridicole.
ofensiva mediatică a oricăror "minoritari" prin care doar îşi afirmă "minoritatea" e pentru mine de neînţeles. la fel ca drepturile fără obligaţii.

iar în ceea ce priveşte schimbarea mentalităţii, aceasta cred că se face prin educaţie, de-a lungul a generaţii. succes!

sursa desenului aici.

Eliade sau Cărtărescu – despre complexul meşterului manole în cultură

ce facem cu valoarea?
bun, am stabilit: o operă are valoare. ce facem cu ea, hai s-o zidim ca pe Ana – desigur împreună cu autorul ei – întru desăvârşirea Culturii Noastre Naţionale. ce contează că de Ana nu ne mai bucurăm, nu-i mai mângâiem părul, n-o mai sărutăm, n-o mai certăm, n-o mai burduşim din când în când? ce contează că e moartă? am zidit-o. dar întru edificiul Valorii Noastre Naţionale.

mă aştept de la tineri la o nerăbdare a căutării – de ipostaze noi, de perspective noi, unele chiar greşite (greşeala e apanajul tinereţii), şi nu la o admiraţie sterilă şi mioapă, de muzeu, faţă de valorile vechi.
dar iată că unii nu pot ieşi din „păcatele” culturale româneşti şi rămân închistaţi în concepţii vetuste, în carapace, cum spune Cehov.

studiu de caz
un domn recenzent, Silviu Man – pe care o altă părere îl face să ia distanţă şi să se simtă „urecheat” – a scris mai demult pe bookblog despre o culegere de articole ale lui Mircea Eliade. ideea era că astăzi am uitat să ne extaziem, ca savantul istoriei religiilor, în faţa patriotismului poetului rasei române, şi facem în loc analize postmoderne (tip Cărtărescu) asupra omului Eminescu, inclusiv asupra păroşeniei lui.
ca urmare, mi-am scris şi eu opinia faţă de. n-am primit răspuns imediat, dar se pare că autorul a preferat să-şi coacă filozofia. şi a scris ieri.
continuarea postului aici

ispitirile lui Patapievici

un articol excelent al lui H-R Patapievici – o interpretare originală a ispitirilor lui Isus în pustie (articolul aici).

mie mi-a plăcut cel mai mult interpretarea celei de-a treia ispitiri – cea politice –, mi s-a părut chiar genială/utilă/fertilă. pentru că dă o soluţie la cum să faci politică rămânând curat:

In loc sa te identifici cu puterea, de fiecare data cand o ai, o pui in poala Domnului. Nu o dedici Lui, ci i-o dai Lui. Atentie! Nu o exerciti in numele Lui, pentru ca atunci ar fi ca si cum ai hotari in mod discretionar pentru altul si nimeni nu este in fapt si in drept loctiitorul lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie sa faci este sa te limitezi strict la exercitarea ei fara sa te abandonezi, nici material, nici spiritual, consecintelor posedarii ei. Este solutia suspendarii faptei pe care o sustine si ilustreaza, explicit, Bhagavad-Gita.

în rest, articolul păcătuieşte prin lungime, conţinând exerciţii intelectuale fără scop, interpretări ale primelor 2 ispitiri ale Fiului – forţate, zic eu – în plan uman. de fapt, o continuare a ideilor lui Patapievici începute cu Omul recent -unde opunea unei vârste de aur – antic-medievale – una de „fier” – modern-postmodernă/recentă.

prima:
în faţa ispitirii de a transforma pietrele în pâini, Isus spune că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” pornind de aici, Patapievici aseamănă (de ce?) miracolul transformării pietrelor în pâini cu magia materială şi materialistă a tehnicii. ba chiar, fără să explice cu ce scop, el opune tehnicii afirmaţia că omul nu are nevoie numai de materie, ci şi de cuvântul lui Dumnezeu. ceea ce mă face să înţeleg că tehnica e ceva opus cuvântului divin.

or, nu e aşa. eu zic că tehnica este, la fel ca şi cuvântul, un mijloc. ba mai mult, la fel ca şi cuvântul, ea implică o cunoaştere (episteme), constituie chiar un mod de raportare a omului la existenţă – o scoatere din ascundere, după Heidegger. de asemenea, un mijloc nu poate fi „atotputernic”, tehnica la fel ca şi cuvântul. Dumnezeu, da. ei bine, acest raport de opoziţie tehnică –cuvânt divin, ca presupoziţie, mi se pare forţat.

a doua.
ispitirea a doua – aruncarea de pe Templu a lui Isus cu scopul de a fi salvat de Dumenzeu – are ca rol neducerea în ispită a lui Dumnezeu (Deuteronom, 6,16) prin interpretarea greşită a unui text divin, în speţă Psalmul 90, 11-12. ce are aceasta cu lipsa discernământului şi cu nihilismul omului modern nu îmi este clar, deşi eşafodajul cu aparenţă logică e impresionant. practic, ispitirea nou-testamentară e doar un declic ce-i provoacă lui H-R Patapievici observaţii care să-i spijine tezele – că omul modern este lipsit de discernământ şi nihilist.

întrebarea mea e cu ce folos acest lung exerciţiu intelectual (excepţie face, cum am zis, geniala interpretare a ispitirii a treia)? – vorba apostolului Pavel, toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate-mi folosesc.

iar n-avem roman

în buna tradiţie românească, hai să ne aolim că n-avem roman.

eu zic c-avem, vorba unui personaj din Balanţa lui Băieşu, avem atâta cât ne trebuie.

dar dacă e vorba de romanul cu recunoaştere internaţională, altfel stă treaba.
şi sunt de-acord cu mircea mihăieşul dintr-un articol din românia literară, unde zice că n-avem un roman românesc care „să străpungă plafonul de nori al recunoaşterii internaţionale depline şi indiscutabile”.

de asemenea, şi eu vreau ca şi el
„poveşti bine scrise. Nu contează subiectul: poate fi o naraţiune de dragoste, o cronică istorică, un roman-eseu, o proză de "notaţie intimistă". Mă interesează doar ca story-ul să fie bine articulat, fraza expresivă şi adevărul revelat să nu-mi dea impresia unei "lipituri" artificiale, născute din simţul estetic sau parti-pris-ul ideologic al autorului.”
iar când se referă la Italo Calvino – Palomar e socotit de americani un fel de Biblie postmodernă – zicând că nu e decât o „făcătură ultra-inteligentă şi ultra-sofisticată, un joc de-a literatura evident inteligent, dar mort, mort ca o pisică neagră în mjlocul unei autostrăzi” – atunci torc de-a dreptul de plăcere.

da, şi eu ştiu că nu prea curând un roman românesc va stârni un „turbion de laude şi contestări ce însoţesc consacrarea”, nu prea curând se vor organiza în jurul lor „simpozioane internaţionale şi, vai!, nu prea curând se va vinde nici măcar la nivelul sofisticat-stupidului Calvino”.

de ce? păi să ne gândim.

Unde-i cultura pe blog?

Nu ştiu ce mi-a venit, dar m-am apucat să răsfoiesc câteva bloguri catalogate îndeobşte drept „culturale”.
Ce înţeleg eu printr-un blog cultural? Păi unul care care să mă provoace pe diferite teme – nu neapărat academice – de pildă despre un tablou, despre o bucată muzicală, despre o clădire, despre o descoperire istorică – ceva acolo care să-mi pună neuronii la treabă şi din care să-nvăţ.
Dar credeţi c-am găsit?...

În clasamentul roblogfest-ului 2009 (după ei blog cultural înseamnă literatură, istorie, muzică clasică etc., - nu mai zic c-au pus virgulă înainte de etc.) ce-am găsit e jalnic. Doar trei bloguri mi s-au părut cât de cât acceptabile, însă dedicate unei categorii înguste, improprii termenului general de cultură - e vorba de unul dedicat cartofiliei şi altul dedicat vizualului. Restul e tăcere. Am găsit în schimb denumiri ca Arad-culture, suzique, Adrian Stângă...

A urmat clasamentul de anul trecut făcut de Bookblog. Ei bine, nu ştiu ce înţelege prin cultură domnul Tehnocrati, însă din nici unul dintre blogurile acestui top n-am rămas cu nimic - nu discut despre blogul teroristei, al lui cezar şi cel vizual amintit mai sus - care ca şi-al meu, nu sunt propriu-zis de cultură, deşi mai cochetează din când în când cu ea...

Aşa că m-am oprit. Şi m-am dus la DEX online să caut ce se mai înţelege azi prin cultură. Acolo cultura e încă la locul ei. La fel în cărţi. Dar din păcate, foarte puţin în bloguri.
Încă.

PS. Aştept înjurăturile "culturale".

Despre bloguri livreşti

Am descoperit pe blogul masa_pustie un post – ce pleacă de la leapşa mea cu cărţile (în urma căreia, din păcate, eu n-am tras concluzii). Autorul deplânge cercul limitat al bloggărilor ce scriu despre cărţi (limitat, dar nu închis). Ceea ce ar însemna preocupări livreşti similare – „în blogosferă obişnuiesc să circule şi să fie discutate cam aceleaşi cărţi (un număr restrâns de titluri deja fetişizate), foarte puţini cutează să scormonească alte literaturi”.
Aşa este. Dar:

În primul rând, există o explicaţie - cum autorii blogurilor sunt destul de tineri, accesul lor la literaturi mai îndepărtate este limitat, căci bibliotecile sunt cum sunt. Ştim că, din raţiuni de marketing, editurile publică literatură de bonton de afară. Rar găseşti un Broch – apărut nu demult la Leda – Hrabal, Cosic etc. Eu personal însă, fiind mai "vechi", chiar caut să aduc în discuţie anumiţi autori mai puţini circulaţi – Lenz, Gyorgy Konrad, Mulisch, Mahfuz, Gombrowicz, Hasek, chiar Kafka. Dar nu sunt singurul, anda e un exemplu.

În al doilea rând, mă bucur că blogurile cu teme livreşti s-au înmulţit. Când l-am deschis eu pe-al meu le numărai pe degete – white noise, terorista, ionuca, cinabru, mayuma, raul. Acuma sunt multe şi de calitate.
Recunosc că sunt mereu în căutarea blogurilor bune, nu doar a celor cu teme livreşti, ci a unor oameni cât de cât educaţi şi cu bun simţ, nu doar estetic, curioşi şi deschişi. Dar rar găsesc aşa ceva – ce să-i faci, şi blogosfera reflectă societatea românească.
Evident, n-are rost să descriu comunitatea virtuală visată de mine – ea e bună şi -aşa cum e; dar e nevoie de timp. Şi de bun simţ. Şi de discernământ. Şi de ceea ce zice Nabokov, curiosity, tenderness, kindness, ecstasy.

Mircea Mihăieş în luptă cu bloggerii

Observ că tot mai mulţi oameni de cultură (o fi la modă!) - Andrei Pleşu, Luminiţa Marcu, acum şi Mircea Mihăieş - se răfiuesc cu blogurile / bloggerii. Nu cu Libertatea, nu cu Click, nu cu OTV, nu cu Antena 1-2-3, ci cu blogurile. Or vedea ei, nu spun, un pericol ce paşte la pândă minţile tinere...
Evident, pot spune liniştit că sunt bloguri şi bloguri – unele sunt mizerabile, poate chiar majoritatea. Dar ce să-i faci, asta-i lumea (curba lui Gauss se aplică şi aici).
Dar. Să generalizezi punându-i în aceeaşi oală pe toţi – pentru un intelectual de talia înaltă a lui Mircea Mihăieş, pe care, de altfel, îl admir nespus – mi se pare nepermis.
Într-un articol din România literară, el pare că se răfuieşte cu bloggerii, subliniindu-le punctele slabe, înşirând epitete şi mecanisme psihologice.
Par examplu:
Bloggerul – standard e un ins neliniştit, ce moare de grija altuia, dar nu-şi vede bârna din propriii ochi. Din acest motiv, „moderează“ orice remarcă susceptibilă să demonstreze că „împăratul e gol“ ori că marile lui dezvăluiri nu dezvăluie nimic. Ele sunt de regulă un amestec de informaţii preluate amatoristic, minciuni, supoziţii bolnăvicioase (adică ce ar face el dacă ar fi în locul celor incriminaţi!) şi de psihanalitică, vinovată aspiraţie de a-i domina pe ceilalţi.
I-aş excepta de la regulă pe blogger-ii din sfera culturii (aici mi-ar plăcea să intru şi eu – n.m.), alcătuiţi evident din altă plămadă. În aceste cazuri e vorba de pasiune autentică, de plăcerea de a împărtăşi, nu de înrolarea într-un război al manipulării şi în bătăliile mizerabile pentru supremaţie publică.
Şi rechizitoriul continuă...
Bloggerul luptă cu propria lui nelinişte şi, vai, superficialitate. Chiar dacă a nimerit un subiect valabil, ritmul de tăvălug în care trăieşte îl determină să-l dea fără scrupul de-o parte. Din acest motiv, senzaţia pe care-o ai e de dispariţie a oricărei ierarhii. Pentru consumatorul de blog, relatarea despre tragediile din Fâşia Gaza sunt la fel de importante (sau neimportante) ca evocarea fugară a unui apus de soare.

Evident, fiecare poate spune orice, în spiritul propriilor idiosincrazii. Însă în locul unor radiografii personale, mi-ar plăcea nişte studii ştiinţifice, cu studii de caz şi rigoare metodologică – de unde ar ieşi, poate, nişte concluzii valabile.
Altfel, facem literatură pe seama altora...

Cernat? Chivu? Sau Rogozanu? – partea a doua

Este meritul lui Marius Chivu faptul că a sesizat o perspectivă destul de fertilă în ceea ce priveste modelele culturale. În urma acestei perspective, reies câteva interogaţii despre canon versus contemporaneitate (minimalism, postmodernism, relativism şi alte isme). De pildă:
1) Ce facem când ne-am săturat de anumite teme de care se face abuz (cum spuneam eu că m-am săturat de tema copilăriei comuniste)? Revenim la vechile valori „tari” deja tocite sau mergem mai departe? Departe către ce?
2) Sau ce facem când anti-canonicul devine canon / conformism? (E notorie poziţia „anti-recentistă” a lui Patapievici din Omul recent) Care ar fi modul de a-l deconstrui şi pe el?
3) În ce mod se mai poate răzvrăti scriitorul (vorba lui Llosa) sau artistul contra unei lumi deja obosită de-atâta răzvrătire?

În schimb, Costi Rogozanu tratează subiectul cu uşurinţă. El emite următoarele presupoziţii:
- lipsa de conformism înseamnă ruperea de lume
- o „temă” mare surpă amuzamentul (dar Caragiale, Ionesco, Hasek?)
- dacă te plictiseşte vreo capodoperă e vina ta, dacă te plicitiseşte literatura tânără, „şi-o fură autorul”.

Închei spunând că, din punct de vedere personal, nu am nevoie ca vreun critic să-mi spună dacă o carte e bună sau nu – mi-am luat ţeapă de multe ori plictisindu-mă ceea ce ei considerau „capodopere”, în contrapondere cu entuziasmul faţă de ceea ce considerau ei „minor”. Dar iată, pot adăuga că pot apărea idei importante şi fertile, demne de discutat.

Harold Bloom spune: „Pragmatic vorbind, valoarea estetică poate fi recunoscută sau trăită, dar nu poate fi împărtăşită acelora care sunt incapabili să-i surprindă senzaţiile şi percepţiile. A polemiza în numele ei este întotdeauna o greşeală.” (Canonul occidental, Ed. Art, p.45)

Cernat? Chivu? Sau Rogozanu? – partea întâi

Un articol nou de-al criticului literar Marius Chivu mi-a zgândărit beletristicul punct G – atins mai demult de Paul Cernat, apropo de literatura tânără. Aşa că m-am gândit că e timpul să-mi spun şi eu opiniile proprii – pentru cine-ar fi interesat – ca cititor al câtorva dintre volumele citate.

Dar ce spune Cernat?
Spune multe. Dar pe scurt, zice-aşa: Că scriitorii tsunami-ului editorial de la Polirom şi Cartea Românească au mize mici şi suflu scurt, sunt incapabili să creeze personaje, că scriu bazându-se pe derizoriile experienţe proprii, pe scene tari şi pe mizerabilisme. Că nu sunt preocupaţi de înţelegerea superioară a condiţiei umane.
Explicaţia?
1. nu şi-au ales clasicii drept modele
2. îşi asumă din start „minimalismul” – se opun, adică, faţă de ceea ce e considerat canonic.

Dezacorduri cu Cernat
Nu pot fi de acord cu Paul Cernat, când dă câteva exemple concrete de autori – dezavuaţi sau îmbrăţişaţi.
De pildă pot spune că, după criteriile de valoare ale lui PC, Cruciada copiilor (el spune că are verbozitate melodramatică şi greoaie) are şi personaje pregante – şi-acum îl ţin minte pe ţigănuşul Calman – are problematică, chiar viziune. Luminiţa, mon amour are două personaje super-pregnante, problematică – a dragostei dezamăgitoare, cu toată că nu se străvede viziunea. Nu cred că apăruse Zilele regelui al lui Florian, dar e aici o viziune aproape mitică, fantastică, personajele sunt bine descrise, chiar Manastamirflorinda, poate problematica lipseşte, dar compensează cu suflul epic.
Despre cine să mai zic? Din păcate, vai, n-am citit T.O. Bobe şi ultimul Rădulescu...
Mai e ceva cu care nu sunt de acord – cu exclusivitatea criteriilor pe care PC le foloseşte; adicătelea, dacă un roman mă emoţionează, mă face să simpatizez cu autorul, mă pune pe gânduri – după el nu-i un roman excelent, nu e capodoperă. Şi-apoi, dacă PC crede că Războiul sfârşitului lumii şi Un veac de singurătate sunt capodopere asemenea lui Război şi pace, m-am lămurit... Nu mai zic de Ion, Fraţii Jderi şi Dimineaţă pierdută (sic!)

Acorduri cu Cernat
Sunt de acord cu două afirmaţii ale lui Paul Cernat:
1. Postmodernismul declarat anti-canonic a devenit el însuşi canonic – de unde PC propune ca soluţie personală reîntoarcerea la clasicism.
2. Pentru a crea / pentru a fi autor e nevoie de viziune şi conştiinţa valorii.
De asemenea, nici eu n-aş lua drept modele literare Burroughs, Palahniuk, Ellis, Bruckner sau Nothomb, dar Cernat îi uită pe alţii – Saramago, Pynchon, Audeguy, Sorokin s.a.

(va urma)

Cine ne sunt premianţii la cultură?

Poate credeţi că mi se căşună pe unii oameni, dar ce să fac când tocmai am aflat de aici că Ovidiu Şimonca, cel cu cronica de carte jenantă (cronica, nu cartea) a primit la Gala jurnalismului cultural premiul pentru interviu: "Pentru că interviurile sale sînt „pe bune“, adică ştie ce trebuie să obţină de la fiecare persoană intervievată, fără ca interviul să devină oficial şi scorţos." Hm!

Am zis că nu le are omul pe toate, o fi bun la interviuri culturale, dar. Stupoare! Citind în Observator cultural - şi nu în Click!* - câteva dintre întrebările adresate soţiei lui Gombrowicz, Rita - i) Cînd v-aţi cunoscut, ce vîrstă aveaţi dvs., ce vîrstă avea Gombrowicz? (ea era mult mai tânără) ii) Eraţi admiraţi? iii) Moartea lui Gombrowicz a fost un accident sau a fost bolnav? iv) Vă e dor de Gombrowicz? v) Cum vă e dor de Gombrowicz? (sic!) - mă întreb ce-o fi gândit intervievata dup-aceea...

Eu aş fi mers pe Ana Chiriţoiu & Gruia Dragomir, dar deh, trebuie să ne consolăm că orice juriu - la această categorie, însăşi Elena Vlădăreanu (da, cea cu mediocritatea lui Ivan Ilici) - e subiectiv...

_____________________

*Da, chiar am auzit de acest cotidian!

Verdictele lui Nicolae Manolescu

Dacă încă din şcoală, de când ne dădeau profesorii comentarii de tocit, de crăpam cu toţii memorându-le, nu am înţeles rostul criticii literare, pot fi de acord cu opiniile câtorva intelectuali numiţi, din motive ezoterice, critici.

Recent, Nicolae Manolescu a scos ceva asemănător cu enormitatea editorială a lui Călinescu pe care tot 'telectualul român se chinuia înainte de 1989 s-o aibă în bibliotecă, fără însă s-o deschidă vreodată. Şi aici scrie câteva opinii – probabil argumentate.

Iată la care subscriu voios:
- Norman Manea e lipsit de talent (am citit şi eu Întoarcerea huliganului, mi s-a părut grea, fără coeziune, o adevărată corvoadă stilistică).

- Mircea Cărtărescu e cap de afiş cu Faruri, vitrine, fotografii, la capitolul debut in poezie postbelică.

- Emil Brumaru e „un poet minor”.
- Nicolae Breban “scrie romane tot mai sclerotice"

-Eugen Simion - e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă”

-Proza lui Eminescu Cezara e valoroasă doar prin curajul scenelor erotice, iar Avatarii faraonului Tla şi Archaeus “n-au consistenţa care să le impună memoriei noastre.”

Şi iată la care mă abţin (pentru că nu i-am citit, dar parcă acum nu-mi mai vine să-i citesc):

- Vocile nopţii de Augustin Buzura ”e unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX".
- Gabriela Adameşteanu – Dimineaţă pierdută e numai pe jumate bun, Întâlnirea e un roman ratat.
- Ştefan Agopian e un scriitor minor, pentru că nu a abordat teme mari.

Sper ca şi aceste verdicte să nu apară brusc în manualele de literatură pentru tocit. Ele au fost culese de aici.

Maestrul comparaţiei, Ovidiu Şimonca

Nu, nu am citit toate cronicile la Scrisori către fiul meu, însă mi-a sărit în ochi cronica lui Ovidiu Şimonca din Observatorul cultural, intitulată Crema Soljeniţîn.

Ce afirmă O.Ş?:

1. Comparaţia lui Liiceanu cu Ivan Denisovici e una hazardată, nesusţinută nici estetic, nici moral, nici existenţial, e chiar blasfematorie. Nu înţeleg afirmaţia lui O.Ş. O comparaţie e o comparaţie - ea incumbă atât asemănări, cât şi deosebiri. Nu ştiu să scrie undeva că o comparaţie trebuie să îndeplinească şi alte criterii - morale, estetice, etc. - poate ne arată dl. O.Ş.

2. De asemenea, O.Ş. spune (Unde e mărturisirea?) că mărturisirile lui Liiceanu nu sunt autentice, adicătelea, după dicţionarul de antonime, ele sunt false, contrafăcute, născocite. Cum anume şi-a dat el seama de asta, nu spune.

3. Într-un alt alineat (Profesorul de sexualitate), criticul, cu intenţia – cred eu – a unei delegitimări, dă un citat din carte, comparându-l – estetic, moral şi existenţial, după criteriile sale – cu cele scrise de Bebe Mihăescu. Citatul este acesta:

“Mai toate căsniciile se organizează în jurul a ceva negativ. Odată epuizate rezervele de candoare şi de iluzie ale începutului, locul lor îl ocupă complicitatea cu partea cea mai căzută a fiinţei noastre, cu ipostazele dezgustătoare pe care, înfruntîndu-l pe celălalt, le-am scos din noi, de care ne este ruşine, pe care am vrut să nu le trăim, pe care am vrea să le uităm. Nimic nu mai este de salvat din clipa în care am fost văzuţi în chiloţi. Orice avînt, orice pornire de înălţare, orice poză în ochii lumii sînt subminate de amintirea felului în care ne-au înjosit convulsiile ultimului scandal“.

Ce e în neregulă cu acest fragment, dragi cititori?

Mă întreb în ce mod judecă unii critici literari de-ai noştri o carte, care sunt criteriile estetice după care judecă, ce anume valorizează ei când îşi dau cu părerea?

PS: Revista totuşi se scoate cu o altă recenzie – onestă şi mult mai bună – la aceeaşi carte, scrisă de Bianca Burţa-Cernat.

Mediocritatea Elenei Vlădăreanu

În legătură cu nuvela proaspăt recitită a lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici:
Am citit cu o stupoare oripilantă în România liberă cum Elena Vlădăreanu afirmă despre Ivan Ilici că „este un individ mediocru, cu o viaţă mediocră, care face o descoperire pe masură de mediocră – aceea că va muri odată şi odată”.

Ştiind că Elena Vlădăreanu scrie poezii şi închipuindu-mi că foloseşte înţelesuri pe care nu le cunosc, am alergat la dicţionar, şi-am constatat că, dacă are dreptate că Ivan Ilici nu iese din comun, că este un om modest, lipsit pe alocuri de o mare inteligenţă – nu înţeleg şi pace de ce consideră Elena Vlădăreanu că descoperirea morţii este o descoperire mediocră.

Sau capacităţile artistice ale poetei sunt tocite, de nu înţelege valoarea existenţială a morţii, alături de cea a dragostei – ambele fructificate artistic din cele mai vechi timpuri până astăzi – sau nu este pe aceeaşi lungime de undă cu Tolstoi – ca să nu spun că nu a înţeles mai nimic din nuvelă.

Eu cred că Tostoi a urmărit să ne arate că descoperirea morţii îi dă lui Ivan Ilici o oarecare măreţie, îl scoate din mediocritatea de pân-atunci, îl miruieşte cu tragic, iar urletul de trei zile nu e de spaimă animalică, ci de deznădejde lucidă. Tolstoi vrea să spună că numai raportată la anumite experienţe – printre care şi moartea – viaţa poate căpăta vreun sens.

Nu înţeleg de ce o poetă care ar trebui să aibă anumite înţelegeri estetice şi ontologice, face o asemenea greşeală, în mod public.

Poate din superficialitate...

Trei motive ale Luminiţei Marcu contra blogului*

1. Luminiţa Marcu porneşte de la înţelesul blogului ca jurnal on-line, confesiune - pentru a spune răspicat că e imposibil să fii sincer pînă la capăt într-un blog de frica consecintţelor – să nu-i lezezi pe cei care contează, să nu rămâi fără job iar, la limită, să nu mori, să nu faci puşcărie cum s-a făcut din cauza jurnalor în timpul comunismului.

Eu nu am găsit nicăieri că jurnalul înseamnă să-i răneşti pe ceilalţi sau să faci puşcărie. Dacă se întâmplă, sau autorul e rău intenţionat (se răzbună), sau sistemul social e corupt.

2. Luminiţa Marcu spune că pseudonimul nu e o alegere, nu legitimează, ba chiar autoarei i se pare un fel de a trişa. "Aş vrea s-o fi văzut pe „luciat” luptîndu-se cu o redacţie venerabilă pentru a-şi impune propriile păreri despre cărţi şi punîndu-şi astfel în joc locul în lume."

Nu înţeleg de ce a susţine o părere înseamnă să te lupţi cu o redacţie...

3. Luminiţa Marcu spune că blogul nu presupune o interacţiune adevărată cu cititorii, pentru că nu ai nimic de cîştigat din acea coadă de comentarii, cele mai multe cretine.

Eu zic că nu-i aşa, cât de cretine ar fi, îţi păstrează măcar contactul cu realitatea, faţă de care, din păcate, oamenii deştepţi se cam îndepărtează.

Nu ştiu cine este Luminiţa Marcu, dar conchide: E clar că nu voi fi în viitorul apropiat o candidată la faima de blogger.

Mă bucur.

PS: Luminiţa Marcu spune că va mai trece mult pînă cînd o editură românească să aibă curaj să publice texte de pe blog. I-aş da imediat două exemple contradictorii. Dar aş prefera s-o fac în carne şi oase. Pentru că dincolo de orice blog stă un om.
__________________
*Noua literatură, Nr. 17 / iulie-august 2008

Andrei Pleşu şi bovarismul internauţilor

Mai recent l-am provocat pe Adrian Ciubotaru să se pronunţe asupra unui articol al lui Andrei Pleşu din Dilema veche (ceea ce a iscat şi câteva comentarii). Mai precis, voiam să se pronunţe asupra argumentului pe care autorul îl prezentase în articol.
Aşadar, dragă Adrian Ciubotaru:
Tu crezi că Andrei Pleşu probabil e doar un „frumos exerciţiu de stil pe care cultura română şi l-a permis într-un anumit moment”, care nu te-ajută să-nţelegi „miza spirituală pe care internetul o poate propune pentru o eventuală cultură a viitorului” (?). Aşa că ai repezit subiectul articolului. Eu cred că Andrei Pleşu este un om de cultură.
Care nu se referă nici la popularizare, nici la facilitate, ci se referă la chestiunea destul de clasică, a bovarismului. Sau, cu alte cuvinte a distincţiei dintre experienţă şi comunicare.
Doamna Bovary a confundat sentimentul experimentat al iubirii cu cel descris în romanele de amor pe care le citise la călugăriţe. Evident, nu a înţeles nimic şi s-a sinucis. La fel, Bouvard şi Pécuchet credeau că a afla din enciclopedii îi face oameni de ştiinţă.
În acord cu Flaubert, şi Andrei Pleşu denunţă oamenii care cred că a citi pe net îi face oameni de cultură. Ca exemplu, îl dă pe incultul Valentin Stan.
Gata.

Mă interesează însă la ce miză spirituală te referi când vorbeşti despre internet. S-ar isca şi de-aici o discuţie interesantă.

Provocare bloggeristică

Într-un articol destul de recent din Dilema veche, Andrei Pleşu trage un semnal de alarmă asupra „culturii” de internet.
El zice aşa:
A fi cult înseamnă nu doar să acumulezi/reţii/depozitezi cunoştinţe, ci să le gândeşti, să le interpretezi, să-ţi pui întrebări despre ele – metaforic spus, cultura ca „aventură a drumului, ca baroc al tatonărilor”.
Internetul este, printre altele, un instrument de aflare/acumulare a cunoştinţelor, a informaţiilor.
Atunci a fi cult nu înseamnă a acumula cunoştinţe (internet), ci şi altceva.
Pornind de aici, Pleşu denunţă (denunţă, nu condamnă!) concluzia greşită că internetul înseamnă cultură.

Cu alte cuvinte, internetul e parte a culturii, şi nu cultura însăşi. Sunt total de acord.
Ce zici despre asta, Adi?