5 noiembrie 2012

„emaus“ de alessandro baricco

alessandro baricco 
 emaus 
(emmaus)
 ed. humanitas fiction, bucurești, 2012 
traducere de gabriela lungu
 162 de pagini broșate 
coperta de angela rotaru
există un singur întuneric pentru toți 

alessandro baricco, autorul minunatului roman mătase și al rechizitoriului contra societății postmoderne recidivează cu acest roman (penultimul) apărut tradus recent la humanitas fiction - emaus.

este un roman al tinereții, al pierderii adolescenței și al trecerii în maturitate, un roman despre părinți și copii, dar mai ales un roman despre credința catolică și lumea profană. 

povestitorul și trei prieteni de-ai lui - luca, bobby și sfântul - sunt catolici și au fost crescuți de părinți în credința catolică, dar mai ales într-o lume „aleasă“:
suntem contra, suntem diferiți, suntem nebuni. ne scârbește ceea ce le place altora și prețuim ceea ce alții disprețuiesc. inutil să mai spun că asta ne galvanizează. creștem cu ideea că suntem niște eroi, nu iubim armele, nici violența, nici lupta brutală. suntem niște eroi-femeie, din cauza felului în care intrăm în luptă cu mâinile goale, întăriți de o candoare infantilă și invincibili în ordinea noastră de o modestie iritantă. ne târâm printre roțile dințate ale lumii cu fruntea sus, dar cu pasul celor din urmă - același pas scârbos de umil și de hotărât cu care Isus din Nazaret a străbătut lumea în toată viața lui publică, stabilind dincolo de o doctrină religioasă, un model de comportament. (p.92-93)

coperta ediției italiene


dar fluturii albi și mari, făcuți să strălucească în întuneric, se dovedesc a fi niște molii mici și oarbe. cei trei nu sunt pregătiți pentru viața profană și cad unul câte unul, după o simplă partidă de sex. va trebui - evident - ca ultimul (povestitorul însuși) să fie salvat tocmai de fata considerată păcătoasă. ca în povestea din emaus, când de abia după ce stau la taifas, discipolii își dau seama că au vorbit tot timpul cu Isus, eroul nostru află că, fiind atent la gesturi trecătoare și momente de uitat, poți pierde esența. 



o poveste frumoasă, ciudată și tristă. scrisă simplu. o perspectivă multiplă asupra tinereții din fiecare dintre noi, asupra modului cum avem grijă de sufletul nostru. numai și numai prin ceilalți.


dezamăgitoare coperta ediției românești, ce pare reclamă la un parfum sau coperta unei reviste glossy. și-apoi, mai e și nepotrivită - andre, personajul feminin, e blondă.

ps. tocmai am aflat că în italia, baricco e un fel de coehlo (asta apropo de ierarhiile la modă). mie, unul, mi se pare mai sus. chiar dacă nu până la un emilio gadda sau dino buzzati. 

3 noiembrie 2012

„fem“ de magda cârneci

magda cârneci
 fem 
 ed. cartea românească, buc., 2011
 206 pagini broșate 
coperta de radu răileanu

iluminările feminine 

am fost amețit în vâltoarea viziunilor și emoțiilor descrise în acest roman! cu siguranță, fem-ul magdei cârneci este dintre puținele romane autentice și originale pe care le-am citit în ultimii ani.

o carte a esențelor, și nu e de mirare că autoarea e poetă. aș asemăna fem-ul magdei cârneci cu orbitor-ul lui cărtărescu, căci amândouă fac mărturie despre modul unic și personal de a fi al autorului în lume, mai bine spus al devenirii sale (poetice) în lume - la amândoi apare metafora fluturelui ce iese din pupă. 

izvoarele în care magda cârneci își găsește inspirația literară sunt - într-un mod foarte specific - viziunile, visele, făcându-ne părtași la experiențele sale inconștiente, toate cu scopul de a înțelege mai bine realitatea, de a se topi în ea și de a deveni unul.

frumusețea de afară nu egalează niciodată frumusețea care strălucește în adâncul tău și care vibrând, iradiind din profunyimi, te hrănește și te echilibrează și, cinte știe, te poate dezlimita. lasă-te inundat de imaginile tale interioare adânci, hrănește-le cu laptele intens al emoției și cu apa tare a atenției vii, trăiește-ți imaginile esențiale, până când încep să vibreze în tine, să iradieze pulsatile, fisionante, deschizând uneori brusc în creierul tău un canal subtil către cerul nemărginit. (pp.191-192)

autoarea / personajul a găsit o cale seculară de a găsi frisonul mistic de împăcare cu lumea. prin povești. și urmează povești de şeherezadă care se povestește pe ea însăși.

după vreo 30 de pagini de poezie și metaforă care - ce-i drept - cam strepezesc mintea cititorului prin dulcegăria lor, urmează niște experiențe senzoriale ce pe mine m-au bântuit, și după ce am închis cartea.
bunăoară, mi-a plăcut nespus cum fata de 13 ani stătea cocoțată pe acoperișul cabanei din tabără, noaptea, și ascultă muzica sferelor, apoi călătorește în chip de globulă, până la limita universului, unde dă de un opt culcat la puterea unui alt opt culcat (!). iar experiența cu soarele mi s-a părut fastuoasă: lângă băiatul dorit, fata se lasă fecundată, prin ochi, de ploaia de aur a unei raze de soare:

formam ceva împreună, un tot luminos și iradiant. o explozie blândă în mine a unei lumini m-a umplut și m-a dilatat. un fel de aurire fierbinte m-a mângâiat pe dinăuntru și nu mi-am mai perceput marginile. ceva ca o glorie iradiantă simțeam că emană din mine, ceva ca o căldură luminoasă se răspândea din trupul meu îmrepjur. o vibrație plină de bunătate mă înfrățea cu tot ce vedeam, simțeam radiațiile pline de iubire ale ființelor și lucururilor dimprejur. (p.58)

există și alte viziuni de o mie și una de nopți:

femeia se tranformă de două ori în bărbat, o dată într-o poveste romantică la lumina lunii, a doua oară într-o poveste în care ejaculează invers, în interior, în minte (cum de s-a gândit la asta o femeie!). femeia „experiază“, în timpul actului sexual, prezența unei a treia prezențe apărute de niciunde. sau femeia, printr-un nufăr din spatele sternului, primește fluxul lumii întregi; sau se teleportează dintr-o dată în grădina bunicii, sau se transformă brusc într-un sarcofag gol egiptean.

păcatul cărții este că este mai mult poezie decât roman, metaforele abundă, senzualitatea inundă, ceea ce îndepărtează cititorul epic, prea grăbit spre zăbavă și înțelegere.  

ce e iubirea dacă nu inteligența supremă - fuzională, vie, conștientă - a universului? (p.109)


alte opinii critice:
  • un roman puţin convingător, închistat în stereotipii cuantificabile mai mult psihanalitic decât estetic, mereu cuprinse de retorismul – sau terorismul? – aproape romantic.(cercul metacritic)
  • o intensă experienţă concretă, senzorială ca trambulină spre revelaţie, transformînd condiţionarea biologică, intuiţia şi senzorialitatea aşa-zis feminine în cale de cunoaştere, într-o „altă logică“, o „logică integrală“ (adina diniţoiu)
  • fem nu dezvirginează eternul mister feminin, ci-l potenţează printr-o proză perfectă ce va intra definitiv în istoria literaturii de azi ca un nec plus ultra. (evaziuni spontane)
  • despre asta e vorba. despre colecţia de imagini puternice a magdei cârneci. din care câteva doar, prea puţine, oricum, au ajuns în fem.(cosmin ciotloş)
  • cartea aceasta este poemul primei perioade a vieţii unei femei.(oana duşmănescu)

1 noiembrie 2012

„după dealuri“ de cristian mungiu

alina vine din germania în românia s-o ia pe prietena ei voichița ca amândouă să lucreze barmanițe pe vapor. sunt amândouă orfane și au crescut la casa de copii. însă voichița e acum măicuță la o mânăstire izolată și nu vrea să plece. atunci alina își pune în cap să o convingă, căci spiritul ei șubred are nevoie vitală de un sprijin. 

scenariul - inspirat din cartea tatianei niculescu bran - mi se pare convingător prin tensiunea creată de cele două lumi, care se dovedesc până la sfârșit ireconciliabile. din faptele realității - cei cu care am fost la film nu știau că întâmplările au fost reale, la schitul tanacu, în 2005 - mungiu a dat la o parte elementele echivoce pentru a-și împărți dreptatea.

la finalul filmului, mi-am dat seama că toți au dreptate.
(mai puţin mungiu, care refuză orice atingere a lui mysterium tremendum.)
la mânăstire, alina și-a asumat lumea și traiul și a decis să lupte. însă mijloacele ei erau lumești, și nu mistice. iar tulburările ei psihice n-au găsit un reazem în prietenia voichiței.

în lume, pierduse bătălia de la început, odată cu întoarcerea în țară. mirajul germaniei a dus la slăbirea psihică și nevoia vitală de prietena ei. 

e un proverb minunat în film, amintit de preotul exorcist: cel care pleacă și cel care se întoarce nu mai e același, e un altul. voichița a plecat interior, în lumea credinței. alina s-a schimbat și s-a împotrivit lumii credinței, pentru lumea seculară. le-a pierdut pe amândouă, și în economia filmului, e ceea ce trebuia să se întâmple. 

evident că sentimentul de revoltă va fi încercat de spectator vizavi de înapoierea oamenilor mănăstirii - a preotului, a stareței, a măicuțelor. însă în lumina credinței și vieții pe care toți și-o asumaseră, ele au urmărit binele fetei. vezi și bucuria tuturor când și-a revenit. dar oare, alina nu a atins până la urmă viața veșnică?

nici societatea secularizată nu stă bine (în dulcele stil al noului val cinematografic): medicii o trimit pe bolnavă acasă, părinții adoptivi o reneagă, ba chiar îi cheltuie din bruma de bani adunată din străinătățuri. germania era o posibilitate, dar fără prietenia voichiței, finalul se contura pesimist - anume strada.

m-a surprins un amănunt amintit de autoarea cărții într-un interviu - temeiul în care au fost judecate faptele la procesul real - Biblia.

despre ce se mai întâmplă cu preotul din realitate (care a ieșit din pușcărie) și cum continuă să fie el iubit de enoriați citiți aici.


29 octombrie 2012

recitind „la răscruce de vânturi“ de emily brontë

emily brontë 
 la răscruce de vânturi 
(wuthering heights)
editura rao, bucurești, 2000
 trad. henriette yvonne stahl 
 348 de pagini legate 
coperta de done stan
„depravare vulgară şi orori aberante“

cum ar putea o ființă umană să încerce o astfel de carte ca aceasta, fără să se sinucidă înainte de terminarea câtorva capitole, e un mister. este doar o adunătură de depravare vulgară și orori aberante - spune o recenzie din 1847, anul publicării, din magazinul de femei graham
 
ei bine, am citit această „adunătură de depravare vulgară și orori aberanteîn adolescență, la 15 ani, şi am reluat-o, fiindu-mi dor de o capodoperă incontestabilă. ceea ce şi este.

m-a cucerit încă de la început, prin personajul principal, care se dovedește a nu fi personaj principal, nici povestitor. este totuși străinul care află povestea. poveste care i se povestește de un personaj actant al acțiunii principale, fata în casă din la răscruce de vânturi, ajunsă menajeră, ellen dean. căreia și ei i se povestește, la un moment dat, de către alţii: heathcliff, catherine earnshaw, dar şi cathy linton. astfel că aflăm un labirint delicios de spații mentale și temporale.

autoarea dozează foarte bine acțiunea, cu mână de maestră: îl aduce pe străinul de la început ca să simpatizăm cu el. ne identificăm cu el pe măsură ce i (ni) se povestește. este cel care pică în bârlogul intrigilor misterioase, pline de „diavoli“ și fantome. primul punct culminant, de un romantism macabru, e acela în care mizantropul heathcliff își cheamă iubita moartă, pe fereastră:

am fost martor la o scenă de netăgăduită superstiție din partea proprietarului meu, care, în mod biyar, și-a deymințit aparentul bun simț. înaintă până la pat, deschise fereasta dintr-o smucitură și, pe când trăgea de ea, izbucni într-un plâns puternic (passion of tears), pe care nu și-l putea stăpâni. spunea hohotind:
- intră! vino cathy, oh, vino, cathy... numai o dată! oh! iubita inimii mele! ascultă-mă de data asta, catherine, măcar acum! (‘come in! come in!’ he sobbed.  ‘cathy, do come.  oh, do—once more!  oh! my heart’s darling! hear me this time, Catherine, at last!’) dar năluca se arăta capricioasă, așa cum sunt de obicei nălucile: nu dădu nici un semn de viață, iar zăpada și vântul, viscolind năprasnic, pătrunseră prin fereastră și, ajungând până la mine, îmi stinseră lumânarea. (p.32)


nici un thriller contemporan nu convinge cum convinge scena aceasta, dintr-un roman de-acum 150 de ani.
şi cum să nu citești mai departe?

ilustrație de robert mcginnis

ei bine, mâna de fier a cărţii este personajul negru, heathcliff, copil de pripas care intră într-o familie ciudată, izolată pe dealurile vântoase ale angliei. iubit de puţini, dar urât de mulţi, cade în mrejele dragostei faţă de fetiţa familiei, devenită apoi domnişoară, catherine earnshaw. dar cum aceasta din urmă alege să se mărite cu altul, apoi moare de inimă rea, neconsolatul heathcliff decide să se răzbune pe generaţiile următoare. va muri bântuit de spectrul femeii iubite, cu rânjetul fericirii pe faţă - şi e talentul autoarei (care-şi pune povestitoarea - martora tuturor grozăviilor -) să descrie trăirile vecine cu nebunia ale monstrului de la răscruce de vânturi.

ce nu-i în mintea mea legat de ea? şi ce nu-mi aminteşte de ea? şi nu mă pot uita în jos, la pardoseala asta,, fără să-i văd trăsăturile desenate pe piatră! în fiecare nor... în fiecare pom... în aerul nopţii şi-n fiecare privire di timpul zilei... sunt înconjurat de chipul ei! cele mai obişnuite feţe ale bărbaţilor şi femeilor... chiar şi propriile mele trăsături... îşi bat joc de mine, semănând cu ea. lumea întreagă e o colecţie înspăimântătoare de amintiri care-mi spun că ea a existat şi c-am pierdut-o! ei bine, înfăţişarea lui hareton reprezintă fantoma iubirii mele nemuritoare, a strădaniei mele sălbatice de a-mi afirma drepturile, fantoma degradării, a mândriei, a fericirii şi suferinţei mele... (p.335)

destul de greu ca numai pe 350 de pagini - dimensiunea ideală a unui roman ideal - să dozezi atât de bine acţiunea a trei generaţii, cu poveşti de dragoste şi ură, să redai în cuvinte o lume izolată şi sălbatică. însă emily-ei brontë îi reuşeşte cu asupra de măsură. ştie când să se oprească, când să alterneze planurile, când să liniştească personajele, când să le înteţească. după ultima pagină, am avut imaginea romanului perfect.

iată două imagini a paradisului, în tălmăcirea minunată a henriettei yvonne stahl:


felul cel mai plăcut de a petrece o zi caldă, dogoritoare de iulie e să sati culcat de dimineaţă până seara pe deal, într-un culcuş de ierburi; albinele să zumzăie ca-n vis printre flori, ciocârliile să cânte sus, deasupra capului, cerul fără nori să fie albastru şi soarele strălucitor. iată cum îşi închipuia el raiul pe pământ. eu mi-l închipuiam altfel: să mă legăn într-un copac verde, în foşnetul frunzelor mişcate de vântul care bate dinspre apus; nori albi să zboare iute deasupra capului meu, şi sus, nu o ciocârlie, ci ciocârliile, sturzii, mierlele, pietroşeii şi cucii toţi să cânte de pretudindeni; să văd în depărtare dealurile întretăiate de văi reci şi întunecoase, iar între ele deluşoare cu iarbă înaltă, legănată în valuri bătute de vânt; păduri şi ape cântătoare şi lumea întreagă să fie trezită la viaţă şi înnebunită de fericire. (p.256)
cum o suna paradisul unui tânăr / unei tinere din 2012?

enfin, greu să mai spui despre o capodoperă. mie mi-a făcut mare plăcere şi mare bine recitirea ei.


un readers guide al romanului aici.





27 octombrie 2012

o frică personală

bovaricul din mine a tânjit întotdeauna după o pasiune puternică, care să-mi zboare pielea rece a conformismului și a educației sociale, o pasiune care să-mi descopere ecorșeul înfierbântat al sufletului. să omor sau să mă omor din patimă. să urzesc intrigi, astfel încât chinul fie să dispară, fie să crească și mai al dracului.

în societatea comunistă gri, cu tovarăși și tovarășe, am crescut cu filme în alb-negru, în care bărbații în costume sau în capă strângeau cu mâinile lor crispate umerii femilor și le sărutau apăsat pe gură, iar ele se înmuiau cu toatele. am crescut cu personaje de roman care treceau prin întâmplări de viață și de moarte doar ca să fie cu persoana iubită sau să se răzbune amarnic pe cei care i-au luat-o.
nu, nu l-am crezut pe flaubert care, în fața plictisului și obișnuinței burgheze, mima în scrisori pasiuni și ridiculiza în romane amoruri. nu poate fi așa, îmi spuneam, și nutream speranțe.

acum, la treizeci și șase de ani, mă cuprinde frica. nu doar că n-am să trăiesc altceva decât legături sentimentale, condimentate mai mult sau mai puțin cu joculețe intelectuale sau cu flirturi frivole. dar mă cuprinde frica de faptul că, în realitate, patima nu există. sau dacă ea există, ea aparține sufletelor sălbatice, needucate, imature. ceea ce mie îmi va fi pentru totdeauna inaccesibil.



__________________________________________________________________

23 octombrie 2012

în vizită la ţigani

azi am intrat - după vreo 6 ani - în casa unei familii de ţigani. o mai făcusem de vreo câteva ori, în piaţa chiliei din constanţa, însă acolo, în afară de miros, totul era curat, cu j'de mii de covoare şi covoraşe pe jos.

aici, în curte, ciorciobute şi saci mulţi de peturi. miraose a coteţ de porc.
- aveţi porc? întreb.
- nu noi, vecinul.
vecinul e român, constat.

numai femei. pitice şi urâte. una bătrână e plină de riduri şi soarbe în draci din ţigară. celelalte, una dolofană şi congestionată şi alta neagră tuci abia vorbesc, triste. tocmai le-a murit un băiat tânăr.
- de ce-a murit? întreb.
- a fost bolnav.
mă gândesc că speranţa lor de viaţă e mult mai mică decât a noastră.

sunt invitat în casă. plictisiţi de joaca din stradă, câţiva puradei se bulucesc în casă după mine, să mă observe. probabil nu văd la ei acasă prea des musafiri care le zâmbesc. se învârtesc în jurul meu şi ţipă, care mai de care. sau râd fericiţi şi chicotesc, ca nişte copii normali ce sunt. mă mir cât de frumoşi sunt, chiar şi aşa, nespălaţi.

din jur, mă năpădeşte un miros greu. noroc cu ţigara, dar nu pridideşte nicium.
lângă fereastră, pe o canapea, observ cum stă nemişcată, învelită până la bărbie, o fată mai mare. poate e bolnavă, obosită, sau pur şi simplu indiferentă. ce-o fi în capul ei? mă întreb.

jos, podeaua e goală. lateral, nişte râsuri de lemne mimează heteroclit mobilierul. peste tot, cârpe şi nimicuri.
sărăcie mare. însă după uşă, pe-o măsuţă, şade cocoţat un calculator. e împodobit cu mai multe tastaturi.

ies repede, cu sentimente contradictorii. 
dacă bărbatul uneia dintre femeile astea (şi tatăl unuia dintre puradeii aceştia) ar tâlhări pe undeva, pe cineva, chiar acum când ies eu de la el din casă, sărăcia rămâne. femeile astea vor rămâne tot aşa cum le-am cunoscut, copiii văr rămâne tot aşa cum i-am cunoscut.  

Rromi (Foto Arhivă)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...