hrabal şi nooteboom - două mari surprize editoriale

după ce în urmă cu un an lăudam iniţiativa editurii art de a reedita varianta irinei mavrodin din în căutarea timpului pierdut, am constatat cu surpriză că editura a renunţat la paginile cusute, ceea ce înseamnă că la recitiri repetate, la umbra fetelor în floare va zbura dintre coperţi în eter.

totuşi, tot art va începe seria de autor BOHUMIL HRABAL, deocamdată cu două opere deja traduse la noi, l-am servit pe regele angliei, şi trenuri cu prioritate, despre care am scris aici şi aici. sper că vor apărea şi traducerile apărute la obscura editură ivan krasko, a lui ondej stefanko. de asemenea, tot art mai scoate un proaspăt walter benjamin (despre care am scris aici şi aici), vise, în traducerea lui andrei anastasescu.

şi, referitor la autorii preferaţi, editura univers a scos primul volum din seria de autor CEES NOOTEBOOM, autor olandez, după mine, extraordinar (am scris aici şi aici). a început deci cu o traducere nouă din ritualuri, despre care am scris aici. 

„jacob se hotărăște să iubească“ de cătălin dorian florescu

cătălin dorian florescu
 jacob se hotărăște să iubească
 (jacob beschließt zu lieben) 
  editura polirom, iași, 2012
 traducere de mariana bărbulescu 
 349 de pagini legate
 coperta de carmen parii

primul roman pe care-l citesc al autorului elvețian de origine română cătălin dorian florescu, deși am citit cronici bune și la celelalte. și premiul cartea anului 2011 în elveția m-a hotărât să rup ața.

este un roman perfect realizat. ficțiune istorică. românia, interbelică, dar și postbelică. banatul. incusiuni medievale în lorena. nemți, țigani, șvabi și români. o femeie întoarsă cu bani din america. un necunoscut sărăntoc care o curtează.

și iacob, personajul care-și spune povestea. copilul bolnăvicios și singuratic, iubit doar de țiganca ramina, ipostază a lui melchiade, care-i spune povești de șeherezadă și care are ascunsă o comoară adevărată. adolescentul care se-ascunde în cavouri. care aleargă pe coaja de gheața a râului să se sinucidă. care dezgroapă oseminte ca să le îngroape iar. care poartă pe umeri nu pe tatăl, ca enea pe anchise, ci pe un cerșetor.
și care, disprețuit de tată, va trebui să aleagă între ură și iubire.

mie mi-au plăcut capitolele istorice, de povestire a strămoșilor nemți din lorena. și m-au impresionat câteva scene - a duelului psihologic dintre tatăl jakob și farmecistul neper; a ridicării țigăncii obeze ramina, ca să fie dusă la bug; a fugii lui iacob din trenul cu țigani; dar și scena finală, a deportării în bărăgan.

per ansamblu, un roman foarte bun, bine scris și bine tradus. cu probleme importante, ale umanității secolului 20 și nu numai. pe care cătălin dorian florescu și le propune nu să le lămurească, ci să nu le lase uitării. cu o continuă mirare și cu farmecul realismului în care pune puțină magie. 

o lectură de toată plăcerea, pentru acest final de an. atât pentru cititorii exigenți, cât și pentru cei comozi.

crăciun cu multă dăruire tuturor!

„oameni“ de mihai mateiu

mihai mateiu 
 oameni 
 editura casa de pariuri literare, 
bucureşti, 2011
 100 de pagini broşate

o splendidă surpriză

o surpriză splendidă mi-a fost volumaşul acesta cu povestiri al tânărului autor clujean mihai mateiu. volum, de altfel, premiat anul acesta de uniunea scriitorilor cluj pentru debut, premiu refuzat admirabil de autor.

talentul autorului, şi ceea ce m-a făcut să citesc fiecare poveste cu grijă constă în fineţea amestecată cu anostul societăţii de astăzi cu care autorul povesteşte fragmentul de viaţă al personajului principal. viaţă în care năvăleşte extra-ordinarul (de fapt, clipele de viziune ale autorului).

într-o baltă, o ştiucă îi apare unui pescar adolescent ca o ştimă erotică; un suporter de fotbal înfăptuieşte un omor din culpă; un moş crăciun ia o mamă de bătaie; un moş şi o babă visează la andreea marin; un tânăr cade inspirat de moartea bunicii; un altul e vizitat brusc de un ideal etc.

moartea se urcase pe bunica şi-o călărea în lege, nu puteam suporta s-o aud icnind în felul acela în care n-o auzisem niciodată, gemând aşa cum fac femeile în abandonarea deplină, m-am refugiat în baie dar nici acolo n-am scăpat, aşa c-am fumat şi-am privit un fir subţire de apă scurgându-se-n chiuvetă până când zgomotele acelei iubiri infernale au încetat, moartea se slobozise fără a prinde plod în pântecele acelui suflet al bunicii care era de-acum pământul, am privit gura ei căscată, limba de calcar ca un jgheab pe care urca tremurând un singur bob de apă, un diamant rotund care s-a desprins de pământ şi s-a rostogolit sclipind în sus, pentru-a se scufunda în acea mare de deasupra... (p.56-57)

de asemeni, talentul autorului m-a făcut să mă simt aproape de oamenii cu crâmpeiele lor de viaţă proprie, oameni obişnuiţi pe lângă care trec în fiecare zi, fără să-i ştiu vreodată. ei bine, mihai mateiu mă face să-i ştiu, teoretic, măcar pe vreo treişpe (chiar dacă sunt doar ipostaze ale unuia singur).

povestirile se citesc uşor, chiar şi în metrou, doar că după fiecare trebuie să te-ntrerupi, să arunci ochii pe vreun călător, în timp ce te laşi în prada gândurilor vreme de câteva minute.

saitul autorului aici. 

coperta seamănă cu un borcan de muştar cu etichetă gri. atât titlul, cât şi numele autorului sunt ilizibile. păcat!  

eu şi marcel proust

eu şi marcel proust,

în proiectul ioanei, poveşti din sertar.

„toate bufnițele“ de filip florian

filip florian 
 toate bufnițele 
editura polirom, iași, 2012 
275 de pagini legate 
 coperta de luca florian

limba bufnițelor 

evident că era un roman așteptat, cel puțin pentru mine. entuziast din cale-afară de surpriza stilistică a zilelor regelui, am terminat toate bufnițele pe un ton temperat, chiar dezamăgitor.

m-am străduit să nu compar acest roman cu precedentul, dar nu puteam să-mi gonesc din memorie acea lume a bucureștiului de secol 19, acea lume fantastică văzută cu ochii motanului siegfried, pe măsură ce dădeam peste un puști dintr-un sat de munte, luci, și peste prietenia lui cu un necunoscut sexagenar, emil. pe măsură ce dădeam peste aventurile copilului, destul de cuminți, sau de amintirile de familie ale vârstnicului, destul de comune.

în mod cert, reușita acestui ultim roman este stilul, în a cărui umbră stă permanenta dorință a lui filip florian să povestească. aminteam în cronica mea la precedentul roman de flaubert. și mă gândesc dacă, din dragoste de povestit și de stil, filip florian nu-și dorește și el, ca scriitorul francez, să scrie un roman despre nimic. dar lui flaubert nu i-a reușit, căci e mult mizantropism, ironie, dispreț față de spiritul burghez al timpului său. ce i-a reușit autorului român?

puștiul luci descoperă trăiește aventurile modeste ale adolescenței - urmărirea femeilor la saună, a filmelor erotice la internet-cafe, încasarea ilegală a unei taxe de trecere de la turiști, descoperirea unui castel, prinderea unui șoricel etc. -, dar cunoaște aventurile mari ale vieții amicului său, emil. acestea pornesc de la vremea războiului și a bunicilor și sfârșesc cu vremea socialistă a propriei familii destrămate și a singurătății. este un roman al datului mai departe: așa cum bunicul lui emil, bijutier, dă și el mai departe ceea ce primește de la un coleg de celulă, N., la gherla; și emil dă mai departe adolescentului educația livrească și jurnalul. ba chiar îi dă o voce, să povestească, de la începutul romanului și până la sfârșit. și îi mai dă mai departe limba bifnițelor.

bănuiala mea e următoarea: sălbăticiunile au în gheare și în copite un mic buton, nedescoperit încă de zoologi, pe care, apăsând la fiecare pas, răspândesc în jur bucuria. altfel nu-mi explic ce se petrece cu mine, subit, când coada unei vulpi lucește arămiu, când coarnele unui cerb străpung zăduful sau răcoarea, când caprele negre se preling pe bârne și stânci, când puii de mistreț aleargă în șir indian, mereu în spatele scroafei, cu spinările lor vărgate, ca o pijama. țipetele bufnițelor nu intră aici, în capitolul ăsta, ele sunt o vrajă aparte, de neînlocuit. ca să cobori în adâncurile lor, nu te ajută o coardă de alpinism, acolo trebuie să dai din aripi și, din când în când, să te lași purtat de curenți, plutind. (p.208)

 

purtat de cuvintele lui filip florian, când închizi toate bufnițele, îți pare rău că s-au terminat. că te-au purtat așa de puțin timp pe limba lor unică. că te-au dus așa de puțin timp pe file de poveste.

însă povestea?

p.s. o reușită mi se pare supracoperta cărții, aparținând fiului scriitorului, luca florian. merită un bravo!

foto autor de eduard enea, de aici

alte impresii la ionuca, sever gulea, valentin (semne bune), marius chivu.
___________________________________________________________________