cățelul lui montale

în primii ani ședeam la etajul al treilea
și din capătul străzii dogarilor
cățelandrul galiffa mă vedea
și repezindu-se pe scara în spirală
mă-ntâmpina. nu-mi aduc aminte
la noi acasă de-a murit
sau când l-am îngropat și unde.
în amintire rămâne saltul doar și scâncetul
mai mult nu lasă-n urmă nici marile iubiri
când nu te duc la deznădejde sau la moarte.
dar n-a fost ăsta cazul corciturii
cu lungi urechi care purta un nume
ce i l-a născocit feciorul de poștaș
analfabet și de-o vârstă cu mine, viu
mai puțin decât câinele, ciudat, în insomnia mea.


eugenio montale, quaderno de quattro anni / caiet de patru ani, editura univers, buc, 1981, traducere de florin chirițescu, p.29

nei miei primi anni abitavo al terzo piano
e dal fondo del viale di pitòsfori
il cagnetto Galiffa mi vedeva 
e a grandi salti dalla scala a chiocciola
mi raggiungeva. Ora non ricordo
se morì in casa nostra e se fu seppellito
e dove e quando. Nella memoria resta
solo quel balzo e quel guaito né
molto di più rimane dei grandi amori
quando non siano disperazione e morte.
ma questo non fu il caso del bastardino
di lunghe orecchie che portava un nome
inventato dal figlio del fattore
mio coetaneo e analfabeta, vivo
meno del cane, e strano, nella mia insonnia.

cartea, oglinda sufletului

când deschizi cele două porți ale unei cărți noi și intri curios în lumea pe care o atribui autorului dăruit cu imaginație și stil, nu știi că vei descoperi de fapt doar o oglindă nouă care-ți va arăta sufletul tău așa cum este în clipa lecturii. iar orice re-lectură a aceleiași cărți nu este de fapt o altă oglindă, ca un diamant cu multe fețe, ci e tot prima oglindă, doar că sufletul pe care ți-l arată este altul. aceeași oglindă, de fiecare dată alt suflet. sufletul tău, ca un râu heraclitinian, își scaldă de fiecare dată cu ape diferite apele identice ale unei singure oglinzi. ale unei singure cărți. 

carl gustav jung despre cauzele nevrozei

am constatat adesea că oamenii se îmbolnăvesc de nervi atunci când se mulțumesc cu răspunsuri insuficiente sau false la întrebările vieții. ei caută poziție, căsătorie, reputație, succes exterior și bani și rămân nefericiți și nevrotici, chiar dacă au obținut ce căutau. acești oameni sunt încleștați de obicei într-o prea mare îngustime spirituală. viața lor n-are destul conținut, n-are sens. dacă pot evolua către o personalitate mai cuprinzătoare, de cele mai multe ori le dispare și nevroza. de aceea, ideea de dezvoltare a avut pentru mine de la început cea mai mare însemnătate.

amintiri, vise, reflecții, p.173, traducere de daniela ștefănescu, humanitas, 2008.

sursa

de ce mai scriu scriitorii de azi?

aş fi în stare să pariez că fiecare scriitor, oricât de slab ar fi, se imaginează că va avea succes de public, că-şi va vinde cartea în draci, iar aceasta îl va putea ajuta să iasă din anonimat, că va deveni celebru, presa îi va cere interviuri, cititorii, autografe, iar la cârciumă va primi băutură gratis. şi dacă va avea şi mai mult noroc, vor pica la aşternut niscaiva dame. 

homer povestea prin cetăţi întâmplările eroilor şi zeilor şi nu ştim dacă o făcea pentru distracţie sau cu scop pedagogic, însă în mod sigur primea hrană şi adăpost în schimb. petronius şi apuleius îşi povesteau satirele pentru distracţie. bocaccio şi rabelais ironizau unul clerul, celălalt intelighenţia. cervantes se gândea la un cristos ridicol şi profan. walter scott inventa aventuri, de-abia cu moderniştii se schimbă macazul. balzac vrea să critice moravurile vremii iar dickens, sărăcimea capitalistă. cu flaubert începem stilul, continuat cu baudelaire şi decadenţii. vine proust şi spune că literatura e viaţa însăşi, apoi joyce spune că e patria. ca să vină beckett şi să arate literatura e absurdă.

postmodernismul începe să se întrebe nu doar literatura, dar şi ce e viaţa, patria, lumea. va începe să se joace cu cuvintele, cu semantica, cu kitschul. în paralel cu toate acestea, apar opere literare proaste, iar unele au chiar succes, desigur cele care-şi propun succesul.

mario vargas llosa vorbea despre revoltă, ca motivaţie a scriitorului dintotdeauna. revolta împotriva lumii. urît trăiţi, domnilor, spunea cehov prin povestirile sale. spre socialism, vor spune alţii. 

ce se întâmplă acum, cu scriitorii? 

într-o lume potopită de cărţi, printre oameni care citesc din ce în ce mai puţin.

pentru cine mai scriu ei, pentru cei câţiva, care au păstrat acest obicei? pentru cititorii ocazionali?

pentru ce scriu? pentru formă sau pentru conţinut?

la ce se aşteaptă ei? să revoluţioneze - ca odinioară zola, sau tolstoi?

la ce destin se aşteaptă pentru cartea lor?

care le sunt iluziile?

ce gândesc când cartea nu li se vinde şi putrezeşte, uitată în cimitirul cărţilor uitate?

mai poate exista vreun kafka, vreun proust, vreun joyce din nou?

de ce apucă scriitorii de azi de scris? - din orgoliu? pentru câştig? 

de ce nu sunt tot mai mulţi paşadii?

se gândesc la posteritate? că poate, cândva, cartea lor va fi descoperită şi apreciată?

eu, dacă aş scrie, aş face-o pentru propria distracţie sau pentru bani.

van gogh

„astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri“ de radu paraschivescu (video)

cântecul despre care e vorba în carte este pe fundalul videoclipului.