„zece negri mititei“ de agatha christie

agatha christie
 zece negri mititei
 (and then there were none)
editura rao, buc, 2011
traducere de alina toderică
250 pagini broșate
 coperta neprecizată

titlul și coperta 

avatarurile titlului acestui roman sunt foarte amuzante. ten little niggers (zece negri mititei), cum se numea în original, după poezioara din motto, devine la americani ten little indians (zece indieni mititei), ca după corectudinea politică a ultimilor ani să devină and then there were none (și n-a rămas nici unul).

tot în spirit amuzant, mențiunea copertei editurii rao „poirot“ e mincinoasă, micuțul detectiv belgian neapărând nici o clipă prin paginile cărții.

subiectul

după mine, romanul ăsta este unul dintre cele mai bune povești polițiste - mai precis povești cu enigme și mister - alături de crimele din rue morgue a lui poe, misterul camerei galbene de leroux (și acolo se întâmplă o crimă într-o cameră ermetic închisă) și sora cea mică de chandler.

10 oameni sunt izolați pe o insulă și încep să moară, unul câte unul. n-ar fi nimic deosebit, însă toți cei 10 sunt vinovați de o moarte pe care au influențat-o, într-o msură sau alta. adică, se face dreptate, după un criteriu care exclude sistemul juridic, după „judecata“ criminalului.

mi se pare o temă de discutat - în ce măsură „ținem“ cu criminalul care îi omoară și în ce măsură ținem cu „victimele“, și ele criminale la un moment dat. mai ales că ele suferă, într-un mod sau altul, după gradul de vină în moartea aproapelui. 

agatha christie, femeia asta vrăjitoare știe să gesioneze al dracului suspansul. mai strecoară o propoziție psihologică, mai un gând intim, mai o ironie. și evident, lămurește totul la sfârșit. dar în așa fel încât, chiar dacă ai văzut multele ecranizări, tot nu te poți abține din citit. 

ce-ai face dacă te-ai găsi izolat pe o insulă? 

cât de disperat ai fi dacă ai fi sub semnul amenințării morții?

cât din animalitate ai lăsa să se vadă, dincolo de pojghița umanității amenințate?

cum te-ai gândi la cea mai urâtă faptă pe care ai făcut-o în viață?

cum te-ai raporta la ceilalți, când știi că cel care vrea să te omoare e printre ei?

nu te-aștepți ca într-un roman polițist să-ți pună probleme. îndeobște ele sunt destinate distracției. reușita însă a agathei constă în aceste probleme. care mie mi-au apărut. și poate vor fi fiind și altele. pe care le vor descoperi alții. 

romanul se găsește la liber, pe net, aici.

„incredibila și trista poveste a candidei eréndira și a bunicii sale fără suflet“ de gabriel garcía márquez

gabriel garcía márquez 
incredibila și trista poveste a 
candidei eréndira și 
a bunicii sale fără suflet
 (la increíble y triste historia
 de la cándida eréndira 
y su abuela desalmada)
 editura rao, buc., 2002
 trad. tudora șandru mehedinți
 123 pagini legate
 coperta de done stan

mai întâi că este o culegere de povestiri (după unii, cea mai bună). a fost tradusă la noi de demult, ba chiar are o ediție uriașă, ilustrată, de care amintește și mircea cărtărescu în rem.

per ansamblu, pentru două povestiri, îl voi include pe marquez în topul meu de autori de povestiri, după cehov, cortázar, borges și cele două povestiri sunt: un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe (publicată chiar înainte de veacul de singurătate, la 39 de ani) și înecatul cel mai mai frumos de pe lume.

un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe

... Era un bărbat bătrân, trântit pe burtă în noroi și care, cu toate că se străduia din răsputeri, nu se putea ridica, fiindcă-l împiedicau aripile sale uriașe. (p.7)

aterizase în curtea lui pelayo, după trei zile de ploaie.și-atunci începe totul. de fapt, îngerul nu începe nimic, ci oamenii. el stă unde e așezat, în fundul unei grădini, într-un coteț cu găini. oamenii, în schimb, încep să se-nvârtă. popii-l caută de buric, sau dacă știe latină. ologii-l caută să se vindece. dar minunile sunt „inverse“:

puținele minuni puse pe seama îngerului dezvăluiau o oarecare tulburare a minții (cui?), cum a fost minunea cu orbul care nu-și căpătă vederea, dar căruia îi ieșiră trei dinți noi, și cea cu damblagiul care n-a putut merge, dar a fost gata să câștige la loterie, și cea cu leprosul căruia îi crescură fire de floarea-soarelui pe răni. (p.11)

singurul beneficiu este al familiei lui pelayo, care în urma vânzării biletelor către curioșii ce veneau să vadă îngerul, devine bogată.

mi se pare ceva tragic: îngerul ajunge obiect de bâlci, oamenii nu se aleg cu nimic. nici măcar cu răbdarea - singura virtute supranaturală. și ceva nedumerit: este absurdă căderea îngerului printre acei oameni? până și minunile devin absurde? de ce m-apucă mila pentru îngerul ăsta bătrân?

înecatul cel mai mai frumos de pe lume

cum naiba să scrii o povestire despre un înecat (oricât ar fi el de frumos), care mai e și uriaș pe deasupra? dar poate tocmai de-aia. dar când scrii bine despre personaje colective de oameni, poți și despre un înecat.

era mult mai mare decât oricare om, căci abia încăpea în casă, dar au crezut că însușirea de a crește și după moarte era poate în firea numitor înecați. (p.37)

și femeile, când să pregătească mortul pentru îngropare, îi descoperă mărimea aceea. tare frumoasă.

Rătăceau pierdute prin acele labirinturi închipuite, când, cea mai bătrână dintre ele, fiind cea mai vârstnică, privise înecatul mai curând cu milă decât cu patimă, suspină:

- După chip, pare să îl cheme Esteban. (p.39)

și iată că înecatul, primind numele, devine personaj. iar femeile încep să-i inventeze necazuri provocate de dimensiunile urieșești, încât mortul chiar le devine apropiat. desigur că izbucnește conflictul: femei-bărbați.

și iac-așa, un mort începe să schimbe întreaga comunitate, transformând-o...

cum? vă las să citiți. 

iar aici, opinia altcuiva căruia i-au plăcut fix aceleași două povestiri. 

twitt-sofia 5

beția e când ațele de marionetă ne sunt tăiate.

„povestea târfelor mele triste“ de gabriel garcía márquez

gabriel garcía márquez 
povestea târfelor mele triste 
(memorias de mis putas tristes)
 editura rao, buc, 2007
 trad. tudora șandru mehedinți 
124 pagini legate 
autorul copertei neprecizat

am găsit-o la un anticariat, nou nouță, la doar 10 lei, am luat-o dintr-o dată. deși nu e o perioadă când aș citi romane despre tristețe, am eu destulă în mine. am citit-o chiar în seara aceea.

(micro)romanul începe bine, încă de la prima propoziție - marquez e un maestru al scrierii:

În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară. (p.13)

apoi găsim povestea bătrânului de 90 de ani: un singuratic, de profesie știrist la ziar, necăsătorit, cu o viață lipsită de evenimente. și mai ales cu o viață lipsită de dragoste. așa că, dintr-o toană, eroul nostru apelează la o matroană de bordel să-i găsească o adolescentă fecioară. și i se găsește o cusătoreasă de 14 ani. care-și întâmpină  „clientul“ dormind. uimit de frumusețea fetei, bătrânul începe s-o admire. și-și găsește dragostea. și se schimbă.

De atunci am avut-o în minte atât de limpede, că făceam cu ea ce pofteam. Îi schimbam culoarea ochilor după starea mea de spirit: de culoarea siropului când râdea, de culoarea focului când o supăram. O îmbrăcam potrivit vârstei și împrejurărilor  ce țineau seama de schimbările mele de dispozoție: neștiutoare îndrîgostită de douăzeci de ani, târfă de salon la patruzeci, regină a Babiloniei la șaptezeci, sfântă la o sută. Cântam duete de dragoste de Puccini, bolerouri de Agustín Lara, tangouri de Carlos Gardel și ne încredințam încă o dată că acel ce nu cântă nu-și poate nici măcar imagina ce înseamnă fericirea de a cânta. (p.69)

acesta e clinciul care m-a făcut să-mi placă cartea: felul în care eroul de nouăzeci de ani, se schimbă. și nu doar el, ci și lumea din jur.
... Forța invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită. (p.74)
Să nu mori fără să vezi cât de minunat e să ți-o tragi din dragoste. (p.109)

nu e nici un realism magic aici. ci o meditație ficțională la posibilitățile vieții, la senectute. frumusețea va salva lumea, spunea idiotul lui dosto. frumusețea unei fecioare salvează o viață searbădă, spune aici gabo.

despre felul cum Teatrul schimbă o viață, la mihail bugakov, aici.

iată trailerul ecranizării:

despre intelectualii noștri de stânga

pe lângă articolele pe care le citesc, de pildă pe criticatac, am intrat cu bucurie în conversații cu oameni deștepți, autodeclarați de stânga, sau cel puțin CONTRA dreptei. 

toate discuțiile sfârșesc în afirmarea unui ANTI-: economie capitalistă, super-îmbogățiți, lipsa statului asistențial, corupție, venalitate etc. dacă însă îi vei întreba cum este posibil să îngrădești lăcomia asta atavică omenească, atât la nivel de individ, cât și de grup (a nu se uita nici crimele fățișe ale societăților comunist-socialiste din secolul trecut, pline de milioane de victime), cum este posibil să împarți dreptatea socială, tac. mai invocă, poate, nostalgic, câteva lucruri bune aduse de comunism (locuințe pentru mase, împărțirea „egală“ a resurselor). și atât. nici un proiect. nici un plan.

mi-e teamă că, în afara unor frustrări personale (despre care nu doresc să vorbesc), ceea ce îi animă nu e decât un anumit spirit contestatar față de „nedreptatea porcilor de capitaliști“. ceea ce îi animă e un soi de „luptă“ pentru idealuri, pentru acel DACĂ. este o plăcere subiectivă, o vitejie pur intelectuală, provocată de contestare. cam ca în cazul mișcării anti-băsescu. este o energie ce-i face să vibreze. din păcate, numai cu gândul. și numai cu vorba. nu și cu fapta.

nu am aflat de mari intelectuali care să fi modificat ei singuri ordinea socială a lumii. marx însuși - evident, nu cel din manifestul partidului comunist - nu a rămas decât un gânditor critic. cei care au luptat pentru „popor“, fie au murit în toiul vreunei lupte (îmi vine în minte che guevara, sau garcia lorca), fie au sfârșit propagandiști credicioși în slujba vreunui regim dictatorial.

îi admir pe stângiști pentru idealurile în care cred. 

admir faptul că „luptă“ contra globalizării postmoderne de astăzi. 

însă mi-aș dori ca eforturile lor să fie îndreptate măcar în vreo operă în care să creadă, fără ipocrizie, cu adevărat. sau către un ajutor concret pentru cei mai puțin norocoși. 

de cele mai multe ori însă, „stângismul“ le este numai în cap. corpul, în schimb, o duce bine, uneori foarte bine, în mult hulita societate capitalistă. 
sursa foto.     

cartea la minut - un scurt top de romane polițiste