ce (mai) așteptăm de la intelectuali?

ajuns întâmplător - din nou - pe blogul lui soirs, am găsit un post despre nevoia intelectualului (nemulțumit și depresiv) de a găsi la confrații săi (filozofi contemporani) „trusa de unelte“ cu care să arunce în aer sistemul lumii ticăloșite de astăzi. nevoia de a găsi idei cu aplicare la praxis.

cu mintea la marx, de exemplu, care admiră și acum pe criticul capitalismului, dar care și surâde la junele coautor al manifestului comunist - oare nu e o dovadă a hiperorgoliului că poți înțelege, de pildă, cum să stopezi efectul de pârghie (leverage) și cum să reglezi politicile monetare, fără s-o dai în reducționisme propagandistice (vezi cazul jurnalistului michael moore)?
  
aș aminti pe julien benda, care le amintește intelectualilor că rolul lor nu e a schimba lumea, participând la disputele lumești, ci e acela de a-și îndeplini menirea și angajamentul față de valorile suverane - ale libertății, justiției și adevărului; un adevăr fie el și relativ.

CONCURS! numele trandafirului în ediția nouă!

CONCURS!

spuneam în postul de mai jos că m-am bucurat de apariția marginaliillor lui eco la numele trandafirului - cu alte cuvinte, cum a scris el romanul - în noua ediție a polirom-ului (care oferă și cartea).

ei bine, această ediție - REVĂZUTĂ DE AUTOR - va ajunge la cea/cel care va răspunde corect la următoarea întrebare - până vineri, la ora 12:00. 
alegerea va fi făcută prin random.

întrebarea este:
ce filozof scolastic de secol 14 a discutat despre concepte ca  reprezentări mentale și „intenții ale sufletului“) și datorită căruia umberto eco a trebuit să mute acțiunea romanului din secolele 12 și 13 - pe care le cunoștea mai bine?

mult succes!

„sora cea mică“ de raymond chandler

raymond chandler 
sora cea mică
 (the little sister)
editura nemira, bucurești, 2013
 traducere de adriana bădescu 
277 de pagini broșate 
coperta de dana mororiu &
 corneliu alexandrescu

vara, chiar dacă nu ești la plajă, imposibil să nu dorești să te delectezi cu un roman polțist bun. mai ales unul clasic american. printre cele mai bune - pe care le-am prezentat video aici - stau cele ale americanului raymond chandler, pe care nemira le-a reeditat proaspăt.

este o recitire și m-a uimit mai mult ca prima oară.
în primil rând că detectivul marlow este un anti-erou în această carte. și-o cam ia, în primul rând de la „sora cea mică“ care îi intră în birou cu un caz - pe numai 20 de dolari. dar nu numai.

căci în los angeles, ținta va fi întotdeauna hollywood-ul. cu drogurile, alcoolul și curvăsăria ce mustește într-însul.

ceea ce-i este caracteristic lui raymond chandler nu e doar umorul și autoironia - într-un stil frust, tăiat cu nerv - dar și viziunea unui infern urban, în care valorile și bunul simț trebuie să izbândească. iar eroul va izbândi, și deseori va trebui să transforme faptele jenante în cele ridicole.

despre jenant - ridicol - penibil am scris aici.

iată, de pildă, fragmentul comic foc în care philip marlowe (cu „e“ în coadă, de fandoseală) se trezește drogat, fără să-și stăpânească voința:

Am început să mă ridic de pe podea. Uneori e bine să încerci. Dar mai întâi cere-i  cuiva să fixeze bine podeaua în pământ. Asta de aici dansa. După o vreme, s-a mai potolit. Eu m-am oprit într-un unghi de patruzeci și cinci de grade. M-am îmbățoșat și am dat să plec undeva. La orizont ce întrezărea ce ar fi putut fi mormântul lui Napoleon. Uite un obiectiv suficient de bun. Am pornit într-acolo. Inima îmi bătea repede și greu, iar plămânii nu voiau să se dilate. Ca atunci când primești un cap în burtă la fotbal. Și ai impresia că niciodată n-o să mai poți respira. Niciodată, niciodată. 

Pe urmă, n-a mai fost nici mormântul lui Napoleon. Acum era o plută pe marea agitată. Și un om pe ea. Îl mai văzusem undeva. Un tip de treabă, ne înțelesesem bine. Am pornit spre el și am lovit zidul cu un umăr. Asta m-a făcut să mă răsucesc și am început să dau din mâini după care să mă țin. Dar n-am găsit nimic, decât covorul. Cum am ajuns acolo, jos? Nu are niciun rost să întrebi. E secret. Ori de câte ori mai pui o întrebare, ei îți împing podeaua în față. Bine, am început să mă târăsc pe covor, pe ceea ce fuseseră cândva mâinile și picioarele mele. Acum nu mai exista nicio senzație care să demonstreze că îmi aparțineau. M-am târât spre un perte din lemn întunecat. Sau poate că era din marmură neagră. Iar mormântul lui Napoleon. Ce treabă am eu cu Napoleon? De ce îmi tot împinge el mormântul ăsta sub nas? ...

Philip Marlowe, de treizeci și opt de ani, detectiv cu licență privată, de reputație îndoielnică, a fost prins aseară de poliție în vreme ce se târa prin canalul de scurgere Ballona cu un pian în spate. Chestionat la secția de poliție de la University Heights, Marlowe a declarat că îi ducea pianul maharajahului din Coot-Berar. Întrebat de ce purta pinteni, a afirmat că încrederea clienului e sacră pentru el. Inspectorul Hornside a susținut că poliția nu este dispusă deocamdată să ofere mai multe detalii. Întrebat dacă pianul era acordat, Hornside a declarat că a interpretat la el Valsul de Un Minut în treizeci și cinci de secunde și până la momentul actual poate spune că pianul nu are coarde, dând de înțeles că are altceva. (pp.165-167) 

eu am râs cu obezitate. ceea ce vă doresc și vouă. chandler chiar merită lectura!

„marginalii la numele trandafirului“ de umberto eco

umberto eco 
numele trandafirului 
(il nome della rosa: nuova edizione)
 editura polirom, iași, 2013
traducere de florin și mara chirițescu
 566 de pagini broșate
 coperta de carmen parii

încă din postfața ediției numelui trandafirului pe care am citit-o, în 1992, marginaliile erau menționate de traducător ca apărute în revista secolul 20, din 1983 (traducerea românească a apărut inițial în 1984, la editura dacia).

personal, nu fusesem mulțumit cu postfața lui florin chirițescu. mai ales că, prin cercurile cititoricești circula legenda unei alte traduceri/ediții, în care toate citatele latinești erau și ele traduse și explicate (nu există așa ceva - de aceea m-apucasem eu să le traduc - sic!).
așa că tot am căutat aceste marginalii și glose ale scriitorului însuși.

ediția de față a polirom-ului, revizuită de autor în 2011, mai explică din citate, dar nu e esențial diferită de prima. câteodată, scriitorului i se întâmplă, asemenea dentistului când pacientul lui simte o denivelareși e de ajuns să șlefuiască un pic cu freza, să taie la rândul său un cuvânt, iar întreaga frază să devină mai aerisită. (p.8) ca urmare, și cea românească de față e a aceluiași traducător - florin chirițescu - lucrată de redactorul dan croitoru.

despre romanul numele trandafirului am scris aici.


marginaliile lui umberto eco la numele trandafirului

în aceste marginalii, umberto eco nu explică romanul, ci povestește despre motivul și despre modul în care a scris cartea, pe urmele lui thomas mann, cum am scris doctor faustus (de altfel, serenus zeitblom este un model pentru adso din melk).

în primul rând, a scris romanul pe la 50 de ani:
Am scris un roman pentru că mi-a venit pofta să-l scriu... Am început să scriu în martie '78, mânat de o idee fecundă. Aveam chef să otrăvesc un călugăr. Cred că un roman poate lua naștere dintr-o idee de acest gen, restul nu e decât conținutul care se adaugă pe măsură ce înaintezi. (p.538)

și apoi umberto eco începe un adevărat curs de naratologie, pe care îl va relua, 28 de ani mai târziu, rezumat, în confesiunile unui tânăr romancier, sub denumirea de scriere creativă.

1. pentru umberto eco, romanul este un fapt cosmologic. adică prin acest roman, trebuie contruită o lume - pe cât posibil mobilată până la ultimele amănunte. (p.541) apoi, cuvintele vor veni de la sine: rem tene, verba sequentur. ei bine, primul an al scrierii romanului (a fost scris în doi) a fost dedicat construirii acestei lumi.

de pildă, a desenat chipurile tuturor călugărilor, chiar și a celor care nu apar în carte. a construit întreaga abație, metru cu metru, treaptă cu treaptă - a se vedea și harta de la începutul cărții - iar dialogurile au fost construite să țină doar atât cât personajele se mișcau dintr-un loc în altul.

2. privitor la dialoguri: cât de medievale trebuiau să fie? așa că a recitit romanele medievale, epopeea cavalerească și a realizat că respectase o uzanță narativă și poetică.

coperta ediției originale revăzute din 2012

feluri de dialog:

- ce mai faci?
- bine. dar tu?

- ce mai faci? zise giovanni.
- bine, dar tu? zise pietro.

- ia spune, zise giovanni, ce mai faci?
și pietro, iute:
- bine, dar tu?

- ce mai faci? se interesă giovanni cu bunăvoință.
- bine, dar tu? răspunse pietro, batjocoritor.

- zise giovanni:
- ce mai faci?
- bine, răspunse pietro, cu voce incoloră. apoi, cu un zâmbet nedefinit: dar tu? (pp.545-546)

3. o altă noțiune (figură retorică, de fapt), despre care nu se prea vorbește, este preterițiunea. prin ea, autorul (povestitorul adso) atrage atenţia că nu vrea să aducă în discuţie un anumit lucru, dar de fapt, vorbeşte. extrema, eco o numește salgarism (de la scriitorul salgari) - când acțiunea se oprește pentru explicații enciclopedice. aș adăuga că e folosit din plin de danbrownieni.

4. se vorbește mult de stil, dar eco se referă la respirație. anume că fiecare roman are ritmul lui, și e vevoie să te acomodezi - ca cititor cu el. de aceea începutul romanului poate părea plictisitor, însă piatra de moară are rolul de acomodare, dar și de probă inițiatică. Cui nu-i place, cu atât mai rău pentru el: rămâne la poalele muntelui. (p.550)

un exemplu de respirație este scena dragostei din bucătărie. având la îndemână citate din cântarea cântărilor, sfântul bernard, jean de la fecamp etc., eco a reușit să le amestece dintr-o suflare. cu ochii pe ele, le-a influențat conform unei nevoi ritmice fizice, de scris la mașină. Ceea ce făcea citatul să fie potrivit inserat în acel loc era ritmul pe care îl introduceam, ocolindu-le din priviri pe cele care mi-ar fi oprit ritmul degetelor. (p.551)

5. o bună parte din finalul marginaliilor o constituie postmodernismul. eco aderă încă de la început la el. și aș putea spune că marginaliile însele pot constitui un ghid al romanului postmodern.

de pildă, vorbește despre relația operei cu cititorul. aici introduce elementul plăcerii tuturor, dar nu după o rețetă, ci conform unei nevoi de construire. după 100 de pagini - spune eco - trebuie să-ți construiești cititorul pentru cele ce vor urma. și aici dă exemplul clasicului carlo manzoni. Manzoni nu scria să placă publicului așa cum era, ci ca să formeze un public căruia romanul său să nu poată să nu-i placă. (p.554)

dar despre postmodernismul lui eco, poate într-un post viitor.

alte chestii:

• Romanul era intitiulat inițial Abația crimei (p.534)
• Arta este fuga de emoția personală, am învățat acest lucru atât de la Joyce, cât și de la Eliot. (p.548)
• Prezentul îl cunosc numai din mijlocirea ecranului televizorului, în timp ce Evul Mediu îl cunosc nemijlocit. (p. 539)
• Autorul s-ar cuveni să moară după ce a terminat de scris. Ca să nu tulbure drumul textului. (p.536)

dintr-o librărie, în excursia din barcelona

„micul prinț“ de antoine de saint-exupéry

antoine de saint-exupéry
micul prinț
 (le petit prince)
 editura rao, bucurești, 2003
 traducere de ileana cantuniari
 123 de pagini broșate

aș putea spune că ilustrația de carte din postul anterior mi-a venit de la micul prinț. pentru că, după mine, acesta este lucrul care va rămâne din micul prinț, oricând la îndemână:

ce îți (mai) imaginezi dincolo de ceea ce vezi? și desigur că desenul ajută întotdeauna.

deci, iată testul lui saint-exupéry (deși mă îndoiesc că nu îl știți): privind desenul de mai jos, ce vedeți?
o pălărie, spune majoritatea, dar nu. este un elefant care a înghițit un șarpe. șarpe care a înghițit un elefant.

ei bine, autorul plusează când îl întâlnește pe micul prinț - un prichindel cu totul extraordinar care mă privea cu gravitate. (p.11). acesta din urmă îi cere lui saint-exupéry să-i deseneze o oaie. și singura oaie acceptată va fi cea ascunsă într-o cutie, oaie care nu se vede.

cam astea sunt lucrurile care mi-au plăcut. restul, despre planeta dintre stele a micului prinț, prietenia lui cu floarea unică. sau călătoriile lui pe diferitele planete, unde întâlnește diferite tipuri umane „serioase și mature“ - mi s-au părut comune.

 

 
câteva propoziții te pun pe gânduri:
- oamenii se urcă în trenuri rapide, dar nu mai știu ce caută; 
- ceea ce vedem sunt coji, ce e mai important e invizibil; 
- doar copiii mai știu ce caută; 
- timpul pe care l-ai petrecut cu ceva anume este ceea ce face ca acel ceva să fie important;
- devii răspunzător întotdeauna pentru ceea ce ai îmblânzit -
însă mi s-au părut destul de forțate - sub întreaga poveste s-au străvezit tot timpul intențiile lui saint-exupéry de a fi cu orice preț înțelept.

dincolo că este o frumoasă metaforă a pierderii (și regăsirii) inocenței de copil, tot nu-i înțeleg succesul. părerea mea este că e apreciată mai mult de adulți, decât de copii.