mihail sebastian despre marcel proust + leapşă

revenirea în spaţiul public al lui mihail sebastian mi-a amintit de câteva articole pe care scriitorul le scria la 21 de ani în universul literar despre marcel proust (publicate în primul volum - din păcate singurul - de opere ale lui sebastian). mi-a plăcut pentru că sebastian vorbeşte din punct de vedere al cititorului obişnuit.

- mai întâi afirmă că proust nu trebuie socotit, aşa cum îndeobşte a fost/este, ca ceva snob/la modă - personajele, mediul acestora, autorul însuşi. nu: dincolo de o lectură de cinci sute de pagini, nici un snobism literar nu rezistă (p.88). nu pentru asta trebuie citit.

- de asemenea, nu trebuie căutată aici facilitatea înţelegerii, Proust se refuză răsfoirilor grăbite şi descurajează încercările de agrement literar. Pentru că, din partea cititorului, este necesară o anumită prospeţime a ochilor şi a minţii, adăugată unei adevărate pasiuni a cărţii, pentru ca cineva să-şi desluşească cu răbdare tainele acestei opere, complicată şi întinsă cât un univers. (p.88)

- nu trebuie, la Proust, căutate vreo structură anume, tipare literare sau reţete, doar cartea este scrisă doar după legile digresive ale meoriei şi creşte doar din frământările obscure ale visului. principiul de viaţă al operii nu este convenţionalul unei expresii voite, ci proiectarea fără nici o deformare a unei existenţe în ritmul când precipitat, când lent al aducerii-aminte. povestea este chemată nu de necesităţi de echilibru, ci de salturi de gând. personagiile nu sunt introduse, se impun. nu vin să îmbogăţească o intrigă sau să grăbească un deznodământ, ci se adaugă - de cele mai multe ori în dauna proporţiilor unui eveniment - răspunzând doar nevoilor lăuntrice ale creatorului. (p.50)

- influenţa lui Proust rămâne dincolo de artă. dar înţeleasă ca un îndreptar al genului, ca un breviar de estetică şi artă poetică proprie secolului acestuia, această influenţă prinde cu adevărat virtute de mare lecţie. pentru cine urmăreşte destinul romanului, gândirea şi arta lui Proust este inevitabilă şi terorizantă. (p.277) aş adăuga că scriitorii contemporani scriu uneori asemenea lui proust, fără s-o ştie, sau fără măcar să fi citit vreo pagină de el.

- care este dorinţa lui sebastian de la un cititor deştept care-l citeşte pentru prima oară pe proust?

mă gândesc ce util şi inedit lucru ar face cetitorul care şi-ar însemna într-un jurnal etapele cuceririi acestei ţări a timpului pierdut. ar fi nu numai paginile emoţionante ale unor vieţi descoperite în neobosita lor frământare, ar fi un alt roman. şi ar fi mai ales desemnul atent al liniilor din care s-a construit romanul, schema lui nefalsificată, dezordinea vie din care a crescut ca o existenţă, nu ca o carte. îi trebuieşte celui hotărât... un cap tânăr şi o inteligenţă neuzată, o pasiune de cetitor şi un devotament de om harnic. este de scris o carte, care să fie în acelaşi timp critică, autobiografie şi poveste. eu aş numi acest jurnal al căutării timpului pierdut astfel: tratat asupra artei romanului. şi poate nu greşesc crezând că o astfel de lămurire trebuie să vină nu din laboratoarele prea personale şi complicate ale meşteşugarului scriitor, ci dinspre înţelegerea lipsită de prejudecăţi profesionale a unui cititor.(p.90) extraordinar gând, nu-i aşa?

şi-ncă ceva:

s-a spus că sunt scriitori care nu au talent decât de la o sută de pagini mai departe. Balzac este unul. Proust săvârşeşte această mare minune de a scriu cu geniu o pahină şi o mie de pagini.

mihail sebastian, opere, vol.1, publicistică, 1926-1928, editura minerva, col. scriitori români, bucureşti, 1994, ediţie de cornelia ştefănescu

_________________________________
mi-ar plăcea să circule pe bloguri câteva amintiri ale fiecăruia despre mihail sebastian - ce amintiri aveţi despre piesele lui sebastian, despre romanele lui, despre jurnal. cu alte cuvinte:

dacă ar fi să spuneţi ce înseamnă mihail sebastian pentru voi, ce-aţi spune?

leapşa pleacă spre afreuda, arana,bianca, capricornk13, o carte o frază, cinabrul, în răspăr, însemnări din subterană, jovi, luiza, mayuma, raul, silviu, teodorovici, vera, zum, adrian ciubotaru, arthur suciu, bola, david, egon, gramo, hearmyself, masa_pustie, morar&more, joacadeamine, oompa, ora25, pantacruel, patrasconiu, pobby, tlon si tomata.

mult circ, puţină pâine

pentru că sunt în concediu/la părinţi, şi mă pot uita, deci, la tv (acasă la mine n-am), nu pot observa bucuria orgasmică a duduilor din masmedia că au subiecte despre care să-şi dea cu părerea - eternul război dintre băsescu şi parlament, acum la dimensiunile oţioase - elena udrea şi comisia vanghelie.

problema mea este că deşi se face mult circ de 20 de ani- sub reflectoarele media -, pâinea e încă în criză, pe când pe la alţii - nu vorbesc de kuala lumpur sau mumbai - nu mai e.

deşteaptă-te române???

recomandări livreşti - leapşă

era inevitabil să nu fi primit o leapşă despre cărţi recomandate. aşa că, graţie însemnărilor din subterană, iată răspunsurile (ce nu cred că vor surprinde pe nimeni):

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamãgit din dragoste ?

prizoniera şi albertine dispărută de Marcel Proust, pentru că suferinţa poate fi fertilă.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului / iubitei ?

la umbra fetelor în floare de Marcel Proust.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

dacă nu a citit-o, aş recomanda cititorul de bernhard schlink, pentru că e excepţională şi e scurtă.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani ?

probabil ceva de jules verne sau cei trei muşchetari - au fost primele mele lecturi. dacă e prea mult, poveşti nemuritoare.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător ?

cred că o carte lungă, don quijote de miguel de cervantes, pentru că e cartea pe care a luat-o şi thomas mann când a traversat atlanticul (parcă).

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut ?

cred că aceeşi carte pe care aş recomanda-o celui mai bun prieten.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura ?

ţinând cont de spiritul meu prozelit, aş recomanda, la fel, cititorul - e scurtă şi convinge.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus” ?

cred că aş recomanda o povestire a lui cehov, intitulată grasul şi slabul (1883).

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri ?

probabil povestirile lui poe (dacă nu le-a citit), pentru că e pasionată de sf. (adina)

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede cã le-a vazut pe toate în viaţã ?

mă gândesc la lev tolstoi, despre Dumnezeu şi om (din jurnalul ultimilor ani), pentru că arată cum un om la bătrâneţe încă mai trebuie să aibă întrebări fundamentale.

leapşa pleacă la fiction addiction, arthur suciu, dreaming jewel.

intermitenţele inimii

în volumul sodoma şi gomora - al patrulea din în căutarea timpului pierdut - există un fragment intitulat intermitenţele inimii. este unul dintre cele mai vechi texte din ciclu, proust chiar se gândea să intituleze întreg ciclul aşa.

m-am oprit de curând acestui fragment asupra lui datorită lui samuel beckett, care-l consideră, în cartea lui de eseuri asupra scriitorului francez, cel mai sublim pasaj scris poate vreodată de proust.

despre ce e vorba în acest scurt fragment?

este vorba despre a doua vizită pe care proust o face la balbec, staţiunea marină pe care o mai vizitase cu bunica lui. aici revede locurile, o aşteaptă pe mama lui şi se întâlneşte cu albertine.

ce e magnific?

păi este aici o concentrare a temelor întregului roman - îţi poţi face o idee despre proust doar din acest fragment.
de pildă, ideea memoriei involuntare care crează o nouă realitate. aici, bunica lui e moartă şi uitată. însă, odată ajuns din nou în vechea cameră de hotel, aplecându-se să se descheie la botină, eroul începe să plângă deodată. o vede pe bunica lui aevea – în memorie. pentru proust, este o nouă realitate, re-creată. iar aceasta este chiar realitatea "adevărată": adevărata realitate nu este emisă decât de spirit, este obiectul unei operaţii spirituale, iar noi nu cunoaştem cu adevărat decât ceea ce suntem obligaţi să recreem prin gândire, ceea ce ne ascunde viaţa de fiecare zi.

este reluată aici ideea impresiei ca opusă raţiunii (obişnuinţei): din impresii – unele dureroase şi de neînţeles – de desprinde adevărul: dacă acel puţin adevăr îl voi putea vreodată extrage, el nu va putea izvorî decât din ea /impresie/, cea atât de particulară, atât de spontană, şi care nu fusese nici trasată de inteligenţa mea, nici modificată sau atenuată de laşitatea mea, dar pe care moartea însăşi, brusca revelaţie a morţii, o săpase în mine precum un trăsnet, după un grafic supranatural, inuman, ca pe o brazdă dublă şi misterioasă.

totul este un construct al spiritului, al sufletului, al impresiei particulare şi spontane – realitatea, adevărul, viaţa, moartea, arta – operaţia ce trebuie mereu luată de la capăt, mai lungă, mai grea decât ridicarea pleoapei, şi care constă în a pune pe lucruri sufletul ce ne este familiar, în locul sufletului lor, care ne înspăimântă.

mi-a mai plăcut ce spune despre milă – pe care filozoful richard rorty o aşeza la temelia comportamentului public – mila deţine adevărul, mai mult decât conştiinţa durerii pe care o au cei care suferă, şi cărora le este ascunsă acea tristeţe a vieţii lor, pe care mila o vede, deznădăjduind. (mais peut-être est-ce elle qui est dans le vrai, plus que la conscience qu'ont de ces douleurs ceux qui les souffrent, et auxquels est cachée cette tristesse de leur vie, que la pitié, elle, voit, dont elle se désespère.)

iată şi finalul fragmentului, plin de poezie proustiană:

acolo unde nu văzusem, cu bunica, în luna august, decît frunze şi trunchiuri, erau acum meri înfloriţi, pină hăt departe, îmbrăcaţi ca de bal în veşminte nespus de somptuoase, dar cu picioarele în noroi şi fără să le pese că murdăresc cel mai minunat satin roz din cîte s-au văzut vreodată şi care strălucea în soare; îndărătul merilor, ca într-o stampă japoneză, se zărea orizontul îndepărtat al mării; dacă înălţăm capul spre a privi cerul printre flori, datorită cărora albastrul lui era înseninat, aproape violent, ele păreau a se îndepărta pentru a arăta adîncimea acestui paradis. sub azuriul lui, un vînt uşor, dar rece, mişca delicat buchetele îmbujorate. piţigoi albaştri veneau să se aşeze pe ramuri şi ţopăiau printre florile blînde, ca şi cum un amator de exotism şi de culoare ar fi creat în chip artificial această frumuseţe vie. dar ea te emoţiona pînă la lacrimi pentru că, oricît de departe ar fi'mers cu efectele de artă rafinată, simţeai că e naturală, că aceşti meri erau acolo, în mijlocul cîmpiei, ca nişte ţărani pe un drum din franţa. apoi razelor de soare le-au urmat dintr-o dată razele ploii; au vărgat întreaga zare, au strîns şirul de meri în reţeaua lor cenuşie. dar aceştia continuau să-şi înalţe frumuseţea lor înflorită şi roz, în vîntul îngheţat şi sub potopul care cădea: era o zi de primăvară. *(p.174-175)

traducerea în româneşte este din ediţia Marcel Proust, Sodoma şi Gomora, editura Univers, 1995, trad. Irina Mavrodin, p.147-174) - online aici.

_____________________________
* Là où je n'avais vu, avec ma grand'mère, au mois d'août, que les feuilles et comme l'emplacement des pommiers, à perte de vue ils étaient en pleine floraison, d'un luxe inouï, les pieds dans la boue et en toilette de bal, ne prenant pas de précautions pour ne pas gâter le plus merveilleux satin rose qu'on eût jamais vu et que faisait briller le soleil; l'horizon lointain de la mer fournissait aux pommiers comme un arrière-plan d'estampe japonaise; si je levais la tête pour regarder le ciel entre les fleurs, qui faisaient paraître son bleu rasséréné, presque violent, elles semblaient s'écarter pour montrer la profondeur de ce paradis. Sous cet azur, une brise légère mais froide faisait trembler légèrement les bouquets rougissants. Des mésanges bleues venaient se poser sur les branches et sautaient entre les fleurs, indulgentes, comme si c'eût été un amateur d'exotisme et de couleurs qui avait artificiellement créé cette beauté vivante. Mais elle touchait jusqu'aux larmes parce que, si loin qu'on allai dans ses effets d'art raffiné, on sentait qu'elle était naturelle, que ces pommiers étaient là en pleine campagne comme des paysans, sur une grande route de France. Puis aux rayons du soleil succédèrent subitement ceux de la pluie; ils zébrèrent tout l'horizon, enserrèrent la file des pommiers dans leur réseau gris. Mais ceux-ci continuaient à dresser leur beauté, fleurie et rose, dans le vent devenu glacial sous l'averse qui tombait: c'était une journée de printemps.

inchiziţie intelectuală (blogheristică)

motto:
nu faptele, ci opiniile despre fapte îi tulbură pe oameni.
laurence sterne

asist - şi nu doar eu - în undergroundul blogosferei la anumite comportamente din partea unor oameni îndeobşte cu educaţie intelectuală care, prin filtrul unor reguli discursiv-logice şi de bună-credinţă, ar putea arăta celorlalţi perspective şi înţelesuri noi, referitor la anumite subiecte de gen şi interes comun.

din păcate, resentimente adânci, aş putea îndrăzni să spun atavice, precum şi idiosincrazii personale, frustrări intime le parazitează creativitatea/originalitatea, acceptarea, oprindu-i chiar acolo unde ar trebui să meargă mai departe.

opinii ale unor oameni de cultură cu notorietate, gen pleşu, liiceanu, cărătrescu sunt spulberate dintr-o suflare făcându-se apel la persoana autorilor (argumentum ad personam) după raţionamentul "ştim noi ce-a făcut şi cum a ajuns aici/ e compromis/ e un boier al minţii etc., aşadar opinia lui este falsă/ nu merită."

poate e o formă paralizantă şi sterilă de corectitudine politică (autorul nu e marginal, ci notoriu, adică nu contează), însă este în mod sigur o formă de intoleranţă intelectuală maladivă. pe principiul acesta, nu ar trebui să mai citim goethe (ministrul lui karl august), knut hamsun şi heidegger (simpatii naziste), gide (stalinist), wittgenstein (îşi bătea elevii), tolstoi (sectant) etc.

discuţia intelectuală nu incumbă şi discuţia morală (pot fi puşcăriaşi sau păcătoşi de la care să înveţi enorm). să neglijezi apriori opinii care ar putea fertile, să vezi mai mult prejudecăţile tale decât opiniile diferite ale altora, să refuzi perspective noi pe motivul că mintea care le aduce şade într-un corp suspect mi se pare o atitudine infantilă şi chiar prostească.

multe astfel de comportamente ies la iveală, cum spuneam, în undergroundul blogosferei, şi poate şi din acest motiv, blogosfera are imaginea pe care o are - adică fie neglijabilă, fie proastă.

poza este de cristiano banti, galileo în faţa inchiziţiei romane, 1857

intelectualii noştri. azi mihăieş şi cărtărescu

mircea mihăieş "antipatizează profund" craii de curtea-veche

da, este părerea unui cititor despre o carte. care nu i-a plăcut. dacă suntem rău-voitori, putem găsi desigur în orice capodoperă ceva "inabilităţi" pe ne-placul nostru, dar acesta să fie oare scopul cititorului "onest"?
pe fond zic, articolul mi se pare voit polemic, aşadar orb la anumite reuşite ale crailor - limbajul căutat arhaizant/estetizant; viziunea personală asupra decăderii stirpei româneşti (subiect fetiş al lui mateiu caragiale - omul fin, boierul), dispreţul faţă de burghezie - mitocănimea, adunătura -, "balcanismul" literar etc.

deşi mi se pare că "acuzaţiile" lui mihăieş faţă de ion negoiţescu se potrivesc ca mănuşă şi articolului lui mihăieş însuşi - afirmaţii lipsite de conţinut, simple scamatorii - două mi se par reuşitele eseului lui mihăieş:

1. e meritorie aducerea în discuţie a crailor, receptat odinioară, cum bine zice aici autorul, ca o mekka de celuloză, dar astăzi uitat şi ne-reevaluat într-o receptare nouă, de secol xxi.

2. aduce în discuţie şi alte dimensiuni ale operei mateine (de ex. personalitatea lui mateiu însuşi) - de pildă mie mi se par extraordinare scrisorile!

ps. un post mai amănunţit referitor la articolul lui mişăieş, la în răspăr.


mircea cărtărescu îl iartă pe mihail sebastian

şi pentru mine este un punct sensibil percepţia amestecată - faţă de persoană şi faţă de operă - vizavi de scriitorii/creatorii care au călcat pe bec. este o dovadă a dragostei de putere a liderilor de opinie cărora le place să categorisească irevocabil personalităţile cu ceva "păcate" la activ, arogându-şi, ei, liderii de opinie, o autoritate aşa-zis morală.

nu e cazul lui mircea cărtărescu, care declară că el îl admiră, ba chiar îl iubeşte pe omul mihail sebastian, pe care-l găseşte în jurnal. mi se pare un exerciţiu bun de iubire, însă, zic eu, unul impur.
căci în cazul de faţă, mircea cărtărescu admiră şi iubeşte o imagine mijlocită, construită dintr-o carte (jurnalul). nu-l cunoaşte pe sebastian în carne şi oase, şi nu e interesat de cel din cărţile scrise de cercetătorii - istoricii şi filologii - care s-au aplecat asupra lui.

nu ştiu dacă alegerea admiratorului este bună sau rea, însă, trecând pe podestul afectiv, pot spune că admiratorul însuşi e de admirat, mai ales că fapta lui presupune iertarea - admiratorul lui mihail sebastian îi iartă faptele de tinereţe. şi aici nu cred că vorbim despre scriitori, evrei, nazişti etc. ci vorbim de doi oameni care se întâlnesc cumva, în alte timpuri, vorbim de doi oameni care se admiră şi se iartă.

o fi ceva reprobabil aici? sau e ceva de admirat?

de vacanţă

unu
evident mă enervează când nişte oamenii faini cu blog, se hotărăsc brusc să nu mai scrie în el. au motivele lor - eu zic că încep să aibă o viaţă - însă mă întreb de ce şi-l şterg, astfel ca nimeni să nu-i mai ctească?
cu toate astea, abandonarea propriului blog e un fapt firesc, doar dependenţii ca mine încep să creadă altfel, şi nu pot să nu regret că nu mai pot citi opiniile unor români deştepţi. pe care în viaţa reală nu-i pot întâlni.

astfel, au renunţat să scrie El Desdichado (blogul excogitaţii crepusculare), Cristian Sîrb (blogul masa_pustie), şi-a şters blogul Bianca Stupu (blogul cartea care scrie). îmi pare rău.

doi
cumea literaturii kitsch mi se pare rescrierea literaturii sentimental-burgheze englezeşti - în speţă jane austen - sub forma horror-ului, apropo evident de succesul scriitoarelor stephenie meyer şi charlaine harris.
iată aici o reclamă, via ana pauper:

evident, mutaţia barbară (baricco) se mută iată, din sfera esteticului în cea a emoţiilor tari, primare.
există întotdeauna lucruri care să mă surprindă.