Ce traduceri avem din ODISEEA lui Homer?

„Afacerea Lemoine“ de Marcel Proust. Pastișă după Balzac. Traducere proprie

 

ÎNTR-UN ROMAN DE BALZAC

       

        Traducere de Dragoș C. Butuzea

    Într-una din ultimele luni ale anului 1907, la una dintre acele „routs”[1] ale marchizei d'Espard, în care se înghesuia pe atunci elita aristocrației pariziene (cea mai elegantă din Europa, după spusele domnului de Talleyrand, acel Roger Bacon al naturii sociale, care fusese episcop și prinț de Benevento), de Marsay și Rastignac, contele Félix de Vandenesse, ducii de Rhétoré și de Grandlieu, contele Adam Laginski, doamna Octave de Camps și lordul Dudley formau un cerc în jurul doamnei prințese de Cadignan[2], fără a stârni, totuși, gelozia marchizei. Nu este, de fapt, una dintre mărețiile stăpânei casei – această carmelită a succesului monden – faptul că ea trebuie să-și sacrifice cochetăria, orgoliul, chiar și iubirea, în fața necesității de a-și crea un salon în care rivalele ei vor fi uneori cel mai picant ornament? Nu este ea, prin aceasta, egala sfântei? Nu-și merită ea partea, atât de scump plătită, din paradisul social? Marchiza – o domnișoară de Blamont-Chauvry, înrudită cu familiile Navarreins, Lenoncourt și Chaulieu – întindea fiecărui nou-venit acea mână pe care Desplein, cel mai mare savant al epocii noastre, fără a-l exclude pe Claude Bernard, și care fusese elev al lui Lavater, o declara ca fiind cea mai profund calculată ce-i fusese dat s-o examineze. Deodată, ușa s-a deschis și a apărut ilustrul romancier Daniel d'Arthez. Doar un fizician al lumii morale care-ar avea în același timp geniul lui Lavoisier și-al lui Bichat – creatorul chimiei organice – ar fi capabil să izoleze elementele care compun sonoritatea specifică din pasul oamenilor superiori. Auzindu-l pe cel al lui d'Arthez răsunând, te-ai fi înfiorat. Doar un geniu sublim sau un mare criminal putea merge așa. De altfel, nu este geniul un fel de crimă împotriva rutinei trecutului pe care epoca noastră o pedepsește mai aspru decât pe crima însăși, de vreme ce savanții mor la spital, ceea ce-i mai trist decât la ocnă? 

    Athenaïs[3] era în culmea bucuriei când îl văzu revenind în salonul ei pe amantul pe care spera atât de mult să i-l răpească celei mai bune prietene. Drept urmare, strânse mâna prințesei, păstrând acel calm de nepătruns de care dau dovadă femeile din înalta societate chiar în clipa în care îți înfig un pumnal în inimă. 

    „Mă bucur pentru dumneata, draga mea, că domnul d'Arthez a venit, spuse ea doamnei de Cadignan, cu-atât mai mult cu cât va avea o surpriză totală; nu știa că vei fi aici. 

    – Credea, fără îndoială, că-l va întâlni aici pe domnul de Rubempré, al cărui talent îl admiră, replică Diane cu o strâmbătură drăgălașă ce ascundea cea mai mușcătoare batjocură, căci se știa că doamna d'Espard nu-i putea ierta lui Lucien că o părăsise. 

    – O, îngerul meu! răspunse marchiza c-o ușurință surprinzătoare, pe oamenii aceștia nu-i putem ține lângă noi, Lucien va avea soarta micului d’Esgrignon, adăugă ea, încremenind persoanele perzente prin infamia acestor cuvinte, fiecare dintre ele fiind o săgeată zdrobitoare pentru prințesă. (Vezi Cabinetul de antichități[4].) 

    – Vorbiți despre domnul de Rubempré?, întrebă vicontesa de Beauséant care nu mai apăruse în societate de la moartea domnului de Nueil și care, dintr-un obicei specific persoanelor care au trăit multă vreme în provincie, își făcea o bucurie din a-i uimi pe parizieni cu o veste pe care tocmai o aflase. Știți că este logodit cu Clotilde de Grandlieu.“ 

    Toată lumea îi făcu semn vicontesei să tacă, deoarece doamna de Sérizy nu știa încă nimic despre această căsătorie ce avea s-o arunce în deznădejde. 

    „Așa mi s-a spus, dar s-ar putea să fie fals“, continuă vicontesa care, fără să înțeleagă exact cu ce greșise, regretă că se arătase atât de indiscretă. 

   „Ceea ce spuneți nu mă surprinde, adăugă ea, căci mă miram cum s-ar fi putut Clotilde îndrăgosti de cineva atât de puțin atrăgător. 

    – Ba dimpotrivă, nimeni nu este de acord cu dumneata, Claire“, strigă prințesa arătând spre contesa de Sérizy care asculta. 

    Aceste cuvinte fură cu atât mai puțin pricepute de vicontesă, cu cât nu știa absolut nimic despre legătura doamnei de Sérizy cu Lucien. 

    „Neatrăgător, încercă ea să se corecteze, neatrăgător… cel puțin pentru o domnișoară!  

    – Imaginați-vă, strigă d’Arthez, chiar înainte de a-i da mantaua lui Paddy, celebrul tigru[5] al răposatului Beaudenord (vezi Secretele prințesei de Cadignan), care stătea în fața lui cu acea imobilitate specifică servitorimii din Foburgul Saint-Germain, da, imaginați-vă, repetă marele om cu acel entuziasm al gânditorilor care pare ridicol în mijlocul prefăcătoriei profunde a înaltei societăți.

    – Ce este? ce trebuie să ne imaginăm?, întrebă ironic de Marsay, aruncându-le lui Félix de Vandenesse și prințului Galathione acea privire cu dublu înțeles, adevărat privilegiu al celor care trăiseră multă vreme în intimitatea DOAMNEI[6].

    – Tot froomos! plusă baronul de Nucingen cu acea îngrozitoare vulgaritate a parveniților care cred că, prin cele mai grosolane șiretlicuri, își pot da un aer ales și-i pot maimuțări pe un Maxime de Trailles sau de Marsay; si afeț inemă, sunteț adefaratul brotector al saracilor, la Camera. 

    (Celebrul bancher avea, de altfel, motive personale să-i poarte pică lui d'Arthez, care nu-l susținuse îndeajuns, atunci când fostul iubit al Esterei încercase în zadar s-o facă pe soția sa, născută Goriot, să fie primită în salonul Dianei de Maufrigneuse). 

   – Iute, iute, tomnilor, fericir fa fi gomplet bentru mine daca ma gasiți temn sa aflu cat faloreaz imaginația fostra? 

    – Nimic, răspunse d’Arthez prompt, vorbesc cu marchiza.“ 

    Acestea fură spuse pe un ton atât de perfid epigramatic, încât Paul Morand[7], unul dintre cei mai impertinenți secretari de ambasadă ai noștri, murmură: „E mai tare ca noi!“ Baronul, simțindu-se luat în râs, simți un fior rece pe șira spinării. Doamna Firmiani transpira în papucii ei, una dintre capodoperele industriei poloneze. D'Arthez se prefăcu că n-a observat comedia ce tocmai se jucase, de o profunzime pe care doar viața pariziană o poate oferi (ceea ce explică de ce provincia a dat întotdeauna Franței atât de puțini mari oameni de stat) și fără să se oprească la frumoasa Négrepelisse, întorcându-se către doamna de Sérizy cu acel sânge rece înfricoșător care poate triumfa asupra celor mai mari obstacole (să fie oare, pentru sufletele alese, vreunele mai grele decât cele ale inimii?): 

      – Tocmai s-a descoperit, doamnă, secretul fabricării diamantelor. 

      – Aceasda afaser esde eine gross minod-aur, strigă baronul uimit. 

      – Aș fi crezut că s-au fabricat dintotdeauna, răspunse Léontine cu naivitate. 

    Doamna de Cadignan, femeie de bun-gust, se feri de la bun început să scoată un cuvânt, acolo unde burghezele s-ar fi lansat într-o conversație în care și-ar fi etalat prostește cunoștințele de chimie. Însă Doamna de Sérizy nu terminase bine acea frază ce dezvăluia o asemenea ignoranță, când Diane, învăluind-o pe contesă cu totul, îi aruncă o privire sublimă. Poate doar Rafael ar fi fost capabil s-o picteze. Și cu siguranță, dac-ar fi reușit, ar fi creat o replică pe măsura celebrei sale Fornarina, cea mai remarcabilă dintre pânzele sale, singura care-l ridică în ochii cunoscătorilor deasupra lui Andrea del Sarto.   

      Pentru a înțelege drama ce are să urmeze, și căreia scena pe care tocmai am relatat-o îi poate servi drept introducere, sunt necesare câteva cuvinte explicative. La sfârșitul anului 1905, în relațiile dintre Franța și Germania domnea o tensiune înfiorătoare. Fie că Wilhelm al II-lea intenționa într-adevăr să declare război Franței, fie că voise doar să lase această impresie pentru a rupe alianța noastră cu Anglia, ambasadorul Germaniei primi ordinul de a anunța guvernul francez că-și va prezenta scrisorile de rechemare. Regii finanțelor jucară atunci la scădere pe baza veștii unei mobilizări iminente. La Bursă, sume considerabile fură pierdute. Se vândură o zi întreagă titluri de rentă, pe care bancherul Nucingen, avertizat în secret de prietenul său, ministrul de Marsay, despre demisia cancelarului Delcassé, aflată la Paris abia spre ora patru, le răscumpără la un preț derizoriu iar de atunci le tot are. 

    N-a existat cineva, nici chiar Raoul Nathan, care să nu creadă în război, deși amantul Florinei, de când du Tillet, căruia încercase să-i seducă cumnata (vezi O fiică a Evei) îl ademenise într-o speculă deșartă la Bursă, susținu în ziarul său pacea cu orice preț. 

    Atunci, Franța nu fu salvată dintr-un război dezastruos decât prin intervenția, rămasă mult timp necunoscută istoricilor, a mareșalului de Montcornet, cel mai puternic om al secolului său după Napoleon. Și totuși, nici măcar Napoleon n-a putut să-și pună în aplicare proiectul de debarcare în Anglia, planul măreț al domniei sale. Napoleon, Montcornet, nu există oare între aceste două nume un fel de asemănare misterioasă? M-aș feri să afirm că ele nu sunt legate unul de celălalt prin vreun fir ocult. Poate că epoca noastră, după ce s-a îndoit de toate lucrurile mari fără a încerca să le înțeleagă, va fi forțată să revină la armonia prestabilită a lui Leibniz. Ba mai mult, omul care se afla atunci în fruntea celei mai colosale afaceri cu diamante din Anglia se numea Werner, Julius Werner, Werner! nu vi se pare că acest nume evocă în mod ciudat Evul Mediu? Numai ascultându-l, și parcă-l vedeți pe doctorul Faust aplecat peste creuzetele sale, cu sau fără Margareta. Nu implică el ideea de piatră filosofală? Werner! Julius! Werner! Schimbați două litere și-l aveți pe Werther. Werther este al lui Goethe. 

    Julius Werner se servi de Lemoine, unul dintre acei oameni extraordinari care, dacă sunt călăuziți de un destin favorabil, se numesc Geoffroy Saint-Hilaire, Cuvier, Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Carol cel Mare, Berthollet, Spallanzani, Volta. Schimbați împrejurările și vor sfârși precum mareșalul d'Ancre, Balthazar Claës, Pugaciov, Tasso, contesa de la Motte sau Vautrin. În Franța, brevetul pe care guvernul îl acordă inventatorilor n-are nicio valoare în sine. Aici trebuie căutată cauza care paralizează, la noi, orice mare întreprindere industrială. Înainte de Revoluție, familia Séchard, acei giganți ai tipografiei, încă se mai serveau la Angoulême de presele de lemn iar frații Cointet ezitau să cumpere cel de-al doilea brevet de tipograf. (Vezi Iluzii pierdute.) Cu siguranță, puține persoane înțeleseră răspunsul pe care Lemoine îl dădu jandarmilor veniți să-l aresteze. „Cum? Europa m-ar abandona?“, strigă falsul inventator cu o groază profundă. Remarca, răspândită în acea seară în saloanele ministrului Rastignac, trecu pe-acolo neobservată. 

    „Omul acesta o fi luat-o razna? “, se miră contele de Granville. 

   Din partea ministerului public în această afacere urma să ia cuvântul fostul secretar al avocatului Bordin, pentru că-și recăpătase de curând, prin căsătoria celei de-a doua fiice a sale cu bancherul du Tillet, favoarea pe care și-o pierduse din partea noului guvern din pricina alianței sale cu familia Vandenesse etc.

_________________________________________

Nota lui Proust:
S-a uitat, poate, după zece ani, că Lemoine, pretinzând în mod fals c-ar fi descoperit secretul fabricării diamantului și primind, sub acest pretext, peste un milion de franci de la președintele trustului De Beers, Sir Julius Werner, fu condamnat, în urma plângerii acestuia din urmă, pe 6 iulie 1909, la șase ani de închisoare. Această insignifiantă afacere judiciară, dar care totuși pasiona opinia publică la acea vreme, fu aleasă de mine într-o seară, cu totul la întâmplare, ca unică temă a unor lucrări, în care aveam să încerc să imit maniera unui anumit număr de scriitori. Deși oferirea celei mai mici explicații cu privire la pastișe riscă să le diminueze efectul, reamintesc, pentru a evita rănirea unor legitime amoruri-proprii, că scriitorul pastișat este cel care se presupune că vorbește, nu doar conform propriului spirit, ci și în limbajul epocii sale. În cea a lui Saint-Simon, de exemplu, cuvintele bonhomme și bonne femme nu aveau nicidecum sensul familiar și condescendent de astăzi. În Memoriile sale, Saint-Simon spune în mod curent bonhomme Chaulnes pentru ducele de Chaulnes, pe care-l respecta infinit, și procedează la fel și cu mulți alții. 

[1] În textul francez apare « routs » (preluat din engleză). În secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, un rout era termenul monden pentru o recepție mare, o adunare de seară aglomerată.

[2] Personaje din nuvela lui Balzac Secretele prințesei de Cadignan. 

[3] Prenumele marchizei d'Espard. 

[4] La noi a fost tradus Salonul cu vechituri. 

[5] Tigru, termen de epocă pentru micii lachei care însoțeau trăsurile. 

[6] Doamna, (fr. Madame), titlul oficial acordat în timpul Restaurației celei mai importante prințese regale a Franței, în acest caz excentricei Marie-Caroline, Ducesă de Berry (1798–1870).   

[7] Paul Morand, tânăr diplomat și prieten cu Proust. A fost și ambasador al Franței la București în 1943.

„Fete în floare“ de Marcel Proust

FETE ÎN FLOARE - traducere de Dragoș C. 

Lăsați-i lui Wagner, zeița de lăsat, 

Pe Erda cea cu mâlul, unde-i Wotan uitat. 

Pe marea cea de-azur, în Marmara, că cat 

Un velier ce piere, în nisipuri lăsat 

Prea târziu încărcat, unui sfânt ne-nchinat 

Care-n limba latină are-un nume ciudat. 

Dar nu mai insistăm, balast e de-aruncat 

— Etimologia pe drum s-a și stricat — 

Ca lucruri prea-urâte, de pildă un căcat. 

Voi ce-mi dați coroana, fetele în floare, 

Purtând satin, și dril, blănuri de vidră chiar, 

Uitați de-ntunecime; alegeți doar culoare, 

(Cum e-a meduzei albe, cu ton de-albastru pal)

De-acel dulce nectar, ce schimbă tot în roz 

Voi, fete-n floare, băutoare de s… 

În decembrie 1919, MARCEL PROUST scrie o poezie satirico-pornografică adresată criticilor iubitori de Wagner. Câștigase Premiul Goncourt pentru La umbra fetelor în floare.  

cititul contra cronometru și rumegatul cărților

 

Cartea la minut: „Odiseea“ de Homer: un rege se bate pentru resturi. Jurnal de lectură 3

„Odiseea“ (varianta Murnu). Jurnal de lectură 2

Există în Cântul 18, un avertisment al lui Odiseu / Ulise (preschimbat de Atena în cerșetor), către unul dintre pețitorii Penelopei, care-i jefuiesc casa sistematic. Acela este unul Amfinomos, pe care-l găsește mai cumsecade, doar că acesta e prea „băgat în chestiune“ să mai iasă din ea.  

Cu acest prilej, Odiseu / Ulise produce un mic discurs despre soarta omului, destul de interesant.  

Din tot ce-n lume mișcă și răsuflă, 

Nimic mai șubred pe pământ ca omul 

    (οὐδὲν ἀκιδνότερον γαῖα τρέφει ἀνθρώποιο, 

    πάντων ὅσσα τε γαῖαν ἔπι πνείει τε καὶ ἕρπει.) (130-131)

Nu crede el c-are să dea vrodată 

De rău până ce zeii-i dau norocul 

Să-i meargă toate-n plin și-i pot genunchii. 

Iar când trimit răstriști asupra-i zeii, 

Le rabdă el pe vrute, pe nevrute, 

Căci mintea-i se tot schimbă după ziua 

Ce-o luminează Cel-de-sus. Pe vremuri, 

Căci așa este gândirea / felul de a simți (νόος) oamenilor de pe pământ 

Precum [este] ziua pe care [o] aduce / conduce Tatăl oamenilor și al zeilor (trad. mea) 

    γὰρ νόος ἐστὶν ἐπιχθονίων ἀνθρώπων 

    οἷον ἐπ᾽ ἦμαρ ἄγησι πατὴρ ἀνδρῶν τε θεῶν τε (136-137)

Și eu aveam noroc de toate-n lume, 

Dar prea mult am năpăstuit pe alții, 

Căci ascultam orbește de putere 

Și taică-meu și-n frați mă bizuisem. 

Să nu fie dar omul niciodată 

Nedrept și rău (ἀθεμίστιος), ci-n sine să se împace 

Cu darurile ce-ai făcură zeii. (173-188)

Dincolo de primele versuri referitoare la fragilitatea (ἀκιδνότερον) omului printre cele ce mișcă și răsuflă, există aceste versuri - gândirea depinde de ziua adusă de zei. Cu alte cuvinte, gândirea/ simțirea (νόος) nu este independentă, ci este potrivită - à propos, cum ar spune Montaigne - fiecărei zi pe care o aduce Zeus. Gândirea este deci (doar) o oglindă, deci, a situației exterioare, a contextului.  

Penelopa și pețitorii (John William Waterhouse, 1912)

„Odiseea“ (varianta Murnu). Jurnal de lectură 1

Am ajuns la cântul nouă, când în mijlocul feacilor, Odiseu / Ulise își povestește aventurile începute odată cu plecarea din Troia / Ilion cu prăzile de război.

*

În Félix Buffière (Miturile lui Homer și gândirea greacă, p. 257), se spune că Epicur s-ar fi inspirat, pentru principiul său al plăcerii Εὐφροσύνη (euphrosyne) din afirmația lui Odiseu / Ulise:

Eu cred că nu e 
Nimic mai drag și mai plăcut (Εὐφροσύνη) în viață

Ca ziua când e vesel tot poporul

Și-n sală șed mesenii-n șir și-ascultă

Pe cântăreț, iare mesele sunt pline

De pâine și friptură și-un paharnic

Aduce vin în casă scos și-l toarnă

Mesenilor în cupe. Mie-mi pare

Că asta-i tot ce-i mai frumos (Καλλιστώ) pe lume. (IX, 5-11/ 5-13)

Numai că nu știm dacă această credință / opinie este a lui Homer, a lui Odiseu / Ulise sau acesta din urmă îi măgulea pe feaci - care tocmai își găseau plăcerea în acest mod - ca să-l ajute. 

*

Interesanți sunt ciclopii. Primii anarhiști, cum îi numește Félix Buffière (op. cit., p. 287). Ființe uriașe, care nu munceau deloc, pentru că aveau pământ mănos și capre negre care le asigurau hrana. 

Odiseu are ghinion, căci nimerește în peștera lui Polifem - al cărui nume sugerează un personaj „celebru“ sau „integrat în conversația lumii“ - care era „ateu“, necrezând în Zeus și în legile ospitalității statuate de acesta, și care se izolase de comunitatea semenilor săi (nu știm dacă faptul că era fiu al lui Poseidon îl făcea să se situeze mai presus de toți, inclusiv față de zei). 

Nu vrem să știm de Joe (Διός) noi, ciclopii,

Și nici de zei (θεῶν), suntem mai tari ca dânșii. (IX, 275-276/355-356)

Extrem de sadică - așa mi se pare - descrierea uciderii de către uriașul Polifem a tovarășilor lui Odiseu / Ulise (deși creierul vărsat pe pământ apare de mau multe ori în Iliada):

Așa-i trânti pe țărnă
Ca niște țânci, de li se scurse-ndată
Tot creierul stropind pământul. Trupul
Le ciopârți și-și pregăti ospățul.

Și prinse să-i înghiorțăie ca leul (IX, 289-292/374-377) 

Interesant este cum, după ce se dovedește înțelept numindu-se Nimeni (Οὖτις), atunci când îl orbește pe Polifem, Odiseu / Ulise, odată scăpat, își urlă numele adevărat, cuprins probabil de un acces de origoliu. Face o mare greșeală, căci Poseidon îi știe acum numele și îl va îndepărta de casă.

Odiseu în peștera lui Polifem de Jacob Jordaens (sec. XVII)

Orbirea lui Polifem de Pellegrino Tibaldi (sec. XVI)

Orbirea lui Polifem, sculptură romană din vila lui Tiberius de la Sperlonga

Odiseu și Polifem de Arnold Böcklin (sec. XIX)

Umorul crud al morții bunicii lui Marcel Proust

Aseară am pufnit de câteva ori în râs în legătură cu o tragedie: moartea bunicii lui proust din volumul 3 al Căutării / cercetării timpului pierdut, Guermantes. 

Este un capitol întreg, însă ultimele sunt atât de tăios-ironic-crude, încât n-am citit ceva similar. 

• Mai întâi este servitoarea Françoise, ruptă din Flaubert, cu prostia ei provincială. Este o scenă în care un medic se gândește să-i pună bătrânei muribunde, bunicii adică, lipitori (deși Françoise ar fi vrut ventuze „clarificate“). Autorul spune că „prinși de ceafa, de tâmplele, de urechile ei, șerpișorii negri se răsuceau în păru-i însângerat ca în cel am Meduzei“. Iar mai târziu, „Françoise mă exaspera când o auzeam cum îi repetă, râzând ca un copil pe care vrei să-l faci să se joace: «Ce animăluțe aleargă pe doamna! / Oh! les petites bébêtes qui courent sur Madame. »“ 😂 😂 😂 (p. 414)

• Când bătrâna este în agonie, Françoise nu ajută, ci pleacă să-și încerce rochia de doliu. „Apoi repeta într-una: «Nu mai pot», pe tonul pe care spunea, când mâncase prea multă supă de varză: «Am o greutate pe stomac» / «Cela me fait quelque chose», du même ton dont elle disait, quand elle avait pris trop de soupe aux choux: «J'ai comme un poids sur l'estomac. »“ (p. 421)
• La priveghi, în jurul sicriului, tot Françoise, „crezând în stafii, se speria la cel mai mic zgomot, spunea: «Cred că e ea. / Ne niant pas absolument les revenants, s'effrayait au moindre bruit, disait: «Il me semble que c'est elle. »“ (p. 425)
• Un medic, doctorul Dieulafoy (Dumnezeu-credința), fusese chemat nu pentru a da îngrijiri, ci pentru a constata, oarecum ca notar, agonia sau moartea. Vine, constată și ia onorariul care i se înmână. „Nu păruse că-l observă, și noi înșinea ne-am întrebat o clipă dacă i-l dădusem cu adevărat, într-atât de repede îl făcuse nevăzut, cu iscusința unui prestidigitator, fără a pierde totodată nimic din gravitatea-i - mai curând sporită - de mare medic înveșmântat într-o redingotă lungă cu revere de mătase...“ (p. 424)
• Mai era un văr nelipsit de la orice înmormântare, „atât de neobosit pe lângă mutribunzi / si assidu auprès des mourants“, pe care toate neamurile îl evitau, dar care - din păcate pentru ele - el era mereu prezent, fiind „le premier à la maison“, fiind poreclit „nu tu flori, nu tu coroane / ni fleurs ni couronnes.“ (p. 422)
• Tot la priveghi, surorile bunicii moarte trimit o telegramă în care nu spun decât un cuvânt: Beethoven, adică ceea ce ascultau ele pe atunci. „Sunt nebune de legat (folles à lier), cochide bunicul.“ (p. 425).

traducerea (de Irina Mavrodin) și originalul sunt din edițiile pozei de mai jos:  

Cartea la minut: “Andromaca” de Jean Racine: relatii toxice & egoisme în stil clasic francez

la primul meu club de carte, cu DOAMNA BOVARY

am participat luni, pentru prima oară, la un club de carte, bibliobibuli #81: doamna bovary, de gustave flaubert, la cărturești verona. 

am stat în mijlocul unor cititoare și cititori care și-au expus opiniile despre lectura DOAMNEI BOVARY, sau despre diferitele personaje. 

tuturor le-a plăcut și, chiar dacă unii o citiseră mai demult, au păstrat impresii puternice. 

diversitatea impresiilor m-au impresionat, și m-am bucurat tare mult când am găsit ceea ce-mi doresc mereu - pluralitatea perspectivelor, în cazul de față, față de o capodoperă nemuritoare.

Cartea la minut: “Lumea de ieri” de Stefan Zweig

mica mea colecție pléiade

 

cu guermantes

 

pariziene

Cartea la minut: IVANHOE de Walter Scott - capodoperă sau clișeu?

Despre muzee, pornind de la Pamuk

În Manifestul pe care Orhan Pamuk îl scrie pentru Muzeul inocenței, spune că "scopul muzeelor ​​actuale și viitoare nu trebuie să fie acela de a reprezenta statul, ci de a recrea lumea ființelor umane individuale – aceleași ființe umane care au trudit sub o opresiune nemiloasă timp de sute de ani". 

Și este atât de adevărat, atâta timp cât statele sunt niște construcții artificiale și, prin muzeele lor uriașe, copleșesc obiectele de artă și tematica lor, care a fost dintotdeauna una intim-umană. Niciun tablou nu vorbește despre stat, fiecare tablou, fiecare obiect vorbește despre o persoană care a creat-o într-un anumit timp istoric și care a vrut să transmită un mesaj. 

La câți privitori ajunge oare acest mesaj? Iar Pamuk ne demonstrează prin romanul său că, fără o poveste din spatele obiectelor de muzeu, nu înțelegem mare lucru. Nici un tablou nu e explicat prin povestea din spatele său - referințele sale, creatorul său. 

Cum reușesc muzeele să construiască acea poveste? Ei bine, nu reușesc. Nici nu încearcă. Astfel încât noi, vizitatorii și privitorii, pierdem mare parte din semnificația reală a acelui obiect expus. Ceea ce ne rămâne e să ne străduim - dacă nu suntem prea obosiți de atenția asupra altor obiecte dinainte - să pricepem, doar cu ochii și cu mintea noastră, cea de acum - ce vrea să spună un obiect. 

Poză: rochia lui Füsun din Muzeul inocenței, Istanbul (arhivă personală)

Despre "Muzeul inocenței" din Istanbul

Când mergi la "Muzeul inocenței" din Istanbul, arăți biletul din interiorul cărții "Muzeul inocenței" și ți se pune o ștampilă cu forma cercelului lui Füsun. Despre carte am scris aici.

Două cărți de Proust la prețuri modice

Pentru cititorii de PROUST, în librăriile Cărturești, se găsesc la 15 lei două volume: ESEURI și CARNETE, cartonate, traduse de Irina Mavrodin.

Cartea la minut: Balzac și Karl Marx

Erată: fragmentul despre economie îi aparține lui Fr. Engels.

urzeala minciunii

există o replică din Urzeala tronurilor, a lui George R.R. Martin: 

"Când destui oameni fac promisiuni mincinoase, vorbele nu mai au niciun înțeles. După care nu mai există răspunsuri, ci minciuni din ce în ce mai iscusite". 

Viața n-o să mai fie decât efortul constant și epuizant de a presupune ce e adevărat în spatele minciunilor.