să nu mă părăseşti

never let me go

imdb

ecranizare a romanului omonim al lui kazuo ishiguro, filmul reuşeşte să obţină o atmosferă ciudată, o tristeţe insidioasă. 
în şcoala lor de la hailsham, nişte copii duc o viaţă cu multe reguli, dar cu puţine bucurii. nu prea ştii de ce, dar când afli că singurele lor jucării sunt nişte donaţii de obiecte stricate, începi să te întrebi ce nu e-n regulă.

scenariul - după roman - e bine construit. ipoteza ştiinţifico-fantastică nu e detaliată, e importantă doar pentru concluzii, însăilate reuşit de numai 3 personaje: nişte fiinţe artificiale umane trebuie socotite oameni?

meritul filmului? te pune în locul personajelor, ca într-un coşmar. ce poate fi atât de real!

un roman fără speranţă

prevăd acestui roman un viitor pe nepotriva meritelor sale:

• socotit încă de la apariţie un clasic, fie va fi îngropat în lista lecturilor obligatorii pentru şcoală, deci nefrecventabil pentru căutătorii de literatură vie;
• fie va fi socotit dificil, proustian (autoarea şi-a dat licenţa în marcel proust), asemeni romanelor matei iliescu sau oameni şi umbre, glasuri, tăceri,  şi deci - sinonim cu desuetudinea unei epoci - burgheze - atât de scurte la noi, că parcă nici n-a fost.

am pus mâna pe roman după succesul traducerii acestuia de la gallimard a lui alain paruit, traducătorul lui sebastian, eliade şi cioran. şi pot spune că m-a încântat. însă după ultima pagină, am rămas suspendat într-un trecut căruia nu i-am simţit nici o speranţă. la adameşteanu, singura speranţă e doar trecutul însăşi. un trecut mort, lăsat fără martori şi fără urmaşi.  

1. iată un prim merit al cărţii - poate fi socotită ea însăşi un martor şi un urmaş epocii pe care o descrie strălucirea şi suferinţele unei clase, cea burgheză, de vilă, şi apariţia alteia, a middleclaşilor, de bloc. o familie veche, mironescu, apoi ioaniu, de-a lungul a 100 de ani, nu lasă decât o femeie văduvă şi un moştenitor emigrat în occident. 
2. apoi vine un al doilea merit al cărţii şi singurul care va rămâne - personajul bătrânei madam delcă, incultă şi bârfitoare. (în piesa dramatizată cu mare succes de cătălina buzoianu, a fost interpretată de tamara buciuceanu). însă dincolo de faptul că e singurul personaj care stârneşte simpatie, adameşteanu nu e bună nici cu ea, o bagă-ntr-un spital, cu minţile aiurea. 

e un portret minunat al românilor, fără zahăr: cu tradiţii înapoiate şi bovarisme fără leac, cu drame de alcov, cu bârfe şi jocuri politice, cu intelectuali deştepţi dar fraieri, cu proşti şmecheri, cu anonimi cinstiţi, dar bârfitori şi inculţi, cu oblomovi leneşi şi orgolioşi. cu eşecuri militare de turtucaia şi abandonarea bucureştilor în mâinile nemţilor, apoi al ruşilor. un portret onest al românilor de un secol. 

însă cum spunea, fără lumina unei speranţe.

într-o lume în care toţi trişează, trebuie şi tu, dacă nu să măsluieşti, cel puţin să tragi cu ochiul. (p.244)

eu sunt, ştii că sunt eu? mirosul de ceară curată şi de tămâie, acoperind ruşinoasele duhori ale cărnii, uşi deschizându-se şi închizându-se în spatele lui, plânsete înăbuşite, paşi pe scara de lemn, hurducăturile unei birje, afară, pe strada desfundată, zrnăitul unor garniţe goale de lapte într-un faeton - obişnuitul foşnet al străzii, al casei, al lumii care, rămânând aceeaşi, încetase să mai fie primitoare şi calsă, şi unde-şi ascundea atunci rânjetul dezmăţat şi înfiorător? (p.228)

nimic nu trebuie să ne împiedice să ne facem datoria. să nu privim deci nici la dreapta, nici la stânga, să nu ne privim decât înainte, mereu înainte, drumul, ca nişte cai cu apărătorile pe ochi. chiar dacă pielea ne supurează, roasă de hamuri, chiar dacă tremurul ei şi loviturile de coadă nu mai prididesc să gonească muştele verzi-negre ce ni se aşază pe răni, ciorchine, chiar dacă sub zăbală gura ne sângerează şi ne poticnim tot mai des sub bici, îngenunchind, să ducem mai departe cotiga... (p.220)

o carte impecabil şi modern scrisă, cel puţin pentru 1984, anul în care a apărut. pe care mă bucur c-am citit-o, completându-mi panoplia scriitorilor români de mare valoare.



gabriela adameşteanu, dimineaţă pierdută, în opere, vol.1, editura polirom, iaşi, 480 de pagini

coperta de radu răileanu

"dovezile" credinţei

în 1600 - 1601, pictorul italian caravaggio pictează tabloul "necredinţa lui toma" în stilul său clarobscur dramatic. este tabloul meu preferat când este vorba despre înviere căci arată aplecarea cu dragoste a lui Isus chiar şi spre de cei care nu cred.

sunt câteva lucruri care-mi plac la această pictură:

- felul cum toma îşi bagă - adânc, cu toată unghia - degetul în rana făcută de suliţă la răstignire, rană care nu mai sângerează - nu ştiu dacă Isus îi ţine mâna ca să i-o conducă spre rană sau ca să i-o extragă de-acolo. şi felul delicat cum îşi destupă rana, arată încă vulnerabilitate, de parcă nu ştii dacă rana e proaspătă sau e vindecată.

- evanghelia nu ne spune ce au făcut ceilalţi apostoli când Isus le-a apărut în faţă înviat, însă carvaggio nu are cum să nu se întrebe. iar felul cum ceilalţi doi apostoli se apleacă asupra dovezii - îmi arată că oricât de credincioşi ar fi fost, le apare şi lor nevoia bruscă a convingerii; par că nu vor să piardă un aşa prilej. înainte de a fi devenit sfinţi, sunt, până la urmă oameni. cu aceeaşi slăbiciuini ca a lui toma. nu iau distanţă de el, ci îi sunt solidari. chiar dacă nu au curajul lui de a întreba, se supun cu bucurie răspunsului ce vine.

- privind tabloul, mă simt părtaş găsirii dovezii. figura calmă a lui Isus arată foarte bine înţelegerea şi supunerea în faţa acestei nevoi profund umane de empiric. şi el a fost om şi înţelege: adu mâna ta şi o pune în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios. (ioan, 20, 27)

poza de aici.

veniţi, bă, să stăm de vorbă

horia bernea, telefonându-i când lui andrei, când mie, cu reproşul că nu stăm îndeajuns de vorbă. 

"- bă, o să murim, bă! veniţi, bă, să stăm de vorbă, că o să murim!" a murit. 

(gabriel liiceanu, întâlnire cu un necunoscut, p.350)

în 2009, într-o discuţie despre sinucidere de pe blogul raul necesar, als [alex leo şerban] spunea că voi fi surprins de ce se va-ntâmpla cu el peste 2 ani. eu n-am înţeles nimic, discuţia am uitat-o, als a murit, n-am stat mai mult de vorbă.

regret că n-am stat mai mult de vorbă cu fratele meu dispărut acum 14 ani, îmi pare rău că nu reuşesc să-mi întâlnesc prietenii la un pahar de vorbă.

mess, facebook, telefon - nimic nu se compară cu fiinţa fizică de aproape, cu grimasele, cu vocea şi râsul, cu gesturile, cu mirosul, cu prezenţa. nu venim destul să stăm de vorbă cu persoana iubită, cu familia, cu prietenii. chiar şi cu necunoscuţii. 

să profităm, deci! să venim şi să stăm de vorbă. 

desenul de hanna sidorowicz

lecturi urbane din nou

azi, ora 19 şi ceva, pe peronul staţiei de metrou unirii 1.

miracolele darwinismului

după cartea neurologului antonio damasio şi după cea a sexologului jared diamond, m-am gândit să mă mai pun la punct cu câteva teorii ştiinţifice din secolul trecut, deşi ştiu că nu mulţi au astfel de curiozităţi.

autorul cărţii de faţă este o somitate în lumea ştiinţifică biologică, ca darwinist notoriu. şi scrie această carte cu pasiune şi credinţă nestrămutată în adevărul selecţiei naturale. este polemic cu anti-evoluţioniştii şi, pe lângă demonstraţii în contra creaţioniştilor, catastrofiştilor, saltaţioniştilor, puctuaţioniştilor, lamarckiştilor  şi mutaţioniştilor - incredibil! - face analogii uimitoare cu lumea calculatoarelor. ba chiar şi creează un program de creaţie a "vieţii" artificiale după regulile naturale (se descarcă de aici).

am reţinut câteva principii ale darwinismului, pe care nu mai ştiu dacă le-am învăţat la şcoală sau nu, dar care acum m-au cam pus pe gânduri:

• procesul de selecţie naturală (metaforic intitualt ceasornicarul orb) nu are în vedere nici un scop (pe termen lung)
• oamenii nu au o idee intuitivă asupra imensităţii timpului disponibil pentru transformarea evolutivă, de accea nu pot înţelege uşor procesele acesteia
• evoluţia s-a făcut prin paşi cumulativi, mici, (nu prin salturi mari) prin selecţia dată de supravieţuirea exemplarelor puternice
• evoluţia se face prin dezvoltarea embrionară datorită mutaţiilor genelor care o controlează (o mutaţie se face aprox. la 1 milion de generaţii)
• dacă un proiect e suficient de bun pentru a evolua 1 dată, acelaşi principiu de proiectare e suficient de bun pentru a evolua de 2 ori, din puncte de plecare diferite, în diferite părţi ale lumii animale. (p.121)
• evoluţia e constructivă

alături de aceste principii ale evoluţionismului, richard dawkins explică multe teorii legate de genetică, despre apariţia vieţii organice din viaţa anroganică (cap. 6) şi adesea m-am poticnit în lectură, din cauza dificultăţilor de înţelegere.

m-au dat pe spate niscaiva exemple din lumea vie, de care auzisem întâmplător sau n-auzisem chiar deloc (deşi am făcut un liceu de chimie-biologie). spicuiesc:

• liliecii au elaborat tehnica ecolocaţiei şi a emisiei/recepţiei cu milioane de ani înainte ca strămoşii noştri să coboare din copaci.
• deplasarea doppler - apare când sursa şi receptorul se mişcă unul în raport cu celălalt
• creierul e un calculator de 10 "giganeuroni"
• o celulă are capacitatea de a stoca informaţie astfel încât ar încăpea  enciclopedia britanică de 3-4 ori (p.146)
• vacile şi mazărea au o genă identică (histona H4) care presupune un existenţa unui strămoş comun de 1-2 milioane de ani
• organismele există pentru perpetuarea ADN şi nu invers (sunt "cutii")
• organismele se împart în două: bacterii şi eucariote
• genele acţionează pentru propria lor propagare în fondul comun de gene al speciei
• noi şi cimpanzeii avem în comun 99% din gene.
• preferinţa femelelor pentru penisurile lungi e "oprită" de selecţia utilitară (bărbatul s-ar împiedica) :)

în fine, cartea este inteligentă, bine structurată şi se citeşte cu plăcere, deşi încet. este o lectură excelentă pentru timpul liber, mai ales că nu e obligatorie pentru şcoală. :)

ca mod de înţelegere a lumii, evoluţionismul darwinist are mult firesc şi bun simţ. cel puţin, din cartea lui dawkins.

ps. a nu se începe cu chestii religioase, vă rog!

richard dawkins, ceasornicarul orb (the blind watchmaker), editura humanitas, bucureşti, 2009, traducere de simona mudava, 398 de pagini

coperta (frumoasă) de andrei gamarţ

varianta în engleză a cărţii poate fi descărcată de aici.
o conferinţă (titrată) ted a autorului aici.

a mai scris sorin lavric aici.

cititul e sexi şi la ei

m-am gândit că, după ce femeile au citit atâta pe-aicea - fie nud aici sau aici, fie îmbrăcate aici - cred că e şi rândul bărbaţilor. îmbrăcaţi, evident. 

un nou târg de carte. la mol

cică de azi, la afi cotroceni, se inaugurează un nou târg de carte. bookland.
programul de mâine e de la 10:00, nonstop până duminică, la ora 23:30.
n-am aşteptări de la un aşa eveniment - cmon, târg de carte la mol? - aşa că: să mă duc, să nu mă duc?...

buzunarele găurite ale culturii

recentul pseudo-scandal cu manuscrisele cioraniene mă face să mă-ntreb felul în care privim noi, românii, cultura: cred că mentalul colectiv are săpată ideea că domeniul culturii ţine cumva de domeniul imaterialului, al sferelor celeste, al transcendenţei, unde banii sunt blasfemie curată. 

cine ştie, poate şi religia are vreun rol pe-aici. sau poate imaginea scârboasă cultivată de comunişti a intelectualului proletar care, între-o şaibă şi-un şurub, mai recită in când în când câte-o poezea "pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, unde pătrunde ziua printre fereşti murdare". creatorul este sărac lipit, şi, ascuns de lume, şade şi trudeşte tuşind tuberculos la acea Creaţie cu C mare.

doar gloria postumă contează. iar cărţile, tablourile, sculpturile, bucăţile muzicale sunt bunuri de oferit moca întregului popor. cu poporul, pentru popor. 

intelectualul? un slujbaş pro bono. 

cum? vreun scriitor face bani din cărţi? ptiu! de-a dreptul imoral!

cărtărescu ia bani din de ce iubim femeile? 

patapievici ia bani din omu' recent? 

dan lungu şi-a făcut casă din banii cărţilor traduse?

vai! dar e total indecent! 

au ajuns scriitorii să se-mbogăţească? ah! oh!

traducătoarea de elită antoaneta ralian povesteşte aici un malentendu privind plata reeditării unei traduceri de-a domniei sale de către editura litera. cum cecul are un zero în plus faţă de ceea ce a primit iniţial pentru traducere din partea editurii polirom, dumneaei, ingenuu, refuză zeroul. unii au considerat-o eroină, alţii, fraieră. eu cred că distinsa doamnă a fost victima unei mentalităţi păguboase. că sărăcia - mai ales la un intelectual - oferă nobleţe. oare câţi oameni cunoaşteţi care achită ratele cu nobleţe?

orice produs cultural este un produs, pe o piaţă. iar produsul trebuie să aducă bani. atât creatorului, cât şi celor implicaţi în completarea procesului: în cazul cărţii, redactorul, editura, reţelele de desfacere etc. - este legea oricărui produs într-o economie de piaţă. 

dacă cioran a ales sărăcia, de ce ruda lui, moştenitoarea manuscriselor, trebuie să facă la fel? să stea şi ea săracă? să le fi dat pe degeaba poporului? dacă piaţa manuscriselor socotea că hârtiile aveau valoare, de ce să nu le vândă? doar nu le furase, le deţinea prin moştenire. 

dacă traducerea doamnei ralian era evaluată la un preţ cu un zero în plus, de ce trebuia să renunţe la bani? 

dintr-o mentalitate păguboasă, patronii editurilor nu plătesc autorii cât ar merita, dintr-o mentalitate păguboasă sunt scârţari cu traducătorii, cu redactorii şi trag grosul încasărilor pe turta lor. dintr-o mentalitate păguboasă şefii sunt opaci la dobândirea de abilităţi antreprenoriale. contează mai mult relaţiile pe care le au, partipriurile şi simpatiile faţă de semenii culţi umanistic dar profund inculţi economic.

în vremea asta, epigonii culturii noastre plescăie de poftă şi bârfesc, neînţelegând cum de dan brown, j.k. rowling - ca să rămân la cărţi - învârt milioane. 

păi, în vreme ce ăia fac afaceri, ai noştri... chiar, ce fac ai noştri?

ps. după cum s-a văzut, nu intră în discuţie valoarea artistică a produsului cultural, ci doar cea economică.

roman despre afganistan

literatura e singura care are conştiinţă, e singura care poate arăta experienţa directă a cataclismelor. marile drame ale omenirii (de pidă, războiul) nu vor rămâne prin cărţile de istorie sau prin documente, ci prin literatură. aşa spunea scriitoarea croată, dubravka ugrešić, trecută prin războiul iugoslav, la ediţia de anul trecut a festivalului de literatură. iar despre dramele afganistanului, lumea a aflat şi prin vânătorii de zmeie.
 

- vedeţi, sahib general, tatăl meu s-a culcat cu nevasta servitorului său. i-a dăruit un fiu, pe nume hassan. hassan a murit. băiatul care doarme pe canapea e fiul lui hassan. e nepotul meu. asta să le spuneţi oamenilor când o să vă-ntrebe. 

după o copilărie îmbuibată şi laşă, un tânăr afganistanez, amir, încearcă să o răscumpere, salvându-şi nepotul răpit pentru prostituţie de către un taliban pofticios psihopat.

ideea pe care e brodată cartea e, după părerea mea, aceeaşi cu cea din câteva din romanele lui michael haneke - că adevărata viaţă e cea a copilăriei, atunci ard flăcările; maturitatea nu reprezintă decât o umbră la lumina ei. 

conflicte între talibani şi ruşi. conflicte între paştuni (cu piele albă) şi hazari (cu piele neagră). conflicte între talibani şi tradiţionalişti. conflicte între datorie şi egoism. conflicte între poftă şi reputaţie.  - tensionează intriga cărţii şi face să n-o laşi. 

orice femeie are nevoie de un bărbat, chiar dacă acesta ucide cântecul din ea. (p.196)

un băiat care nu se apără singur devine un bărbat care nu poate apăra nimic. (p.242)

în opinia lui baba, israelul era o insulă de "bărbaţi adevăraţi" într-o mare de arabi care erau prea ocupaţi să se îngraşe din petrol ca să le mai pese de ai lor. "israelul face asta, israelul drege aia" - zicea baba, imitând în bătaie de joc accentul arabilor. "păi faceţi ceva! luaţi atitudine! dacă sunteţi arabi, ajutaţi-i pe palestinieni atunci!" (p.140)

nu-i un roman cu teză, ci cu bun simţ şi cu multă dragoste faţă de o ţară oropsită. un roman scris bine, cu aromă de şcoală de scris americană. 

khaled hosseini, vânătorii de zmeie (the kite runner), editura niculescu, bucureşti, 2008, traducere de mihaela s. oprea-anton, 405 pagini

coperta neprecizată

saitul autorului aici şi a fost ecranizat în 2007 (imdb).

au mai scris despre carte tomata, arana, ionuca, lenebarbie, bookblog, diana (căreia nu i-a plăcut).

a.l.ş.

fericirea pe care mi-o visez: tot timpul din lume.

alex. leo şerban

după moarte Timpul se retrage din corp şi amintirile - atât de indiferente, atât de palide - sunt şterse din cel care nu mai este şi vor fi curând şi din cel pe care îl torturează, şi în care, în cele din urmă, vor pieri, când dorinţa unui trup nu le va mai întreţine.

proust, timpul regăsit.

ce-a lăsat în urmă?

• un mod hermeneutic deschis de a face critică de film
• un stil proto-blogăristic de a face jurnalism
• un mod elegant, pedant şi poliperspectiv de a trăi cultura: literatură, cinema, fotografie, pictură, blog

ce m-a învăţat?

• să "trăiesc" emoţional cultura
• că auto-antagonismul poate fi creator
• că o nişă e mai cool decât o catedrală

voi fi mereu onorat că modestul meu blog va păstra arhivate câteva fărâme din spiritul lui a.l.ş.

iar ca omagiu, melodia pe care şi-o dorea la înmormântare, alături de prieteni cu micsandre sălbatice şi poze cu marilyn:

ne vedem luni.
foto de aici.

cercetare pentru români

dragii mei cititori! am nevoie de ajutorul vostru!

împreună cu result, compania la care lucrez, am început un proiect cultural pentru românia, care se referă la impactul pe care îl au anumite caracteristici culturale în viaţa socială şi organizaţioanlă la români. proiectul l-am intitulat, metaforic, anti-mioriţa şi are ca rezultat schimbări pe termen lung.

acest proiect începe cu o anchetă psiho-sociologică prin intermediul unui chestionar pe care ni-l dorim să fie completat de cât mai multă lume, din toate colţurile ţării. chestionarul poate fi găsit aici şi m-aţi ajuta foarte mult dacă l-aţi completa, voi şi alte cunoştinţe - rude, prietenii, colegii, de peste 18 ani - şi mi l-aţi trimite la adresa dragosbutuzea@yahoo.com. completarea lui durează aproximativ 30 de minute şi se referă la caracteristici ca fatalism, pesimism, creativitate, spontaneitate, centrare pe prezent, matriarhat etc.

mai multe amănunte găsiţi în comunicatul de presă aici.

vă mulţumesc!

seara oscarurilor

diseară. la 21:45, la scala. NexT.

anti-modele româneşti

"profetul" dan puric

îl admir pe dan puric în ceea ce face cu trupa lui de teatru. e un actor de elită.

când schimbă rolul însă, când apare pe sticlă sau prin locuri improprii (conferenţiar pe la atheneu sau chiar pe la facultatea de filozofie, aici), când e lăudat de unii ca "apologet ortodox", "foc nestins" şi alte asemenea, când îi văd chipul încruntat pe best seller-uri, m-apucă răcoarea pe şira spinării. uitându-mă la cei care-l elogiază, îi văd pe admiratorii extaziaţi ai legionarilor din vremea bunicului.

totul în discursul său este făcut să manipuleze emoţional:

- auto-măgulirea românească ca neam asuprit, dar ales

- recursul la istoria glorioasă a poporului român

- dumnezeu şi scriptura ca argumente

- argumentul autorităţii (citate pompoase din filozofi)

- folosirea unui haloimăs de noţiuni "tari": viaţă, moarte, români, isus, destin, mântuire etc.

- oferirea unei reţete "de viaţă" pentru toţi

totul pe o morgă cabotină - bine studiată - de înţelept al cetăţii

ce lipseşte?

- un anumit spirit critic în discurs

- auto-ironie

- exemplul personal

- asimilarea citatelor

- coerenţă a discursului (teză, argument)

next 5

mâine începe festivalul de film scurt NexT (saitul aici). voi merge şi eu, pentru prima dată, la câteva filme, în mod sigur joi, ora 20:30, la secţiunea necenzurat (sună bine carne de carlos conceicao) şi, desigur, în weekend.

prin amabilitatea organizatorilor, am văzut deja patru filme. vreo două comerciale, unul cu o poantă deşteaptă dar cam atât (yuri lennon aterizează pe alpha 46), altul cu efecte (încetinitoare) de imagine şi tot cam atât (goana). doar două au contat, pentru mine, din punct de vedere emoţional: păr, de julien hallard, o dramă ironică despre "chemarea" familiei, cu multă sensibilitate şi de ce nu, cu clişee. iar al doilea, cel de animaţie, sertarul şi corbul de frédérick tremblay, în care culorile şi mişcarea şi nemişcarea alcătuiesc, pe muteşte, o poveste fantastică despre dragoste, singurătate şi sacrificiu. mi-ar părea rău ca acest film să nu ia nici un premiu.

aşadar, ne vedem la film. programul aici.

modele româneşti

mircea eliade, 19 ani (1926)

continuam să dorm patru, cel mult cinci ore pe noapte, şi poate m-aş fi mulţumit să rămân aici dacă n-aş fi citit undeva că alexander von humboldt nu avea nevoi decât de două ceasuri de somn. asta mi-a dat de gândit. de câţiva ani, de când citisem educaţia voinţei, eram convins că omul face orice, cu condiţia să vrea şi să ştie cum să-şi controleze voinţa. de mult mă învîţasem să-mi domin dezgustul, izbutind să mănânc, pe rând, pastă de dinţi, săpun, cărăbuşi, muşte, omizi. când vedeam că pot înghiţi şi mastica o insectă sau o larvă, fără să mai simt repulsia normală în stomac sau în gâtlej, treceam la un exerciţiu şi mai îndrăzneţ. îmi spuneam că o asemenea stăpânire de sine deschide drumul către libertatea absolută. lupta contra somnului, ca şi lupta contra comportamentelor normale, însemna, pentru mine, o încercare eroică de a depăşi condiţia umană. pe atunci, nu ştiam că acesta este punctul de plecare al tehnicilor yoga. dar e foarte posibil ca interesul pentru yoga, care, trei ani mai târziu, avea să mă ducă în india, ilustra şi prelungea credinţa mea în posibilităţile ilimitate ale omului. 

dar poate mai era şi altceva, de care nu aveam să-mi dau seama decât mult mai târziu. libertatea pe care credeam că o pot dobândi făcând contrariul decât era "normal" să fac însemna depăşirea condiţie mele istorice, sociale, culturale. într-un fel, nu mai eram condiţionat că mă născusem român, deşi integrat unei culturi provinciale, cu o anumită tradiţie, în care se amestecau elemente latine, greceşti, slave şi, recent, occidentale. deveneam disponibil pentru orice aventură, într-un univers spiritual străin şi chiar exotic.

n-am izbutit să reduc la jumătate orele de somn. am observat că, dacă, bând multe cafele, reuşeam să rămân perfect treaz 22 de ceasuri, ochii îmi oboseau destul de repede şi-mi lăcrimau destul de abundent, încât trebuia să-i odihnesc îndelung sub batiste ude. miopia se agravase din nou în ultimul timp, şi, din experienţa lui papini, aflasem că există riscul să-mi pierd vederea. astfel că m-am mulţumit să-mi continuu programul pe care mi-l fixasem în liceu: lucru până la 3-4 dimineaţa şi deşteptarea între 7 şi 8.

mircea eliade, memorii, editura humanitas, bucureşti, 1997, p.115-116

hurts. hapiness

după mulţi ani, am descoperit un album care îmi place mai mult decât 2 melodii dintr-însul,. e vorba despre albumul happiness al formaţiei Hurts.

chiar dacă pe alocuri aduce cu depeche mode, cu U2, sau chiar cu muzica anilor '80 (colaborează cu kylie minogue), chiar dacă uneori e prea romantică, chiar tristă şi pe alocuri spre depresivă, vocea solistului face melodiile să sune altfel.

mi-au plăcut melodiile cunoscutele sunday şi stay, dar illuminated, wonderful life, silver lining, better than love ('90 stylish).

este borges emoţional?

lecţia de literatură (urmare de aici)

multe persoane nu gustă deloc proza lui borges (citim bórhes, nu borhés, cum am auzit recent la un jurnalist cultural). după unii, este lipsită de emoţie. cel puţin, de emoţia pe care ei o-ntâlnesc în romane - în faţa dragostei, a frumosului descrierilor, a stilului, a duioşiei sau ironiei etc. însă la borges, chiar lipsesc toate acestea?

să luăm un exemplu de povestire, din volumul cartea de nisip, despre care borges însusşi spune: este cea mai bună carte a mea de nuvele pe care am scris-o. povestirile sunt spuse simplu, deşi ele nu sunt deloc simple; din moment ce nu există lucruri simple în univers, totul este complex. eu le deghizez în povestiri simple. de fapt le rescriu de vreo 9 sau 10 ori, până când îmi dau sentimentul de a fi fost scrise într-un mod neglijent. încerc să fiu cât se poate de banal. (borges despre borges, ed. dacia, cluj, 1990)

undr

introducerea are un artificiu literar: cele ce urmează ar fi scrise în 1615, însă autorul lor, un oarecare adam din bema, a trăit în sec.11.
- paradoxal, ce scrie acest adam, nu?

un neam nordic medieval se ocupă mai mult cu războiul: urnii. nu ştiu scrie, însă scrijelesc slovele ca pe rune. şi ca totul să nu pară ca din cărţi, în povestirea lui adam intră un personaj "real" - un martor. pe acest martor, adam l-a întâlnit pe lângă un templu (ce templu, nu ştim).

focul de lemn se stinsese; prin crăpăturile ciudate ale zidului se strecurau frigul şi zorii. afară în zăpadă se aşterneau, probabil, urmele tăinuite ale lupilor suri care aveau să sfâşie trupurile păgânilor sacrificaţi celor 3 zei. (p.285)

nu aflăm nimic de aici - cine făcuse sacrificiul şi când? cine erau zeii? cert e: la mijloc sunt taine.

vorbeşte apoi martorul. aflăm despre el un element important - el caută la aceşti urni Cuvântul. în căutarea acestui Cuvânt, poposeşte la un fierar pe nume Orm. de la care află că va trebui să fie răstignit, toţi străinii au această soartă. e luat pe sus, ajunge în sat şi vede Cuvântul simbolizat prin 3 stâlpi: unul galben cu un peşte în vârf, unul roşu cu un disc, apoi şi alte chestii hieratice. vede apoi un rege muribund, lângă care cineva spune Cuvântul (pe care martorul nu-l înţelege), urmat de o muzică paradisiacă. 

până acum suntem într-un labirint literar, din care nu avem indicii clare, suntem în aceeaşi situaţie ca personajul-martor care nu înţelege nimic. dar ştim că trebuie să se întâmple ceva.

- am jurat să nu dezvălui Cuvântul, se iveşte un poet. trebuie să-l cauţi singur. să ne grăbim, căci viaţa ta e în primejdie, ai auzit Cuvântul (p.287)

iar martorul fuge în lume, să-l găsească singur. iubeşte, luptă, păcătuieşte etc. (eat, pray, love). Trăieşte. 

apoi se întoarce la poet. căruia îi povesteşte viaţa. vine, evident, întrebarea, din partea poetului:

- ce ţi-a dăruit prima femeie pe care ai avut-o?

- totul.

- tuturor viaţa le dă totul, dar cei mai mulţi nu-şi dau seama de asta. apoi îi cântă Undr (minune), Cuvânt pe care acum martorul îl înţelege:

m-am simţit învăluit de cântul omului care murea, dar în glasul şi în strunele lui mi-am văzut propriile restrişti, sclava care mi-a dăruit prima iubire, oamenii pe care i-am ucis eu însumi, dimineţile înfrigurate, zorii ce se revarsă asupra apei, vâslele. am luat harfa şi am cântat cu un alt cuvânt. (p.288)

- e viaţa unui om o minune?

- fiecare ne cântăm Cuvântul la bătrâneţe?

- este vreo legătură între cuvânt şi cânt? (ştiaţi că grecii antici îşi cântau vorbirea)

- ne rezervă viaţa totul, astfel ca la bătrâneţe să ne cântăm, fiecare, Cântecul?

- au vechile culturi cântecele lor, pentru noi de neînţeles?

- stilistic, pot crea cuvintele simple emoţii?

- poate face o povestire dintr-un adevăr banal un prilej de meditaţie şi emoţie?

jorge luis borges, undr, în opere 2 (aleph. făuritorul. relatarea lui brodie. cartea de nisip. memoria lui shakespeare), editura univers, bucureşti, 1999, traducere de cristina hăulică, pag.284 - 288

coperta de mircea dumitrescu

muşchetarii 3d

un film care n-are treabă cu romanul lui dumas, decât la costume şi la niscaiva personaje. 

în schimb, multe efecte speciale şi arte marţiale (o milady karatistă), evident. 

3d, mai era nevoie s-o zic?

roblogfestul cultural

juriul de la categoria culturală - florin iaru, ioan t morar şi costi rogzanu (probabil rogozanu) a dat chix şi anul acesta. e părerea mea, evident. pentru că eu aştept de la un blog cultural mai mult decât de la o revistă online care înşiră ştiri şi păreri neutre şi heteroclite - să mă provoace pe diferite teme – nu neapărat academice – de pildă despre un tablou, despre o carte, despre o bucată muzicală, despre o clădire, despre o descoperire istorică, chestii personale – ceva acolo care să-mi pună neuronii la treabă şi din care să-nvăţ. din cele 3 premiate, doar simply bucharest se apropie de aceste preferinţe.

dar mă grăbesc să adaug că era şi greu de ales dintre atâtea bloguri, multe slabe (nu că al meu ar fi genial). multe sunt colective - simple adunături de postări fără o direcţie anume, fără un numitor comun.

pe lângă dezamăgiri, astfel de concursuri mă bucură când îmi descoperă bloguri bune, de care nu ştiam. am mai găsit 3- mai e nevoie s-o adaug, aproape ignorate de juriu:

despre anton - un blog al cărui personaj e anton. plus fragmente din multe caiete celebre.

jurnal de călător - al unui tip care nu oboseşte să fie uimit de locurile prin care călătoreşte.

neapărat.ro - deşi un blog colectiv, cu fiecare post surprinde!

oricum, cultura la români stă destul de prost, şi în bloguri. cele puţine câte suntem va trebui să stăm pe baricade. în ciuda juriilor, zelistului şi alti tehnocrati.

ce nu spune seth godin

nu vreau ca aceasta să fie încă o recenzie a arhi-celebrei cărţi motivaţionale şi de leadership pe care au citit-o tremurând tinerele speranţe.

e o carte ok, eseuri subţirele despre ce înseamnă să conduci. ideea este aceea că, în noile condiţii tehnologice - de new media - orice om cu iniţiativă poate fi un lider care să adune în jur un trib. după godin, iniţiativă =
fericire (p.43), iar cei 3 paşi ai liderului sunt: motivează, conectează, dă putere.

dacă e vorba despre o idee, sunt total de acord, însă dacă e vorba despre un business, încep să zâmbesc - autorul nu spune nimic despre investiţii/bani, despre strategii, despre planuri, despre profit. altfel avem antreprenori care deschis o afacere pe care, nemaiputând-o susţine, o vând după 1 an.

şi mai am o întrebare: ce ne facem cu bibliotecile tribului?

antropologii spun că unele triburi africane au o colibă ascunsă printre alte colibe. în ea stă cea mai bătrână femeie din sat. aşa de bătrână, că ştie tot ce s-a petrecut de generaţii, pe multe le-a trăit. e biblioteca vie a tribului. la ea cei tineri vin să înveţe - cu ce plante să se lecuiască, cum să treacă peste un conflict, cum să treacă peste o catastrofă.

evident, seth godin nu vorbeşte despre biblioteci, el vorbeşte despre facebook, twitter şi bloguri. însă eu vreau să întreb - unde sunt acum bibliotecile vii ale tribului? or fi murit?

mi-a plăcut cartea doar prin prisma faptului că îndeamnă la acţiune.
alte note de lectură la adrian cuibotaru, de la care am cartea.

seth godin, triburi (tribes: we need you to lead us), editura publica, bucureşti, 2010, traducere de dan bălănescu, 156 de pagini

coperta de alexe popescu

blogul autorului aici.

de vreme bună (şi bunăvestire)

 

pentru numele pictorilor, deschideţi tabloul în pagină.

modă şi modele

în adolescenţă, provincial fiind, n-am avut la-ndemână un model viu care să fi avut el însuşi o viaţă exemplară şi care să-mi fi îndrumat căutările juvenile: să-mi fi îndrumat lecturile, să-mi fi îndrumat visurile, să-mi fi îndrumat experienţele. aşa c-am fost nevoit să-mi găsesc singur îndrumările – fie în cărţi, fie la părinţi, fie la oamenii cu care veneam în contact. astfel încât sunt mândrul posesor al unui bagaj de idei şi lecţii de viaţă pe care îl port oriunde cu mine şi acum, la cei 35 de ani.
de la un timp însă, în ritmul trepidant de azi, observ mirat cum bagajul meu nu numai că se demodează – cu toate astea mă cred încă tânăr –, însă, încet-încet, devine în răspăr cu moda: valorile, plăcerile, cuvintele. aşa încât, deşi caut să mă păstrez la curent cu tot ce apare nou, ideile şi lecţiile mele de viaţă încep să fie uitate.

iau câteva exemple de cuvinte:
iubire: am spus cu adevărat o singură dată te iubesc, la 15 ani, mi-a bătut inima nebuneşte, mi s-au înmuiat picioarele neomeneşte, mi s-a blocat vocea dobitoceşte. în ultimul timp, o spun doar să oficializez o legătură, sau să completez afirmaţia „ai fost minunată”. sau, de valentine’s day, să însoţesc inimioarele de catifea cumpărate de pe tejghelele de la romană.

ţară: citeam cărţi de istorie despre ţara mea, românia, şi-mi plăcea cuvântul ţară, acum nu-l mai găsesc, e uzurpat de cuvântul politică, în gurile politicienilor care se scuipă-ntre ei pe la posturile teve, arbitraţi de reporteri.

prietenie: caut să folosesc deseori cuvântul, şi-l foloseam când mă laudam că am prieteni puţini şi buni, cu care chiuleam de la ore, cu care ieşeam la plajă (sunt din constanţa), sau cu care mă chercheleam în vreo speluncă de cartier. Acum, folosesc termenul mai mult cuvântul „cunoştinţă”, cu toate sutele de „prieteni” de pe facebook, dar din care nu cunosc „la faţă”nici pe 20.

destin: găseam în cărţi memorialistice oameni care căutau să-şi explice la bătrâneţe destinul, împlinirile vieţii, acum decopăr mai mult cititoare de promptere care povestesc cum au ajuns ele din fragedă pruncie personalităţi de succes, unele neavând pe cv decât câteva liposucţii.

umor: caut să mă-nconjor de oameni cu umor, dar nu găsesc decât miştocari, băşcălioşi sau mitocani care-njură de mamă şi de sex, într-o românie civilizată în 4 ani de uniunea europeană.

cinema: caut reviste despre cinema, dar nu găsesc decât bloguri care discută de ultimele filme 3d.

dostoievski şi stendhal: ajungeam să mă cert nopţi întregi în căminul studenţesc, pe teme dostoievskiene sau stendhaliene, acum văd în metrou citindu-se stephany meyers şi charlaine harris.

planuri: Mi-aduc aminte cum m-a ambiţionat un articol de-al lui mircea eliade, scris când avea douăzeci de ani în care-i îndemna pe colegii de generaţie să-şi trăiască viaţa ca şi cum ar mai avea doar un an de trăit, iar în acest an să se-apuce să-şi scrie cărţile, să-şi trăiască dragostea, să călătorească. În articolele de-acum sunt îndemnat fie să slăbesc, fie să-mi achiziţionez ultimul kindle, fie să-nvăţ life coaching.

care sunt lucrurile bune şi care sunt cele rele? luat repede, n-aş şti să spun. doar că suntem pe deplin liberi să alegem. e viaţa noastră şi numai a noastră, nu a părinţilor, nu a prietenilor, nu a iubitelor sau iubiţilor, nu a profesorilor, nu a politicienilor.
eu am ales. sunt fericit? nici asta n-aş şti să spun cu certitudine. uneori da, deseori nu.
ceea ce ştiu să spun este un singur lucru, că nu renunţ la bagajul meu. Îl port cu mine în continuare, de-a lungul trecerii timpului. cum spune samuel beckett într-o piesă, „clipe peste clipe, pleosc, pleosc, ca boabele de mei, şi toată viaţa aştepţi ca ele să se facă o viaţă”. eu n-aştept (încă). trec la acţiune, cu ochii pe bagaj!

apărut în revista studenţească carevasăzică.

ce înseamnă sublimul?

biutiful
imdb

se socoteşte îndeobşte* că în faţa a ceva sublim, încerci mai întâi o reacţie de reţinere sau chiar împotrivire -

ghetourile mizerabile de imigranţi africani şi chinezi.
foamea după banii negri.
supravieţuirea.
o barcelonă apocaliptică în care catedrala lui gaudí e undeva departe, sub ceţuri

-, pentru ca în momentul următor să intervină plăcerea -

speranţa într-o lume de dincolo.
credinţa în oameni.
dragostea filială.

regizorul nu oglindeşte lumea urâtă, ci o ordonează după viziunea sa, caleidoscopic. creând o alta, suportabilă dar insuficientă.

iar scena de final, a pătrunderii în lumea de dincolo, te poate face, spectatorule, să-l vezi în personajul principal pe isus cristos.

un film care pe mine m-a cutremurat, cum demult n-a mai făcut-o vreunul. în afara emoţiilor ameţitoare, cuvintele se dovedesc total inabile.
multumesc tabu.

_________________________________
*evanghelos moutsopoulos, categoriile estetice, univers, 1976

un alt new york

motivul lui esenţial era nevoia de frumuseţe. mersul era o plăcere divină. când se afla în aer, totul era rescris. pentru trupul uman deveneau posibile lucruri noi. dincolo de echilibru. 

pentru o clipă, se simţi nenăscut. un alt fel de a fi treaz. (p.213) 

new york. 1974. francezul philipe petit traversează un cablu întins între turnurile gemene. eveniment care-i prilejuieşte, în 2009, scriitorului american colum mccann scrierea unui roman. e răsplătit cu national book award.

sub cerul evenimentului echilibristic, se defăşoară fragmente de destin aparţinând câtorva oameni, din zone diferite. din rase diferite. de condiţii diferite.

chiar şi dacă erau numai două capitole - care mie mi-au plăcut cel mai mult -  

1. cel despre scurta viaţă a călugărului irlandez corrigan povestită de fratele său ciaran şi  
2. cel despre bătrâna prostituată din bronx care-şi povesteşte viaţa de curvă şi mamă denaturată 

- romanul tot merita un premiu, pentru că e până la urmă vorba de sensul vieţii, pierdut de toată lumea, în acest nou mileniu. nu contează că preşedinte e nixon, că unele familii-şi pierd toţii băieţii în vietnam, că încă negrii sunt discriminaţi, că unii-l caută pe Dumnezeu, că alţii l-au uitat, că unii-şi sacrifică viaţa altora, că alţii-şi sacrifică viaţa lor înşile, că unii mor în accidente stupide sau philipe petit vrea să meargă pe un fir deasupra new york-ului. 

ceea ce contează e că oamenii nu sunt singuri. cu voia lor sau nu, ei se întâlnesc şi se sprijină reciproc unul pe celălalt. mergem tot înainte, poticnindu-ne, aducem puţin zgomot în tăcere, găsim în ceilalţi mişcarea noastră. aproape că e suficient. (p.441)

... bărbaţilor le place să creadă că ei sunt în stare să te salveze. de parcă tu ai avea o boală şi ei au tratamentul lor special şi abia aşteaptă să ţi-l dea. "vino-ncoace, scumpo, ne vrei pe cineva care să te-nţeleagă? eu te înţeleg. sunt singurul care poate să înţeleagă o fată ca tine. am o sculă cât o zi de post, dar şi o inimă mai mare decât oto bronxul." te fute de parcă ţi-ar face o mare favoare. fiecare vrea o curvă s-o salveze, ăsta-i adevăru' adevărat. e boală curată, după mine. şi p-ormă, după ce-au stropit gazonu', se încheie la şliţ şi pleacă şi uită de tine. asta înseamnă să stai prost cu bostanu'. (p.280)

big bill broonzy are un cântec care-mi place, dar nu-mi place să-l ascult: "am ajuns atât de jos, iubito, că mă uit la jos de jos în sus". (p.281)

familia este ca o apă - păstrază amintirea a ceea ce a umplut cândva, încearcă întotdeauna să revină la izvorul originar. (p.77)

unii cred că dragostea e capătul drumului şi că, dacă ai norocul să o găseşti, rămâi cu ea. alţii spun că devine o faleză de pe care te arunci, dar majoritatea celor cu ceva experienţă de viaţă ştiu că e doar ceva care se schimbă de la o zi la lata şi, în funcţie de cât lupţi pentru ea, o obţii, o păstrezi sau o pierzi, dar uneori nu există de la bun început. (p.386)

viitorul inimii e într-o lopată de ţărână. (p.367)

cum mai spuneam şi altădată, în america se scrie manifest, se revine la teme universal umane, iar din punct de vedere stilistic, scriitorii se întorc la realism. 

colum mccann scrie minunat şi creativ - un creative writing! - şi uimitor e că ştie şi ce să scrie. şi nu vorbesc despre cele câteva capitole rele, al căror rost în economia cărţii e de negăsit - cel al pictoriţei, al judecătorului sau al tinerei jaslyn iar un cârcotaş ar mai spune că premiul e luat pentru că vorbeşte despre negri şi despre turnurile gemene, însă aici aş începe o discuţie mai largă.

până una alta, nu închei până nu menţionez traducerea foarte bună a justinei bandol.

colum mccann, goana nebună a lumii (let the great world spin), editura rao, bucureşti, 2010, traducere de justina bandol, 441 pagini

saitul autorului aici. 

a mai scris despre carte octavian şi bogdan stănescu.

cutremurul lui radu mazăre

am plecat azi într-o plimbare prin constanţa pustie de frig şi ceaţă, să văd marea - conform unui ritual pe care mi-l impun la fiecare vizită şi pe care, din păcate, nu-l respect întotdeauna.

aproape de piaţa ovidiu, am dat peste un peisaj cutremurător - ruine şi mizerie, chiar pe bulevardul principal al oraşului, tomis.

în uniunea europeană a anului 2011.

 

din clădirea de mai sus îmi luam, în clasa a 9-a, gogoşi calde. 

clădire abandonată, cu gunoaie într-însa.

oare pentru plăcere vizuală, se pot da niscaiva şpăgi? eu mă ofer.

frumoasa şi bestia

nu ştiu ce m-a făcut să scot din bibliotecă şi să recitesc colecţionarul, al doilea roman în preferinţele mele fowles (să vedem dacă ghiciţi care e primul), poate pentru că mi-am adus brusc aminte că "am ţinut" mai mult cu personajul negativ (bestia), decât cu cel pozitiv (frumoasa).

după 18 ani de apariţie a traducerii, m-aştept să ştiţi ce se-ntâmplă: îndrăgostit de o studentă la arte, un tânăr funcţionar o răpeşte şi-o ţine încuiată în subsolul unei case câteva luni, doar ca să fie în preajma ei. ea, ca un fluture prins în ac, după chin, moare. 

interesant mi se pare faptul că, paradoxal, mi s-a părut simpatic personajul masculin, răpitorul. dar nu pentru că şi eu sunt bărbat şi-mi place să fac femeile să sufere, nu. ci prin faptul că acesta alege captivitatea, cel mai greu mod de a avea aproape femeia iubită. şi mai e interesant faptul că, de fapt, cel robit e el - îi face femeii toate capriciile, îi dedică tot timpul, ba încearcă s-o-nţeleagă, deşi-i este inferior - şi nu ea. ea până la urmă moare - şi scapă - însă el trebuie s-o ia de la capăt. romanul e emoţionant şi prin faptul că ambele personaje sunt tineri, cu speranţe şi planuri, într-o anglie a anilor '60.

precum ştiţi, romanul e tăiat în două: jumătate e punctul lui de vedere, jumătate - şi cea mai pasionantă - al ei. iată câteva panseuri de-ale fetei captive, miranda:

noi, bărbaţii, continuăm mereu să ne îndrăgostim. devenim iar de douăzeci de ani şi suferim tot ca la douăzeci de ani. poate în clipa de faţă par foarte raţional, dar nu mă simt astfel. când ţi-am auzit vocea la telefon, eram gata să fac pe mine de emoţie. sunt un bătrân îndrăgostit. un personaj de comedie burlescă. foarte banal şi nici măcar amuzant. (p.276)

trebuie să trăieşti cu seriozitate. nu te duci la filme proaste chiar dacă te atrag, nu citeşti ziare de duzină, nu asculţi emisiuni stupide la radio sau la televiziune, nu-ţi iroseşti timpul pălăvrăgind despre lucruri neînsemnate. îţi foloseşti viaţa (p.180)

criticii îşi bat gura vorbind de virtuozitate tehnică. jargonul lor n-are absolut nici un sens. arta e crudă. poţi să ascunzi o crimă folosind cuvinte. dar pictura este ca o fereastră cu vederea directă până în străfundul inimii tale. tu nu ai făcut aici decât să construieşti o mulţime de ferestruici spre o inimă plină de tablourile altor pictori la modă. (p.200)

unii ar putea spune: "eşti o picătură într-un ocean; faptul că îţi încalci principiile este tot o minusculă picătură, n-ar avea nici o importanţă". dar tot răul din lume s-a adunat din minuscule picături. e o prostie să consideri picăturile lipsite de importanţă. micile picături sunt la fel de importante ca întregul ocean. (p.302)


lectură obligatorie!


john fowles, colecţionarul (the collector), editura univers, bucureşti, 1993, traducere de mariana chiţoran, 366 pagini
coperta de dan stanciu

romanul e reeditat la polirom şi a fost ecranizat în 1965 - imdb (vezi mai jos trailerul.)
alte păreri despre carte pe colţul colecţionarului, pe joc secund, iar alte fragmente alese pe agonia.

când trailerul e mai bun ca filmul

bună! ce faci?

imdb

nu înţeleg şi pace de ce trebuie să mă entuziasmez - cum am văzut că o fac unii - că iată, s-a renunţat la filmele pentru premii şi ura! avem şi noi filme pentru public. un fel de s-avem şi noi faliţii noştri. de parcă nu ne-am fi chinuit atât amar de ani cu monstruozităţile lui sergiu nicolaescu.

singurele merite ale filmului, după mine, sunt scenografia şi imaginea - planurile, contraplanurile, poziţia camerei etc. şi ţâţele danei voicu. atât. povestea e cusută cu aţă albă - doi soţi "se cunosc" în acelaşi timp pe chat şi... divorţează. un pianist îşi prinde degetele într-o cursă de şoareci ş.a. toate poantele bune se numără pe degete şi încap în trailer. colac peste pupăză, titrarea "romantică" a gândurilor e albă pe alb de nu vezi nimic. şi toate astea, peste o oră jumate.

mesajul filmului? pe chat e altfel decât în viaţă. iar un film prost e tot prost, că-i pentru premii, că-i pentru public.

revista studenţilor economişti

revista este unproiect aser (asociaţia studenţilor economişti din bucureşti românia) şi o citesc pentru prima dată - online se găseşte aici.

am o impresie foarte bună despre revistă, pot spune că are informaţii mult mai utile, scrise mult mai concis decât multe alte reviste "profesioniste" ai căror redactori iau bani grei pentru ceea ce scriu, cu toate că scriu prost.

în Aserţiunea, subiectele sunt tare atractive, deşi sunt adresate studenţilor. m-au atras, evident, subiectele culturale, sunt recomandări de filme sensibile - ale georgianei chicheanu - (marea dinlăuntru, finding neverland, scafandul şi fluturele), de spectacole, de cărţi. chiar de posturi teve - evident, tvr cultural - recomandat de laura boitan.

un articol foarte frumos despre florile de cireş are renata plopeanu - cine mai scrie azi despre florile de cireş?

există chiar câteva tehnici de time management (floriana boldojan) - una bună pe care o aplic şi eu de 5 ani este renunţatul la teve (câştig astfel 28 de ore / săptămână).
un interviu (de mihaela pântea) cu diana simion, studentă româncă la richmond international university of london care vrea să se întoarcă în românia (!) 

se mai vorbeşte despre diplomaţie,
despre cum se distrau oamenii în criza din anii '30. 

nu mi-au plăcut articolele superficiale despre social media (de andreea cristache) şi cel despre antreprenoriat (de loredana buta). citindu-le, nu rămâi cu nimic consistent, măcar să fi fost tratate pro şi contra.

una peste alta, o surpriză tare plăcută, din partea tinerilor studenţi aseişti!
BRAVO!

dragoste pierdută

vârsta inocenţei
am văzut de vreo câteva ori ecranizarea lui martin scorsese cu minunata michelle pfeiffer, nepotrivitul daniel day-lewis şi ingenua winona ryder.  însă nu citisem romanul, câştigător în 1921 a premiului pulitzer.

şi cum mi-era dor de un roman mai cuminte, mai clasic, am luat din bibliotecă editarea din 1994 de la univers şi m-am lăsat dus de începuturile moderne ale societăţii americane, mai bine zis ale new york-ului secolului 19 (că tot citesc un alt roman, cu new york-ul secolului 20).

aici este vorba despre 4 personaje principale: new york-ul, tânărul newland archer, logodnica sa, may welland şi iubita, ellen olenska. 

new york-ul anilor 187- este un oraş-copil, în creaţie, cu multe mahalale din case de lemn din mijlocul cărora răsar uriaşe case în stil colonial care uimesc prin opulenţă. new york-ul a fost întotdeauna o comunitate de negustori şi nu există aici mai mult de 3 familii care se pot pretinde de viţă nobilă, în adevăratul sens al cuvântului. (p.46) este un oraş dominat de gura lumii, de prejudecăţi şi de prostie: nu "se făcea" să ajungi prea devreme la operă. apoi ceea ce "se făcea" şi ce "nu" juca un rol la fel de covârşitor în new york-ul lui newland archer, ca şi spaimele inexplicabile insuflate de totemuirle misterioase, ce hotărâseră cu mii de ani în urmă soarta strămoşilor săi. (p.8)

biblioteca autoarei de la the mount

newland archer este un tânăr de familie bună, bogat, care e avocat din plictiseală. se simţea net superior acestor specimene alese ale lumii bune din new york, citise poate mai mult, meditase mai mult, şi poate umblase mai mult prin lume decât oricare altul dintre ei. (p.11) vrea să se căsătorească c-o femeie altfel decât celelalte, pe care s-o formeze, însă dă de o gâsculiţă conformistă. dragostea o întâlneşte la vara logodnicei, prea moderna ellen. dar ellen nu e pentru americani, nici chiar pentru newland. astfel că ellen îi refuză avansurile de om însurat şi îl lasă c-un amor la distanţă. ce-i mai rămâne lui newland? nu să lupte, nu să ucidă, ci să renunţe, lăsându-şi doar o amintire în inimă: îi durase în inima lui un loşor sacru, unde o aşezase la loc de cinste, alături de gândurile şi dorinţele lui cele mai tainice. încet-încet, adevărata lui viaţă ajunsese să se desfăşoare numai acolo. (p.231) aşa încât, americanul nu e eroul din atâtea filme, ci un tânăr care renunţă la dragoste pentru căsătorie - o uniune plicticoasă determinată de interese materiale şi sociale, pe care ignoranţa, pe de o parte, şi făţărnicia, pe de alta, o împiedică să se destrame. (p.42)

ellena olenska este femeia "scandaloasă", dar superioară societăţii din care provine. de exemplu, "scandalizează" familia coborând din pachebot cu un văl negru de doliu cu aproape 20 de centimetri mai scurt decât al cumnatelor ei! de exmplu, ăşi lasă bătrânul soţ şi fuge cu amantul tânăr. ea nu e făţarnică, ci doar vrea să trăiască şi să fie fericită: oare nimeni nu vrea să afle adevărul aici, domnule archer? cât de singur poţi să fii în mijlocul acestor oameni, care de fapt nu-ţi pretind decât să te prefaci! (p.70) dar are şi limite - dacă fericirea ei înseamnă nenorocirea altora, alege până la urmă să plece. la paris. pentru mame, orice femeie care făcea imprudenţa să iubească "nelegitim" era în mod necesar lispită de scrupule, intrigantă, iar bietul bărbat - naiv - se lăsa prins neputincios în mrejele ei. (p.87)

casa autoarei de la the mount

edith wharton e o scriitoare uimitoare. are momente de ironie tandră faţă de generaţia părinţilor ei, ştie să "muşte" fin, iar crâmpeiele de romantism sunt memorabile:

mâna ei întârzia într-a lui şi, în timp ce trăsura trecu hurducăind peste puntea de scânduri spre bac, el se aplecă şi, deschizând nasturii mănuşii cafenii şi strâmte, îi sărută palma ca pe o icoană sfântă. (p.251) 

totul este la locul lui dar, faţă cu cinismul şi tâmpenia societăţii, n-ai cum să nu te-nfiori şi să te înfurii. pe scrupuloşii conformişti care doar ei ştiu ce e bine şi ce e rău, pe oamenii slabi care se lasă-n voia lor, pe cei tari care aleg să plece, să nu-şi piardă viaţa puţină pe care-o au. 

nu e nici o diferenţă cu timpurile de acum.

edith wharton, vârsta inocenţei (the age of innocence), ed. univers, buc, 1994, trad. sanda retinschi, 317 pagini

coperta de vasile socoliuc