mizerii "cotidiane"

citesc, via pobby, o mârlănie nesemnată, publicată în cotidianul - delict de opinie, argumentum ad hominem etc.

deşi n-am fost întotdeauna de acord cu mircea mihăieş - în idei - sunt 100% alături de el şi în răspăr cu acest articol mizerabil.

iată cum nu se face presă în românia. nistorescu sucks!

ps. apropo, nu voi mai cumpăra cotidianul!

pps. poza este un pamflet şi este preluată de pe blogul lui bleen.

una dintr-o mie una

(despre volumul anterior aici)
singura poveste despre care vreau să scriu aici din acest volum 6 al ediţiei este următoarea:

povestirea lui ibn al-mansur despre două fete
povestea mi s-a părut chiar postmodernă, căci acţiunea în sine - neîmplinirea unei iubiri din cauza unei "neînţelegeri" - nu e foarte importantă, ci felul cum e povestită. respectiv felul cum ibn al-mansur (povestitorul) ajunge la personaje, cum le cunoaşte, ce face, cum se reîntoarce la ele.

într-un cuvânt, emirul jobair o surprinde pe iubita sa, sett badr, "alintată" în pat de roaba sa, după baie. nicidecum mare lucru, dar emirului i se băgase mai demult în cap ideea legăturii lor, de când aflase că cele două îşi spuseseră la un moment dat acestea:

nici jarul, că-i jar, nu arde/
ca lăuntrurile mele./
dar stăpânul meu când vine,/
gheaţă-mi creşte pe sub piele./
dorul lui îmi stinge focul/
sub troiene mari şi grele.//

căci stăpâni-mi nu-i ca mine:/
ceea ce-i să fie tare,/
moale-i; iar ce-ar fi să fie/
dulce, vai, numai amar e;/
sărutarea-i e sălcie,/
bărbăţia-i neînstare. (p.99)

o scenă de gelozie transformată în "tragedie", dar povestitorul ibn al-mansur, evident, o rezolvă. e minunat felul cum devenim noi înşine povestitorul, cum ne implicăm noi înşine în jurul cuplului certat. cum intrăm în poveste "întâmplător" şi ce facem - călătorii, mijlociri, diplomaţii - astfel încât dragostea să fie până la urmă eliberată. şi încă ceva, povestitorul nu spune niciunde că cele două fete nu se "jucau" între ele într-un mod prea plăcut, ba chiar în poveste roaba va trebui să moară ca legătura celor doi îndrăgostiţi să se refacă.

şi nu ştiu de ce m-am gândit tot timpul la la prisonnière şi la albertine disparue din în căutarea timpului pierdut a lui marcel proust...

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 6 (florile havuzului şi grădina snoavelor), ed. minerva, bpt, 1972, trad. h. grămescu, 345 p
coperta de anca vasilescu

istorie personală de coperte faine

vreau să spun despre câţiva graficieni, mai bine zis artişti, care au creat coperţi frumoase. păi nu pot să nu încep cu primul meu roman "serios", cei trei muşchetari, în editura tineretului, mai târziu albatros, o copertă cartonată, cu cotorul aurit într-un model foarte romantic. autorul copertei, ion deak.

urmează apoi clasicii literaturii universale în cadrul editurii pentru literatură universală, cu un dizain fain, cartonată, cu litere aurii - am văzut bibliotecile lui ceauşescu pline cu această colecţie. cartea era tipărită legat, cu supracopertă albă (vezi dedesubt salammbo), sau broşat, cu supracopertă din carton. editura apoi s-a schimbat în univers, la fel aspectul copertei. a apărut vasile socoliuc, cu copertele lui albe, a devenit autorul celor mai multe coperte ale editurii, până la desfiinţarea ei (vezi dedesubt părerile motanului murr).

un alt grafician - după mine, unul dintre cei mai mari - a fost val munteanu, genial ilustrator al cărţilor pentru copii, dar şi dizainer al câtorva colecţii - tot la univers (vz dedesubt Flaubert şi Cehov):

cum spuneam în postul precedent, de-abia după 1989, editorii s-au concentrat pe "estetica" copertelor. unul dintre graficieni este done stan, care ca desenator, mie nu-mi place, dar ca dizainer de copertă, e excelent. a colaborat şi la univers, dar mai ales la editura rao şi paralela 45 (vz dedesubt, bunavestire şi felix krull):

mai sunt coperte faine, îmi plac şi cele simple, ale lui dan stanciu (vz dedesubt, stânga)de la vechea cartea românească, sau ale lui răzvan luscov (vz dedesubt, dreapta) de la nemira, apoi de la humanitas.

cum spunea şi egon, lovitura a dat-o ioana dragomirescu mardare, venită de la meridiane la humanitas, care vreme de vreo 15 ani a însemnat coperta humanitas (acum se pare că e doar colaborator). evident, pe ea a inspirat-o mult gallimard-ul, dar nu numai. este o maestră estetă şi pot spune că a făcut din crearea unei coperte, artă. iată mai jos câteva 4 exemple:

mai nou, la polirom, coperte faine face radu răileanu, mai ales colecţiile cartonate clasicii modernităţii şi cele de opere, scriitori români.

evident, cred c-ar mai fi exemple, poate pe viitor şi despre coperte de carte străină, cum mi-a recomandat cineva. ar mai fi, de asemenea, foarte multe exemple de coperte naşpa, "aşa nu!", dar consider că-mi îmi stric "estetic" blogul, cum am făcut-o aici.

în fine, ştiu că sunt mulţi absolvenţi de artă, talentaţi, dar fără job, care s-ar putea specializa în astfel de activitate. nu ştiu de ce editurile continuă să nu apeleze la ei, măcar de probă, în schimb dau bani unor oameni care nu au talent pentru aşa ceva.

şi acum câteva condiţii ce trebuie să îndeplinească o copertă de carte:

1. să fie în primul rând de bun gust

2. să fie cromatică, să atragă privirea (principiu fundamental în merchandising)

3. să aibă titlul vizibil

4. să fie, cât de cât, memorabilă - de multe ori, când vorbesc despre o carte, o şi văd

5. dacă se poate, să nu fie albă pe margine, să nu se murdărească la manipulare.

6. ...?

vă mulţumesc pentru atenţie. şi mă gândesc deja să fac şi-o comparaţie dintre ediţiile străine şi româneşti ale aceleiaşi cărţi (inspirat odinioară de raul).

pe strada mântuleasa

mărturisesc că nu sunt foarte familiar cu proza fantastică a lui mircea eliade, deşi romanele şi majoritatea operei ştiinţifice, da.

plimbarea de duminică pe mântuleasa m-a hotărât să citesc nuvela. per ansamblu, nimic excepţional, nici o plăcere estetică, nici o impresie cu care să rămân. pare scrisă în grabă, pare că autorul vrea să nu uite acum ce vrea să scrie în secunda următoare. nici personajele nu sunt construite cu grijă, ca să ai ce să spui despre ele după ce-nchizi cartea decât că sunt nişte oameni altfel, aruncaţi în lume, ce caută viaţa-n altă parte.

sunt multe hibe, şi ce-am spus eu mai sus e o critică din dragoste - eliade e un om pe care-l admir nemăsurat... aşa că voi scrie şi ce mi-a plăcut:

cel mai mult mi-a plăcut oana cea uriaşă, o adevărată zeiţă ce aleargă goală pe dealuri şi văi şi se-mpreunează cu ciobanii şi cu taurii - ca în măgarul de aur şi visul unei nopţi de vară. o imagine frumoasă, de legendă, când se roagă naturii să-i scoată ursitul în cale.

şi mi-a mai plăcut ideea lumii subterane a mântulesei (numele cică vine de la fostul proprietar al străzii, unul mântuleasa.) cu zecile de pivniţe ce ar da într-altă lume, asemenea celei a blajinilor, personaje ce se hrănesc cu pomana oamenilor. e o lume secretă, ştiută doar de aleşi.

a, şi încă ceva - povestea fără sfârşit a lui carmen sylva în care e vorba de-o fată nespus de frumoasă care umblă pe-un elefant alb, despre un templu vechi, de-undeva din India...

mircea eliade, la ţigănci, pe strada mântuleasa, ed humanitas, buc, 2004

despre copertele cărţilor

nu mă mai orientez demult după copertele cărţilor, decât în cazuri rare, când nu ştiu nimic despre.
dar nu pot să nu observ că, odată cu evoluţia printurilor, a avut loc o evoluţie şi în coperte - de la materialele folsite - în broşare sau în legare/coasere - până la dizain.

de pildă, iată cum arăta o copertă prin anii '30, imitate după ediţiile franţuzeşti. coperta era aşa, din hârtie, ca să fie. pentru că cei care cumpărau cărţi se duceau repede la o legătorie şi-o cartonau:

pe vremea comunistă, cărţile au devenit mai frumoase, unele coperte s-au întărit cu carton şi pânză, mai ales în unele ediţii mai scumpe, critice.

de-abia după '89 au apărut copertele lucioase, dar kitsch, cu decupaje din filme sau din fotografii de neckermann, lipite parcă de un copil de clasa a doua.

mai recent, inspiraţi pesemne de editarea străină, au apărut şi cărţile cartonate, cu supracopertă (dust jackett) de tip amercan, din imitaţie de piele (cică piele ecologică) - cauciuc sau plastic, cu litere aurite pe faţă şi pe cotor.

exemplele cele mai faine, după mine, colecţia paradigme de la humanitas sau cea de opere (stil pleiade, dar mai faină) a lui eugen simion:

în ultimii ani, au apărut ediţii de lux, cartonate sau nu, cu un dizain frumos, dar scoase mai mult de edituri care-şi permit asemenea investiţii - să lucreze cu o tipografie bună (monitorul oficial, de pildă) şi să plătească un grafician talentat.

dar despre ce anume îmi place mie la o copertă de carte şi despre câţiva graficieni specializaţi, într-un post viitor.

primele mele sefeuri

ilustraţiile sunt de valentin tănase.

Eliadele de pe strada Mântuleasa

de ce să locuieşti în bucureşti şi să nu te plimbi noaptea pe străzile lui vechi?

aşa că azi noapte, după miezul nopţii, mă plimbam pe jos pe strada mântuleasa (de la moşilor până la calea călăraşilor), surprins fiind ce stradă faină e. la un moment dat - cum nu mă aşteptam - o mică piaţă cu câteva băncuţe şi spaţiu verde, avea drept osie statuia lui Mircea Eliade (sculptura lui vasile gorduz).

i-am făcut rapid o poză, promiţându-mi că, ajuns acasă, mă voi apuca de nuvelă. dar cu câteva pahare de vin la activ, mai mult de primul capitol n-am ajuns...

mâncărimea de ducă a lui sindbad

(despre volumul anterior aici)
povestea lui sindbad-marinarul
mi-am dorit întotdeauna să citesc această poveste, pentru că mi-aduc aminte de-un desen animat japonez extrem de lung, de la tv-ul copilăriei mele. nu-mi venea să cred că un erou putea trece prin atâtea aventuri...

dar acum, îmi dau seama de ce aceste numai şapte călătorii ale acestui marinar de poveste au entuziasmat într-atât mintea europeană. pentru că fiecare dintre noi suntem câte-un sindbad. fiecare avem câte-un dor de ducă, chiar şi când suntem ghiftuiţi, (sau mai ales atunci), avem acea mâncărime ce se cere scărpinată cumva:

nici desfătările, nici plăcerile vieţii de la bagdad, o, prietenilor, nu m-ar fi putut face să uit de dorul călătoriilor. ba, dimpotrivă, nu-mi mai aminteam deloc nici oboselile îndurate, nici primejdiile petrecute. iar afurisitul meu de suflet nu ma contenea să-mi arate foloasele ce s-ar putea scoate străbătând iarăşi pământurile (p.212)

pasărea uriaşă rok ce-l duce în zbor pe sindbad, nu e oare zborul visurilor noastre, cele şapte naufragii care-l condamnă pe sindbad la aventuri nu sunt nefericirile noastre de zi cu zi? e drept, naufragiem mai mult decât zburăm, dar naufragiul e cel care ne duce pe ţărmuri noi, pe insule nelocuite cu capcane care ne dau măsura...

sunt trei lucruri de preferat în locul altora trei: ziua morţii este mai puţin neplăcută decât ziua naşterii, un câine viu preţuieşte mai mult decât un leu mort, şi mormântul este mai de dorit decât sărăcia. (p.164)

povestea preaînvăţatei simpatia
povestea este un duel dintre o roabă foarte înţeleaptă şi cei mai mari înţelepţi ai vremii, o culegere a-nţelepciunii de-acum un secol - religie, astronomie, filozofie, medicină. evident, cea mai înţeleaptă rămâne roaba, căreia califul Harun Al-Raşid îi doreşte să "deie Allah să fii tot atât de pricepută în dragoste pe cât eşti în ştiinţele spirituale!"

iată două fragmente de poveste:
sunt multe [inimi]: inima dreptcrediciosului şi inima necredinciosului care-i cu totul dimpotrivă cu inima celui dintâi, inima legată lucruri pământeşti şi inima legată de plăcerile sufletului; sunt inimi stăpânite de patimi, ori de ură, ori de zgârcenie; sunt inimi ticăloase şi inimi arse de dragoste şi inimi umflate de mândrie; pe urmă sunt inimi luminate, ca acelea ale soţilor sfântului nostru Profet; şi-apoi este inima sfântului nostru Profet însăşi, inima Celui Ales. (p.120)

împreunarea este un lucru minunat şi numeroase-s însuşirile sale. ea uşurează trupul şi înaripează sufletul, alungă tristeţea, domoleşte fierbineţeala, bucură inima şi aduce îndărăt somnul pierdut. e vorba, de bună seamă, despre împreunarea dintre un bărbat şi o femeie tânără... cel mai bine-i să alegi o femeie pricepută, care înţelege dintr-o privire, care vorbeşte din şolduri şi din mîini, şi care ăl scuteşte pe stăpân să ţină un întreg coteţ de păsări. (p.128-129)

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol.5 (povestea lui sindbad-marinarul), ed. minerva, bpt, 1971, trad. h. grămescu şi d. murăraşu, 293 p

despre împrumutatul cărţilor

până nu demult, nu-mi plăcea să împrumut cărţi de la cineva sau cuiva. pe-atunci ţineam la cărţi ca obiecte în sine, nu-mi plăcea să citesc cărţi ferfeniţite sau murdărite, sau să ştiu că ale mele puteau deveni aşa. şi nu puteam să spun că aveam experienţe uimitoare. dar nu-mi plăcea aşa, ideea.

de curând însă, cărţile nu mai reprezintă aşa amoruri, ca să nu le mai împart cu alţii. (evident, am şi cărţi la care ţin şi pe care nu le-aş împumuta nimănui.)
dar uneori prefer să citesc de la alţii cărţile despre care nu sunt sigur că trebuie să le am în biblioteca deja hiperplină. de asemenea, nu mă deranjează să dau cu împrumut cărţile despre care ştiu că l-ar putea încânta/bucura pe împrumutat.

de curând, am fost surprins să constat că unii au chiar o teamă că vor rămâne fără cărţile împrumutate şi nu înţeleg de ce le mai împrumută. până la urmă, te poţi dispensa de orice, inclusiv de cărţi. mergând mai departe, nu iei nimic cu tine.

evident, mă întristează când pierd câte-o carte, dar n-a fost capătul lumii. ba chiar am învăţat să dăruiesc cărţi celor care le apreciază. chiar şi pe ale mele. (am văzut biblioteci care au fost distruse de urmaşii celor care le-a strâns şi iubit.)

şi cum spuneam, te poţi dispensa de orice...

poveşti si simboluri

mă mir că n-avem încă o traducere completă a cărţii o mie şi una de nopţi, una mai adunată decât cele 14 volume din bpt în versiunea lui de haralambie grămescu (la început cu clasicistul dumitru murăraşu) după varianta franceză a lui joseph mardrus şi coroborată cu varianta rusească, traducere admirabilă dar cu puncte-puncte în locul pasajelor licenţioase. probabil că asemenea anvergură editorială nu e de nasul editurilor româneşti. sau ale cititorilor...

în fine, cu cîteva cărţi neterminate la activ, m-am apucat de cele câteva volume pe care le-am găsit pe la anticariate. şi-am găsit, mai e nevoie s-o spun? comori.

acum vreau să scriu despre două poveşti necunoscute, care mie mi-au plăcut tare mult, dar pe care aici le prezint puţin subiectiv.

povestea tânărului şchiop şi a bărbierului
un tânăr din bagdad care urăşte femeile, vede una şi se îndrăgosteşte. cade bolnav de amor iar vindecarea i-o aduce o bătrână care-i înlesneşte întâlnirea cu iubita, fiica judecătorului. dar, tocmai când se pregăteşte de randevu, bărbierul care vine să-l facă frumos începe să vorbească fără oprire. nu doar că-l întârzie prin vorbăria lui - de la istoria lui ca bărbier, până la astrologie - dar îl urmăreşte pe tânăr până la întâlnire, dejucându-i tot amorul. tânărul, ca să scape de tatăl fetei, îşi rupe piciorul. se simte urmărit tot timpul, chiar şi când îşi spune povestea.

dincolo de aspectul amuzant - cu toţii întâlnim limbuţi care ne disperă - eu am văzut în bărbier vocea conştiinţei. educaţia primită de la părinţi şi care vine fără veste să ne bată la cap, care ne împiedică să ne facem plăcerile, ne trezeşte din toate reveriile noastre senzuale. care uneori chiar ne "atinge" s-o ţinem minte. care ne urmăreşte şi de care fugim tot timpul. dar oare nu dăm tot timpul peste ea? scăpăm oare până la urmă de bărbier? porumboiu zice că da.

istoria lui el-aşar
chiar fratele bărbierului din povestea dinainte, el-aşar (cămilă fătătoare), cu banii moşteniţi de la tată, nu reuşeşte decât să-şi cumpere ceva sticlărie pe care s-o vândă. şi tot aşteptând muşteriii, porneşte să viseze cu ochii deschişi, închipuindu-şi cât de bogat va deveni el de la sticlăria aceasta, ce norocos va fi şi cum se va căsători el cu fata vizirului, pe care, din poziţia lui, va cuteza chiar să-i dea un şut, într-o poveste minunată, dar numai poveste, căci tot visând, şutul lui oniric/real răstoarnă coşul cu sticlărie, adică-i trimite pe apa sâmbetei tot avutul.

cred că lecţia poveştii se referă la ce facem după ce dispare tot avutul iar visurile se risipesc, ţesătura dorinţelor noastre se face fum. ne întoarcem să-o ţesem iar?...

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol.2 (povestea dulcei prietene), ed. pt literatură, bpt, 1968, trad. d. murăraşu, 293 p

care or fi preocupările intelectualilor de mâine?

toate conversaţiile cu colegii mei de şcoală se învârteau în jurul acestor actori a căror artă, deşi îmi era încă necunoscută, era prima formă, între toate cele pe care le îmbracă, sub care se lăsa presimţită Arta. diferenţele cele mai mici dintre felul cum unul sau altul rostea, nuanţa o tiradă, îmi părea a avea o importanţă incalculabilă. şi, după cele ce mise spuseseră despre ei, îi clasificam în ordinea talentului, alcătuind liste pe care mi le recitam cât era ziua mai lungă... * (Marcel Proust, Swann, ed Univers, 1987, trad. Irina Mavrodin, p.94)

noi, băieţandrii imberbi şi necopţi care ziua trebuia să ne cocoşăm în băncile şcolii, formam cu adevărat publicul avid de lucruri noi, cu spirit critic, receptiv şi capabil să se entuziasmeze. capacitatea noastră de a ne entuziasma era, într-adevăr, nelimitată; în orele de clasă, pe drumul spre şi de la şcoală, la cafenea, la teatru, în timpul plimbărilor, noi adolescenţii n-am făcut, ani de zile, altceva decât să discutăm despre cărţi, tablouri, muzică, filozofie; cine se afirma în viaţa publică, fie ca actor , fie ca dirijor, cine publicase o carte sau scria la un ziar, era ca o stea pe firmamentul nostru. (stefan zweig, lumea de ieri, ed. Univers, 1988, trad. ion nastasia, p.57)
_________________________
* toutes mes conversations avec mes camarades portaient sur ces acteurs dont l’art, bien qu’il me fût encore inconnu, était la première forme, entre toutes celles qu’il revêt, sous laquelle se laissait pressentir par moi, l’Art. entre la manière que l’un ou l’autre avait de débiter, de nuancer une tirade, les différences les plus minimes me semblaient avoir une importance incalculable. et, d’après ce que l’on m’avait dit d’eux, je les classais par ordre de talent, dans des listes que je me récitais toute la journée... (À la recherche du temps perdu, editions gallimard, 1999, p.67, texte établi sous la direction de jean-yves tadié)

poza de aici.

poarta lui pohl

după ce-am închis cartea, m-am intrebat pentru ce-a fost premiată cu-aşa puzderie de premii - hugo, nebula, locus, john campbell memorial, apollo...

în mod sigur pentru coerenţa lumii pe care o descrie - poarta către călătoriile spaţiale ale heechee-ilor, extratereştrii care au construit-o, folosit-o, care au plecat şi au lăsat-o aşa, spre uzufructul oamenilor.

dar cam atât, povestea eroului nu iese cu nimic în evidenţă, iar şedinţele lui psihanalitice cu un robot, în afară de amuzament, nu contează. nu ştiu dacă acest amuzament a fost în intenţia autorului să iasă aşa...

pentru că mie, cartea nu mi-a spus nimic. în spatele desenului din covor n-am citit nimic. nici o idee mai de doamne-ajută, nici un mesaj cât de cât "artistic". nici o meditaţie în genul lem sau strugaţki, herbert, bradbury.
povestea e doar suport pentru descrierea lumii porţii. descriere care reuşeşte, autorul fiind un maestru al detaliulu cosmologic:
povestea despre stelelele bătrâne care ne-au născut pe noi toţi, scuipând în spaţiu silicaţi şi carbonat de magneziu ca să ne formeze planetele, şi hidrocarburi care să ne formeze pe noi. vorbea despre stelelele neutronice care curbau gravitaţia în jurul lor... ne povestea despre găurile negre, care reprezentau locurile unde existaseră stele dense, detectabile acum numai prin faptul că înghiţeau totul din vecinătate, chiar şi lumina; ele nu se mulţumeau doar să curbeze gravitaţia, ci o înfăşurau în jurul lor ca o pătură. ne descria stele rarefiate ca aerul, nori imenşi de gaz strălucitor; vorbea despre protostelele din nebuloasa orion, care acum se desfăceau aidoma unor noduri stabile de gaz cald, care poate că peste un milion de ani aveau să devină sori. (p.342)

frederik pohl (foto), poarta, ed. nemira, buc., 2008, trad. (ca de obicei, faină) de mihai-dan pavelescu, 400 p.

blogul autorului aici. alte păreri - diferite - de aceasta: 1, 2, 3.

oaza muzeului pallady

un alt muzeu minunat pe care l-am vizitat pe arşiţa de duminică a fost muzeul theodor pallady, pe undeva pe o străduţă frumoasă înverzită - str. spătarului - dintre moşilor şi armenească. o casă minunată veche, perfect restaurată, cu terasă şi parchet scârţâietor.

câteva lucrări de pallady, dar o colecţie de obiecte pariziene, multe tablouri, dintre care mi-au plăcut două - de paul lecompte şi millet. dar pe ansamblu, merită vizitat.
chiar mulţi străini.


imaginea 2 e de pe sait.

etude des mœurs sau ai grijă ce-ţi doreşti

am luat cartea la plesneală, după copertă şi după titlu. unde s-a inventat snobismul, dacă nu în anglia? nu ştiam nimic de autor, julian fellowes, nici măcar că a scris scenariul la oscarizatul gosford park. şi-am dat de-un roman foarte bun, englezesc, cum demult nu mai citisem.

despre ce e vorba?
povestitorul este un actor, care îmblă prin lumea bună, mai ales când o prietenă arivistă şi snoabă e luată de nevastă de către un om de stirpe. aşa că în peste 500 de pagini l-am însoţit pe povestitor în dezlegarea acestor - dar şi ale altora - destine înnodate.

întrebarea, după mine, a cărţii este: ceea ce îţi doreşti te face oare fericit? în vechime, întrebarea era prilej de tragedie, dar aici nu e decât de ironie. căci, după modelul prinţesei di, eroina cărţii, edith lavery, obţine titlul de contesă, dar şi un soţ tânt şi nu prea viril. ce iese, ştim de la diana, doar că aici nu se lasă cu morţi.

soarta îi oferise posibilitatea să aleagă între viaţa personală şi cea publică. se părea că nici un bărbat nu i le putea oferi pe amândouă (p.363)

pentru că fellows e plin de umor şi inteligenţă.

edith ştia că acel gen de oameni care erau superficiali, snobii a căror viaţă socială se baza pe colecţionarea de persoane care să le susţină propriul statut, se regăseau în proporţie de zece la unu faţă de restul populaţiei. s-ar fi putut ca acest fel de putere să nu valoreze prea mult în marele plan al firii, dar tot reprezenta ceva... (p.477)

alte câteva mostre:
- în mod frecvent, se menţionează pielea sănătoasă când se vorbeşte despre membrii mai puţin importanţi ai familiei regale (p.11)

- pentru un englez sau o englezoaică cu un anumit trecut, răspunsul: "mda, i-am întâlnit, dar sigur nu-şi mai amintesc de mine" înseamnă "de fapt, nu-i cunosc" (p.27)

- şi astfel, proaspăta căsătorită a primit prima lecţie, în care a învăţat de ce anglia nu a avut nici o revoluţie, de ce atât de multe cariere... au fost lipsite de bărbăţie. anume, că modalitatea de a trata cu un intrus care-ţi pricinuieşte necazuri este de a-i permite să-ţi intre în casă, convertindu-l cu zel de misionar şi peste noapte, el va deveni plus catholique que la pape. învăţarea acestei lecţii nu a redus resentimentele lui edith faţă de forţele care o educau, însă se simţea uluitor de bine că acum devenise o membră a Găştii. (p.167)

un roman de vacanţă foarte bun, de stirpe-aleasă.

julian fellowes (foto), snobii, ed. nemira, buc, 2009, trad. gabriel stoian, 512 p

muzeul literaturii române, muzeu fain

pentru c-am rămas peste weekend în bucureşti, m-am gândit să ajung la muzeul naţional al literaturii române din bulevardul dacia nr.12. nu era nimeni, pe-o aşa vipie, dar aerul condiţionat dinăuntru a fost minunat! intrarea, 5 lei.

sălile sunt la etaj, şi am putut face, acompaniat de nicu alifantis pe versurile lui bacovia, o incursiune printre portretele şi manuscrisele - xeroxuri în sertare - scriitorilor români. mi-a plăcut conceptul muzeului, dotat cu plasme şi taciscrinuri, mi-a plăcut să aflu lucruri noi despre viaţa literară românească din trecut. şi nu numai.

aşa arată sala cu eminescu şi junimea:


aşa arăta jobenul lui rebreanu (ca orice joben, dar mi s-a părut fain să-l pun aici :) ):

aşa arăta manuscrisul lui marin preda de la moromeţii (cât muncea omul pe text!):

iată şi scrisul lui mircea eliade, într-o scrisoare către ion chinezu (despre care ştiu doar că a tradus casa buddenbrook):

mi-a plăcut foarte mult cum arăta programul teatrului naţional:

în fine, per ansamblu, foarte fain muzeul! recomandat tuturor. nimic prăfuit şi vetust, ci modern şi interesant. a se vizita şi saitul.

p.s. am prins şi o mică expoziţie constantin noica, la parter.

amorul înnobilează

bietul meu chéri... cât e de ciudat să te gândeşti că, pierzând-o tu pe bătrâna ta metresă ofilită, iar eu, pe scandalosul meu amant tânăr, amândoi am pierdut tot ce posedam mai onorabil pe pământ... (p.133)

cam asta e lecţia cărţii, mai precis: o relaţie de dragoste, chiar şi între o cocotă şi un gigolo, înnobilează. ea are 49 de ani, el, 19. amândoi frumoşi. nu prea deştepţi. teribil de focoşi.
fiind nevoie şi de intrigă, el trebuie să se căsătorească, iar ea să plece să-ţi lingă rănile. ceea ce îi turbează pe amândoi, mai ales pe el, imaturul. care-şi părăseşte pentru 3 luni proaspăta soţie, înecându-le în desfrâu şi uitare de sine şi de dragoste.
mai departe nu vă spun. mai e o continuare, sfârşitul lui chéri, şi un film.

mi-a plăcut încercarea autoarei de a surprinde psihologia personajelor prin ipostaze disparate ale acestora, mi-a plăcut că povestea nu are lămuriri auctoriale, colette însăşi sfătuieşte pe o tânără: "priveşte lung ceea ce-ţi place şi mai lung ceea ce nnu-ţi place. încearcă să fii fidelă primei tale impresii, nu crede în cuvântul rar. nu te obosi să minţi."

nu ştiu ce să zic, parcă mi-a plăcut mai mult când am citit romanul prima dată, unde eram şi eu mai tânăr... şi nu înţeleg insuccesul romanului la noi, deşi prin franţa, după anii 1920 când a fost publicat, a fost socotit chiar scandalos...

poate filmul (şi michelle pfeiffer) îl va aduce puţin în faţă.

sidonie gabrielle colette (foto), chéri, ed. minerva, buc, bpt, 1976, trad. mona rădulescu şi corneliu rădulescu, 169 p.

net vs. tv

dinu patriciu:
eu cred că victima internetului nu este presa scrisă, ci televiziunea. evoluţia tehnologică o face să fie un mijloc de comunicare depăşit. televiziunea clasică, aşa cum o ştim astăzi, va muri. şi va muri foarte repede, în următorii ani.
comunicarea nu poate fi unidirecţională. odată cu dezvoltarea tehnologiei 4g în comunicaţiile mobile, moment în care imagini în mişcare vor fi transmise la calitate digitală către vizitatori, în clipa respectivă televiziunea - aşa cum o ştim azi - va muri. nu ai nici cel mai mic interes să te uiţi la ştiri şi la entertainment furnizat de alţii, când poţi foarte bine să ţi-l fabrici singur. în momentul în care televizorul de acasă va avea sub el o cutiuţă cu ajutorul căreia poţi avea acces la sute de filme, la zeci de emisiuni, la emisiuni de ştiri care te interesează cu adevărat şi pe care ţi le poţi personaliza, ce rost are să foloseşti un canal sau altul de televiziune? ele sunt deja victima multiplicării. se bat orbeşte pe sub 1% din audienţă. se bucură atunci când unul are 1,2, iar altul are 1,1 (rating - n.red.). nu este o competiţie nici sănătoasă, nici capabilă să ducă la vreun rezultat. (money.ro)

eu, de pildă, n-am tv de 3 ani, dar am blog de 2...

un roman de culoare

dacă nu ştiam că fusese tradusă doar de această editură, nu cumpăram cartea în veci, la cum arată coperta (10 lei la bookfest). apropo, aţi cumpăra o carte cu denzel washington pe copertă în care nu e vorba de denzel washington?...
şi doar traducerea e destul de bună, de irina negrea - a mai tradus céline, ceva hornby, joseph o’connor etc.

autoarea, toni morrison, premiată cu nobel în 1993, e considerată un clasic în viaţă. nu însă şi de harold bloom, care nu o alătură tetradei delillo, pynchon, cormac mccarthy, philip roth as the best writers in america today. oricum, chestie de gust. nici după mine, romanul n-ar fi o capodoperă. dar e un roman excelent.

e vorba despre viaţa urbană a negrilor, mai precis a unei familii, Dead (toate personajele au nume ciudate). habar n-am de ce, dar acest roman mie mi s-a părut un fel de un veac de singurătate în variantă de culoare. aceiaşi eroi ciudaţi, vrăji, vise, blesteme, secrete, incesturi etc. într-un "spirit" specific romancierilor cu alte tradiţii decât cea occidentală - ei aduc de acolo o preponderenţă a instinctului, aduc tot felul de lucruri ce nouă ni se pare ciudate (şi uimitoare în acelaşi timp). mi-aduc aminte şi de femeia războinic, un roman al unei americance de origine chineză.

cântecul lui solomon
cântecul lui solomon e o carte admirabilă. eroul principal, tânărul milkman vine pe lume, bietul, într-o familie zănatecă, şi pentru că nu mai suportă să trăiască la oraş, porneşte într-o călătorie în căutarea unei comori, de fapt a strămoşilor. în jumătate de roman este descrisă familia lui (Dead), în cealaltă, călătoria. nefireşti sunt toate personajele, una nu e normală (dar cine e, de fapt?): tatăl macon, mama ruth, cele două fiice - first corinthians şi magdalene -, mătuşa pilate, vara/amanta hagar, prietenul guitar.

după o vreme a încetat să se frământe din cuaza burţii ei, pe care nu mai încerca deja să şi-o ascundă. şi-a dat seama că, deşi bărbaţii regulează ciunge, şchioape, gheboase şi oarbe, beţivane, mardeiaşe, pitice, copii mici, puşcăriaşi, băieţi, oi, capre, ficaţi, alţi bărbaţi, ba chiar şi anumite specii de palnte, toţi erau îngriziţi la gândul de a se regula cu ea - femeia fără buric. înlemneau când îi vedeau burta, care semăna cu o spinare; se muiau de tot sau îngheţau dacă se ca pilate să se dezbrace în pielea goală şi să vină direct spre ei, arătându-le intenţionat burta cheală ca un genunchi. (p.190)

hagar coborî pleoapele şi privi avid spre femeia care până atunci fusese doar o siluetă pentru ea. femeia care dormea în aceeaşi casă cu el, care putea să-l cheme acasă, iar el să vină, care cunoştea misterul fiinţei lui, avea amintiri despre toată viaţa lui. femeia care îl cunoştea, care văzuse când îi apăruseră primii dinţi, care îi băgase degetul în gură ca să-l frece uşor pe gingii când îl dureau. care îl spălase la fund, pe penis, care îl ştersese cu un scutec alb când vomase laptele. îl hrănise din sfârcurile sânilor ei, îl ţinuse în braţe, strâns lipit de căldura trupului ei, ferit de rele; femeia care îşi defăcuse picioarele mult mai larg decât o făcuse ea vreodată pentru el. care chiar şi acum putea intra nestânjenită în camera lui dacă avea chef, care putea să- miroasă hainele, să-i atingă pantofii şi să-şi pună capul pe perna pe care dormise el. dar mai ales, mai presus de orice, această femeie slabă şi galbenă ca o lămâie ştia cu absolută certitudine un lucru pentru care hagar ar fi fost în stare să şi moară: faptul că îl va vedea chiar în ziua aceea. gelozia ei căpăta proporţii uriaşe, făcând-o să tremure. poate mai bine tu, se gândea ae. poate pe tine ar trebui să te omor. poate atunci el va veni la mine şi mă va accepta. el e casa mea în această lume. (p.176)

nu poţi să pui mâna pe un sac cu aur fiind raţional! pentru asta, dimpotrivă, trebuie să fii iraţional. (p.233)

care e impresia mea despre acest roman?
e un roman uimitor, scris simplu, dar cu mare talent, despre o lume altfel, construită cum numai toni morrison o putea face, o lume de negri, de fapt de oameni, care-şi caută sensul vieţii, pornind de la strămoşi. dacă-l găsesc sau nu, trebuie să citiţi. şi milkman zboară...
 
toni morrison (foto), cântecul lui solomon, ed. lider, buc., 2006, trad. irina negrea, 423 p

scrisoare către un tânăr cititor. scrisoarea III

moto:
dacă nu este unul dornic să iscodească cu mintea, nu încep să-l îndrum. dacă nu este unul care arde de dorinţa de a se exprima, nu mă apuc să-l luminez. dacă atunci când eu îi spun un lucru el nu e în stare să deducă alte trei, nu mai perseverez.
confucius

dragă prietene cititor,
încep a treia scrisoare cu câte ceva despre şcoala de la noi, afirmând mai întâi că ceea ce deosebeşte un om cultivat de unul grobian nu este nicidecum inteligenţa, ci accesul la educaţie şi la şcoală.

detaliind puţin, spun că dacă familia îţi dă primele apucături şi o minimă educaţie "socială", datoria şcolii este de a desăvârşi această educaţie, dar nu în sensul comportamentului – format în cei 7 ani de-acasă – ci a înţelegerii lumii în care trăieşti. menirea şcolii nu e să pregătească mecanici şi tinichigii auto, cum spunea recent un matroz fără vocaţie, ci să scoată oameni care să ia decizii bune. adică să gândească. sau cum spunea einstein, şcoala ar trebui sa-si propună ca tânărul care pleacă de acolo să aibă o personalitate armonioasă, nu să fie un specialist.
e o banalitate, ştiu, dar de banalitatea asta le-a fost frică tuturor regimurilor politice - cu cât eşti mai ignorant, cu atât eşti mai uşor de condus (evident, nu întotdeauna) - ţara te vrea prost.

în fine, ceea ce vreau să spun e că la terminarea şcolii, tânărul ar trebui să ştie să scrie o scrisoare, să susţină o conversaţie, să privească un tablou, să citească o partitură, să aprecieze o carte. dar pentru asta e nevoie de dascăli, nu de oameni care să reproducă o programă sterilă, e nevoie de oameni deschişi, cu talent pedagogic şi dragoste pentru tineri, nu rataţi şi frustraţi perimaţi, dintre care ministra andronescu, de pildă, e cea dintâi.

iartă-mă, te rog, c-am început a discuta politică, însă din păcate imbecilitatea ei v-afectează pe voi, tineretul şcolar. bunăoară, se poate întâmpla ca un bacalaureat (absolvent de bacalaureat) să creadă că elevul dima dintr-a şaptea e o carte mare şi să n-aibă habar ce-i aia galaxie, big crunch, chakra, tarkovskian etc. (exemplele le-am luat din ultimul capitol al orbitorului, corpul de mircea cărtărescu).
aşa că: dacă ai un profesor de limba română bou, nici unui prieten nu-i place literatura, părinţii au în bibliotecă doar sandra brown şi paulo coehlo, atunci sunt şanse minime să descoperi cu adevărat literatura.
căci nu contează că citeşti carţi bune şi cărţi proaste, ci contează cum anume citeşti. dacă înveţi cum anume să citeşti - căci asta se învaţă, ca şi scrisul - va fi foarte uşor să alegi ce să citeşti de la un anument moment dat. adică să prinzi gustul literaturii.

bun. deci am hotărât că şcoala nu e de prea ajutor. poate nici familia sau cercul de prieteni. dar atunci ce e de ajutor? două lucuri:
1. voinţa
2. plăcerea
dacă nu le ai, lasă-te de citit. (poate şi de muncit, dar asta e o altă discuţie) căci primul element te va sprijini în construirea unei educaţii – îndrumare, efort –, al doilea, să savurezi ceea ce-ţi place în detrimentul a ceea ce nu.

iartă-mă din nou, iarăşi am vorbit mult şi n-am trecut la lucruri concrete. deci cum anume să-ţi faci educaţia livrescă şi cum să te bucuri de cărţile bune, imediat în scrisoarea următoare.

te îmbrăţişează livreşte, dragoş

cea mai veche carte a mea - leapşă

leapşă de la tomata cu scufiţă.
pentru că nu-mi plac incunabulele decât la muzeu, nu am în bibliotecă cărţi foarte vechi (nu-mi plac mirosul, paginile prea maro, urmele prea vizibile ale altor citiri). totuşi, am o carte din 1934, legată în pânză cerată, ediţia princeps a întoarcerii din rai a lui mircea eliade, editura naţionala ciornei s.a.

evident, romanul l-am citit aşa, pentru că e într-o stare foarte bună, deşi există ortografia veche, apostrofuri în loc de cratime, greşeli de culegere etc.
dar e o minune!leapşa oricui doreşte...

un alt cioran

cei obişnuiţi cu opera lui emil cioran vor găsi aici altceva, anume scrisori personale către wolfgang kraus, diplomat cultural austriac, editor de Nietzsche, schopenhauer, novalis, Kant, la rochefoucauld etc. scrisorile sunt inedite.

cum spuneam, cititorii de cioran - eu i-am citit cîteva cărţi pe sărite, impresionat doar de caiete, pe care le consider capodopera - vor afla un cioran mai uman decât cinicul şi nihilistul eseist. unul preocupat de editarea cărţilor sale şi a altora, de mondenităţi şi ştiri despre oamenii de cultură, de politică şi de călătorii.

totuşi, scrisorile nu mi s-au părut strălucite, au fost sub nivelul aşteptărilor. adevărat, sunt şi fragmente cu-adevărat "cioraniene", dintre care voi exemplifica mai jos. dar ce mi-a plăcut cu-adevărat e ultima notaţie din jurnalul destinatarului, referitor la cioran, despre un om ce nu transpare în imaginea publică - inclusiv în cea din filmul lui liiceanu:

cioran putea să râdă din toată inima şi eliberat, radia de bucurie când mă vedea prin uşa scundă, acoperea cadrul de sus cu mâna, era foarte bine dispus. savura mâncarea, care era bună şi simplă. masa o punea fie el, fie simone. cordialitatea, căldura şi prietenia lui creşteau natural pe buza prăpastiei şi în preajma catastrofei - într-un mod absolut vienez... pe vulcan găseşti cei mai buni struguri. (p.290)

- cioran spune: aforismele mele pot să sune aşa sau cu totul altfel, conţinutul lor e lipsit de importanţă. nuanţa lingvistică, poanta, witzul, punctul culminant reprezintă esenţialul (p.265)

- o carte trebuie să conducă, direct sau indirect, spre autocunoaştere. (p.221)

- important e să ai cititori tineri, săraci, necunoscuţi. (p.171)

- pentru mine, a scrie înseamnă a scăpa de obsesii. mai întâi terapia. adevărul vine după aceea. (p.67)

- nu există salvare pentru civilizaţia care nu mai crede în ea însăşi. îmi îngăduiţi o profeţie? peste 50 de ani, notre-dame-ul va fi o moschee (p.234)

- boala, sub orice formă, e o umilinţă (poate suprema umilinţă) (p.149)

- biserica trebuie asuprită, altfel devine prea convenţională, prea de modă veche. în occident, doar o tiranie nemiloasă o mai poate salva (p.123)

- o anume superficialitate este necsară, mai ales când vrei să exprimi doar esenţialul şi numai esenţialul. (p.53)

- plimbarea este probabil singura posibilitate pe care o mai avem de aintra în legătură cu vechea înţelepciune. (p.29)

- momentan nu mai citesc deloc, cu excepţia unei cărţi despre obiceiurile cârtiţelor... gândurile mele, dacă am aşa ceva, sunt inevitabil de natură subpământeană (p.34)

per ansamblu, e lăudabilă apariţia epistolarului, însă ea te face să te întorci tot la aforismele stilistului.

cioran, scrisori către wolfgang kraus 1971-1990, ed. humanitas, buc., 2009, trad. george guţu, 280 p

scrisoare peste 10 ani

am primit o leapşă de la gramo, via adrian ciubotaru - cum ar suna o scrisoare pe care mi-aş trimite-o celui care voi fi peste 10 ani. o dau mai departe lui arthur suciu, biancăi şi, dacă acceptă aşa ceva, lui alex leo şerban.

motto:
et ils résumérent leur vie. / ils l'avaient manquée tous les deux, celui qui avait révé l'amour, celui qui avait révé le pouvoir. quelle en était la raison ? (Flaubert, l'éducation sentimentale)

dragă dragoş,
sper că scrisoarea te va găsi sănătos şi nu într-un spital de boli nervoase sau pe canapeaua vreunui psiholog. sau în ipostaza de praf suflat prin galaxie, în caz că vreun asteroid sau vreun politician i-a făcut felul lumii.
aşa că sper că scrisoarea te va găsi la paris, sau măcar pe undeva pe la sinaia, în excursia anuală pe care obişnuieşti s-o faci.

de asemenea, sper că vei găsi timp să citeşti această scrisoare, printre zecile de lucruri prevăzute în agendă, dintre care, fireşte, nu lipsesc întâlnirile şi conferinţele pe teme de self esteem şi scrisul pe binecunoscutul tău blog de 12 ani.

m-aş bucura să continui să faci ce-ţi place, să ai mult timp liber, să găseşti dragostea de negăsit pân-acum şi dacă-ţi va părea rău, să-ţi pară pentru ce-ai făcut, nu pentru ce n-ai făcut. cât despre nevastă, mă bucur că e-n vacanţă cu cel mic şi te lasă mai liniştit.

dar atenţie, ţi-aduc aminte când ai zis că dacă toate astea nu se vor întâmpla, e timpul să intri-n politică!

succesuri!* egon schiele, dublu autoportret,1915

fraţii ruşi care scriu capodopere sefe

aflându-mă pe la standul de la bookfest al editurii paralela 45, nu ştiu ce mi-a venit s-o cumpăr. o mai citisem demult, împrumutată, când apăruse la nemira - ferfeniţită şi cu pagini galbene... în fine.

acum mi-a plăcut mai mult parcă. deşi nu toată. are multe pagini peste care se poate sări lejer, poate chiar un capitol (cap. 2). dar şi pagini delicioase, de pildă cele ale dialogului între un savant şi un businessman (cap. 3).
şi ce e important - şi se pare că mulţi sefişti nu-şi dau seama - că este un roman sf, adică are elemente sefe (şi multe metafore minunate) care-i ajută pe autori to make their point. un instrument pe care-l căutam şi eu pe la cenacluri...

cine nu ştie despre ce e vorba în picnic la marginea drumului, măcar din călăuza lui tarkovski? de Zonă, locul de pe pământ unde nişte extratereştri poposesc la picnic. pleacă şi lasă multe "deşeuri" - obiecte cu puteri supranaturale, baterii veşnice, chiar şi un glob de aur - îndeplinitor de dorinţe. oamenii îşi găsesc astfel "sensul" - fericirea pe gratis.
noroc cu stalkerul redrick schuhart- eroul care cutreieră Zona şi înţelege.

toată nenorocirea este că omul, în orice caz omul de rând depăşeşte uşor această ncesitate de a cunoaşte. după mine, asemenea necesităţi nici nu există. poate doar necesitatea de a înţelege, iar pentru asta nu e nevoie de cunoştnţe. ipoteza despre Dumnezeu, de exemplu, dă o posibilitate inegalablă de a înţelege absolut totul, fără a cunoaşte nimic... dă-i omului un sistem simplificat al lumii şi poţi să-i explici orice pe baza acestui model. o asemenea concepţie nu necesită nici un fel de cunoştinţe. câteva formule învăţate, plus aşa-numita intuiţie, aşa-numita îndemânare practică, precum şi bunul simţ. (p.159)

raţiunea este capacitatea fiinţei vii de a se comporta iraţional şi anormal. (158)

xenologia este o amestecătură artificială ştiinţifico-fantastică cu logica formală. baza metodei ei este un procedeu defectuos: impunerea raţiunii extraterestre psihologiei omeneşti (p.159)

cea mai eroică faptă a omenirii este că ea există şi are de gând să reziste şi mai departe (172)

o lectură extraordinară pentru vacanţă!

arkadi şi boris strugaţki, picnic la marginea drumului, ed. paralela 45, piteşti, trad. valerian stoicescu, 232 p cartea online e aici sau aici.

alte păreri: 1, 2, 3.

chéri

aţi citit romanul chéri de colette?

nu e mare capodoperă, dar mi-a plăcut mult în adolescenţă, căci era vorba - din câte-mi amintesc, un roman de budoar, despre un tânăr gigolo, iubit de o tipă mai în vârstă.
va trebui să-l reiau când voi ajunge acasă...

de ce?
pentru că minunata michelle pfeiffer joacă în ecranizare. şi, când voi vedea filmul, trebuie să am cu ce-l compara... - sper să nu fie la fel de prost ca legăturile primejdioase (tot al lui frears)...

iaca o secvenţă mirifică:


l.e.: prost sunt eu, care am confundat filmul lui frears cu valmont-ul lui forman :) ce să-i faci, dacă sunt atâtea versiuni...

un oscar wilde român

literatură gay? nu, doar literatură
dacă se va gândi cineva să facă şi la noi un "canon" al "literaturii gay", cel mai nimerit ar fi să înceapă cu acest volum, dar nu pentru că multe pagini din carte conţin experienţe şi picanterii homosexuale scrise reuşit şi decent, fără vreo vulgaritate, ci că autorul este primul - din câte ştiu care şi-a asumat public orientarea. căci acesta este scopul acestor memorii - să spună totul, chiar şi cele mai inconfortabile lucururi.
nu cunosc vreun român să fi făcut aşa ceva.

cine e ion negoiţescu?
un critic literar - neîndeajuns de cunoscut - inteligent, cult, de viţă intelectuală, prieten cu blaga, lovinescu, radu stanca - de acesta din urmă va trebui să citesc -, rafinat ca Proust şi ironic ca Wilde, cu gust nu doar pentru literatură, ci şi pentru muzică şi pictură.
inovativ şi modern, decadent şi cosmopolit, cu simpatii pentru poezia lui blaga şi proza hortensiei papadat-bengescu, cu credinţă nu doar în estetic, ci şi în eternitatea valorilor.

o capodoperă memorialistică
pe lângă amănuntele biografice referitoare la origini, neamuri, locuri - cluj, galaţi, sibiu sau aiurea -, cel mai interesantă mi s-a părut evoluţia spirituală a "eroului". sălbatic, lipsit de căldura părintească, voluntar şi senzual, copilul prinde gustul lecturii, metamorfozându-şi energiile interioare în viziuni şi creaţii estetico-axiologice, potenţial pe care şi-l va fructifica în cadrul mişcărilor culturale interbelice.

există multe ironii şi amintiri delicioase:

• copilul ion negoiţescu se strecoară printre invitaţii maturi de la o petrecere la el acasă şi-şi întreabă tatăl "tată, ce-i aia adulter?"; primeşte o scatoalcă; la fel şi când trage un vânt zgomotos şi ordonat în aceleaşi condiţii.
• locuinţa temporară a bunicilor în formă de vagon fusese un bordel (cuplărai).
• împreună cu vărul său, joacă jocul Cristos şi jidanii: vărul său îl joacă pe Cristos şi stă răstignit pe gard, iar copilul negoiţescu îi joacă pe jidani, nefăcând altceva decât să-şi scuipe de zor vărul.
• romanul dama cu camelii e savurat numai la closet (de unde se vede că a mea categorie de citit pe budă nu e neapărat una negativă)
• petre ţuţea e de fapt un tip monoman, plictisitor şi răsuflat
• botanistul rege ferdinand, la mărăşeşti, aleargă după buruieni

cartea se citeşte ca un roman, e scrisă admirabil, din păcate cuprinde doar două capitole, până la 20 de ani. negoiţescu, din păcate, moare între timp, lăsându-şi opera neterminată.

...iubirea iubeşte totdeauna ceva ce merită şi nu există om pe lume care să nu merite să fie iubit. dar ce grizav şi tragic este că cel ce iubeşte sâmburele ideal al personalităţii sale, acest sâmbure de diamant, cunoscut numai de cel ce iubeşte, e îndrăgit şi fiinţa iubită nu ştie ce comoară ascunde. (p.214-215)

nu-mi caut nici măcar egali mie, ci superiori. şi ce poate fi atunci mai grozav, în dragoste, decât ca superioritatea copleşitoare a fiinţei iubite să se realizez chiar în actul sacrificator de a nu mă iubi pe mine? personalitatea mea e ţesută din orgoliul cel mai viu, mai nealterat, uneori în forme de-a dreptul exacerbate, dar plin de fori moral şi tendinţă creatoare, însă oricum orgoliul se manifestă fără stânjenire. (p.217)

fragmentele de mai sus sunt din jurnal, pe care autorul l-a încredinţat lui emil hurezeanu pentru a-l publica de-abia în 2023. poate se întâmplă ceva şi ne bucurăm de el mai devreme...

ion negoiţescu (foto), straja dragonilor, memorii 1921 - 1941, ed humanitas, buc, 2009, 217 p

lung, adjectiv

e primul film de porumboiu văzut.
dacă nu lua premiu, ieşeam din sală, dar nu din pricina nerăbdării alături de personajul principal, ci din faptu că, aşa cum se recunoşteau în 4,3,2 femeile ce trecuseră prin experienţa avortului, m-am recunoscut şi eu, ca funcţionar public vreme de 4 ani. am retrăit tâmpenia slujbei la stat şi, în vreme ce spectatorii din jurul meu râdeau, mie-mi venea să turbez.

nu ştiu cum o fi fost la alţii dar, deşi pot spune cu mâna pe inimă că fiecare scenă are rolul ei în viziunea regizorală, mie mi s-a părut prea lung.

scena cu plasa prin care erau filmaţi copiii cu haşişul, cele două cine luate acasă, în singurătate - singurele cu "sens" din viaţa zilnică -, vorbele şi cuvintele, dar mai ales lipsa cuvintelor duc la scena finală, pline de cuvinte moarte, fără conţinut, în care nu mai crede nimeni, bune de luat din DEX şi aruncate pe tablă, de care fiecare dispune după bunul plac, ca de nişte obiecte. căci, ne spune porumboiu, conştiinţă, lege, morală, poliţist rămân doar vorbe în dicţionar şi pe tablă, marea poate fi fără soare, câmpul fără floare, viaţă fără sens. dacă intri-n biroul de la serviciu cu ceva sens, ieşi de-acolo fără. ca la kafka.

şi, afară de degeţelele hipnotice ale secretarei, şi rapoartele absurde, mi-a rămas melodia (a nu se asculta toată):