„crize“ cu temă gay

m-am dus curios la piesa crize, după mihai ignat, desfășurată la subsolul hotelului banat de la rosetti. abordarea a fost următoarea: se ia o piesă despre crizele în cuplu (hetero) și se aplică la cupluri homo: unul de băieți, altul de fete. se adaugă muzică, costume deșucheate, dans cu doi băieți în slip și bocanci, câteva reflectoare colorate curcubeu și gata! 

m-așteptam la ceva șocant, nu știu de ce. probabil că îmi imaginam cum cu toții, actori și spectatori, sfârșesc într-o orgie underground, într-o încolăcire amorală, dar profund artistică. a fost un spectacol obișnuit, dar nu îndeajuns de obișnuit ca să plictisească. pentru că trebuie să spun că n-am hăhăit deloc la poantele din text. în schimb am căutat cu ochii să văd ce mă mai surprinde: vreo melodie? vreun dans? vreun cântec? 

am remarcat-o pe lăcrămioara bradoschi, perfectă în rolul gagicuței vulgare și înnebunitoare. și pe alec secăreanu, reușit în ipostaza partenerului sfios și fițos. trebuie musai amintiți cei doi dansatori, pe care inițial i-am crezut culeși din vreun bar gay, fiind de fapt, doar doi actori talentați ce și-au însușit temeinic lecțiile de coregrafie: bogdan iacob și alexandru marin. 

nimic scandalos, doar o îndrăzneață perspectivă a unei piese de teatru. trailer-ul aici.

________________________________________________________________

schopenhauer-ul lui radu gabriel pârvu

aud în perioada aceasta tot mai mult - probabil campania electorală le-a acutizat - pesimisme, fatalisme, scârbe și dorințe de a abandona țara asta în care ceilalți nu fac nimic, numai pesimistul / fatalistul / scârbitul se luptă și face și drege și nimeni nu-l vede și nu-l apreciază.

în timpul acesta, unii oameni, fără a fi fataliști, pesimiști, scârbiți, se înhamă la munci, pe care unii le-ar considera fără de folos. de pildă, cui folosește pierderea (el ar spune câștigul) unui om din viață a 7 ani muncind, pentru a traduce, acasă la el la pitești, din germană, peste 1400 de pagini din lumea ca voință și reprezentare, cartea fundamentală a filozofului neamț arthur schopenhauer. prima dată, căci prima traducere - de-acum 17 ani, fusese făcută de vreo 3 traducători, mult mai rapid, din franceză, coroborând cu germana pentru editura moldova din iași.  

dar radu gabriel pârvu - traducător al lui kant (religia în limitele rațiunii pure, întemeierea metafizicii moravurilor), schelling (sistemul idealismului transcendental), fichte (doctrina științei), schopenhauer (despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente), dar și povestiri de kafka și 3 volume de corespondență a aceluiași - s-a gândit că de la eminescu încoace ar trebui să avem și noi, românii, o versiune neaoșă a tratatului filozofic schopenhaurian. 

ce dacă a apărut la humanitas, iar unii nu-l agreează pe gabriel liiceanu? ce dacă la lansare a vorbit o oră despre schopenhauer horia patapievici, iar unii nu-l agreează? 

trebuie lăudat un om care a tradus cu acribie în fiecare zi rânduri de filozofie, consultând tratate de medicină, cosmologie, istorie ale vremii filozofului. și care - lucru extrem de important pentru noi, românii! - chiar și-a finalizat proiectul.

radu gabriel pârvu este filolog, profesor de științele comunicării și decan al facultății de științe juridice, administrative și al comunicării din cadrul universității "constantin brâncoveanu" din pitești. în filozofie a scris o lucrare despre dilthey.

 

modele românești: ștefan câlția

 

în seara aceasta, la cafeneaua critică a lui ion bogdan lefter, l-am cunoscut pe ștefan câlția. un pictor celebru și de succes în românia și nu numai. la 70 de ani, a vorbit simplu despre viața lui și despre oamenii pe care i-a cunoscut. un om modest, căruia i-a plăcut munca sângerie cu culoarea - brazda pe care i-a dat-o Dumnezeu s-o muncească în viața asta.

care i-a fost rostul de artist? acela de a lua un obiect, pe care omul obișnuit, în graba lui zilnică, nu-l mai vede și de a i-l arăta. căci obiectul acela face parte din creația atât de frumoasă a lui Dumnezeu.

un artist care a înțeles că povestea este adevărul ce iese din el, că felul cum o spune e doar în el însuși și-l reprezintă. să ne căutăm dar să ne descoperim, căci ceea ce unește este faptul că suntem diferiți.

plecat din făgărașul copilăriei lui, în care oamenii simpli se plimbau pe deal, beau sirop de mesteacăn, admirau bujorii înfloriți și se minunau de fiece floare ca despre un lucru foarte mare, ștefan câlția a știut să păstreze admirația pentru maeștrii săi - graficianul julius podlipny și pictorul corneliu baba. le-a adunat pe toate acestea și le-a pus, în chip de semne de tuș sau culoare, în operă sa.

amestec de realism și fantastic, tragism și inocență, tablourile sale mi se par că exprimă tristețea omului care e nevoit să tot meargă și să nu se oprească nicicând. cum a spus și în seara aceasta, ca să pleci din „locul tău“, trebuie să pleci pe nu pe orizontală, căci, după primul deal, nu-l vei mai vedea, ci pe verticală, de unde îl poți vedea tot timpul și de care te vei lega ca printr-un cordon ombilical, făcând parte din ființa ta dintotdeauna.

am plecat din sala mică afumată de club a cu bucuria entuziastă că am întâlnit un om împlinit, care a mers pe drumul său, prin muncă asiduă. Stefan Câlția, un Om mare ce trebuie ascultat și admirat cu prisosință. 

o altă impresie despre astă-seară la cristina.

 

două interviuri cu pictorul aici și aici, iar un film cu el aici.

__________________________________________________________________

„viața e vis“ de pedro calderón de la barca

pedro calderón de la barca

viața e vis

(la vida es sueño)

ed. univers & t.n. caragiale, 1970

traducere de sorin mărculescu

128 de pagini broșate

coperta de veniamin micu

ce e viața? un delir. 
ce e viața? un coșmar, 
o nălucă, nor fugar, 
și-i mărunt supremul bine, 
căci un vis e viața-n sine, 
iară visul, vis e doar. (p.88)

aceasta e concluzia celei mai celebre piese - viaţa e vis - a dramaturgului baroc spaniol don pedro calderón de la barca.

despre ce e vorba?

în polonia, regele basilio, speriat că studiul cărților îi arată că urmașul lui va fi un tiran, îl închide pe copil într-un turn, pe viață. însă, după ani, se răzgândește și, înainte de a preda tronul unor nepoți din moscova, îl adoarme apoi îl aduce la palat ca prinț. evident, rod al educației animalice și al dorinței de răzbunare, tânărul năpăstuit, segismundo, începe să comită crime:

iar de vreme ce-un părinte,
cu asprimi atât de grele
și atât de sterp de milă,
mă înstrăinează-orbește,
ca pe-o fiar-apoi mă crește
sau ca pe-un monstru-n silă
și să mai și mor se roagă, 
ce însemnătate are
că nu-mi dă o-mbrățișare
când ființa-mi fură-ntreagă? (p.61)

ceea ce-l determină pe rege, convins de implacabilitatea sorții, să-l ducă înapoi, adormit.

astfel că tânărul va crede că ziua sa ca prinț n-a fost decât un vis și cugetă, asemenea lui hamlet, la rosturile vieții.  

 joaquín furriel în rolul segismundo

drept e: decă să-năbușim

fiara-n noi, turbata vrere,

ura, setea de putere, 

de-o mai fi în vis să fim,

și-o să fim, căci viețuim

pe-un tărâm atât de rar

că un vis ni-i traiul doar,

și deprinderea mă-nvață

că-și visează-ntreaga viață

omul, până treaz e iar. (p.87)

culmea este că segismund se înțelepțește. dacă în 1001 de nopți, o astfel de experiență înnebunește, aici e invers. căci nemulțumirea poporului să fie condus de moscoviți naște război civil iar segismond iese învingător. dar el nu mai pedepsește, ci iartă. 

că visez și vreau doar bine

să mai fac, căci de prisos

binele nu-i nici în vise. (p.97)

putem spune că segismond s-a trezit și nu mai vrea să se supună viselor, că încearcă ceva nou, că iese din soartă. face un fel de experiment. spre deosebire de hamlet, care, scârbit de viață, vrea să moară, segismund e deschis la trăirea clipei:

de-i așa și dacă scris e

să vedem cum se destramă

maiestate și putere,

măreție, glorii, fală, 

să-nvățăm măcar să prindem

clipa ce ne e lăsată, 

căci doar ea ne dă plăcerea

care-n vise ne desfată. (p.116) 

... totu-n

fericirea omenească

piere ca-tr-un vis la urmă, 

și de-aceea clipa de-astăzi

vreau s-o folosesc, cât ține,

implorând iertarea voastră

pentru ce-am greșit, căci lesne

cei cu suflet nobil iartă. (p.128)

acestea sunt cuvintele care încheie frumoasa piesă, lăsându-ne în efemeritate: dacă totul e vis, în trezie clipa trece, ce facem ca ceva să rămână? binele, răspunde moral calderón, binele pe care visele nu-l au, binele însemnând a cere și a da iertare. a regla lucrurile - căci mai sunt, desigur, și alte personaje - și chiar a le pedepsi (ca trădarea: cine a trădat o dată, va trăda și a doua oară). înseamnă justețea. evident că și aceasta e relativă... 

iată-ne deci în plin relativism existențialist, în secolul 17 al spaniei.

se cuvin omagii traducătorului sorin mărculescu, care a făcut o traducere ca o bijuterie. alături de celelalte bijuterii: transpunerea în românește a baladelor spaniole (romancero), a operelor complete ale lui baltasar gracián și - fapt unic în lume - traducerea de unul singur a operei lui miguel de cervantes, ba chiar și opera apocrifă a lui don quijote (de alonso fernández de avellanedade).

„regii nisipurilor“ de george r.r. martin

george r.r. martin 
 regii nisipurilor 
(sandkings)
 editura nemira, bucurești, 2010 
traducere de ion doru brana
 coperta corneliu alexandrescu

fiori pe șira spinării

 povestirea „regii nisipurilor“ dă titlul volumului de nuvele al lui george raymond richard martin, autorul celebrei de-acum serii cântec de gheață și foc. mi-a fost semnalată ca uimitoare, asemănătoare cu o nuvelă de poe prin macabrul ei. și așa este.

pe scurt, lui simon kress îi place să se joace cu animalele, așa încât își cumpără câteva colonii de insecte războinice. acestea au o regină și trăiesc în castele, pe care proiectează chipul stăpânului lor, adică chiar al lui simon kress.

proprietarul organizează pariuri pe războaiele dintre coloniile insectelor, pe care le înfometează și cărora le inventează tot felul de lupte sadice. și le înfometează. nu știe că va cădea în propria capcană. și odată cu sadismul, ca în dorian gray, chipul de pe castelele insectelor se schimbă în rău. la fel și insectele.
și totul începe să se transforme, din ce în ce mai precipitat, într-un coșmar. insectele încep să mănânce oameni și cresc în dimensiuni.

ce va face simon kress să scape de „animalele sale de companie“? sau va scăpa oare?

martin știe să dozeze suspansul și cu propoziții scurte percutează bine - auzea zgomote. nimic, nicăieri. scrâșnet. trosnet. scrâșnet. evident, nu ne așteptăm la cine știe ce emoții de scriere, dar din cele de groază, din plin! 

a fi revoluționar

înseamnă a lupta împotriva foametei. nu este vorba de a ne pierde în discuții asupra faptului dacă sufletul este muritor sau nemuritor. singurul lucru pe care îl știm este că foamea duce la moarte.

pământul este împărțit în două mari grupuri: al celor care nu mănâncă, și al celor care mănâncă, dar nu pot dormi, temându-se de revolta celor flămânzi.

el padre camillo torres

despre premiul augustin frățilă

 

niște oameni s-au gândit că ar fi bine să răsplătească pe cel mai bun povestitor al cetății cu bani mulți. așa că s-au strâns ei să socotească cui să-l dea și pe cine să întrebe. dacă socoteau bine sau nu, important era să răsplătească un povestitor bun. 

alții, de pe scaune, când au auzit astea, au gândit că nu e bine. ce dacă nu s-au gândit ei primii. ce dacă na-u mai făcut niciodată așa ceva. dacă oamenii aceia vor așa ceva, s-o facă ori cum cred ei, de pe scaune, ori să nu facă deloc. ei simt mirosurile de la o poștă iar aici nu miroase bine.

așa încât, gândind că nu frumusețea e în detalii, ci urâciunea, au luat la puricat faptele, convinși de istețimea și ascuțimea gândirii lor ilogice, anume: dacă acolo există câteva lucruri urâte, atunci acolo totul e urât. 

între timp, oamenii cu fapta și răsplata s-au socotit între ei și au ales. a fost răsplătit un povestitor foarte bun. 

nu contează că și ceilalți oameni, cârcotașii fără faptă și fără răsplată, ar fi ales și ei la fel. a contat că au comentat de pe scaune și au simțit că au făcut și ei ceva. 

povestitorul a fost mulțumit, oamenii au fost mulțumiți. poate unii povestitori au fost dezamăgiți, dar fiind povestitori buni, vor ști ei să-și spună povestea în anii următori. 

întrebarea rămâne: ce vor face oamenii căutători de urâciuni?

până una alta, felicitări povestitorului lucian dan teodorovici pentru cei 10 000 de euro primiți.

premiul goncourt 2012

jérôme ferrari a primit anul acesta premiul Goncourt pentru romanul "predică despre căderea romei".




















într-un sat corsican, doi tineri se întorc de la studii să facă dintr-un bar modest "cea mai bună lume posibilă." contra lor se va pune infernul, reactivând răni din trecut. autorul scrie somptuos şi exigent.

clasamentul meu la "augustin frăţilă"

• viaţa lui kostas venetis de octavian soviany - 5
• matei brunul de lucian dan teodorovici - 4
• fem de magda cârneci - 3
• emoţia de mirela stănciulescu - 2
• ploile amare de alexandru vlad - 1 (voi scrie curând despre)

a fost destul de grea alegerea pentru mine, pentru că au fost romane bune. e-adevărat, nici unul nu a avut vreo sclipire, care să mă facă să spun ăsta e romanul anului, de departe!

dar poate anii viitori, cine ştie! 

am auzit deja opinii despre romanul emoţia, cum că nu şi-ar fi meritat locul între cele cinci de mai sus. oricum, mie nu mi s-a părut un roman rău, dar nici nu le-am citit pe celelalte 54. a fost alegerea juriului profesionist, pe care şi-a asumat-o. eu mă bucur că am citit romane bune şi că am avut o frumoasă surpriză cu fem.

„emaus“ de alessandro baricco

alessandro baricco 
 emaus 
(emmaus)
 ed. humanitas fiction, bucurești, 2012 
traducere de gabriela lungu
 162 de pagini broșate 
coperta de angela rotaru

există un singur întuneric pentru toți 

alessandro baricco, autorul minunatului roman mătase și al rechizitoriului contra societății postmoderne recidivează cu acest roman (penultimul) apărut tradus recent la humanitas fiction - emaus.

este un roman al tinereții, al pierderii adolescenței și al trecerii în maturitate, un roman despre părinți și copii, dar mai ales un roman despre credința catolică și lumea profană. 

povestitorul și trei prieteni de-ai lui - luca, bobby și sfântul - sunt catolici și au fost crescuți de părinți în credința catolică, dar mai ales într-o lume „aleasă“:

suntem contra, suntem diferiți, suntem nebuni. ne scârbește ceea ce le place altora și prețuim ceea ce alții disprețuiesc. inutil să mai spun că asta ne galvanizează. creștem cu ideea că suntem niște eroi, nu iubim armele, nici violența, nici lupta brutală. suntem niște eroi-femeie, din cauza felului în care intrăm în luptă cu mâinile goale, întăriți de o candoare infantilă și invincibili în ordinea noastră de o modestie iritantă. ne târâm printre roțile dințate ale lumii cu fruntea sus, dar cu pasul celor din urmă - același pas scârbos de umil și de hotărât cu care Isus din Nazaret a străbătut lumea în toată viața lui publică, stabilind dincolo de o doctrină religioasă, un model de comportament. (p.92-93)

coperta ediției italiene

dar fluturii albi și mari, făcuți să strălucească în întuneric, se dovedesc a fi niște molii mici și oarbe. cei trei nu sunt pregătiți pentru viața profană și cad unul câte unul, după o simplă partidă de sex. va trebui - evident - ca ultimul (povestitorul însuși) să fie salvat tocmai de fata considerată păcătoasă. ca în povestea din emaus, când de abia după ce stau la taifas, discipolii își dau seama că au vorbit tot timpul cu Isus, eroul nostru află că, fiind atent la gesturi trecătoare și momente de uitat, poți pierde esența. 

o poveste frumoasă, ciudată și tristă. scrisă simplu. o perspectivă multiplă asupra tinereții din fiecare dintre noi, asupra modului cum avem grijă de sufletul nostru. numai și numai prin ceilalți.

dezamăgitoare coperta ediției românești, ce pare reclamă la un parfum sau coperta unei reviste glossy. și-apoi, mai e și nepotrivită - andre, personajul feminin, e blondă.

ps. tocmai am aflat că în italia, baricco e un fel de coehlo (asta apropo de ierarhiile la modă). mie, unul, mi se pare mai sus. chiar dacă nu până la un emilio gadda sau dino buzzati. 

„fem“ de magda cârneci

magda cârneci

 fem 

 ed. cartea românească, buc., 2011

 206 pagini broșate 

coperta de radu răileanu

iluminările feminine 

am fost amețit în vâltoarea viziunilor și emoțiilor descrise în acest roman! cu siguranță, fem-ul magdei cârneci este dintre puținele romane autentice și originale pe care le-am citit în ultimii ani.

o carte a esențelor, și nu e de mirare că autoarea e poetă. aș asemăna fem-ul magdei cârneci cu orbitor-ul lui cărtărescu, căci amândouă fac mărturie despre modul unic și personal de a fi al autorului în lume, mai bine spus al devenirii sale (poetice) în lume - la amândoi apare metafora fluturelui ce iese din pupă. 

izvoarele în care magda cârneci își găsește inspirația literară sunt - într-un mod foarte specific - viziunile, visele, făcându-ne părtași la experiențele sale inconștiente, toate cu scopul de a înțelege mai bine realitatea, de a se topi în ea și de a deveni unul.

frumusețea de afară nu egalează niciodată frumusețea care strălucește în adâncul tău și care vibrând, iradiind din profunyimi, te hrănește și te echilibrează și, cinte știe, te poate dezlimita. lasă-te inundat de imaginile tale interioare adânci, hrănește-le cu laptele intens al emoției și cu apa tare a atenției vii, trăiește-ți imaginile esențiale, până când încep să vibreze în tine, să iradieze pulsatile, fisionante, deschizând uneori brusc în creierul tău un canal subtil către cerul nemărginit. (pp.191-192)

autoarea / personajul a găsit o cale seculară de a găsi frisonul mistic de împăcare cu lumea. prin povești. și urmează povești de şeherezadă care se povestește pe ea însăși.

după vreo 30 de pagini de poezie și metaforă care - ce-i drept - cam strepezesc mintea cititorului prin dulcegăria lor, urmează niște experiențe senzoriale ce pe mine m-au bântuit, și după ce am închis cartea.

bunăoară, mi-a plăcut nespus cum fata de 13 ani stătea cocoțată pe acoperișul cabanei din tabără, noaptea, și ascultă muzica sferelor, apoi călătorește în chip de globulă, până la limita universului, unde dă de un opt culcat la puterea unui alt opt culcat (!). iar experiența cu soarele mi s-a părut fastuoasă: lângă băiatul dorit, fata se lasă fecundată, prin ochi, de ploaia de aur a unei raze de soare:

formam ceva împreună, un tot luminos și iradiant. o explozie blândă în mine a unei lumini m-a umplut și m-a dilatat. un fel de aurire fierbinte m-a mângâiat pe dinăuntru și nu mi-am mai perceput marginile. ceva ca o glorie iradiantă simțeam că emană din mine, ceva ca o căldură luminoasă se răspândea din trupul meu îmrepjur. o vibrație plină de bunătate mă înfrățea cu tot ce vedeam, simțeam radiațiile pline de iubire ale ființelor și lucururilor dimprejur. (p.58)

există și alte viziuni de o mie și una de nopți:

femeia se tranformă de două ori în bărbat, o dată într-o poveste romantică la lumina lunii, a doua oară într-o poveste în care ejaculează invers, în interior, în minte (cum de s-a gândit la asta o femeie!). femeia „experiază“, în timpul actului sexual, prezența unei a treia prezențe apărute de niciunde. sau femeia, printr-un nufăr din spatele sternului, primește fluxul lumii întregi; sau se teleportează dintr-o dată în grădina bunicii, sau se transformă brusc într-un sarcofag gol egiptean.

păcatul cărții este că este mai mult poezie decât roman, metaforele abundă, senzualitatea inundă, ceea ce îndepărtează cititorul epic, prea grăbit spre zăbavă și înțelegere.  

ce e iubirea dacă nu inteligența supremă - fuzională, vie, conștientă - a universului? (p.109)

alte opinii critice:

• un roman puţin convingător, închistat în stereotipii cuantificabile mai mult psihanalitic decât estetic, mereu cuprinse de retorismul – sau terorismul? – aproape romantic.(cercul metacritic)
• o intensă experienţă concretă, senzorială ca trambulină spre revelaţie, transformînd condiţionarea biologică, intuiţia şi senzorialitatea aşa-zis feminine în cale de cunoaştere, într-o „altă logică“, o „logică integrală“ (adina diniţoiu)
• fem nu dezvirginează eternul mister feminin, ci-l potenţează printr-o proză perfectă ce va intra definitiv în istoria literaturii de azi ca un nec plus ultra. (evaziuni spontane)
• despre asta e vorba. despre colecţia de imagini puternice a magdei cârneci. din care câteva doar, prea puţine, oricum, au ajuns în fem.(cosmin ciotloş)
• cartea aceasta este poemul primei perioade a vieţii unei femei.(oana duşmănescu)

„după dealuri“ de cristian mungiu

alina vine din germania în românia s-o ia pe prietena ei voichița ca amândouă să lucreze barmanițe pe vapor. sunt amândouă orfane și au crescut la casa de copii. însă voichița e acum măicuță la o mânăstire izolată și nu vrea să plece. atunci alina își pune în cap să o convingă, căci spiritul ei șubred are nevoie vitală de un sprijin. 

scenariul - inspirat din cartea tatianei niculescu bran - mi se pare convingător prin tensiunea creată de cele două lumi, care se dovedesc până la sfârșit ireconciliabile. din faptele realității - cei cu care am fost la film nu știau că întâmplările au fost reale, la schitul tanacu, în 2005 - mungiu a dat la o parte elementele echivoce pentru a-și împărți dreptatea.

la finalul filmului, mi-am dat seama că toți au dreptate.
(mai puţin mungiu, care refuză orice atingere a lui mysterium tremendum.)

la mânăstire, alina și-a asumat lumea și traiul și a decis să lupte. însă mijloacele ei erau lumești, și nu mistice. iar tulburările ei psihice n-au găsit un reazem în prietenia voichiței.

în lume, pierduse bătălia de la început, odată cu întoarcerea în țară. mirajul germaniei a dus la slăbirea psihică și nevoia vitală de prietena ei. 

e un proverb minunat în film, amintit de preotul exorcist: cel care pleacă și cel care se întoarce nu mai e același, e un altul. voichița a plecat interior, în lumea credinței. alina s-a schimbat și s-a împotrivit lumii credinței, pentru lumea seculară. le-a pierdut pe amândouă, și în economia filmului, e ceea ce trebuia să se întâmple. 

evident că sentimentul de revoltă va fi încercat de spectator vizavi de înapoierea oamenilor mănăstirii - a preotului, a stareței, a măicuțelor. însă în lumina credinței și vieții pe care toți și-o asumaseră, ele au urmărit binele fetei. vezi și bucuria tuturor când și-a revenit. dar oare, alina nu a atins până la urmă viața veșnică?

nici societatea secularizată nu stă bine (în dulcele stil al noului val cinematografic): medicii o trimit pe bolnavă acasă, părinții adoptivi o reneagă, ba chiar îi cheltuie din bruma de bani adunată din străinătățuri. germania era o posibilitate, dar fără prietenia voichiței, finalul se contura pesimist - anume strada.

m-a surprins un amănunt amintit de autoarea cărții într-un interviu - temeiul în care au fost judecate faptele la procesul real - Biblia.

despre ce se mai întâmplă cu preotul din realitate (care a ieșit din pușcărie) și cum continuă să fie el iubit de enoriați citiți aici.

recitind „la răscruce de vânturi“ de emily brontë

emily brontë 
 la răscruce de vânturi 
(wuthering heights)
editura rao, bucurești, 2000
 trad. henriette yvonne stahl 
 348 de pagini legate 
coperta de done stan

„depravare vulgară şi orori aberante“

cum ar putea o ființă umană să încerce o astfel de carte ca aceasta, fără să se sinucidă înainte de terminarea câtorva capitole, e un mister. este doar o adunătură de depravare vulgară și orori aberante - spune o recenzie din 1847, anul publicării, din magazinul de femei graham. 
 
ei bine, am citit această „adunătură de depravare vulgară și orori aberante“ în adolescență, la 15 ani, şi am reluat-o, fiindu-mi dor de o capodoperă incontestabilă. ceea ce şi este.

m-a cucerit încă de la început, prin personajul principal, care se dovedește a nu fi personaj principal, nici povestitor. este totuși străinul care află povestea. poveste care i se povestește de un personaj actant al acțiunii principale, fata în casă din la răscruce de vânturi, ajunsă menajeră, ellen dean. căreia și ei i se povestește, la un moment dat, de către alţii: heathcliff, catherine earnshaw, dar şi cathy linton. astfel că aflăm un labirint delicios de spații mentale și temporale.

autoarea dozează foarte bine acțiunea, cu mână de maestră: îl aduce pe străinul de la început ca să simpatizăm cu el. ne identificăm cu el pe măsură ce i (ni) se povestește. este cel care pică în bârlogul intrigilor misterioase, pline de „diavoli“ și fantome. primul punct culminant, de un romantism macabru, e acela în care mizantropul heathcliff își cheamă iubita moartă, pe fereastră:

am fost martor la o scenă de netăgăduită superstiție din partea proprietarului meu, care, în mod biyar, și-a deymințit aparentul bun simț. înaintă până la pat, deschise fereasta dintr-o smucitură și, pe când trăgea de ea, izbucni într-un plâns puternic (passion of tears), pe care nu și-l putea stăpâni. spunea hohotind:
- intră! vino cathy, oh, vino, cathy... numai o dată! oh! iubita inimii mele! ascultă-mă de data asta, catherine, măcar acum! (‘come in! come in!’ he sobbed.  ‘cathy, do come.  oh, do—once more!  oh! my heart’s darling! hear me this time, Catherine, at last!’) dar năluca se arăta capricioasă, așa cum sunt de obicei nălucile: nu dădu nici un semn de viață, iar zăpada și vântul, viscolind năprasnic, pătrunseră prin fereastră și, ajungând până la mine, îmi stinseră lumânarea. (p.32)

nici un thriller contemporan nu convinge cum convinge scena aceasta, dintr-un roman de-acum 150 de ani.
şi cum să nu citești mai departe?

ilustrație de robert mcginnis

ei bine, mâna de fier a cărţii este personajul negru, heathcliff, copil de pripas care intră într-o familie ciudată, izolată pe dealurile vântoase ale angliei. iubit de puţini, dar urât de mulţi, cade în mrejele dragostei faţă de fetiţa familiei, devenită apoi domnişoară, catherine earnshaw. dar cum aceasta din urmă alege să se mărite cu altul, apoi moare de inimă rea, neconsolatul heathcliff decide să se răzbune pe generaţiile următoare. va muri bântuit de spectrul femeii iubite, cu rânjetul fericirii pe faţă - şi e talentul autoarei (care-şi pune povestitoarea - martora tuturor grozăviilor -) să descrie trăirile vecine cu nebunia ale monstrului de la răscruce de vânturi.

ce nu-i în mintea mea legat de ea? şi ce nu-mi aminteşte de ea? şi nu mă pot uita în jos, la pardoseala asta,, fără să-i văd trăsăturile desenate pe piatră! în fiecare nor... în fiecare pom... în aerul nopţii şi-n fiecare privire di timpul zilei... sunt înconjurat de chipul ei! cele mai obişnuite feţe ale bărbaţilor şi femeilor... chiar şi propriile mele trăsături... îşi bat joc de mine, semănând cu ea. lumea întreagă e o colecţie înspăimântătoare de amintiri care-mi spun că ea a existat şi c-am pierdut-o! ei bine, înfăţişarea lui hareton reprezintă fantoma iubirii mele nemuritoare, a strădaniei mele sălbatice de a-mi afirma drepturile, fantoma degradării, a mândriei, a fericirii şi suferinţei mele... (p.335)

destul de greu ca numai pe 350 de pagini - dimensiunea ideală a unui roman ideal - să dozezi atât de bine acţiunea a trei generaţii, cu poveşti de dragoste şi ură, să redai în cuvinte o lume izolată şi sălbatică. însă emily-ei brontë îi reuşeşte cu asupra de măsură. ştie când să se oprească, când să alterneze planurile, când să liniştească personajele, când să le înteţească. după ultima pagină, am avut imaginea romanului perfect.

iată două imagini a paradisului, în tălmăcirea minunată a henriettei yvonne stahl:


felul cel mai plăcut de a petrece o zi caldă, dogoritoare de iulie e să sati culcat de dimineaţă până seara pe deal, într-un culcuş de ierburi; albinele să zumzăie ca-n vis printre flori, ciocârliile să cânte sus, deasupra capului, cerul fără nori să fie albastru şi soarele strălucitor. iată cum îşi închipuia el raiul pe pământ. eu mi-l închipuiam altfel: să mă legăn într-un copac verde, în foşnetul frunzelor mişcate de vântul care bate dinspre apus; nori albi să zboare iute deasupra capului meu, şi sus, nu o ciocârlie, ci ciocârliile, sturzii, mierlele, pietroşeii şi cucii toţi să cânte de pretudindeni; să văd în depărtare dealurile întretăiate de văi reci şi întunecoase, iar între ele deluşoare cu iarbă înaltă, legănată în valuri bătute de vânt; păduri şi ape cântătoare şi lumea întreagă să fie trezită la viaţă şi înnebunită de fericire. (p.256)
cum o suna paradisul unui tânăr / unei tinere din 2012?

enfin, greu să mai spui despre o capodoperă. mie mi-a făcut mare plăcere şi mare bine recitirea ei.

un readers guide al romanului aici.

o frică personală

bovaricul din mine a tânjit întotdeauna după o pasiune puternică, care să-mi zboare pielea rece a conformismului și a educației sociale, o pasiune care să-mi descopere ecorșeul înfierbântat al sufletului. să omor sau să mă omor din patimă. să urzesc intrigi, astfel încât chinul fie să dispară, fie să crească și mai al dracului.

în societatea comunistă gri, cu tovarăși și tovarășe, am crescut cu filme în alb-negru, în care bărbații în costume sau în capă strângeau cu mâinile lor crispate umerii femilor și le sărutau apăsat pe gură, iar ele se înmuiau cu toatele. am crescut cu personaje de roman care treceau prin întâmplări de viață și de moarte doar ca să fie cu persoana iubită sau să se răzbune amarnic pe cei care i-au luat-o.
nu, nu l-am crezut pe flaubert care, în fața plictisului și obișnuinței burgheze, mima în scrisori pasiuni și ridiculiza în romane amoruri. nu poate fi așa, îmi spuneam, și nutream speranțe.

acum, la treizeci și șase de ani, mă cuprinde frica. nu doar că n-am să trăiesc altceva decât legături sentimentale, condimentate mai mult sau mai puțin cu joculețe intelectuale sau cu flirturi frivole. dar mă cuprinde frica de faptul că, în realitate, patima nu există. sau dacă ea există, ea aparține sufletelor sălbatice, needucate, imature. ceea ce mie îmi va fi pentru totdeauna inaccesibil.

__________________________________________________________________

în vizită la ţigani

azi am intrat - după vreo 6 ani - în casa unei familii de ţigani. o mai făcusem de vreo câteva ori, în piaţa chiliei din constanţa, însă acolo, în afară de miros, totul era curat, cu j'de mii de covoare şi covoraşe pe jos.

aici, în curte, ciorciobute şi saci mulţi de peturi. miraose a coteţ de porc.

- aveţi porc? întreb.

- nu noi, vecinul.

vecinul e român, constat.

numai femei. pitice şi urâte. una bătrână e plină de riduri şi soarbe în draci din ţigară. celelalte, una dolofană şi congestionată şi alta neagră tuci abia vorbesc, triste. tocmai le-a murit un băiat tânăr.

- de ce-a murit? întreb.

- a fost bolnav.

mă gândesc că speranţa lor de viaţă e mult mai mică decât a noastră.

sunt invitat în casă. plictisiţi de joaca din stradă, câţiva puradei se bulucesc în casă după mine, să mă observe. probabil nu văd la ei acasă prea des musafiri care le zâmbesc. se învârtesc în jurul meu şi ţipă, care mai de care. sau râd fericiţi şi chicotesc, ca nişte copii normali ce sunt. mă mir cât de frumoşi sunt, chiar şi aşa, nespălaţi.

din jur, mă năpădeşte un miros greu. noroc cu ţigara, dar nu pridideşte nicium.

lângă fereastră, pe o canapea, observ cum stă nemişcată, învelită până la bărbie, o fată mai mare. poate e bolnavă, obosită, sau pur şi simplu indiferentă. ce-o fi în capul ei? mă întreb.

jos, podeaua e goală. lateral, nişte râsuri de lemne mimează heteroclit mobilierul. peste tot, cârpe şi nimicuri.

sărăcie mare. însă după uşă, pe-o măsuţă, şade cocoţat un calculator. e împodobit cu mai multe tastaturi.

ies repede, cu sentimente contradictorii. 

dacă bărbatul uneia dintre femeile astea (şi tatăl unuia dintre puradeii aceştia) ar tâlhări pe undeva, pe cineva, chiar acum când ies eu de la el din casă, sărăcia rămâne. femeile astea vor rămâne tot aşa cum le-am cunoscut, copiii văr rămâne tot aşa cum i-am cunoscut.  

„emoția“ de mirela stănciulescu

mirela stănciulescu 

 emoția 

editura humanitas, bucurești, 2011 

 271 de pagini broșate 

coperta de andrei gamarț

ideea acestei cărți este aceasta - dacă adolescența este cea mai frumoasă etapă a vieții noastre, cum facem să n-o pierdem niciodată?

clara martin este elevă și are 17 ani. scrie un jurnal, în care se descrie urâtă şi lipsită de haz, cu coşuri şi ochelari, dar inteligentă; are capul în nori cu formă de inorog; iar din ei coboară zburători chipeși cu numele de edo. fata noastră are o minte clară şi talent la scris (cu carul). numai că nu scrie. ci se-ndrăgostește.


de un tânăr student, eduard, cam nepotrivit pentru ea, care-o complimetează, o așteaptă pe ploaie, să iasă de la olimpiadă, o cheamă la el acasă, apoi se și culcă cu ea. ea scrie, el desenează. ea e comună, el e înalt și frumos. dar va trebui să se-ntâmple ceva.

în partea a doua, lucrurile se cam schimbă. aflăm că povestea nu e chiar așa, cum o povestește clara. apare povestitorul, care aduce cu el alte perspectivele altor personaje. iar în partea a treia, același povestitor ne-o descrie din nou pe clara, dar după 20 de ani. e acum măritată, întreținută, duce o viață plictisitoare și comună, în românia anilor 95. și, dintr-o dată, și-amintește că viața ei va trebui să aibă acea emoție pe care-a pierdut-o. și va trebui să se întoarcă.

mirela stănciulescu scrie foarte bine, romanul este minunat structurat, are metafore frumoase, propozițiile curg lin, cuvintele sunt îngrijit alese. rămâi cu imagini izbutite - fata care înoată prin nori, trecutul care stă la masă, ascuns în fum de țigară, viața ca un băț de chibrit care trebuie să-ți îndeplinească menirea de a arde până la capăt.
privirea mea nu creează o nouă lume, ci doar recreează o lume existentă, printr-o emoție care sălășluiește peste tot în mine și îmi ține ființa laolaltă, dându-i sens. (p.90)

mi-a plăcut mult prima parte, jurnalul amuzant și auto-ironic al liceencei. iar singurul reproș pe care l-aș putea aduce romanului este chiar emoția, mai precis lipsa ei, pe care nu am simțit-o (eu, cel puțin), ca cititor. deși l-am citit cu mare plăcere (raţională).
nici o rupere de ritm, nici o picătură de sânge nu curge din paginile romanului. tot timpul, un elefant se mișcă agil și finuț printr-un magazin de porțelanuri, fără să clatine măcar vreunul.

 
sursa

„matei brunul“ de lucian dan teodorovici

lucian dan teodorovici 

 matei brunul 

editura polirom, iași, 2011

 399 de pagini broșate 

coperta de radu răileanu

de unul singur 

am pornit cu destule rezerve la lectura acestui roman, amânat luni bune, rezerve iscate de tema generală - comunismul, mai precis puşcăriile comuniste. în primii 10 ani de după '89, devorasem destul pe subiectul acesta - de la ierunca (fenomenul piteşti), noica (rugaţi-vă pentru fratele alexandru), până la cartea neagră a comunismului a lui courtois, soljeniţîn (ivan denisovici) şi nabokov (invitaţie la eşafod). 

dar s-o luăm sub beneficiu de inventar, mi-am zis şi-am purces. nu mi-a plăcut de la început, romanul se lasă greu, cu păpuşarul ciudat şi cu marioneta lui, vasilache, urmărit de miliţie; păpușar despre care aflăm că are rădăcini italiene - matteo bruno - şi, în cele din urmă, că nu mai are memorie. 

romanul devine interesant, pricepem că fiecare capitol (despre prezent) alternează cu un altul (despre trecut). matei brunul nu are memorie, dar autorul are, așa că ne-o spune. mai ales pe cea din pușcăriile obsedantului deceniu (1947 - 1950), cu torționari nebuni și vicleni care distrug trupul, dar mai ales spiritul. uranus, tașaul, peninsula, galați, iași - matei brunul / autorul ne duce prin toate astea. documentarea autorului se integrează perfect în economia cărţii. pe un ton neutru, jurnalistic, cu un limbaj comun. poate prea comun. 

am câteva scene impresionante: 

- una în care matei brunul îl învață pe un gardian, în baia închisorii,  cum să miște o marionetă, cu ajutorul sforilor. marioneta începe să danseze. muzica se naște din mișcări, devine din mută sonoră și personifică obiectele. minunată metaforă a artei care creează o altă lume, plină de lumină:

și-apoi, pentru că magia a umplut scorojita de baie, muzica și-a făcut drum și către urechile bătrânului gardian, bărbia acestuia a început să țină ritmul, primei viori i s-a alăturat un țambal, de undeva a răsunat o trompetă, iar spațiul a început să se lărgească, becul slab, murdar, al băii s-a spart și a slobozit lumina pe care-o ținea prizonieră, iar aceasta, însuflețită de eliberare, s-a colorat brusc în toate nuanțele, apoi s-a refugiat în zeci, în sute de alte becuri, care-au înghițit toate urmele de întuneric. (p.207)

- o altă scenă este cea a pușcăriei din peninsula. mai întâi este vorba despre vestea morții lui stalin, ce ajunge prin zgomot de clopote de departe, ca trâmbițele apocalipsei. orizontul însuși devenise rotund, forțându-te să te miști roată pentru a simți cercul marcat de-acel zvon prelung, cadențat, venit de pretutindeni și clătinând parcă și norii, făcându-i să se deșire în jos, apăsător, lăsând să curgă din ei umbre vagi, abia colorate de soare. (p.163) 

- nu departe de scena precedentă este scena zidului invizibil - format din urletele gardienilor, din somațiile soldaților cu mitraliere cocoțați în miradoare - care-i împiedică pe deținuți să ajungă la cel real, de sârmă ghimpată. iar matei brunul îndrăznește să treacă de acest zid mental/virtual, doar ca pipăie sârma ruginită, ca un mare exercițiu de „libertate“.  nu toți facem la fel?

despre un alt volum (ce mi-a plăcut mai mult) al aceluiași autor citiți aici.

nu povestesc romanul. el are o poveste interesantă, ce i-a convins pe majoritatea celor care au scris despre carte să o redea chiar cu amănunte. menționez doar că, la ultima pușcărie, matei brunul, printr-un accident, își pierde 20 de ani din cap, adică pe aceia de suferință - tinerețea „subversivă“ și cea „expiatoare“. așa că devine el însuși - un păpușar - o marionetă cu ligamente anchilozate și creier șters. păpușarii care-l iau în primire sunt doi - un securist, dumitru bojin, și o securistă seducătoare, eliza. 

și matei brunul ajunge un om nou, se uită la cinema la filme propagandistice cu eroi sovietici, își savurează sărăcia într-o garsonieră și abandonează arta păpușăritului muncii în șantier. dar parcă, până la urmă, matei brunul se trezește. renunță nu doar la vasilache - păpușa alter-ego ce l-a ajutat să se „recupereze“ - dar și la securiști. probabil  - autorul nu ne spune - dar matei brunul se va întoarce la pușcărie. va trebui să-și creeze din nou, probabil, o nouă memorie. singur.

cel puțin asta mi-a reieșit mie din romanul lui teodorovici. că, după ce am trecut, fiecare, prin comunismele noastre, prin exersarea dozelor de „brunizare“ (lașitate) dar și de „bojinizare“ (datorie față de cei de sus), va trebui să avem grijă de propria memorie. de muzica noastră interioară ce iluminează.

edward. jurnalul unui hamster

miriam elia & ezra elia
edward. jurnalul unui hamster, 1990-1990
 (the diary of edward the hamster) 
editura humanitas, bucurești, 2012
traducere de radu paraschivescu
92 de pagini broșate 
coperta de angela rotaru

la început, te-apucă drăgălășenia după un așa personaj ce-și consemnează, pentru postumitate, impresiile cotidiene de cușcă. orice copil - de 10 sau de 60 de ani - se va sensibiliza numai privind desenele.

apoi, după ce citești cărțulia - în vreo 15 minute - te întrebi: ce-i asta?
însemnările din subterană ale lui edward al nostru îl arată cam miz-hamster-op, ba chiar criminal. de pildă, omoară premeditat un confrate de cușcă. doar pentru că entuziasmul acestuia pentru viață îl scoate din minți.

vineri, 26 septembrie
spune că-l cheamă wolf, deși nu e lup.
e hamster.
am încercat să-l atrag într-o dezbatere despre natura captivității noastre, despre lipsa de conținut a vieții și despre dorința noastră irațională de a trăi.
a râgâit, a râs și a defecat în tava cu mâncare. ori e nebun, ori e de-o prostie rară. 
sunt distrus. (p.58)

dar să vedeți ce face cu o hamsteriță... dar mai departe nu scriu.

la ce bun scrisul? viața e o colivie de cuvinte goale. (p.49)

în fine, cartea nu e prea pentru copii. edward e un sastisit metafizic care pe mine m-a cam călcat pe nervi. dar e bine - totuși - că nu m-a lăsat indiferent.

ce-i drept, desenele sunt excelente! și iată, pot alcătui desenul animat următor:

margaretă de la o necunoscută

îmi place țara și orașul în care, la un colț umbrit de stradă, duminică seara, o tânără blondă mă oprește și-mi oferă o margaretă albă.

trebuie să ofer o floare cuiva complet necunoscut, îmi spune. eu îi mulțumesc, îmi pun floarea la buzunarul bluzei și merg mai departe. de-abia mai apoi m-am întrebat de ce tocmai eu, de-abia mai apoi m-am gândit de ce naiba n-am intrat în vorbă. însă tot drumul spre casă, am privit cu colțul ochiului, petalele albe ce-mi răsăreau de la piept, ca în tabloul cu proust.

iată cum mi s-a înfrumusețat memorabil o seară banală de duminică. 

rebecca lui hitchcock

un film foarte drag

alături de vertigo, cel mai aproape film al lui hitchcock îmi este rebecca, din 1940. 

pe lângă romanul de atmosferă al daphneei de maurier, regizorul adaugă fiecărei scene fragmente muzicale, ochi măriți de spaimă sau nebunie, dar mai ales lumini și umbre, cadre misterioase, din care cea mai reușită mi se pare cea celebră a prezenței în absență a rebeccăi, soția moartă. doar cu mișcări de cameră, pe cuvintele lui sir laurence olivier, hitchcock creează un adevărat personaj. iar dacă în scena în care chelăreasa de la manderley o povestește pe rebecca prin obiectele ei, aici, e însuflețită doar prin cuvinte, muzică și mișcare de cameră. cinema adevărat!

mai sunt scene memorabile pentru mine, fața terifiată în zeci de moduri ale nevestei gâsculițe, sau chipurile diavolești ale chelăresei (o dame judith anderson magnific pusă în valoare). 

ascultă zgomotul valurilor...  

 

ce bârfe?

filmul online aici.

_________________________________________________________________

nobelul pentru literatură, mo yan

felictări scriitorului chinez mo yan. la noi a apărut sorgul roşu, în traducerea excelentului sinolog dinu luca.

poate aşa mai citesc şi românii autori chinezi. deşi fiind cu comunism...

citește și despre alți 2 autori chinezi - lao she aici și yan lianke aici.

update: humanitas fiction va scoate la gaudeamus un alt roman, obosit de viață, obosit de moarte, care după denisa comănescu, e un tur de forță. pornind de la budism, mo yan imaginează un personaj ucis într-un sat în anii 50, când maoismul se impunea, care se reîncarnează în 7 animale pentru a reveni om în zilele noastre. cinci decenii de istorie frământată a chinei povestite cu umor negru dar și cu o mare compasiune - spune editoarea.

________________________________________________________________

workshop pentru liceeni!

vineri, ora 16:00, susţin pentru liceeni un workshop de o oră, la biblioteca dimitrie cantemir, din bucureşti, pe tema CARIERĂ ŞI TALENT. workshopul este organizat de asociaţia ecoethics.
intrarea e liberă.

aşadar, dacă sunteţi liceeni, vă aştept cu drag!

vă puteţi alege cu cărţi (alese de mine) şi oferite de editura polirom şi de editura all pentru concursuri de eseuri.

să citim deci...

despre discursurile elitelor

o amenințare vine întodeauna pentru cel ce face parte dintr-o elită - pierderea legăturii cu ne-elitele.

cum învață limbajul celor care sunt deja aici, îl asimilează și se apucă de muncă pentru a rămâne acolo, pentru a concura cu ceilalți din branșă, caută să-și asume rolul de elită până la capăt. 

premiul literar pentru roman augustin frățilă și-a dorit - cel puțin așa am înțeles eu - să apropie nivelurile: al criticilor „de meserie“ cu cel al publicului simplu, chiar și cu blogărița care citește doar 3 pagini dintr-o carte.

„lumea“ s-a arătat revoltată - iată cine alege: proștii! dar oare nu acceptăm noi să ne conducă viața o majoritate democratică needucată? dar oare romancierii scriu ei exclusiv pentru criticii literari? pentru blogării livrești? oare nici un autor nu și-ar dori ca la cartea lui să se stea la coadă ca la cel mai iubit dintre pământeni? 

câți români citesc cronicile lui nicolae manolescu? câți oameni care citesc cărți prin metrou sau autobuze citesc critică literară „de meserie“? cât de bună e ignorarea „vulgului“, a românului care citește dintr-o carte doar 3 pagini? în temeiul a ce ne permitem să îl desconsiderăm, chiar și dacă ne dăm de stânga? oare o parte din eșec nu aparține și elitelor, care a pierdut contactul cu omul obinuit? oare elitele nu ascund o frustrare că nu sunt în stare, cu toată inteligența lor, să convingă? un medic de elită îl operează și pe colegul său medic, dar și pe baba rada. un instalator de elită îi repară țeava și babei rada. în schimb, nu-l văd pe un manolescu, pe un costi rogozanu, pe un cristian să discute literatură cu baba rada mai mult de 3 secunde.

 

academicienii români, unii sclipitori, organizează conferințe în care-și expun, între ei, ideile. câți ne-academicieni participă la ele? câți „beneficiază“, de fapt, de ele? voi, cei care citiți, puteți enumera măcar 5 academicieni români? știți măcar prin ce realizări anume au devenit academicieni? ați fost la vreun colocviu academic? sau dacă da, ați înțeles ceva?

în străinătate, oamenii de știință își transformă lucrările de doctorat în cărticele de popularizare. au nevoie de public, e semnul lor de sănătate culturală, se străduiesc să transmită mesaje la toate nivelurile dacă ar putea, se străduiesc să-și facă cunoscute realizările cât mai multor oameni. și, conștienți că au pierdut un limbaj simplu, accesibil, caută ajutor nespecializat - din partea redactorului, al soției, al prietenilor. 
la noi, limbajul e voit neologistic și specific. sunt elitele noastre snoabe, proaste sau incapabile?

la noi, dacă nu ești „de meserie“, ești paria. poate de aceea goana după diplome, după recunoaștere academică. dacă nu ești dintre ei, ești luat la mișto, ți se adresează cu surâsuri condescendente, ești repede expediat. singura rețetă să fii băgat în seamă este să îi adori, să le faci soclu. cu cât laudele sunt mai deșănțate, cu atât în ochii lor par mai normale. în schimb, orice critică este întâmpinată cu dușmănie și ranchiună. normele academice sunt aruncate cât colo, furia și vanitatea e coborâtă din pod și orice este permis.
ce e de făcut? să nu lăsăm să dispară copiii care strigă tuturor că împăratul e gol.

_____________________________________________________________