plăcerea pe care ne-o dăruie un artist este aceea de a ne face să cunoaștem un nou univers, spune însuși proust într-unul din eseurile sale. iar universul nou întâlnit - întâmplător - în volumul prizoniera (al cincilea din ciclul în căutarea timpului pierdut) este cel al naturii izvorâte din somnul iubitei lui marcel, albertine.
de la prima asemănare, cu o floare, ființa-în-absență îi provoacă eroului o altfel de dragoste. evident că și noi, cu toții, am privit cândva persoana iubită dormind, am admirat-o și ne-am cufundat în gânduri sau fantezii, dar trebuie să fii proust ca din imaginea, mirosul și zgomotele unui somn să intri într-o dimensiune paralelă, într-o lume vegetală, sălbatică și neînsuflețită. ba chiar din acest somn - inconștient - să naști - involuntar - în mintea personajului - un întreg peisaj marin, o întreagă experiență senzorială, dar și una culturală, ca cea pricinuită de un tablou.
până la urmă, marcel se îmbarcă pe marea deplină a somnului profund. își va poseda iubita în somn, dimpreună cu celelalte albertine iscate prin aceeași vrajă onirică. uneori s-ar fi zis că marea se învolbura, că furtuna se făcea simțită până în golf, și începeam ca și ea să-i ascult suflul zgomotos. actul sexual ca o călătorie marină.
iată fragmentul din prizoniera în marcel proust, opere, vol. iii, în căutarea timpului pierdut (prizoniera; plecarea albertinei; timpul regăsit), editura fundației naționale pentru știință și artă, 2011, traducere de irina mavrodin, pp.82-88:
... Întinsă pe patul meu, într-o atitudine de un firesc ce nu ar fi putut fi inventat, semăna, îmi spuneam, cu
o floare cu lungă tulpină care ar fi fost așezată aici; și chiar așa și era: puterea de a visa pe care nu o aveam decât în absența ei, eu mi-o regăseam în acele clipe lângă ea, ca și cum dormind ea devenise o plantă.
Astfel somnul ei realiza într-o anumită masura posibilitatea iubirii; singur, mă puteam gândi la ea, dar îmi lipsea, nu o posedam. Prezentă, îi vorbeam, dar eram prea absent din mine însumi pentru a putea gândi. Cînd dormea, nu trebuia să mai vorbesc, știam că nu mai eram privit de ea, nu mai trebuia să trăiesc la suprafața ființei mele. Închizând ochii, pierzându-și conștiința, Albertine lepădase, una după alta, diferitele ei caracteristici de umanitate care mă decepționaseră încă din ziua când o cunoscusem. Ea nu mai era însuflețită decât de
viața inconștientă a vegetalelor, a copacilor, viață mai diferită de a mea, mai stranie și care totuși îmi aparținea mai mult. Eul ei nu se arăta în orice clipă, ca atunci când stăteam de vorbă, prin ieșirile gândului nemărturisit și ale privirii. Ea chemase în sine tot ceea ce din ea era afară, se refugiase, închisă, rezumată, în corpul ei.
 |
| vicente romero, fată dormind, pastel, sursa |
Ţinând-o sub privirea mea, în mîinile mele, aveam impresia că o posed întreagă, impresie pe care nu o aveam cînd era trează. Viața ei îmi era supusă mie, își trimitea spre mine suflul ușor. Ascultam
murmurul acestei emanații misterioase, lină precum zefirul mării, feerică precum clarul de lună, murmurul somnului ei. Atîta vreme cât persista puteam să visez la ea și totuși să o privesc, iar cînd somnul acesta devenea mai adânc, să o ating, să o îmbrațișez. Simțeam atunci o iubire pentru un lucru la fel de pur, la fel de imaterial, la fel de misterios ca și
creaturile neînsuflețite care sunt frumusețile naturii. Și într-adevăr, de îndată ce dormea puțin mai adînc, ea înceta să mai fie doar planta care fusese, somnul ei, pe marginea căruia visam cu o proaspătă voluptate de care nu m-aș fi săturat niciodată și pe care aș fi putut-o gusta la nesfârșit, era pentru mine
un întreg peisaj. Somnul ei îmi punea alături ceva tot atît de calm, tot atît de senzual delicios ca acele nopți cu lună plină din golful de la Balbec, devenit lin precum un lac și pe malul căruia ramurile abia dacă se mișcă; loc unde, întins pe nisip, ai asculta la nesfârșit cum se sfărâmă refluxul pe plajă.
Intrînd în cameră rămăsesem în picioare pe prag, neîndrăznind să fac vreun zgomot și nici nu auzeam altul decât cel al respirației sale ce-i expira pe buze, la intervale intermitente și regulate, ca un reflux, dar mai somnoros și mai blînd. Și în clipa cînd urechea mea prindea acel zgomot divin, mi se părea că era, condensată în el, întreaga persoană, întreaga viață a încântatoarei captive, întinsă acolo sub ochii mei.
 |
| john markese, fată dormind, pastel și ulei, sursa |
Trăsuri treceau cu mare zgomot pe stradă, fruntea ei rămânea la fel de nemișcată, la fel de pură, suflul ei rămânea la fel de ușor, redus la simpla expirare a aerului necesar. Apoi, vazând că somnul ei nu va fi tulburat, înaintam prudent, mă așezam pe scaunul care era alături de pat, apoi chiar pe pat. ... Am petrecut seri fermecătoare stând de vorbă, jucând cărți cu Albertine, dar niciodată seri atât de liniștite ca atunci când o priveam cum doarme. Deși când flecărea, când jucam cărți, ea avea acel firesc pe care nici o actriță nu l-ar fi putut imita, somnul ei îmi oferea un firesc mai profund, un firesc de gradul doi.
Părul ei coborât de-a lungul chipului roz se răsfira alături pe pat și uneori o șuviță izolată și dreaptă realiza același efect de perspectivă ca și
acei arbori lunari, subțiratici și palizi pe care îi zărești, drepți, în fundalul tablourilor rafaelești ale lui
Elstir. Dacă buzele Albertinei erau închise, în schimb de acolo de unde stăteam eu, pleoapele ei păreau atât de puțin împreunate încât aș fi putut aproape să mă întreb dacă dormea cu adevărat. Totuși, aceste pleoape coborâte puneau pe chipul ei acea continuitate perfectă pe care ochii nu o întrerup. Există ființe al căror chip capătă
o frumusețe și o măreție neobișnuite doar pentru că e absentă privirea.
 |
| frederick leighton, flaming jane, ulei, sursa |
O măsuram din ochi pe Albertine întinsă la picioarele mele. Din când în când era străbătută de o agitație ușoară și inexplicabilă
ca frunzișul pe care o briză neașteptată îl învolburează timp de cîteva clipe. Ea își atingea părul, apoi, nefăcând gestul așa cum îl voia, își ducea încă o dată mâna la păr cu mișcări atât de consecvente, atât de voluntare, încât eram convins că se va trezi. Dar nicidecum, ea redevenea calmă în somnul pe care nu-l părăsise. Rămânea de acum înainte nemișcată. Îsi pusese mâna pe piept cu o mișcare a brațului atât de naiv copilărească încât eram silit privind-o să-mi înăbuș surâsul pe care ni-l aduc pe buze copiii mici prin
seriozitatea, inocența și grația lor.
Eu care cunoșteam mai multe Albertine într-una singură, mi se părea că văd multe altele încă odihnindu-se lângă mine. Sprâncenele ei arcuite cum nu le mai văzusem niciodată îi ocroteau pleoapele ușor umflate ca un cuib moale de alcion. Rase, atavisme, vicii se odihneau pe chipul ei. De fiecare dată când își schimba poziția capului crea o femeie nouă, adeseori nebănuită de mine. Mi se părea că posed nu una, ci nenumărate tinere fete. Respirația ei devenită treptat mai adâncă îi înălța cu regularitate pieptul și, deasupra, mâinile încrucișate, perlele, deplasate în mod diferit de aceeași mișcare, ca acele bărci, acele lanțuri de ancorat pe care le clatină mișcarea valului. Atunci, simțind că doarme adânc și că nu mă voi izbi de stâncile conștiinței acoperite acum de
marea deplină a somnului profund, săream deliberat și fără cel mai mic zgomot în pat, mă culcam lângă ea, o apucam cu un braț de mijloc, îmi puneam buzele pe obrazul și pe inima ei, apoi pe toate părțile corpului ei îmi puneam singura mână rămasă liberă, și care, ca și perlele, era ridicată de respirația Albertinei; eu însumi eram deplasat usor de mișcarea ei regulată.
Mă îmbarcasem pe somnul Albertinei.
 |
| jolante hesse, fată dormind, ulei pe pânză, sursa |
Uneori mă făcea să gust o plăcere mai putin pură. Pentru asta nu trebuia sa fac nici o mișcare, lăsam să-mi atârne piciorul lipindu-l de al ei, ca o vâslă pe care o lași liberă și căreia îi imprimi din când în când o ușoară oscilație ce seamănă cu bătaia intermitentă de aripi a păsărilor care dorm în aer. Alegeam ca să o privesc acea față a chipului ei pe care nu o vedeai niciodată și care era atât de frumoasă. La rigoare, întelegi că scrisorile pe care ți le scrie cineva sunt aproape asemănătoare între ele și desenează o imagine destul de diferită de persoana pe care o cunoști, constituindu-i o a doua personalitate. Dar mult mai ciudat este ca o femeie, să fie lipită, precum Rosita de Doodica, de o altă femeie, a cărei frumusețe diferită te face să induci un alt caracter, și ca să o vezi pe una trebuie să te așezi din profil, iar ca să o vezi pe cealaltă, în față. Zgomotul respirației ei devenind mai puternic putea da iluzia unui gâfâit voluptuos și când gâfâitul meu luase sfârșit, puteam să o sărut fără să-i fi întrerupt somnul. Mi se părea în acele clipe ca o posedasem mai complet, ca pe un lucru inconștient și fără rezistența din muta natură.
... Continuînd să aud, să culeg din clipă în clipă murmurul liniștitor, ca o imperceptibilă briză, al răsuflării ei pure,
o întreagă existență fiziologică era în fața mea, era a mea; tot atât de mult timp cât ramâneam odinioară culcat pe plajă, sub lumina lunii, aș fi rămas să o privesc, să o ascult. Uneori s-ar fi zis că marea se învolbura, că furtuna se făcea simțită până în golf, și începeam ca și ea să-i ascult suflul zgomotos.
... Și tot așa cum unii oameni închiriază cu o sută de franci pe zi o cameră la hotelul din Balbec pentru a respira aerul mării, găseam cu totul firesc să cheltuiesc mai mult decât atât pentru ea, de vreme ce îi aveam rasuflarea lângă obrazul meu, în gura ei pe care o întredeschideam lipind-o de a mea, pe unde atingându-mi limba trecea viața ei.
Dar această plăcere de a o vedea dormind, și care era la fel de minunată ca și aceea de a o simți cum trăiește, era curmată de o alta, și anume de cea de a o vedea trezindu-se.
__________________________________________________
...Étendue de la tête aux pieds sur mon lit, dans une attitude d’un naturel qu’on n’aurait pu inventer, je lui trouvais l’air d’une longue tige en fleur qu’on aurait disposée là; et c’était ainsi en effet: le pouvoir de rêver, que je n’avais qu’en son absence, je le retrouvais à ces instants auprès d’elle, comme si en dormant, elle était devenue une plante.
Par là son sommeil réalisait dans une certaine mesure, la possibilité de l’amour; seul, je pouvais penser à elle, mais elle me manquait, je ne la possédais pas. Présente, je lui parlais, mais j’étais trop absent de moi-même pour pouvoir penser. Quand elle dormait, je n’avais plus à parler, je savais que je n’étais plus regardé par elle, je n’avais plus besoin de vivre à la surface de moi-même.
En fermant les yeux, en perdant la conscience, Albertine avait dépouillé, l’un après l’autre, ses différents caractères d’humanité qui m’avaient déçu depuis le jour où j’avais fait sa connaissance. Elle n’était plus animée que de la vie inconsciente des végétaux, des arbres, vie plus différente de la mienne, plus étrange et qui cependant m’appartenait davantage. Son moi ne s’échappait pas à tous moments, comme quand nous causions, par les issues de la pensée inavouée et du regard. Elle avait rappelé à soi tout ce qui d’elle était en dehors, elle s’était réfugiée, enclose, résumée, dans son corps.
En le tenant sous mon regard, dans mes mains, j’avais cette impression de la posséder tout entière que je n’avais pas quand elle était réveillée. Sa vie m’était soumise, exhalait vers moi son léger souffle.
J’écoutais cette murmurante émanation mystérieuse, douce comme un zéphir marin, féerique comme ce clair de lune, qu’était son sommeil. Tant qu’il persistait je pouvais rêver à elle et pourtant la regarder, et quand ce sommeil devenait plus profond, la toucher, l’embrasser. Ce que j’éprouvais alors c’était un amour devant quelque chose d’aussi pur, d’aussi immatériel, d’aussi mystérieux que si j’avais été devant les créatures inanimées que sont les beautés de la nature. Et en effet, dès qu’elle dormait un peu profondément, elle cessait seulement d’être la plante qu’elle avait été, son sommeil, au bord duquel je rêvais, avec une fraîche volupté dont je ne me fusse jamais lassé et que j’eusse pu goûter indéfiniment, c’était pour moi tout un paysage. Son sommeil mettait à mes côtés quelque chose d’aussi calme, d’aussi sensuellement délicieux que ces nuits de pleine lune, dans la baie de Balbec devenue douce comme un lac, où les branches bougent à pein; où, étendu sur le sable, l’on écouterait sans fin se briser le reflux.
En entrant dans la chambre j’étais resté debout sur le seuil, n’osant pas faire de bruit, et je n’en entendais pas d’autre que celui de son haleine venant expirer sur ses lèvres, à intervalles intermittents et réguliers, comme un reflux, mais plus assoupi et plus doux. Et au moment où mon oreille recueillait ce bruit divin, il me semblait que c’était, condensée en lui, toute la personne, toute la vie de la charmante captive, étendue là sous mes yeux.
Des voitures passaient bruyamment dans la rue, son front restait aussi immobile, aussi pur, son souffle aussi léger, réduit à la simple expiration de l’air nécessaire. Puis, voyant que son sommeil ne serait pas troublé, je m’avançais prudemment, je m’asseyais sur la chaise qui était à côté du lit, puis sur le lit même.
J’ai passé de charmants soirs à causer, à jouer avec Albertine, mais jamais d’aussi doux que quand je la regardais dormir. Elle avait beau avoir, en bavardant, en jouant aux cartes, ce naturel qu’une actrice n’eût pu imiter, c’était un naturel plus profond, un naturel au deuxième degré que m’offrait son sommeil.
Sa chevelure, descendue le long de son visage rose était posée à côté d’elle sur le lit, et parfois une mèche isolée et droite donnait le même effet de perspective que ces arbres lunaires grêles et pâles qu’on aperçoit tout droits au fond des tableaux raphaëlesques d’Elstir. Si les lèvres d’Albertine étaient closes, en revanche de la façon dont j’étais placé ses paupières paraissaient si peu jointes que j’aurais presque pu me demander si elle dormait vraiment. Tout de même, ces paupières abaissées mettaient dans son visage cette continuité parfaite que les yeux n’interrompaient pas. Il y a des êtres dont la face prend une beauté et une majesté inaccoutumées pour peu qu’ils n’aient plus de regard.
Je mesurais des yeux Albertine étendue à mes pieds. Par instants, elle était parcourue d’une agitation légère et inexplicable comme les feuillages qu’une brise inattendue convulse pendant quelques instants. Elle touchait à sa chevelure, puis ne l’ayant pas fait comme elle le voulait, elle y portait la main encore par des mouvements si suivis, si volontaires, que j’étais convaincu qu’elle allait s’éveiller. Nullement, elle redevenait calme dans le sommeil qu’elle n’avait pas quitté. Elle restait désormais immobile. Elle avait posé sa main sur sa poitrine en un abandon du bras si naïvement puéril que j’étais obligé en la regardant d’étouffer le sourire que par leur sérieux, leur innocence et leur grâce nous donnent les petits enfants.
Moi qui connaissais plusieurs Albertine en une seule, il me semblait en voir bien d’autres encore reposer auprès de moi. Ses sourcils, arqués comme je ne les avais jamais vus entouraient les globes de ses paupières comme un doux nid d’alcyon. Des races, des atavismes, des vices reposaient sur son visage. Chaque fois qu’elle déplaçait sa tête elle créait une femme nouvelle, souvent insoupçonnée de moi. Il me semblait posséder non pas une, mais d’innombrables jeunes filles. Sa respiration peu à peu plus profonde maintenant soulevait régulièrement sa poitrine et, par-dessus elle, ses mains croisées, ses perles, déplacées d’une manière différente par le même mouvement, comme ces barques, ces chaînes d’amarre que fait osciller le mouvement du flot. Alors, sentant que son sommeil était dans son plein, que je ne me heurterais pas à des écueils de conscience recouverts maintenant par la pleine mer du sommeil profond, délibérément je sautais sans bruit sur le lit, je me couchais au long d’elle, je prenais sa taille d’un de mes bras, je posais mes lèvres sur sa joue et sur son coeur, puis sur toutes les parties de son corps posais ma seule main restée libre, et qui était soulevée aussi comme les perles, par la respiration d’Albertine; moi-même, j’étais déplacé légèrement par son mouvement régulier. Je m’étais embarqué sur le sommeil d’Albertine.
Parfois, il me faisait goûter un plaisir moins pur. Je n’avais pour cela besoin de nul mouvement, je faisais pendre ma jambe contre la sienne, comme une rame qu’on laisse traîner et à laquelle on imprime de temps à autre une oscillation légère pareille au battement intermittent de l’aile qu’ont les oiseaux qui dorment en l’air. Je choisissais pour la regarder cette face de son visage qu’on ne voyait jamais et qui était si belle.
On comprend, à la rigueur, que les lettres que vous écrit quelqu’un soient à peu près semblables entre elles et dessinent une image assez différente de la personne qu’on connaît pour qu’elles constituent une deuxième personnalité. Mais combien il est plus étrange qu’une femme soit accolée, comme Rosita à Doodica, à une autre femme dont la beauté différente fait induire un autre caractère, et que pour voir l’une il faille se placer de profil, pour l’autre de face. Le bruit de sa respiration devenant plus fort pouvait donner l’illusion de l’essoufflement du plaisir et quand le mien était à son terme, je pouvais l’embrasser sans avoir interrompu son sommeil. Il me semblait à ces moments-là que je venais de la posséder plus complètement, comme une chose inconsciente et sans résistance de la muette nature.
... Continuant à entendre, à recueillir, d’instant en instant, le murmure apaisant comme une imperceptible brise, de sa pure haleine, c’était toute une existence physiologique qui était devant moi, à moi; aussi longtemps que je restais jadis couché sur la plage, au clair de lune, je serais resté là à la regarder, à l’écouter.
Quelquefois on eût dit que la mer devenait grosse, que la tempête se faisait sentir jusque dans la baie, et je me mettais comme elle à écouter le grondement de son souffle qui ronflait.
... Et de même que des gens louent cent francs par jour une chambre à l’hôtel de Balbec pour respirer l’air de la mer, je trouvais tout naturel de dépenser plus que cela pour elle, puisque j’avais son souffle près de ma joue, dans sa bouche que j’entr’ouvrais sur la mienne, où contre ma langue passait sa vie.
Mais ce plaisir de la voir dormir, et qui était aussi doux que la sentir vivre, un autre y mettait fin, et qui était celui de la voir s’éveiller.
marcel proust, à la recherche du temps perdu, édition gallimard, collection quarto, texte établi de pierre-edmond robert, sous la direction de jean-yves tadié, 2007, pp.1654 - 1658.
_________________________________________________________
