cafeneaua critică la club control

mircea cărtărescu – poet şi/sau prozator?
azi, orele 18.30-21.00

primăvara cu don quijote (5)

ocârmuirea lui sancho

cum spuneam într-un post anterior, mi se pare deloc funny, ci tragică bătaia de joc la care sunt supuşi cei doi prieteni, don quijote şi sancho panza de către cei ce-i găzduiesc la un moment dat - un duce şi o ducesă. în rândul acestor farse, intră şi ocârmuirea promisă lui sancho de către quijote, numai că ostrovul e aici un sat amărât.

mi-aduc aminte că în 1001 de nopţi un sultan ia un cerşetor beat ce seamănă cu el şi-l pune în locul lui. deştepţi, supuşii îi omoară pe sultan şi rămân cu cel fals, cerşetorul care se dovedeşte un sultan mai bun şi mai înţelept. se pare că orientalii celor 1001 de nopţi foloseau glumele constructiv, pe când occidentalii văd numai distracţia. surprinzător, sancho se dovedeşte cu cârmuitor înţelept, cât e el de cioban, rezolvă toate "testele", dar scenariul trebuie să curgă, iar toată "gloria" se sfârşeşte după 7 zile cu un alt renghi, anume o mamă de bătaie administrată lui sancho de către lachei. ceea ce îl hotărăşte să plece:

mai bucuros sunt să mă lungesc la umbra unui gorun vara şi să mă-nfăşor în cojocelul meu din piei de oaie iarna şi să ştiu că-s slobod decât, apăsat de robia asta a ocârmuirii, să dorm pe cearceafuri de in şi să mă-mbrac în blănuri de jder... fără leţcaie am intrat aici să ocârmuiesc şi fără leţcaie mă şi duc, cu totul altminteri decât cum pleacă ocârmuitorii altor ostroave. (p.1137)

cam aşa cu ocârmuirile, când conducătorul e bun, sunt proşti supuşii; când supuşii sunt buni, e prost conducătorul. cred c-ar trebui să fim mai orientali, să căscăm mai bine ochii în jur după conducători. se pot ascunde orunde. chiar şi-ntr-un roman de cervantes :)

cervantes, don quijote de la mancha, editura pentru literatură universală, 1965, traducere de edgar papu

desen de jules david.
alte quijotisme aici, aici, aici, aici şi aici.

despre drepturile nefumătorilor

sau

de aici.

iar leapşă

deşi am rămas în urmă cu nişte lepşe de la coryamor, capricornk - cărora le prezint scuze - iată că preiau o leapşă de la octavian, ce bântuie acum blogurile. aşadar:

1. câte cărți ai citit până acum în 2010?
20.

2. câte cărți de ficțiune și câte de non-ficțiune?
toate de ficţiune.

3. care e proporția de scriitori bărbați vs. femei?
17 bărbaţi şi 3 femei.

4. care e cartea preferată citită până acum în 2010?
austerlitz de sebald.

5. care e cartea care ți-a plăcut cel mai puțin până acum în 2010?
raiul găinilor de dan lungu.

6. ai început vreo carte și n-ai putut să o termini?
da, omul duplicat de jose saramago.

7. care e cea mai veche carte citită?
don quijote de cervantes.

8. dar cea mai nouă?
caiete de marcel proust.

9. cel mai lung și cel mai scurt titlu?
prima dragoste, ultima dragoste şi marginea.

10. cea mai lungă și cea mai scurtă carte?
don quijote şi marginea.

11. câte cărți împrumutate și/sau de la bibliotecă?
nici una.

12. câte cărți citite sunt traduceri?
16.

13. care e cel mai citit autor anul acesta?
cred ca va fi, ca de obicei, cehov şi proust.

14. ai recitit vreo carte?
da, don quijote de cervantes

15. care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?
dintre cele vechi, sancho panza, dintre cele noi, austerlitz.

16. ce țări ai vizitat prin cărțile citite?
italia, spania, franţa, anglia, germania, america, rusia, serbia, egipt, polonia, românia.

17. ce carte nu ai fi citit dacă nu ți-ar fi fost recomandată?
austerlitz de sebald.

18. ce scriitori descoperiți în 2010 ai vrea să citești mai mult?
nici unul.

19. e vreo carte a cărei lectură îți pare rău că ai amânat-o?
nu.

proces-verbal despre îndrăgostiţi

subsemnatul dragos c. am terminat azi de citit romanul mic dicţionar pentru îndrăgostiţi de xiaolu guo şi nu pot spune că e o carte chiar rea. de citit în metrou sau la lecturi urbane e tocmai bună.

declar că în acest roman o chinezoaică ajunge în anglia, să studieze engleza. şi se-ndrăgosteşte de un englez bisexual. amor mare, big love pe ei, apoi certuri ca la-ndrăgostoţi, apoi ea călătoreşte singură prin europa, paris, amsterdam, berlin, veneţia, i se-ntâmplă chestii etc.

declar că ce e fain în roman e găselniţa autoarei: aceea că, mai ales la început, engleza/româna în care e scris e pocită - povestitoarea e chineză, nu-i aşa?

de exemplu:
pierdută pentru cuvinte - limbajul unei specii pe cale de dispariţie este povestea despre o femeie chineză de 98 de ani care tocmai ea a murit. ea este ultimă vorbitoarea a unui limbaj doar pentru femei: "nushu". acest limbaj secret vechi de 400 de ani a fost folosit de femei chineze pentru ele să exprime cela mai intime gânduri ale lor. acest ziar spune pentru că nici una femeie nu mai practică acesta cod secret, face ca limbaj să moară după moarte a ei. (p.102)

destul de important, am aflat că vagin pe chineză se scrie , se zice yin dao şi se traduce tunelul întunericului. aşa c-am să am subiect de discuţie când voi întâlni o chinezoaică :)

drept care am încheiat prezentul proces-verbal, azi, 12 mai 2010,

xiaolu guo (foto), mic dicţionar pentru îndrăgostiţi, editura rao, bucureşti, 2009, traducere de emanuela şoimaru, 283 pagini

saitul autoarei aici

panglica albă

un film minunat, de văzut doar la cinematograf. un film alb-negru, care vede lumea în alb-negru, cel puţin pe cea austriacă/germanică de belle epoque dinaintea primului război mondial. o lume ce trebuia să se cureţe printr-un război, prelungită într-altul. o lume care-i oferă regizorului să ne-arate ce se poate ascunde sub albul vizibil, mai bine zis o lume-rădăcină a ceea ce are să se-ntâmple într-un secol.

într-un sat, viaţa albă a fiecărei familii ascunde secrete negre. chiar şi copiii. găsim aici un pastor sever, un medic incestuos, un baron obtuz, un învăţător îndrăgostit, şi cum spuneam, mulţi copii. iar deasupra, vălul expurgator al societăţii: bârfe, răzbunări, obiceiuri, protestantism, educaţie şi multă prostie. iar toate acestea par ca şi cum trebuiau să se-ntâmple. fără explicaţii, fără soluţie. n-ai ce să faci. lumea e aşa cum este şi gata!
de văzut musai!

workshopu de scriitură

v-aştept la absinteria sixtină azi la 7 seara să-nvăţăm împreună să scriem!

soundtracku livresc

tema de azi, propusa de mine lui strelnikov e muzicala. adica la ce muzica te gandesti cand citesti. hm.. lets see:

literatura americană (scott fizgerald, lolita lui nabokov şi tot interbelicul american) cu moonlight serenade a lui glenn miller sau perfidia aceluiaşi:





pe kafka îl asociez cu partea a treia din simfonia 1 de mahler:



iar când citesc postmodernisme, îmi răsună deseori bach. dar cântat de bobby mcferrin:



[Strelnikov] m'am gandit juma de ora degeaba la subiectu de azi, trust me my Brothers. imi dau seama ca, desi imi place sa citesc si imi place sa ascult muzica, niciodata n'a existat o relatie intre pasiunile astea [nici macar cand citesc pe muzica]. cartile nu'mi sugereaza melodii, melodiile nu ma duc cu gandu la carti, e chiar ciudat.

pot incerca o explicatie [in care nu prea cred de fapt but anyway]: Nietzsche [si pe urmele lui o serie de filosofi ai culturii din sec 20, de la fascisti ca Ernst Bertram la marxisti ca Adorno & baietii din Frankfurt, apoi Blanchot] vede un antagonism, o tensiune intre text & muzica, odata iesite pe uscat din unitatea religioasa initiala: textul e esential apolinic si sta la baza civilizatiei, a contractului de orice fel. muzica e dionisiaca, tinde sa anuleze eforturile ordonatoare ale limbajului articulat. ganditi'va [ne sfatuieste Adorno] la aventura lui Ulise cu Sirenele.

habar n'am daca din cauza Sirenelor nu leg io nici o carte de vreo melodie, i just dont. si totusi.. parca Jocul divinului Hesse mi se pare, cum sa zic, so Bach.

promisiunea zorilor

există anumite cărţi care nu sunt calificate drept mari capodopere, care nu răvăşesc istoria literaturii cu viziunea lor, care nu dospesc de valoare. dar pe care le citeşti cu aşa plăcere, sunt povestite cu un aşa har, că nu le uiţi prea curând. iar dacă cineva te întreabă ce să citească, te grăbeşti să le scoţi pe buze.

aşa şi cu cartea asta. autobiografică, e vorba de dragostea maternă, cum un fiu unic este crescut numai de mamă şi care fiu doreşte s-o răsplătească cu ce-are el mai bun, inclusiv dedicându-i această carte. ideea principală a cărţii este că dacă mama nu are un bărbat cu care să-şi împartă dragostea şi-o revarsă asupra fiului ei pe toată, acesta îşi va rămâne de însetat de orice dragoste viitoare: cu dragostea de mamă, viaţa îţi face în zori o făgăduială pe care nu şi-o ţine niciodată. după aceea eşti silit să te mulţumeşti cu hrană rece până la sfârşitul zilelor. după asta, ori de câte ori o femeie te ia în braţe şi te strânge la pieptul ei, nu-s decât condoleanţe. (p.34)

sursa foto

sursa foto

cartea povesteşte copilăria, când mama îi caută tot felul de talente native şi i-l găseşte pe cel al scrisului, când se-ndrăgosteşte la vreo zece ani de o fetiţă şi crede că a face dragoste înseamnă a mânca tot felul de chestii, de la râme şi pământ - parcă un personaj dintr-un veac de singurătate mai făcea asta - până la pantofi. cartea povesteşte tinereţea, unde el pleacă să studieze la paris şi suferă de foame, dar se-amorezează de-o suedeză şi e cât pe-aci să fie cerut în căsătorie ca pedeapsă c-a pus pe una să citească tot ciclul romanesc lui proust. cartea povesteşte maturitatea, când trăieşte experienţa războiului. restul, rămâne de aflat!
cum spuneam, o carte citită - şi descoperită - cu foarte mare plăcere.


nimeni nu mă va determina vreodată să văd în comportarea sexuală a fiinţelor criteriul binelui şi al răului. confruntate cu aberaţiile intelectuale, ştiinţifice, ideologice ale secolului nostru, toate aberaţiile sexualităţii trezesc în sufletul meu cele mai gingaşe scuze. în comparaţie cu pervertirea sufletului, a spiritului şi a idealului la care se dedau aceşti trădători ai speciei umane, elucubraţiile noastre sexuale, venale sau nu, incestuoase sau nu, capătă, cu privire la cele trei umile sfinctere de care dispune anatomia noastră, întreaga nevinovăţie îngerească a unui zâmbet de copil. (p.77)

romain gary, prima dragoste, ultima dragoste, editura rao, bucureşti, 2007, traducere de marcel aderca, 378 pagini