ghici ghicitoarea mea - ce scriitor a zis?:

- educaţia publică nu va rezolva niciodată problema anevoioasă a dezvoltării armonioase dintre trup şi suflet;

- culcatul devreme înseamnă economie de lumânări şi de foc, obicei foarte răspândit în provincie, dar care contribuie la tâmpirea oamenilor prin abuzul de somn. prea mult somn lâncezeşte şi îmbâcseşte mintea;

- pasiunea e în stare să insufle nerozilor, proştilor sau imbecililor un soi de inteleigenţă, mai ales cât sunt încă tineri;

- orice fizionomie are o valoare morală;

- oamenii de la ţară se tem cumplit de orice schimbare, chiar şi atunci când pare să fie folositoare intereselor lor;

cehov, mon modèle

democraţia în america secolului xix

în ceea ce priveşte acţiunea pe care o poate avea inteligenţa unui om asupra inteligenţei altui om, ea este cu necesitate foarte restrânsă într-o ţară unde cetăţenii, deveniţi mai mult sau mai puţin egali, se examinează unii pe alţii îndeaproape şi, neîntrezărind la nici unul dintre ei semnele unei măreţii şi ale unei superiorităţi incontestabile, revin mereu la propria lor raţiune, ca la sursa cea mai evidentă şi cea mai aproape de adevăr. în acest fel, nu numai înrederea în cutare om e anulată ci chiar tendinţa de acrede pe cineva pe cuvânt.
fiecare, deci, se închide cu stricteţe în sinr şi pretinde să judece lumea de acolo. (alexis de tocqueville (foto), despre democraţie în america, vol. 2, ed. humanitas, 1995, trad. claudia dumitriu, p.10)


îi mulţumesc lui adrian ciubotaru, care mi-a amintit c-ar trebui să mai răsfoiesc cartea lui tocqueville, pe care am citit-o mai demultişor, în studenţie...

james joyce, ulise. dimineaţa

premise de lectură
- am pornit la o nouă lectură a romanului făcând abstracţie că citesc o operă capitală a literaturii, în faţa căreia cei cărora le spuneam c-o citesc, tăceau ori cu respect / mirare / stupoare, ori cu teamă / siderare / şoc.

- am căutat să ignor referirile la societatea irlandeză versus cea britanică.
- am căutat să văd dacă romanul se susţine prin el însuşi, în afara schemelor simbolice.

impresii de lectură

acţiunea, se ştie, are loc într-o singură zi. unul dintre personaje, tânărul stephen dedalus se trezeşte la opt şi pleacă la muncă. locuieşte cu doi amici într-un turn la malul mării şi predă la o şcoală. e un tip cam frustrat, ţine minte numai ideile şi senzaţiile, colegul mai blazat, pentru care totul e o ironie, dracului, face mişto de el adesea.

e tare hilară conversaţia lui stephen cu directorul şcolii, deasy, ce vrea o pilă la un ziar unde să publice un articol "însemnat" despre situaţia grea agrară cauzată de istorie prin comploturi europeano-semite - e ceva fin!

apoi vine solilocviul hamletian al lui dedalus, partea care mie mi-a plăcut cel mai mult, poate şi pentru că se petrece la malul mării.

sub marea crescând tot mai sus vedea ierburile încolăcite risicându-şi braţe leneşe neputincios trăgându-se iarăşi înapoi, sumeţindu-şi fustele, cu ape de şoapte şovăind şi înălţându-şi şuviţe viclene de argint. zi după zi. noapte de noapte: ridicându-se, revăsându-se, năreindu-se iarăşi. doamne, istovite mai sunt; şi ascultând şoaptele cum mai oftează. sfântul ambrosius l-a auzit, suspinul de frunze şi valuri, în aşteptare sunt, aşteptând împlinirea vremurilor. diebus ac noctibus iniurias patiens ingemiscit. fără de ţel strânse laolaltă; în van apoi lăsate în voie, să lunece leneşe să şerpuie în lături, pânze de lună. şi istovite în privirile iubiţilor, bărbaţi lascivi, o femeie despuiată licărind în splendoarea-i, ţesând plasă lucrătură a apelor. (p.59)

nu-i aşa că-i genial?

dar personajul care face toţi banii e achizitoul de publicitate leopold bloom, încornorat de nevastă-sa, căruia-i place rinichiul, flirturile pe stradă, cititul ziarului pe veceu şi înmormântările cu prietenii.
acţiunea e străpovestită cu cioburi de gânduri. de pildă:

mă gândesc că pământul pe aici [în cimitir] trebuie să fie bine îngrăşat cu gunoi de stârv, oase, carne, unghii, hăuri ale putreziciunii. groaznic. se fac verzui, trandafirii, se descompun. putrezesc repede în pământul umed. toţi slăbănogii ăştia bătrâni laolaltă. şi pe urmă un fel de brânză topindu-se încet, fleşcăită. pe urmă încep să se înnegrească, şi se scurge un soi de zeamă din ei. pe urmă se usucă molii moarte. sigur, celulele sau ce-or fi trăiesc mai departe. se schimbă în altceva. viaţa veşnică într-adevăr, şi nu se hrăneşte cu nimic decât cu ea însăşi. (p.124)

hadesul, nu-i aşa?

evident, romanul are şi lest, care roman nu are?, dar merită citit şi el, face parte din impresia generală pictată pe fondul pesimist al personajelor - leopold + stephen - iar sclipirea ce te duce mai departe e dată de cuvinte, alegerea lor, construirea cu /din ele a frazelor, efortul ghicit din spate, notaţiile banale ale autorului mojarate şi structurate cu minuţie auctorială, ironia amară - totul e o chestie livrească.
monumentală.

cred că voi aminti de câte ori voi putea omagiul meu intelectual faţă de mircea ivănescu care ne-a tălmăcit pre limba noastră patru autori "big four" - joyce, kafka, musil, broch - la care se adaugă proust.



james joyce, ulise, vol.1, editura venus, bucureşti, 1992, traducere şi note de mircea ivănescu, 132 pagini
coperta de sergiu georgescu

maestrul?

nu ţineam în mod deosebit să citesc ceva de Henry James, cu toate că romanul despre el al lui Colm Tóibín (un mare romancier irlandez, după mine) – Maestrul (acum la reducere la 10 lei la Polirom) mi-a plăcut tare mult – are un parfum clasic, vetust, pare-se pastişat după scriitorul american.

dar cineva mi l-a recomandat. şi nu, n-am citit Ambasadorii, ce-mi fusese recomandată, ci câteva povestiri. am luat deci volumul de la Cotidianul şi am citit două. celebre.

Daisy Miller e o fată incorigibilă, americancă ce nu ţine cont de convenţiile sociale europene care ar compromite-o, - face ce-i place. iar nuvela se ocupă cu observarea fetei în paralel cu bârfele despre ea. evident, la final moare, la fel ca majoritatea personajelor lui James, lăsând în urmă o enigmă otiliană. e-adevărat, totul se concentrează pe descrieri, pe gânduri, poate la vremea aceea revoluţionare, dar nu şi acum. în afara ideii de diferenţă a mentalităţilor America-Europa, n-am găsit nimic.

cu totul altceva e Scrisorile lui Aspern. aici e ceva tensiune: un editor american vrea să pună mâna pe scrisorile unui mare poet, Aspern, dedicate unei veneţiene. aşa că devine chiriaş al vilei în care această veneţiană, acum bătrână, sihăstreşte cu nepoata ei. o ia aliată pe nepoată şi aceasta, nemaivăzând bărbat la viaţa ei, cade în plasă. evident – cum toate scrierile lui James se termină prost – editorul ia praful de pe tobă, dar rămâne cu experienţa manipulării a două fete bătrâne.

adio, domnule James!

Henry James, Daisy Miller şi alte nuvele, Ed Univers & Cotidianul, 2008, trad. colectiv.

Aţi auzit de Italo Svevo?

Descoperirea în librării, la reducerile Polirom (5 lei) a romanului Conştiinţa lui Zeno de Italo Svevo, mi-a amintit cât de mult mi-a plăcut odinioară, când l-am descoperit.

1) În primul rând, e de ştiut că Italo Svevo a luat lecţii de engleză de la mult-mai-celebrul James Joyce, când acesta se afla prin Italia - îi şi văd pe cei doi cu monocluri silabisind In Spain it rains on the plain...
2) La vremea lui, romanul a fost considerat tare extravagant, din cauza tonului băşcălios, anti-burghez şi, deşi clasic, pasionant.
3) Mircea Eliade i-a dedicat excelentului scriitor nenumărate articole, în condiţiile în care – ca şi acum – literatura italiană n-a fost niciodată de bonton în România.

Romanul e o "confesiune" psihanalitică – psihanaliza era pe la-nceputuri – a lui Zeno Cosini, un burghez om de afaceri care-şi trece în revistă viaţa, în căutarea de explicaţii şi motivaţii.

Evident, cele mai pasionante sunt două capitole ce se pot citi şi separat – patru şi cinci:

• Cel închinat alegerii soţiei sale – ce faci când vrei să te-nsori şi-ai de ales dintr-o familie cu patru fete, toate cu nume ce încep cu A.

• Cel închinat adulterului - ce faci când ţi se pune pata pe-o tinerică - Caragiale, ce mai!

Din roman – dincolo de plăcerea lecturii – eu am învăţat să-mi analizez mai bine percepţiile proprii în contrapartidă cu „realitatea obiectivă”.

Italo Svevo (foto), Conştiinţa lui Zeno, Ed Univers, Bucureşti 1989, trad Constanţa Tănăsescu, 434 p.

În italiană, romanul e on-line aici.

Şi o întrebare: Vouă ce autori italieni v-au plăcut? (și nu vreau Eco)

Educaţia sentimentală

Cum m-a tras de neuroni Flaubert cu Educaţia lui sentimentală - romanul "despre nimic", publicat acum 140 de ani?
Punându-mi în vedere prin personajul principal al romanului Frédéric Moreau, cum mai putem fi autentici într-o lume modernă, plină de clişee şi kitch, în care toate ideile sunt primite de-a gata.

Putem fi autentici prin idealuri:

1) Unul dintre idealuri este idealul dragostei dintâi, pentru doamna Arnoux, "substanţa vie a inimii sale". Nu contează că această doamnă e, ca toată lumea, modernă (deci superficială), nu contează că acest ideasl mai păleşte din când în când, în destrăbălarea c-o cocotă, în speranţele date unei fecioare, în amăgirea unei văduve frigide. Ceea ce contează e fidelitatea faţă de ideal până la sfârşit. Asta, după mine, e şi ceea ce îl salvează pe Frédéric.

2) Celălalt este idealul tinereţii sale pe care şi-l construieşte împreună cu prietenul Deslauriers, dar pe care-l uită. El va deveni măsura vieţii sale zbucuimate şi ratate (deci burgheze), din ultimul capitol. Care se sfârşeşte în josul Podurilor.

Evident, e mult de admirat aici: Cuvinte, propoziţii, fraze; întâmplări reci, nude; revoluţii, trădări, mondenităţi.
Nu ştiu ce citat să dau, mie mi-a plăcut mai mult ăsta:
"Plecă alegând până la cheiul Voltaire. La o fereastră deschisă, un bătrân în cămaşă plângea cu ochii înălţaţi spre cer. Sena curgea liniştit. Cerul era albastru, în copacii de la Tuileries cântau păsări" (p.279)
Şi o lecţie, made in Flaubert:
Un romancier, după mine, nu are dreptul să-şi spună părerea despre ce se petrece pe lumea asta. El trebuie, în creaţia sa, să-l imite pe Dumnezeu, adică să facă şi să tacă.

Educaţia sentimentală, Ed. Univers, Buc 1982, în Flaubert, ediţie critică de Irina Mavrodin, vol.2, trad. Lucia Demetrius, 353 p

Să învăţăm de la cehi - maestrul Hašek

Dac-aţi citit Peripeţiile bravului soldat Švejk în războiul mondial când eraţi copii, aţi făcut un bullshit. Cartea nu-i pentru copii. Copiilor n-ar putea decât să le stârnească hohote, ceea ce de altfel li se-ntâmplă şi adulţilor. Eu cartea am găsit-o foarte serioasă, în sensul că bisturiul umorului lui Hašek taie în cartea putredă a imperiului cezaro-crăiesc, a kakaniei lui Musil (că tot s-a reeditat), e o oglindă întoarsă a vremurilor de azi. Aşa că dacă n-aţi fost împreună cu Švejk la vârsta adultă, căutaţi-l.

După mine, ceea ce e important în această carte este că Švejk (dimpreună cu Hašek) ne oferă o salvare în faţa inepţiilor lumii.

- Una ar fi caracterul, să modelezi lumea după tine, nu tu după ea, dar numai idioţii mai au azi caracter, şi-n plus, pentru-acest caracter, Švejk pătimeşte-al dracului.

- Cealaltă este creaţia. În sens nietzschean. Adică, în faţa realităţii crude, soluţia de supravieţuire a acestui idiot grăsun şi bonom constă în fărâme creatoare - scurte poveşti heteroclite. Fiecare întâmplare e întâmpinată de Švejk cu-o scurtă anecdotă, de cele mai multe ori teribilă. Ea singură îndulceşte amarul vieţii.

Dar ce să mai zic eu mai multe despre această carte? Că e cel mai bun remediu pentru depresii, igrasii, toamne ploioase şi singurătăţi...

PS Dacă vă sperie recitirea unui aşa tom gros, recitiţi măcar cartea întâi, În spatele frontului - e cea mai amuzantă, după mine.

PPS Au făcut şi ruşii varianta lor, Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin de Vladimir Voinovici, apărută la noi la Paralela 45.

Jaroslav Hašek, Peripeţiile bravului soldat Švejk în războiul mondial, 2 vol., Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, ediţia a V-a tradusă de Jean Grosu 
 (carte reeditată de Corint)

Orlando, o capodoperă mică şi graţioasă a Virginiei Woolf

Apostrofat fiind de Emil Brumaru că n-am citit aproape nimic de Virginia Woolf - începusem de vreo câteva ori Valurile, dar n-am reuşit să continui - m-am executat şi am citit Orlando. Ce-am găsit? Un roman minunat, de recitit neapărat.

Să spun ce mi-a plăcut?
Zice autoarea: Am scris cartea aceasta mai repede decât pe toate celelalte şi totul nu-i decât o glumă. Totuşi, cred că e o lectură veselă şi uşoară. Vacanţa unui scriitor. Orlando este, fireşte, o carte sprintenă şi sclipitoare..., a fost rezultatul unui imbold foarte precis, chiar irezistibil. Am dorit amuzament. Am dorit fantezie. Am dorit (şi acest lucru a fost important) să împrumut lucrurilor valoarea lor caricaturală. (1)

Despre ce e vorba?
Despre un singur personaj, Orlando, care trăieşte de două ori: O dată - viaţa interioară, A doua – viaţa de-afară. În vreme ce viaţa interioară se scurge pe câteva sute de pagini, cea de-afară se scurge pe câteva secole de istorie a Angliei, de la epoca elisabetană până în 1928. Orlando are şi două trupuri: Unul de bărbat, la început. Şi unul de femeie de pe la mijloc. E când om de lume, când intelectual solitar. Şi, sub pre-textul biografiei acestui personaj, iată, Virginia Woolf e liberă să insereze – cu amuzament şi fantezie - panseuri lirice şi filozofice, alcătuind jucăuş un roman splendid.

Acţiunea pe scurt: Băiatul Orlando, singuratic, stârneşte pasiunea reginei Elisabeta (I, fireşte, şi bătrână pe deasupra), care-l îmbogăţeşte şi-l aduce la Curte; unde, după moartea reginei, se îndrăgosteşte iremediabil de prinţesa rusoaică Saşa; aceasta-l părăseşte şi-l face să-şi înece corăbiile la moşia lui; unde se înneacă, la fel ca şi Quijote, în cărţi; ocazie cu care se împrieteneşte cu un scriitor celebru; dar vai, e din nou trădat – acesta îi răsplăteşte prietenia ridiculizând-l într-un pamflet notoriu, astfel că lui Orlando nu-i rămâne decât să se retragă în sine la 30 de ani - When a man has reached the age of thirty, as Orlando now had, time when he is thinking becomes inordinately long; time when he is doing becomes inordinately short. - Când un bărbat a atins vârsta de treizeci de ani, cum i s-a întâmplat acum lui Orlando, timpul dedicat cugetării devine neobişnuit de lung; timpul dedicat acţiunii neobişnuit de scurt.(2)
Îl vedem pe Orlando colindând natura şi îngrijindu-şi palatul. Romanul nu e însă la sfârşit, aşa că Orlando pleacă ambasador al regelui Carol, la Constantinopol; unde intră în legendă şi este înnobilat. Dar trebuie să devină femeie şi fuge cu o şatră de ţigani. Chemarea civilizaţiei însă învinge şi se întoarce în Anglia. Unde respinge avansurile bărbaţilor şi intră - with some splash and foam at that, upon the waters of London society; unde îi întâlneşte pe Pope, Swift şi Addison. Ba chiar îşi ia un caiet în care să-şi noteze vorbele de neuitat ale acestor oameni, dar paginile rămân până la urmă goale... Vine apoi epoca victoriană şi e timpul ca Orlando să se îndrăgostească din nou, ba chiar se mărită cu Marmaduke Bonthrop Shelmerdine; dar îi e sortit de autoare să rămână, în ultimul capitol, singură, chit că devene chiar mamă.

Un singur personaj, dar mai multe individualităţi - built up, one on top of another, as plates are piled on a waiter’s hand, iar a biography is considered complete if it merely accounts for six or seven selves, whereas a person may well have as many thousand.

Totuşi, Orlando nu e singurul personaj principal. Mai există unul. Timpul. Nu, nu unul obiectiv, „natural”, pe care-l simţim cu toţii. Nu. E un timp subiectiv, al conştiinţei, fie a lui Orlando, fie a autoarei. Timpul acesta este altfel, lucrurile într-însul se petrec altcum, el se strecoară insidios printre lucruri, modificând, a la Proust, modul în care noi le percepem. Şi timpul acesta curge lin, fără veste, la fel ca viaţa, şuvoi întunecat - dark stream - astfel încât - the body and mind were like scraps of torn paper tumbling from a sack. El curge asemeni celuilalt, dar câteodată ce salturi face, atunci când vrea personajul/autoarea. Este timpul ficţional, livresc, chiar dacă la un moment dat trebuie să conţină şi regi şi regine, şi pe Shakespeare, şi pe Swift - acestea ca să înţelegem noi, cititorii, mai bine. Cel mai izbutit capitol al romanului, după părerea mea, este ultimul, al şaselea. Fastidios pe alocuri, ce-i drept, este minunat. Este aşa o densitate a amănuntelor ce înconjoară stările sufleteşti/poetice ale personajului/autoarei.

Iată câteva citate minunate:

Memory is the seamstress, and a capricious one at that. Memory runs her needle in and out, up and down, hither and thither. We know not what comes next, or what follows after. Thus, the most ordinary movement in the world, such as sitting down at a table and pulling the inkstand towards one, may agitate a thousand odd, disconnected fragments, now bright, now dim, hanging and bobbing and dipping and flaunting, like the underline of a family of fourteen on a line in a gale of wind. Instead of being a single, downright, bluff piece of work of which no man need feel ashamed, our commonest deeds are set about with a fluttering and flickering of wings, a rising and falling of lights.

I have sought happiness through many ages and not found it; fame and missed it; love and not known it; life—and behold, death is better…

Some wild notion she had of following the birds to the rim of the world and flinging herself on the spongy turf and there drinking forgetfulness, while the rooks’ hoarse laughter sounded over her.

For it has come about, by the wise economy of nature, that our modern spirit can almost dispense with language; the commonest expressions do, since no expressions do; hence the most ordinary conversation is often the most poetic, and the most poetic is precisely that which cannot be written down. For which reasons we leave a great blank here, which must be taken to indicate that the space is filled to repletion.

______________

(1) Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare, Editura Univers, 1980, trad. Mihai Miroiu, p.148, 162-163

(2) Traducerea îi apaţine Verei Calin din Virginia Woolf, Orlando, EPLU, 1968.

Virginia Woolf, Orlando, Penguin Books