15 martie 2014

despre bunul gust în literatură, după doamna de staël


doamna de staël, despre germania (1810), în scrieri alese, editura pentru literatura universală, bucurești, 1967, trad. de irina mavrodin, p. 446

12 martie 2014

la o lectură publică de mircea cărtărescu

aseară am participat, pentru a doua oară, la o lectură publică a lui mircea cărtărescu. îl consider un privilegiu pentru că, spre deosebire de personajul cărtărescu, întâlnit pe la evenimente și lansări, la o lectură publică pot avea, în sfârșit, contact direct cu ceea ce îi admir mai mult - creația.

m-așteptam ca librăria să fie plină, așa că am venit mai devreme și am prins un loc. dar apoi lumea s-a-nmulțit și mulți au stat în picioare.

din mica introducere am aflat că lucrează la o carte numită anomaliile mele, din care a scris vreo cinci sute de pagini (și care va avea vreo opt). probabil că cel mai interesat a fost partea de șantier a cărții - adică prezentarea celor două caiete studențești pline ochi cu scris de mână, unele cu postituri, în genul paperolelor proustiene. ei bine, din această carte, autorul a citit două povestiri.

cea de-a doua a fost cea mai „literară“. în genul postmodern al lui cărtărescu, am asistat la intrarea în timpul tramvaielor cu cai, a începuturilor medicinii legale în românia, a fraților „legiști“ mina și nicolae minovici. pe lângă universul paralel și infernal al cadavrelor și fragmentelor umane formolizate ce alcătuiesc ciudatul lor muzeu, am asistat la o frumoasă scenă de dragoste necrofilă - prima pe care am auzit-o în românește - în care desenatorul nicolae minovici se îndrăgostește de o fată spânzurată din cauza răcelii lui. o scenă romantic-eminesciană între o moartă vânătă și un viu se transformă sub pixul lui cărtărescu în imaginea zguduitoare a două schelete ce străbat timpurile. desigur că acestă moartă va fi motivul pentru care nicolae minovici va renunța la cariera de artist, va intra în medicina legală și experimenta - în chip deja legendar - pe sine însuși simptomele spânzurării.

prima povestire mi-a plăcut însă mai mult. poate pentru că nu era propriu-zis literatură, ci mai degrabă despre „sensul“ acesteia. cu alte cuvinte, dacă prin literatură nu te cauți pe tine însuți, nu-ți cauți acea a patra persoană care este eul“, dacă nu-ți cauți răspunsul adevărat, literatura nu e de nici un folos. prilej pentru cărtărescu să-i prefere nu pe marii scriitori care umplu podiumurile și istoriile literare, ci pe scriitorii necunoscuți care și-au scris cu sânge, pe întreaga piele - exterioară sau interioară - cărțile, căutându-se pe ei înșiși și secretele lumii dimprejur. 

desigur că au fost reluate multe din temele/obsesiile/instrumentele totem ale autorului - visul, androginia, organicul, suprafețele, pielea, hermann/kafka, fluturele, clădirile misterioase - însă ce contează dacă, cu aceeași materie, creezi forme noi și frumoase?

ps. am intrat în vorbă cu un bărbat de 84 de ani, din craiova, ce venise întâmplător prin bucurești, căutase și cumpărase o carte de veronica niculescu și era tare entuziast de participare la eveniment. la vîrsta lui, era zâmbitor și deschis, și văzuse până și shanghai-ul. :)  




2 martie 2014

gusturile femeii

În ceea ce privește gusturile lor, am cunoscut de aproape femei cari aveau gustul berei, altele aveau gust de trandafir, unele de miel tânăr, altele aveau gust de friptură modernă (în sens figurat); cele mai multe aveau gust de pernă, de șal, de patru cauciucuri vulcanizate, de secret profesional, de undiță, de resorturi, de filantropie, de țări îndepărtate, de crampe, de policromolitipografoplastii, de ION, wați, oameni, pomi, sarailii, cazane, pălării de paie, unchi, mătuși, substanțe stupefiante, filme noi și una singură, în toată viața mea, am găsit-o să aibă gust de baie de aburi.

grigore cugler, apunake, vremea, 1933
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...