„elogiul nebuniei“ de desiderius erasmus din rotterdam

desiderius erasmus

din rotterdam

 elogiul nebuniei

(encomium moriae)

 ed. minerva, bpt, bucurești 2000

traducere de șt. bezdechi

 ediție de ion acsan
190 pagini broșate
autorul copertei neprecizat 

cine e erasmus și ce face?

cine se interesează de viața lui desiderius erasmus din rotterdam (1466-1536), află că activitatea sa în epoca renașterii contează mult mai mult decât această cărțulie destul de amuzantă - cel puțin pentru vremea ei. să enumerăm, pe lângă traduceri din lucian, euripide, plutarh - traducerea din greacă în latină a noului testament (publicată bilingv în 1516), pe care mai târziu martin luther o va traduce, la rândul lui, în limba germană.

această cărțulie însă, elogiul nebuniei sau cuvântare spre lauda prostiei (declamatio in laudem stultitiae) folosește un paradox: satirizează comportamentul prostesc al oamenilor folosind mijlocul retoric al declamației - mijloc retoric de a vorbi cu voce tare un text - în cazul de față, spre laudă.

de asemenea, folosind prosopopeea, erasmus pune să vorbească un personaj alegoric - pe însăși prostia.

astfel că, asistăm la discursul prostiei, care se laudă cu exemple din mitologie și din lumea reală ale manifestării prostiei.

prostia e universală și întotdeauna actuală

probabil că cel mai mare merit al cărții este acela că ne face conștienți și de prostia noastră - că, deseori, în multe momente ale vieții noastre suntem proști și noi înșine.

însă, prin mijloacele retorice ale prostiei, sunt satirizate - și deci, înfierate - mai ales obiceiurile claselor sociale din timpul său: despre proștii artiști (poeții, retorii, scriitorașii), despre oamenii de legi și dialecticienii proști, despre proștii filozofi și matematicieni, proștii teologi, nerozia și beatitudinea călugărilor, prostia principilor, nerozia curtenilor, despre episcopii, cardinalii și papii proști - încheind cu câteva sentințe despre prostie ale unor autori antici și din scriptură.

Aș putea spune că nu e nici o faptă mai de seamă pe care să n-o fi inspirat eu, , și nici o artă a cărei izvoditoare să nu fi fost eu. (p.37)

Ei bine, nu sunt oare fapte de prost să închizi ochii, să te înșeli, să faci pe orbul și să-ți faci iluzii asupra cusururilor prietenilor, să îndrăgești și să admiri chiar pe unele care-ți sar în ochi și să le socoți ca virtuți? (p.32) 

Într-un cuvânt, fără mine, , nici o societate, nici o adunare nu poate fi nici plăcută și nici statornică: poporul s-ar plictisi repede de suveranul său, stăpânul de servitor, slujnica de stăpână, profesorul de elev, prietenul de prieten, soția de bărbat, chiriașul de proprietar; tovarășii de cameră și de masă nu s-ar mai putea suferi unul pe altul, dacă nu s-ar amăgi unul pe altul, dacă nu s-ar măguli între ei, dacă nu și-ar îndulci relațiile dintre ei cu mierea prostiei. (p. 35)

coperta unei ediții spaniole

ce se întâmplă după moarte?

cel mai mult mi-a plăcut un ultim fragment, despre un subiect despre care voi fi mereu curios, acela despre escatologie creștină - ma precis, al învierii de după moarte. evident că se pornește de la dualismul spirit-trup:

Așadar, cum are să fie viața aceea din ceruri, după care sufletele pioase suspină cu atâta dor? - De bună seamă spiritul, fiind biruitor și mai puternic, va absorbi trupul, și cu atât mai ușor, cu cât, pe de o parte, odinioară, adică în viața de aici, își va fi curățit trupul și și-l va fi subțiat prin ascetism, ca să fie pregătit pentru această prefacere, iar pe de altă parte, spiritul, la rândul lui, va fi absorbit într-un chip miraculos, în acea inteligență supremă, infinit mai puternică. Astfel, întreg, va fi afară din sine și nu va fi fericit decât în măsura în care se va lepăda de eul său, pentru a gusta acea fericire de nespus ce atrage totul către sine. Negreșit, fericirea aceasta se înfăptuiește pe deplin doar când sufletele, după unirea cu trupurile lor de mai înainte, vor căpăta nemurirea. Însă cei buni la Dumnezeu, a căror viață întreagă nu e decât meditație a vieții aceleia cerești, și, oarecum, o umbră a ei, simt chiar din viața aceasta ca un pregust și o mireasmă a acelei răsplăți. (p. 158)

o carte de citit - destul de ușor - care nu e doar specifică renașterii, reformei sau umanismului european, dar și a omenirii inteligente dintotdeauna.
  

precizare asupra ediției

această ediție de la biblioteca pentru toți (cea originală, a editurii minerva) este îngrijită de ion acsan, traducător din greacă și latină, care - așa cum precizează în cuvânt asupra ediției - a preluat-o pe cea de la editura științifică din 1959. din păcate, ediția nu este însoțită de prefață, însă are un bun tabel cronologic.

mai există o traducere (probabil cea mai răspândită în ultimii ani), aparținând editurii antet. nu se precizează dacă traducerea este din limba latină - ca cea a lui șt. berzdechi - sau din limba franceză. pe net am descoperit că posibilul traducător de la antet, robert adam, este traducător autorizat din franceză - așa încât varianta a doua e mai plauzibilă.

personal, aș alege o traducere din limba originală - cum este cea a lui bezdechi. deși probabil că ne-ar trebui una nouă.

fragment din portretul lui erasmus de hans holbein cel tânăr (1530)

„memoriile postume ale lui brás cubas“ de joaquim maria machado de assis

joaquim maria

machado de assis

 memoriile postume

 ale lui brás cubas

 (memórias póstumas

 de brás cubas)

editura leda, bucurești, 2005

312 pagini broșate

traducere de andrei ionescu

 coperta de walter riess

uitasem că băgasem cartea în lista mea de 100 de cărți ne-celebre de nelipsit unui cititor „profesionist“, deși n-o citisem. acum însă, după ce-am închis-o, mă pot mira în voie: sigur a fost scrisă în 1881?

lasă că romanul sparge liniaritatea realistă, căci începe cu sfârșitul, cu moartea povestitorului;

lasă că stilul de scriere este unul ironic și auto-ironic, demn de cărțile postmoderniste:

Este vorba despre o operă difuză, în care, chiar dacă eu, Brás Cubas, am adoptat forma liberă a unui Sterne ori a unui Xavier de Maistre, nu știu dacă i-am adăugat sau nu râia pesimismului. Poate că da. Operă de defunct. Am scris-o cu pana glumei și cu cerneala melancoliei... (p. 7)

lasă că fiecare capitol surprinde un aspect subiectiv al realității, astfel încât întreaga viață a lui brás cubas e alcătuită din cioburi de amintiri (așa cum se intitulează capitolele): urechea unei doamne, un delir, prima sărutare, cărăușul, trist dar scurt, scurt dar vesel, floarea din grădină, fluturele negru etc.

lasă că autosatisfacția și cinismul personajului apar ca potrivite mediului social în care trăiește:

Nu e cinstit să atribuim firii unui om ceea ce nu este altceva decât efectul relațiilor sociale (p. 262)

lasă că avem și partea romanțioasă a personajului: povestea sa de dragoste cu virgília, cea cu care trebuia să se căsătorească, poveste înfiripată după ce aceasta s-a căsătorit cu altul - poveste care până la urmă îmbătrânește ca orice lucru și, nu-i așa? - cine a cerut vreodată asfințitului efluviile tinereții (p. 247)

secvență din ecranizarea din 2001 (imdb)

lasă că avem și o teorie - expusă de un filozof, fost cerșetor - a umanitismului (humanitas), teorie ce acceptă și justifică lucrurile așa cum sunt. concepție ce nu presupune o îndreptare activă, ci o acoperire teoretică a lucrurilor care există. astfel că lucrurile, care sunt cum sunt, sunt o expresie a afirmării omenirii:

În această biserică nouă nu există aventuri facile, nici căderi, nici tristeți, nici bucurii puerile. Iubirea, de exemplu, e un sacerdoțiu, reproducerea, un ritual (p. 250)  

lasă că uneori, în căutarea resorturilor interioare ale faptelor sale, te întrebi cum de brás cubas nu l-a citit pe freud?

Se cuvine să spunem că această carte e scrisă cu nepăsare, cu nepăsarea unui om lecuit de mult de iuțeala cu care aleargă secolul, o operă eminamente filozofică, cu o filozofie inegală, când austeră, când jucăușă, ceea ce nu edifică, dar nici nu distruge, nu înflăcărează, dar nici nu îngheață, și care este fără îndoială mai mult decât o simplă distracție și mai puțin decât un apostolat. (p. 17) 

Mare lucru e să fi primit din cer o părticică de înțelepciune, darul de a fla relațiile dintre lucruri, facultatea de a le compara și talentul de a trage concluzii! Eu am avut această însușire psihică; și mulțumesc pentru ea și acum, de aici, din fundul mormântului meu. (p. 266) 

estetica (post)modernă lui machado de assis

doar că personajul brás cubas nu este un mizerabil sau o victimă a societății, ci un om bogat, un fainéant (adică unul care nu face nimic), însă înzestrat cu cunoștințe enciclopedice, rod al culturii occidentale pe care o aplică societății burgheze braziliene a timpului său. iese de aici un mesaj preocupat puternic spre viața privată, spre deosebire de cel predominant al romanului realist de până atunci, orientat spre viața publică.

astfel că realitățile sumbre ale braziliei - sclavia, patriarhatul, conservatorismul - sunt doar amintite, însă ele sunt mediul în care unui om cât de cât avut și beneficiar al acestora nu se alege cu mai mult decât cu moartea și cu câteva clipe de satisfacție (erotică sau de celebritate). rolul individului este unul incert, relativ, cum este și al bătrânei donei placida, bătrâna codoașă a amantlâcului său.

iată (post)modernismul pe care îl creează machado de assis:

• individului nu i-a mai rămas decât ironia, de aplicat chiar și vieții sale private;
• rolul social este unul relativ, aproape nul, iar individului nu-i mai rămân decât micile satisfacții (erotice, de celebritate); 
• clasele sociale nu mai contează, poți fi nefericit și în upper class;
• singurul lucru care mai rămâne este grija față de conștiință (singurul lucru metafizic care-i mai rămâne)

o capodoperă universală - mereu de recitit, cred, cu alți ochi.

joachim maria machado de assis 

borges în biblioteca personală

„povestirea cameristei“ de margaret atwood

margaret atwood

 povestirea cameristei

 (handmaid's tale)

 editura leda, bucurești, 2006

 traducere de monica bottez

 442 pagini broșate

 coperta de corneliu radu

 & jora grecea

probabil că, dacă nu era serialul de pe HBO, n-aș fi citit cartea, deși doream să citesc ceva despre margaret atwood.

trebuie să spun că margaret atwood știe să scrie și că, în ciuda unei oarecare melancolii, romanul nu plictisește nici o clipă - povestirea este bine „regizată“, amănuntele vin odată cu fiecare capitol, iar la final puzzle-ul este gata.

plotul: într-o societate viitoare, america are o altă ordine socială, militarizată. iar femeile care au rămas fertile își reduc rolul doar la a naște copii - ele sunt alocate unei familii, sunt noile „cameriste“ care trebuie să se împerecheze cu bărbații, în prezența soțiilor lor sterpe.

toată cartea este povestirea unei cameriste, offred, în această lume absurdă. ea oscilează între amintirile ei din viața anterioară „normală“, când avea bărbat și copil și întâmplările de acum, când e numai născătoare.

când am închis cartea, în afara ideii generale - desigur, feministe - că femeia e ceva mai mult decât o producătoare de prunci (idee ingenios prezentată într-o distopie), m-am întrebat, cu ce am rămas de pe urma cărții?

poate doar cu plăcerea. pentru partea interesantă a poveștii, pentru tonul melancolic (amintit anterior), pentru câteva jocuri de cuvinte inteligente și... cam atât.

cel mai mult mi-a plăcut ultimul capitol, epilogul. după mine, acest epilog salvează romanul: se petrece în viitorul viitorului poveștii - și pune sub semnul întrebării totul.

un roman bunuț, dar cred că voi spune pas la alte romane ale canadiencei.

ps. remarcabilă traducerea monicăi bottez. pe piață circulă o altă traducere, la editura art, cu titlul schimbat.

alte impresii la ema, tomata, cititor sf, laura câlțea.

sursa foto

sursa foto

propria-mi traducere din „eseurile“ lui montaigne

pentru că, în martie 2018, voi face trei ani de când m-am apucat de tradus „eseurile“ lui michel de montaigne (din franceza veche), am făcut o numărătoare și mi-a ieșit așa:

• 3 ani 
• aproximativ 500 de pagini de carte traduse în primă variantă
• 350 pagini A4 = 168 000 cuvinte
• „eseurile“ sunt împărțite în 3 cărți însumând aproximativ 1050 de pagini de carte (am tradus deci aproape jumătate din întreaga operă) 
• cartea I tradusă aproape complet (300 de pagini de carte)
• cartea III tradusă pe jumătate (150 de pagini de carte din 300)
• cel mai puțin din cartea II (60 de pagini de carte din 450) - însă capitolul important (netradus), Apologia lui Raymond Sebond, are 170 de pagini de carte
• traducerea acoperă capitolele reprezentative - ce figurează în orice selecție respectabilă

intenția personală inițială (de a finaliza singur o traducere rezonabilă a a „eseurilor“ lui montaigne) aproape îndeplinită

de făcut (anul 4) - pentru o eventuală publicare:

• revăzute (pentru a doua variantă) capitolele ce ar putea fi publicate într-o selecție reprezentativă
• întocmit un studiu introductiv prietenos pentru cititorul de secol 21

bilanț de cărți citite în 2017