Până când să n-avem şi noi, în literatura naţională, sataniştii noştri? De această supărătoare lacună proza noastră pare a fi scăpat luna asta, odată cu apariţia, la mica dar vioaia
editură Tracus Arte, a celui mai recent roman al lui Anton Marin,
Povestea unui om şi a gândacului său. Să nu ne pripim însă cu etichetele, oricât de mult ne-ar plăcea să le aplicăm, şi nici să nu căutăm detalii senzaţionale despre ritualuri, recuzită sau orori sataniste, căci n-o să găsim aşa ceva în cartea de azi. Sataniştii d-lui Marin sunt unii foarte
soft, nici pe departe habotnici sau fundamentalişti. Sunt mai degrabă nişte băieţi crescuţi printre blocurile ceauşiste, unşi desigur cu multe alifii, dar în esenţă benigni, pe care îi poţi întâlni cu un pic de noroc într-un băruleţ din Piaţa Pieptănari din Capitală.
Dar nu despre întreaga tagmă pitorească a mahalagiilor satanişti e vorba în poveste. Interesant cu adevărat e unul din ei, Bucurică Anastase în viaţa civilă, fante de cartier înzestrat cu păcătosul talent de a intra uşor în bucluc, recent liberat din închisoare, unde intrase în urma unor întâmplări destul de neclare, dar pe care cetăţenii cinstiţi se feresc să le săvârşească. Pentru cine a mai citit romane scrise de Anton Marin, Bucurică e eroul tipic, înrudit îndeaproape cu Tiberică Recaş din Corăbii de fum, corăbii de lumină, un personaj marginal(izat) social, potenţial delincvent, asiduu frecventator al şcolii vieţii, păcătos, însă perfect recuperabil. Băiat bun până la urmă, sufletist şi săritor.
Fabula din Povestea unui om... e generoasă. Bucurică află de la Bejan, unul din tovarăşii lui într-ale satanismului, de existenţa unui personaj extravagant şi extrem de puternic, un misterios domn van Kaastigat. Acesta, trăitor într-un castel din Germania, mobilizează resurse însemnate, lumeşti, dar şi paranormale, pentru găsirea unui manuscris al unui anume Titus Tirezias, scriitor român (despre care putem specula că e un alter ego al autorului), care nu-i e necunoscut lui Bucurică, din motive pe care nu mă apuc să le povestesc aici. Manuscrisul în sine e o chestie cu un titlu cam indigest, O viziune asupra istoriei privită ca obiect fizic ideal, iar ce scrie acolo ne priveşte mai puţin. Ar trebui probabil să-l privim ca pe un simplu pretext pentru dezvoltarea unor aventuri rocamboleşti la care – să recunoaştem – romancierul se pricepe.
Apar şi complicaţii colaterale cu iz romantic. Bucurică o reîntâlneşte pe Gabriela Popescu (zisă, mulţumită unei particularităţi anatomice bătătoare la ochi, Gabi-Ţâţe), o veche febleţe a lui, fată bună şi ea, unsă cu alifii de diverse arome, cu tot felul de afaceri în străinătate. Şi acum luptă şi dă-i, în ciorbă intră şi nişte interlopi (ăia nu mai sunt băieţi buni, dar pot fi puşi cu botul pe labe), unde mai pui că şi sora lui Gabi are probleme care trebuie rezolvate, în fine, cascadă de episoade de un epic pur. Bucurică (Bucky, pe numele său de alint cam caraghios dat de Gabi) se ridică la înălţimea împrejurărilor şi se transformă din anti-eroul iniţial într-un adevărat luptător pentru cauze nobile, ba chiar ni se revelează ca ins străbătut de dileme existenţiale.
Dar gândacul? Eram cât pe ce să uit să pomenesc de el. Îl cheamă Dorinel şi le e cunoscut cititorilor din precedentul roman al autorului,
Eu, gândacul (despre care am scris
aici), unde îl ajutase pe Dan C. Mihăilescu – coincidenţa cu numele criticului
PROTV-ist e sau nu întâmplătoare – să-şi pună la respect colegii mitocani. Din fericire, pentru a citi acest
spin-off nu e neapărat necesar să fi parcurs volumul anterior. Dorinel e şi aici un instrument providenţial pentru săvârşit fapte bune şi pedepsit oamenii răi, dar spre deosebire de cartea precedentă, el a devenit un cugetător înzestrat cu sincera capacitate de a se mira de ce vede în jur, ba chiar se va dovedi că a avut o contribuţie însemnată la conceperea cărţii.
Povestea unui om şi a gândacului său e o scriere pe care amatorii de scrieri fantasy vor fi probabil încântaţi s-o citească. Aventurile eroilor lui Anton Marin au darul de a-l ţine pe cititor în priză, iar dialogurile, adesea savuroase, dezvăluie un romancier înzestrat cu o ureche fină:
- Hm! Măcar aţi văzut şi voi marea, făcu Bucurică oarecum visător.
- Am văzut-o, dă-o-n gura mă-sii de mare!
- Şi acum?
- Acum e tot naşpa.
- Tot la flaiere?
- Noo, nene. Păi, ce? Om fi câştigaţi la belciuge? Ne-am făcut badiguarji.
- Bodyguarzi!? Da’ cine naiba v-a angajat bodyguarzi cu cazieru’ ăla?
- Ei, păi un sfert din bărbaţi, în România, e acu’ badiguarji, că uzinele alea mari s-a-nchis. Aşa şi noi. Ne-a băgat să păzim la o făbricuţă a lu un ceh de face ţevi din răşină cu nisip. Undeva pe lângă Domneşti, după prelungirea Ghencea. Are încredere patronu’ în noi, că oricum, p-acolo n-ai ce dracu să furi. Are ţevile alea o tonă pă puţin. Le cară ăia cu TIR-urile, numa-n camioane d-alea marile. Ziua salţi bariera, laşi bariera, noaptea închizi porţile şi te scoli doar dacă vine vreun camion întârziat din afară. Boierie!
- Zău? Da’ cât luaţi, banu-n mână adică?
- Şapte, opt milioane. Şapte, opt sute, în lei noi. Nu-i mare sfârâială, da’ măcar nu-ţi rupi oasele cu munca. Să ştii că e bine. Uite, tomnai l-a dat p-unu’ afară că l-a prins şefu’ beat în post. Poate te bagi şi tu...
- Eu!? Mă vezi pe mine paznic la ţevi, Mirele?
Tot la plusuri se poate contabiliza şi infatigabila capacitate a lui Anton Marin de a crea personaje pitoreşti (sataniştii, mafioţii ex-sovietici, madam Monica, vecina lui Bucurică etc.). O combinaţie insolită aşadar de roman de aventuri, de fantasy şi oralitate debordantă, cu o vână narativă destul de rar întâlnită în proza noastră contemporană. Mai puţin entuziasmaţi vor fi probabil cititorii care vor identifica în Povestea unui om... elemente de maniheism caracterologic, cu eroi indubitabil pozitivi şi negativi, cu binele care triumfă (previzibil şi obositor) asupra răului, cu unele sentimentalisme şi dulcegării la nivelul discursului. Dacă suma algebrică a acestor însuşiri antagonice e pozitivă nu putem însă afla decât citind cartea şi judecând cu capul nostru.
aici
