leonardo da vinci era român?

căci năravul de a lăsa în părăsire lucrurile începute este „stilul favorit“ al românilor.

giorgio vasari, viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, vol.2, editura meridiane, bucurești, 1962, traducere de ștefan crudu, p.5

„marianela“ de benito pérez galdós

san antonio - romane pentru râs

fratele meu (Dumnezeu să-l odihnească) îmi povestea, pe vremurile lui de liceu pe care și le petrecea în sala de lectură a bilbiotecii județene din constanța că întâlnea câte un cititor care nu se putea abține - râdea înfundat citind ceva anume. ceilalți cititori, revoltați că sunt deranjați - pentru cine nu știe păstrarea liniștii este obligatorie într-o sală de lectură - se întrebau ce citește. el ridica coperta. ceilalți vedeau și înțelegeau: a! san-antonio! și acceptau, complici.

am citit și eu un roman mai demult - am onoarea să vă punct la punct - și mărturisesc că am râs. acum, editura univers ne dorește să râdem mai mult și trimite la chioșcuri, lunea, cu ziarul libertatea, la 11 lei.

gâlceava lumii cu teleşpanul

recent, într-un sondaj despre cartea anului, votat de public pe hyperliteratura, cartea cimitirul de (adrian) teleşpan a stat foarte bine. cum a stat şi în vânzările din cadrul librăriilor cărtureşti. iar pagina de facebook a romanului este plină de poze trimise de cititori. eu însumi am remarcat cartea (după ce-am citit-o) într-un filmuleţ hazliu, în care remarcam limbajul licenţios şi curajul subiectului.

recent, criticul bogdan alexandru stănescu a recenzat în observatorul cultural cartea, conchizând că e o carte proastă, de mirare cum unii dintre prietenii săi s-au entuziasmat după lectură: am fost şocat de cît de prost poate fi scrisă o carte care a creat atîta isterie pe reţelele de socializare, o carte recomandată de oameni pe care-i credeam inteligenţi. în mare, criticul poate avea dreptate în argumentele sale, însă se înşeală cu privire la plăcerile  încercate de lectorii romanului (perverse, spune el, în raport cu inteligența lor).

ajung deîndată la întrebarea (și tema) articolului de faţă: dacă o lucrare artistică este considerată prost făcută, neştiind nimeni dacă ea este sau nu valoroasă (singura valoare a unei opere literare este dată de timp), merită oare să o mai citim? sau dacă da, ne (mai) poate ea emoționa?

pentru început, să pornim de la punctele slabe ale romanului, pe care bogdan alexandru stănescu le aduce în discuţie:
1) lipsa stilului prin:
- autoironia asumată la început de personaj de fapt nu există;
- personajele vorbesc la fel, nu există nici un personaj de sine stătător (personajele sunt butaforice);
- meditațiile personajului principal sunt limitate & comune;
2) sexul nu este purtător de semnificație literară, ci este gratuit, kitschios;

- aș putea contrazice câteva din argumente, afirmând că un mijloc literar (autoironia) abandonat pe parcurs nu strică un roman, de exemplu scrierea la persoana întâi în doamna bovary e abandonată dintr-o dată în brațele obiectivității de persoană a treia, ceea ce nu strică, ba chiar dă o notă de mister;
- nu e obligatoriu ca personajele să vorbească în vreun fel, ba în bouvard și pecuchet, aceleași două personaje vorbesc de fiecare dată diferit, în funcție de cărțile citite (și ele sunt la fel de butaforice pentru ideile autorului). la fel, tot în romanul lui flaubert personajele sunt limitate și comune.
să nu fiu înțeles greșit, cum că găsesc vreo asemănare între stilul lui flaubert cu stilul din cimitirul. evident, nu. însă sunt stiluri și stiluri și, atâta timp cât ele descriu cititorului o lume coerentă care să-i producă emoții, mi se pare un stil bun.
- în ceea ce privește sexul, m-aș duce cu gândul la romanul erotic clasic al lui apollinaire, amorurile unui prinț, în care cele două personaje masculine fut tot ce prind, toți oamenii din jur par născuți (butaforic) numai ca să le satisfacă celor doi poftele perverse - dar găsim la scriitorul francez un roman erotic dus până la absurd, care provoacă curiozitate și hohote de râs.
- și nu mi s-ar părea de „condamnat“ nici măcar ipoteza că autorul nu a urmărit toate acestea, ci că le-a „nimerit“ din nepricepere la scris; că a construit din eroare personaje butaforice; că a uitat pur și simplu auto-ironia de început; că meditațiile sale „limitate & comune“ sunt ceea ce gândește autorul însuși „limitat & comun“, că, de fapt, nu a vrut decât să scrie un roman cu sex.

căci cel mai important mi se pare aici CITITORUL.
cei care au citit romanul, după ce l-au plătit, au simțit că e ceva acolo - scene de umor (chiar dacă unele trase de păr), limbaj frust, colocvial (destul de neobișnuit literaturii române, să recunoaștem, însă teribil de obișnuit pe stradă), lumea ciudată (pentru noi, pudibonzii) a homosexualității. și, dacă a produs unora excitare gratuită, o fi asta rău?

nu avem cu toții plăcerile noastre vinovate? trebuie să ascultăm mereu muzică simfonică? să citim mereu din proust? (deși eu așa mi-aș dori.) să ieșim din casă să ducem gunoiul numai cu cravată?

mie mi-a făcut plăcere citirea romanului. mi s-a părut inedit în peisajul scorțos al literaturii române de azi. să nu uităm că bestseller-urile interbelice erau ale lui cezar petrescu, iar pe vremea lui balzac, ale lui eugène sue. și da, merită să citim și o carte considerată de mulți lipsită de valoare: poate nu ne dau sentimente înălțătoare, lacrimi sau noduri în gât. dar dacă ne face să zâmbim, dacă ne stârnește interes și dacă ne face să o ducem mai departe merită și banii, și timpul. oricum, ieșim mult mai câștigați decât stând pe facebook, la emisiunile antenei 3 sau jucând angry birds.

balzac, din prefața la „comedia umană“

honoré de balzac, comedia umană, vol.1, editura univers, bucurești, 1981, pagina 107

biblioteca blogărului român

pentru că la finalul lui 2013 am abandonat obiceiul de a-mi inventaria cărțile citite mai an, am acceptat bucuros inițiativa lui chinezu (cum care? cristian china birta) de a face un top centralizat al cărţilor pe care le-au citit blogării români în 2013.

câte cărţi am citit? 40, o cifră identică cu cea din 2012. destul de puțin față de anii precedenți:
în 2011 citeam 50, în 2010 citeam 70, iar în 2009 citeam 68 de cărți. 

topul 10 personal al cărţilor citite în 2013:

1. kevin powers - păsările galbene
2. michel tournier - meteorii
3. madeline miller - cântul lui ahile
4. umberto eco - baudolino
5. jérôme ferrari - predica despre căderea romei
6. alain besançon - sfânta rusie
7. christian kracht - 1979
8. constantin acosmei - jucăria mortului
9. robert pirsig - zen și arta reparării motocicletei
10. george r.r. martin - urzeala tronurilor

ce să faci când cineva refuză să citească o carte

„cel mai frumos roman din lume“ după larry tremblay

am vrut să mi se povestească ceva

am rămas cu o restanță de anul trecut.
am fost pentru prima oară la un teatru, de fapt o casă cu măruntaie de cărămidă, aflată în spatele cec-ului mare, o casă ce răsuflă din toate încheieturile de bătrână și pe care, intrând în ea, o simt gatagata să cadă pe mine. casă care însă tace deîndată ce începe piesa.

doi actori: nicoleta lefter și ionuț grama. el ne întâmpină aproape gol, trântit pe jos. ea apare mai târziu, ascunsă într-un cub de cârpe, dincolo de un paravan. și începe jocul.

cele două personaje par frate și soră. apoi medic și pacient. apoi mamă și fiică. apoi prietenă și prietenă. apoi frate și soră din nou. apoi tată și fiică. și tot așa, în costume japoneze, înarmați cu accesorii și mașinării ciudate, mă duc pe alte tărâmuri magice, de mă amețesc.

simt la un moment dat că înnebunesc. nu mai înțeleg - cel puțin el, personajul masculin, trece ușor de la un rol la altul - mamă, prietenă, tată etc. doar ea, gaby, rămâne ceea ce vrea să fie - fetița scriitoare, seducătoare ca o gheișă, autoarea celui mai frumos roman din lume, care farmecă oamenii și schimbă lumea - cum își dorește fiecare autor de pe pământul acesta. o multitudine de planuri, de timpuri, de locuri. psihanalize, traume, vise, imaginarii jucate doar de doi actori tineri.

nicoleta lefter joacă impecabil, rolul de fetiță femeie romantică isterică gânditoare victimă, baletează grațios pe toată gama rolurilor, își joacă fiecare monolog cu pasiune și talent. de asemenea, ionuț grama trece cu ușurință prin suita de personaje reînviate - e medic, frate, mamă, tată, prietenă, ascultător, zeu și diavol - cu un nefiresc de firesc, fără să-și piardă forța din forță.

regizoarea alexandra penciuc reușește să alăture foarte bine jocul celor doi actori, să-i joace ca unul în atmosfera ciudat suprarealistă construită de scenograful tudor prodan.

cert este că, mai ales după încheierea spectacolului, când cerurile secretelor se deschid, am plecat mulțumit de un spectacol uimitor de bun, care m-a solicitat la maximum, integrându-mă aproape în el.

mai jos, un reportaj despre piesă.

„effi briest“ de theodor fontane

effi briest, un roman ce mi-a schimbat ideea de dragoste

theodor fontane

 effi briest în opere alese

ed. pt liter. universală, buc., 1965 

 traducere de mara giurgiuca 

 296 de pagini broșate

un roman căutat
am căutat destul de mult traducerea românească a acestui roman, prezent în toate istoriile literaturii moderne. scris de un romancier clasic german, puțin discutat la noi, maestru al lui thomas mann și nu numai. theodor fontane.

cum e văzută dragostea în effi briest
cu acest roman, mi-am dat seama CÂT DE BOVARIC AM FOST ÎN IDEEA MEA DE DRAGOSTE. am așteptat dintotdeauna „marea dragoste“, închipuindu-mi o pasiune mistuitoare, care să mă-ndemne la gesturi mari, nebunești, poate chiar la sacrificiu de sine. când de fapt, dragostea poate fi și una „mai cumințică“.

în cazul romanului de față, dragostea nu e una de căutare a unui ideal, cum e la doamna bovary (și cum spuneam că era și la mine), ci e una a gesturilor în general comune, născute ca ieșire din plictiseala vieții cotidiene, din spleen. adică effie briest este o tânără nobilă de 17 ani care se mărită cu fostul admirator al mamei el, baronul von instetten. acesta o ia cu el într-un orășel provincial, la malul mării, unde tânăra soție se plictisește fără un anturaj mai de doamne-ajută. singurul care o scoate din plictiseală e maiorul crampas, un afemeiat care o curtează pe effi doar ca provocare donjuanescă. maior care are, la fel ca soțul ei, peste 40 de ani.

coperta ediție germane

dar effi nu-l iubește pe maiorul crampas, ci iese cu el doar ca să-și diversifice existența cotidiană. cu alte cuvinte, la fontane, dragostea e una neieșită din comun, e una chiar banală, ca plimbările pe care effi le face pe malul mării, la sfatul doctorului, cu cățelul rollo. nici urmă de pasiune în relația lui effi cu maiorul, pare a fi numai un capriciu - însă este o EMOȚIE. o emoție într-o societate rece.  o dragoste banală, pe care și cehov a surprins-o în povestirile lui (doamna cu cățelul, logodnica), dar care, așa cum a descris-o fontane, a reușit să mă impresioneze într-atât, încât să mă schimbe.  

considerații generale despre roman
până la urmă, effi briest nu e un roman ieșit din comun. este celebru pentru faptul că tratează adulterul, mai ales ipocrizia și oprobiul social pe care îl naște. societatea nu dă doi bani pe sentimente, pe emoții, până la urmă pe umanitate, ci se bazează doar pe datorie și dreptate, pe binele comun. până la urmă, săraca effi va trebui să plătească doar pentru că soțul ei se va dovedit un idiot (un idiot cu scrupule, dar totuși un idiot). dar o va face oarecum împăciuitoare și resemnată, convinsă că are ceea ce merită. 

nici o revoltă, nici o dorință de schimbare, nici o flacără purificatoare la personaje - numai domnia lui TREBUIE. auzi ce gândește (sau se auto-convinge) soțul încornorat: Omul nu e un individ izolat, face parte dintr-o colectivitate și trebuie să țină în permanență seamă de ea. Dar în viața colectivă, dusă de oameni în comun s-a creat ceva, ceva care există, o lege după paragrafele căreia ne-am obișnuit să judecăm totul, pe ceilalți ca și pe noi înșine. Și împotriva acestei legi nu poți păcătui; te disprețuiește societatea, apoi începi să te disprețuiești tu însuți și când nu mai poți răbda îți tragi un glonte în cap. (p.423) 

există totuși două personaje care sparg oarecum cercul acesta de fier al datoriei germane: doctorul rummschüttel și servitoarea catolică roswitha. nici medicul, nici servitoarea-doică se feresc să judece, și asta din preaplinul experiențelor lor traumatice. restul societății judecă foarte rapid, din obișnuință și conformism.

concluzie
conchid afirmând că da, romanul, așa cum e el, lipsit de patimi și plin de banalități cotidiene, e totuși o capodoperă. oglindind tragic o societate germană fără emoții, ursuză și conformistă, a rușinii și fricii (cum spunea însăși effi briest). descriind o dragoste „minoră“, poate banală și obliterată, dar totuși dragoste.

„exil în pământul uitării“ de andreea tănăsescu

aseară a fost primul meu spectacol la teatrul evreiesc de stat. am pășit cu emoție, și am căutat să trec peste aspectul învechit al clădirii, peste mirosul pregnant de vechi ce stăpânea locul. pentru că citisem că urma să particip la un spectacol de teatru-dans despre holocaust, după opera lui benjamin fondane, evreu de origine română închis la auschwitz și gazat la birkenau.

m-așteptam la ceva surprinzător, știind că în românia fondane a întemeiat un teatru de avangardă, că a fost influențat de șestov, nietzsche, keirkegaard, că a scris despre baudelaire un cogeamitea volumul (apărut recent la editura art). m-așteptam deci la multă emoție.

spectacolul a început bine: o marionetă zăcută pe o valiză, luminată alb într-un decor negru. sosesc apoi și cei doisprezece actori-dansatori, care îmi transmit prin dansul lor o stare de agitație, că ceva se întâmplă. au valize și își aruncă unul altuia capete umane ca niște mingi.

totul a fost până am prins mișcările. ei bine, acestea s-au repetat până la finalul spectacolului. nici o emoție la monologurile - ce bine că au fost rare! - din opera lui fondane. nici o emoție la simularea călătoriei spre lagăr, nici o emoție chiar și la scena gazării. luminile prea pline de roșu, scena prea neagră, ispititoare la somn mai degrabă, decât dramatică.

dar au fost și lucruri care mi-au plăcut: puținele dansuri evreiești mi-au trimis spiritul acela ludic evreiesc, al dragostei de viață, împreună. de asemenea, dansatorii și-au arătat potențialul. din păcate, insuficient fructificat.

„un strigăt de protest la adresa discriminării rasiale și a războiului“ se scrie pe descrierea piesei de pe sait. mie mi s-a părut un discurs lung întretăiat, care să te facă să picotești.

ps. nu am înțeles de ce partea video anunțată a lipsit cu desăvârșire. de asemenea, scenele găsite pe internet din același spectacol de la centrul național al dansului din 2010 diferă cu mult de cele văzute de mine aseară. de asemena, maia morgenstern de pe afiș a lipsit. deși nu cred că ar fi putut va putea „salva“ în nici un caz piesa.

„lupul de pe wall street“ de martin scorsese

mi s-a părut un film slab, pe care, dacă nu ar fi fost scenele de comedie, nu l-aș fi urmărit până la final. nu pentru că „strategia“ filmului pe acumularea treptată de putere până la absurd mi-e total grețoasă, ci pentru că acestei strategii nu i-am găsit sensul. ca și cum ai mânca un tort bun, apoi încă unul și-ncă unul și-ncă unul... îi pierzi gustul de la al doilea.

bun. deci e vorba despre dicaprio care joacă rolul unui broker care își pune în aplicare „visul american“: prosperitate, ba chiar milioane de dolari, femei, orgii, droguri. și-ncă milioane de dolari, femei, orgii, droguri, și-ncă milioane de dolari, femei, orgii, droguri. ei, mai apare și un polițist acolo, o englezoaică cu ștaif... dar cam atât.

mi-au plăcut numai două scene: prima, în care maestrul broker (matthew mcconaughey) îl învață pe ucenicul dicaprio ce e important în a se îmbogăți (ați ghicit, dolari, femei, orgii, droguri), asezonate cu un ritual tribal muzical. practic, e rețeta după care scorsese face filmul. (impresionantă prestația lui mcconaughey.)

ultima scenă, în care oamenii obișnuiți (posibile victime escrocate de acest citizen kane financiar) șed într-o sală de curs ca milionarul, acum eliberat din pușcărie și trainer să-i învețe să-și fructifice potențialul pentru a avea și ei dolari, femei, orgii, droguri. privirile lor de oi fascinate de lup sunt „înduioșătoare“.

și între cele două scene, șerpuirile comice de drogați ale lui dicaprio și a prietenului său (jonah hill) mi-au amintit de stan și bran. ceea ce nu e puțin lucru.

în concluzie, dacă aș fi văzut numai aceste trei scene, aș fi considerat filmul o capodoperă. dar cu umplutura cocălaristică dintre ele, în nici un caz.  

alte impresii la cinesseur și gorzo.

un post despre eminescu, firește

click pe imagine pentru a ajunge la articol

„cevdet bey şi fiii săi“ de orhan pamuk

un roman clasic despre modernitate scrisă de un postmodern

orhan pamuk 

cevdet bey și fiii săi 

(cevdet bey ve oğulları) 

editura polirom, iaşi, 2013

traducere de luminiţa munteanu

680 de pagini broşate

 coperta de radu răileanu

m-am gândit că această carte - primul roman pe care orhan pamuk l-a scris, la 30 de ani - nu se potriveşte pentru o impresie video, aşa că-mi încalc hotărârea de a posta în continuare numai video, când este vorba despre cărţi.

mi-a plăcut romanul, dar nu pentru că este un roman mai bun decât celelalte pe care le-am citit (cartea neagră - pe care îl consider în continuare cel mia bun - muzeul inocenţei şi istanbul), ci dintr-o motivaţie personală - „mi-era pur şi simplu dor de ceva clasic“, în stilul autorilor europeni de secol 19 (gen balzac şi tolstoi). pentru că fiind primul său roman, pamuk și-a făcut mâna, urmărind să scrie despre temele pe care le iubea atunci - romanul european (cel metafizic, rusesc și cel social, balzacian). decorul? firește, turcia pe valurile mici, dar adânci ale modernizării.

romanul este perfect construit: o primă parte mică, despre întemeietorul unei familii mic burgheze, de negustori, cevdet ișikșî. tot ce-și dorește acesta este o afacere prosperă și o familie. o a doua parte, cea mai consistentă, este formată din viața fiilor săi (și a unie generații): moștenitorul afacerii, cu viață plictisitoare și amantă, celălalt, cu viață la fel de plictisitoare, însă cutremurată de căutarea unui sens - un robinson care umbla după salvarea patriei prin propria cameră (p.664). a treia parte, la fel de scurtă ca prima, despre urmașul pictor al familiei, ce închide cercul, moștenind - în alte vremuri - atât dorința de introspecție a bunicului, cât și pofta sa de muncă și de viață. așadar, un final fericit.

un adevărat tur de forță, ce dovedește cu asupra de măsură talentul și dorința de a scrie a lui orhan pamuk. tur de forță care însă poate fi ușor evitat, citindu-i alte romane: pe alocuri, bucle mari pline de discuții sterile à la dostoievski și descrieri à la balzac, care mă gândesc că ar fi fost ușor evitate, pentru aflarea sensului, al acelui centru de care pomenește însuși autorul în romancierul naiv și sentimental. singurul punct forte ce te face să treci mai departe este pluritatea tonalităților personajelor, în monologurile lor - ceea ce creează o adevărată simfonie literară (reluată și în mă numesc roșu).

ideea generală a cărții, după mine, este întrebarea „ce anume poate ieși din acel amestec dintre acel spleen specific oriental și pragmatismul modern de sorginte europeană?“ răspunsul lui pamuk este unul personal (prin personajul ahmet ișikșî) - cel al creatorului, ce profită de tradiția strămoșească și de mediul în care s-a născut și format, pentru a crea (tablouri sau romane).

și mai este un personaj care mie mi-a plăcut cel mai mult: sora pictorului ahmet, melek. ea se naște imediat după moartea bunicului și e prezentă, ca bebeluș, în mai toată cartea; pentru ca, în ultima parte să o regăsim la fel de uriașă ca dimensiuni corporale ca în pruncie, dar teribil de vioaie ca o furtună. condusă exclusiv de ideile soțului ei avocat, mi-a dat mult dinamism lecturii - e tot timpul curioasă, veselă și sinceră. o ființă parcă de poveste, ce amintește de energiile naturii.

coperta ediției turcești

per ansamblu, romanul l-am citit cu o curiozitate mai mult istorică și de inchiziție a mentalităților, însă multe pagini m-au plictisit, toate acele opinii sterile ale unei întregi generații ratate - a anilor 35 - împărțite între politic și metafizic, pe sute de pagini. mi-au amintit de romanele interbelice românești „profunde“, cu ratați. așa că mă voi îndrepta sau întoarce cu o plăcere mai mare la celelalte romane ale lui orhan pamuk.

despre alte 3 cărţi ale lui orhan pamuk aici, aici și aici.

sursa foto

„zic zac“ de andreea gavriliu

un dans pe cinste, de bravo!

am ieșit aseară de la godot, de la spectacolul zic zac, cu imaginea celor două corpuri tinere - Ea şi EL - dansând pe scenă fără pauză şi fără suflare. cu impresia unui spectacol valoros, de rererevăzut.

pe o poveste nu prea complicată: o Ea (andreea gavriliu) și un El (ștefan lupu) ce se întâlnesc într-un bar şi vor trebui să fie împreună. dintr-un tonomat izvorăşte muzica, cu ajutorul unui disk jockey (gabriel costin). şi această muzică împrăştiată peste noi, spectatorii, e mediul în care cei doi se simt ca peştii în apă. pop, techno, clasică şi jazz - am bâțâit din picior până și la dumbala dumba (cu viorica rudăreasa, ați ghicit) - sunt efluviile care ţin emoţia vie, timp de o oră. aici alexandra poiană face treabă foarte bună cu sunetul, deși bănuiesc că alegerea pieselor se datorează creatoarei, Ei, andreei gavriliu.

sunt cuprins de vrajă odată cu dansul și cu jocul trupurilor, al meselor, al hainelor. în plus, un pahar, un cocktail, o cravată, două mâneci de rochie, o culoare vişinie, un tutu, cotele apelor dunării, dar și câte-un șoricel invizibil din când în când - completează fericit spectacolul coregrafic cum nu mă aștept, aproape fără cusur. numai să mă bucur și atât. tinereţe, voioşie, uneori furie, ironie, frustrare, multe alte emoţii... numai să mă bucur și atât.

poate cele câteva cuvinte din zic zac nu-și aveau rostul. ele par că strică mişcarea mută. mişcare fără cusur, am zis. dar am înțeles, trupurile au şi ele nevoie de odihnă.

obligatoriu de mers la acest spectacol. unul dintre puţinele spectacole de dans la care aplauzi cu entuziasm sincer. 

„religia pentru atei“ de alain de botton

ce-mi doresc pentru 2014

„cimitirul“ de teleșpan

la un ceai, cu cărţi despre crăciun

joi, 19 decembrie, de la ora 19,00, merg să discut la ceainăria la un ceai, invitat de editura univers, alături de de alexandra blaş, andreea iulia toma, ciprian enea şi costi piştea.pe lângă crăciun, vom discuta despre jostein gaardner (îl ştiţi, a scris lumea sofiei).

dacă vreţi să veniţi, vă aşteptăm!

„tsukuru tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj“ de haruki murakami

din începutul bun al unui roman recent

haruki murakami, tsukuru tazaki el fără de culoare și anii săi de pelerinaj, editura polirom, iași, 2013, traducere de florin oprina

despre filb

ei bine: „bărbatul sentimental“ de javier marías

săptămâna viitoare vine FILB-ul, anul 6

anul acesta inimoșii organizatori ai Festivalului Internațional de Literatură București s-au pregătit pentru ediția a șasea. programul este aici, însă trebuie menționați câțiva scriitori invitați, de primă mărime:

sarah dunant din marea britanie, zeruya shalev și eyal megged (soț și soție) din israel, marinko koščec și robert perišić din croatia, andrea tompa din ungaria, srđan srdić din serbia, kei miller din jamaica și corina sabău, marin malaicu-hondrari, andrei dósa și adrian schiop din românia.

voi fi prezent acolo, ca în fiecare an, evident.
la clubul țăranului, în fum de țigară. (între timp, m-am apucat de fumat).

„dragă nora“ de james joyce

james joyce și bășinile

10 cărţi pentru gaudeamus

am propus pe adevărul 10 recomandări de cărţi scrise de autori străini, demne de a fi cumpărate la târgul de carte gaudeamus de anul acesta. pamuk, joyce, woolf, makine, papini, dar şi de botton, wallentin şi rachman. plus, evident, eminescu, prin excepţie.

despre frumusețea femeilor și altele, cu donald barthelme

Dumnezeu mi-e martor că iubesc gesturile femeilor la fel de mult ca oricare alt bărbat, atunci când, de pildă, stau pe scaunul din față al mașinii în chiloței și nu știu cum fac de se strecoară într-o ținută de stradă înainte să coboare, sau când portiera e deschisă, dar ele n-au coborât încă din mașină; iar, dacă te uiți din întâmplare pe fereastra unei case de pe trotuar, sau dacă reușești să te muți cu fereastra mai aproape de trotuar, uneori vezi câte una stând în lenjeria cea mai intimă, pe căldură, și apoi făcând iarăși treaba cu „strecuratul“ în ținuta de stradă, pe care și-o trage în sus, peste șolduri, și apoi își scutură capul, ca să i se așeze părul cum trebuie și toate alea.

Și toate astea sunt cele mai bune lucruri care au fost gândite și spuse, după părerea mea, sau care vor fi gândite și spuse vreodată, fiindcă singurul lucru care merită cât de cât pe lumea asta e frumusețea femeilor și, poate, anumite mâncăruri și, poate, muzicile de toate felurile, mai ales alea „ușoare“, cum sunt cele care se bagă la parade, cum ar fi trupa Sf. Pulaski Zdrențărosul din Orange, New Jersey, care te poate face să și plângi, creându-ți starea potrivită, fiindcă îți vorbește din inimă despre țara ta, că ce țară frumoasă este, și că chiar e țara ta, țara mea, țara noastră - genul ăsta de introspecție îți dă fiori, când o auzi interpretată de o unitate în marș. 

(donald barthelme, albă-ca-zăpada, editura leda, 2009, traducere de ana chirițoiu, pp.75-76)
 

cartea la minut - „imperfecţioniştii" de tom rachman

pot spune că mi-a plăcut un bestseller new york times:

articolul de azi, pe „adevărul“, despre intelectualitate

despre țațele culturale, cu witold gombrowicz

Amintirile! Este un blestem al umanității faptul că existența noastră pe acest tărâm nu suportă nici o ierarhie concretă și durabilă, ci totul decurge necontenit, se revarsă, se mișcă și fiecare trebuie să fie perceput și apreciat de fiecare, iar opinia celor obscuri, mărginiți și tâmpiți, opinia lor despre noi nu este mai puțin importantă decât opinia celor ageri, luminați și subtili, fiindcă omul este profund dependent de imaginea lui creată în sufletul altui om, chiar dacă acest suflet ar fi al unui cretin. Resping categoric punctul de vedere al colegilor mei de condei, care adoptă o atitudine aristocrată, superioară față de opinia tâmpiților, afirmând că odi profanum vulgus. Ce mod ieftin și simplist de a fugi de realitate, de a se refugia în megalomanie! Eu susțin că, dimpotrivă, cu cât opinia cuiva este mai mărginită, mai tâmpită, cu atât ea este mai importantă, mai arzătoare, exact ca o gheată strâmtă care se face simțită mai dureros decât una bine croită


Ah, judecata omenească, abisul judecăților și părerilor despre intelectul tău, despre inima ta, despre caracterul tău și despre toate amănuntele organizării tale - toate se deschid în fața îndrăznețului care și-a înveșmântat gândurile în tipar și le-a dat drumul în lume, pe hârtie, ah, hârtia, hârtia, tiparul, tiparul! Și nu mă refer aici la cele cordiale, la cele mai agreabile judecăți ale mătușilor noastre, nu, mai degrabă aș viza judecățile altor mătuși, ale țațelor din cultură, ale sferto-autoarelor și semi-criticelor pripășite, care-și răspândesc judecățile prin publicații. 

Căci asupra culturii universale s-a abătut un stol de muieruști pripășite, oploșite pe lângă literatură, nespus de pricepute în domeniul valorilor spirituale și de orientare în estetică, de cele mai multe roi deținătoare ale unor concepții și cugetări proprii, după care Oscar Wilde e depășit, iar Bernard Shaw este maistru al paradoxului. Ah, ele știu că trebuie să fie independente, hotărâte  și profunde, așa că de obicei sunt independente, profunde și hotărâte fără exagerare și pline de blândețe și de țață. Țață, țață, țață! Ah, cine n-a fost niciodată pe masa de lucru a unei țațe culturale și nu a fost prelucrat muțește, făr nici un geamăt de mentalitatea lor care trivializează totul și ia vieții orice urmă de viață, cine nu a citi în ziar părerea unei țațe despre el, acela nu știe ce însemnă banalitatea, nu știe ce banalitate zace într-o țață. 

Apoi să luăm opiniile moșierilor și moșiereselor, ale domnișoarelor de pension, opiniile meschine ale funcționarilor mărunți, precum și opiniile birocratice ale funcționarilor superiori, opiniile avocaților, opiniile extravagante ale elevilor, opiniile vanitoase ale bătrânilor, ori opiniile publiciștilor, opiniile militanților socialei și ale soțiilor de medici, în sfârșit, opiniilor copiilor care ascultă opiniile părinților, opiniilor slujnicelor mai tinere și ale bucătăreselor, opiniile verișoarelor, opiniile liceenelor - torente de opinii și fiecare face din tine un alt om și te imaginează în sufletul lui. De parcă te-ai fi născut în o mie de suflete neîncăpătoare! 

(witold gombrowicz, ferdydurke, editura univers, bucurești, 1996, traducere de ion petrică, pp.8-10)

„o umbră de nor“ de radu jude

o povestire cinematografică cehoviană

onorat că îmi citește modestul blog, am fost și mai onorat când am primit de la regizorul radu jude scurt metrajul (de 30 de minute) „o umbră de nor“, cu regizorul alexandru dabija în rolul principal.

pe o căldură mare, un nene merge cu mașina pe șoseaua mihai bravu și ascultă știrile la radio - războaie, meteo etc. oprește, și, mergând schiopătat, intră-ntr-un butic de cartier, în sunet de manea. vrea să-și ia un suc. prin față-i trec mai întâi trei călugărițe catolice, îmbrăcate până-n gât, mai apoi un tip borțos dezbrăcat până-n slip. și nenea intră-ntr-un bloc vechi, urcă și abia sus realizăm că-i de fapt popă, că pân-atunci era-n civil și-acum e la un muribund să-și facă meseria. numai că se va ivi o neînțelegere, iar popa-l nostru se va dovedi „cam“ incompetent în rugăciuni.

un film ca o povestire de cehov - de altfel, chipul lui cehov se va iți de după niște fotografii - la care ai pufni des în râs, dacă n-ar fi cu morți și popi. cu scene dramatice, tragice, dar și ironice - pe biroul de la protoierie, pe desktopul laptopului e neapărat o icoană, cum trebuie să fie e și pe suportul pentru mouse :)) -, chiar umoristice, de nu știi ce să crezi.

rămâi acaparat de poveste și sfârșești gândindu-te la propriul trup și la propria moarte.
un film profund, compus din fragmente ușuratice. remarcabil.

trailer: