„laur“ de evgheni vodolaskin

evgheni vodolaskin 

laur 

 (Лавр) 

editura humanitas fiction buc., 2014

 traducere de adriana liciu

 324 pagini broșate

 coperta (oribilă!) de angela rotaru 

un roman beton!

mi-a fost târșe să scriu despre romanul ăsta, dar frate! deja a trecut o groază de timp și tre' să scriu, altfel o să uit de el total. am căutat ceva pe net, pe bloguri, dar cucu, nimeni n-a avut pân-acuși sânge-n barabule să scrie (excepția e aici, la valeriu gherghel)*.

de ce mi-a plăcut?

1. e o carte plină de speranță, luminoasă - chiar dacă se petrece în evul mediu rusesc întunecat, de dinaintea lui ivan cel groaznic, unul plin de ciumă, de mizerie, dar și de mistică. personajul e plin de speranță și de voința de a făptui ceva.

2. e scrisă brici - propozițiile sunt scurte, percutante, arhaismele și neologismele se pupă uimitor sexy, verbele dinamizează acțiunea - și să nu cumva să lăsăm de izbeliște menționarea adrianei liciu, care a izbutit o traducere aleasă.

3. n-o închizi fără să ai bucurii la ea - imposibil să nu-ți aprindă câteva beculețe, să nu-ți zgârie câteva-ntrebări pe creier.


despre ce-i vorba?

ni se dă un bărbat de prin secolul 15 și ni se povestește viața lui. decorul e-al rusiei înapoiate, săpate de ciumă și tembelite de credințe păgân-creștine (ortodoxe, firește). personajul e crescut de bunicul, un vraci - și aici suntem dați pe spate de cunoștințele autorului despre plantele de leac arhaice, o enciclopedie - pe care-l urmează în aceeași activitate. apoi tânărul se-ndrăgostește de-o copilă de pripas, o ascunde și-i face un copil. ei bine, tragedia vieții lui e că fata moare la naștere cu tot cu copil. ceea ce-i apasă conștiința și, gata, intriga-i formată.

așa că personajul va trebui s-o ia prin lume, să străbată spațiul și timpul, să se salveze prin fapte pe el însuși, dar și pe cei doi morți - femeia și copilul.

romanul este unul de formare (bildungsroman), personajul se trans-formă, din vraci (arseni) devine nebun, din nebun (ustin) devine pelerin, din pelerin, călugăr (ambrozie). din călugăr, pustnic (laur). și din pustnic, devine mort.

ediția originală a romanului

ce probleme ne sunt puse de către autor?

apărut acum doi ani în rusia, acest roman, laur, a câștigat cartea mare (Большая книга), cel mai important premiu literar rus, dar și premiul iasnaia poliana (în memoria lui tolstoi). după mine, romanul merită asupra de măsură pentru că autorul, evgheni vodolaskin e dat în pitpalacul mă-sii!
la 50 de ani, e om de știință, specialist în medievistică și literatură rusă veche. și mai și citește, căci e la curent cu ultimele tehnici literare.

folosindu-se de mentalitatea religioasă proprie acelui ev mediu întunecat când, cum spuneam, oamenii se tembeleau de credințe păgâno-creștine, și de misticisme, autorul / cititorul e liber să cugete la câteva teme esențiale, sădite beton dintotdeauna în mintea omului:
„ce ne face să fim oameni, care e relația dintre carne și spirit?“
„unde e Dumnezeu, undeva în afară sau în noi înșine?“
„e credința un moft sau un sprijin?“
„fericirea depinde de noi sau de lumea dimprejur?“
„ce e timpul, un continuu sau fragmente disparate?“
„spațiul e lăuntric sau e o nevoie exterioară?“
„avem oare obligația darurilor ce ne-au fost date?“
„ce e lumea?“

deși se folosește de religie, fără să fie mistic, romanul e mai degrabă unul filozofic.
deși e un roman al călătoriilor, chiar și a celor interioare, el se folosește de locuri temporale și spațiale doar pentru relativizarea, dar și pentru bogăția discursului literar.
deși nu dă o soluție - ideea că totul e pierdere de timp e mereu reiterată -, romanul pune întrebări. alegerile faptelor noastre e numai a noastră, dar mântuirea aparține lui Dumnezeu.

există multe referințe la timp în carte și o poveste contemporană, intercalată de autor (de altfel, în mod ironic, vodolaskin face multe inserții contemporane în textul său „medieval“, bunăoară include în peisajul medieval și o sticlă de plastic), se sfârșește cu afirmația că totul e o „curată pierdere de timp“.

la fel, și călătoria personajului principal e o pierdere de timp: providența îl alege încă de la-nceput, și e de mirare pentru cititor cum toată viața / călătoria lui curge fără greș, cum trece el ca prin urechile acului prin toate pericolele. parcă singurul lucru care-i mai rămâne de făcut sfântului este să-și piardă CUMVA timpul. mânat de obsesia mântuirii. mântuire care îi e deja dată (cam protestantă idee pentru un autor ortodox).

și noi, cititorii, am putea spune că ne vom fi pierdut timpul citind cartea, însă vom fi câștigat prin lucrurile despre care se vorbește în ea. cu mult mai ușor într-un astfel de roman, petrecut în evul mediu, așa cum ne spune însuși autorul pe primul flap al copertei:

Sunt lucruri despre care este mai ușor să vorbești în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur și simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puțini, și asta este neliniștitor.

iar despre spațiu, citim:
Ce înțelegi tu prin drum - nu spațiile care rămân în spate? Ai ajuns cu întrebările tale până la Ierusalim, deși ai fi putut să le pui, să spunem, și de Mânăstirea Sfântul Kiril. Nu spun că sunt nefolositoare călătoriile: ele au sensul lor. Nu fii doar asemeni dragului tău Alexandru [cel Mare], care a avut un drum, dar nu a avut un țel. Și nu te lăsa atras peste măsură de mișcarea orizontală. (p. 269)

fast check
orășelul pskov este acela unde țarul ivan cel groaznic a venit, după ce-o făcuse la novgorod, să-i măcelărească locuitorii și unde legenda spune că un nebun întru Cristos (și personajul nostru va trece prin acest avatar), nikola salos, l-a salvat direct de la țar. i-a arătat o bucată de carne crudă și i-a zis s-o mănânce. țarul a refuzat, motivând că ține post. aa, nu mănânci carne, ții post, da' sânge de om bei! demult ai uitat nu numai de post, dar și de Dumnezeul tău!

*(later edit) am descoperit că primele impresii despre carte - pe care le-am omis - sunt pe liternet, ale ioanei bâldea constantinescu.
a mai scris (aproape în același timp cu mine) răzvan van firescu aici.

oglinda din „crăiasa zăpezii“ de hans christian andersen

hans christian andersen, crăiasa zăpezii, ed. ion creangă, bucurești, 1974, traducere de al. philippide &
i. cassian-mătăsaru, pp.135-136

scriitorii și orașele lor

proust, kafka, pessoa și alții, un proiect de gianluca bisalchin.

despre premiul „augustin frățilă“, de final

aseară, romanul lui matei vișniec, negustorul de începuturi de roman a luat potul de 10 000 de euro. a fost cel coios roman din cele cinci propuse de juriul specialiști - cum scrie pe site - (alex ștefănescu, daniel cristea-enache, tudorel urian).
a fost însă romanul lui vișniec cel mai bun dintre romanele înscrise la premiu?

n-avem de unde ști, căci juriul specialiști a decis altfel. iar dacă anul trecut juriul făcea ca romanul alinei nedelea „să clatine“ canonul literar estetic de pe la noi, ieșind la mustață pe locul al doilea, anul acesta alegerea juriului specialiști, a făcut o selecție dubioasă, ce mie mi-a amintit (fără să cred că ar fi adevărat) de ceea ce spunea daniel cristea-enache, în discursul la prima ediție a premiului, că se întâmplă la concursurile literare de la noi: iese cine trebuie.

eu n-am citit multe din cărțile înscrise (prefer romanele străine de departe), însă romanul soldații lui adrian schiop (impresia video aici) l-am citit și nu m-așteptam defel să lipsească din finală. alți blogări - alina purcaru, jovi ene, costi piștea - au spus că merita și lunetistul lui mălaicu-hondrari, chiar negru și roșu al lui ioan t. morar; de altfel, nemulțumiți, primii doi blogări, în semn de protest, au și părăsit jurizarea.

ca susținător înfocat al acestui premiu, de la prima ediție (din pricina lui am intrat și în gura lui nicolae manolescu), simt că intenția inițială a premiului - de a face cunoscute publicului cele mai bune romane românești - a fost abandonată, așa că drumul meu cu premiul augustin frățilă se desparte.

când juriul spsecialiști spun că ești beat, pleci să te culci.
nu înainte de a citi ce-ți place.

ps. opinia teroristei - participantă pentru prima dată în juriul blogărilor - aici.

„boala și visul“ de dan stanca

dan stanca
  boala și visul

 editura tracus arte, bucurești, 2013

  367 pagini broșate

autorul copertei neprecizat

ghiocelul din carici

singurul merit al cărții este stilul lui dan stanca, care te subjugă, și te prinde în plasă, deși personajele nu-s de doamne-ajută, amploiați comuniști, acum pensionari de tranziție. un bloc, un sat, nițel (sub)urban. încă de la-nceput, eroii romanului dau colțul, ca să ne săturăm de suspans - e vorba despre fi-su și tac-su, unul e omorât de un soț încornorat, altul de cancer. și așa începe povestea, de fapt poveștile familiei distruse și ale altor asemenea.

și așa pe vreo două sute de pagini, dar nu e totul pesimist, depresiv, autorul mai bagă mare câteva ironii, pare că se bate pe burtă cu tine, ți-arată că vezi, cumetre? io nu țin nici cu personajele mele, bărbații-s niște animale, femeile-s niște bagaboante! sunt cam defazate, săracele personajele mele, da' nu-i așa că-i tare chestia asta?

de pildă, continuă autorul, e unul, viță de boier, care se duce la bodel, la crucea de piatră, se urcă el la curvă, se dezbracă și când, ce să vadă curva? ce să vadă el? din carici îi iese-un ghiocel firav. scandal, devine de pomină daravera, jmekeră, nu-i așa? păi da, că faza te scoate din poveste și-ăsta-i de-abia începutul!

că urmează o orgie prin munți, cu călugări sataniști și fecioare pofticioase, misticisme cu miasme legionare, și să te ții! aștepți ca acțiunea să se-nfierbânte ca-n focurile iadului, imaginația se excită, se scoală și... fâs, dan stanca nu continuă, se oprește unde-ar trebui să-nceapă, la fel ca-n celălalt roman craii și morții,se-ntoarce degrabă-n cotidian, rupe visul, dezamăgit că unde dracu' merge lumea asta, dar atras irezistibil de ea, lua-o-ar dracu'.

revin: un roman scris excelent, însă în umbra dezamăgitoare a resemnării.
nerecomandat optimiștilor ca mine, cărora le va strica mojo-ul. mie mi-a făcut-o.

„kinderland“ de liliana corobca

cum e să fii copil de căpșunar?

din nou un roman cu temă explicită: ce e cu copiii români (moldoveni, whatever) lăsați acasă de căpșunari, adică ăia plecați să câștige banul gros în afară. ei bine, și copiii ăștia rămași - ce-i cu ei? se-ntreabă autoarea. și se iaca scoțând un roman realist în mare vogă (cel puțin la cei cu suflet lăcrimos).

personajul principal e cristina. are 12 ani și tre' să-ngrijească de cei doi frați mai mici. și cam tot romanul e scrisoarea ei către noi, ca o dare de seamă. cine nu se topește ca lumânarea la focul unui copil necăjit? dickens a scris o-ntreagă industrie pentru burghejii vremii sale. noii noștri scriitori au scris despre copilăriile lor comuniste, dar inocente drăgăliță-Doamne.

mie mi-au plăcut cel mai mult auto-ironiile moldovenești și-aici liliana corobca e bazată:

„Moldovenii, săr Obama. Ei au reparat și chiar au construit Turnul Eiffel, Aeroportul din Dubai, Turnurile Petronas din Kuala Lumpur, Centrul Financiar Internațional Nr.2 din Hong Kong, Empire State Building din New York, Sfânta Sofia - Istanbul, Opera din Sidney - Australia...“ „Vai, spune Obama foarte impresionat, și de unde vin acești moldoveni?“ (Aici un copil, consilier al lui Obama, trebuie să arate pe hartă Moldova). „O țară atât de mică pentru niște constructori atât de mari?“ „Nu, săr Obama, Moldova e ofisul lor, iar ei sunt în toată lumea.“ (p.130)

De la noi din sat numai în Africa n-a plecat nimeni. Încă. (p.130)

kinderlandul.

este atunci când cei mici se joacă de-a cei mari, se spune în carte. însă eu, la finalul cărții, am constatat că romanul este un kinderland pe invers, adică-i un joc când cei mari se joacă de-a cei mici. nu spun că jocul nu-i frumos, dar îl prefer jocul celor mici. oamenii mari au uitat să se joace, iar jocurile lor sună fals. poate romanul ar fi fost perfect pentru adolescenți, însă în mod sigur trebuia altfel scris. adolescenții se boringesc repede și zvârlă cartea cât colo.

personal, aș fi preferat să citesc despre tema „romanului“ acesta într-o povestire, cel mult într-o nuvelă - care-ar fi ieșit fenomen, nu alta! așa, cele 179 de pagini, în care cauți cu lumânarea jocul, imaginarul și fantasticul - atât de specifice universului copilăriei - sunt cam multe.

despre o pictură de caravaggio

articolul de astăzi este despre un tablou al lui caravaggio. articol apărut pe we art.
pentru articol, click pe imagine.

„jurnalul unui cântăreț de jazz“ de bujor nedelcovici

bujor nedelcovici
  jurnalul unui cântăreț de jazz

 editura all, bucurești, 2013

  261 pagini broșate

 coperta de alexandru novac

o carte foarte bună doar pe jumătate. a doua.

este extrem de clar că acest roman va rămâne în istoria mea lecturoasă ca primul roman a cărui numai o singură jumătate mi-a plăcut. și chiar MI-A PLĂCUT! din nefericire pentru carte, a fost a doua jumătate și, dacă nu era concursul literar augustin frăţilă, nu dădeam de ea. fu ca la partidele alea de amor când de emoție sau prea multă dorință, nu se-ntâmplă nimic, apoi ca din senin devii pe alcaline. 

din primele pagini, înțelegi că personajul este un om ce șade la paris și care-și scrie jurnalul. a fost cântăreț de jazz și trăiește c-un cotoi, bill. vrea să vadă numai frumusețe, dar vede numai urâțenie, cu țâfna existențialistă de intelectual român ce nu-i convine nimic - el e geniu și lumea e aia proastă care nu-l înțelege, știți voi... așa că-ncep să se perinde anodinități, butade și referințe lame, de-ncep paginile să se-ndoaie la cât le scapi din mână de soileală.

începi să te-ntrebi dacă autorul dimineții unui miracol și-a propus, ca personajul acestei cărți, să uite să scrie.

dar de la pagina 103 te trezești. personajul parcă întinerește. începe să VADĂ, se-ntâlnește c-o gagică, i-o dă chiar la budună, se-mprietenește cu fi-su, cu tovarășii indignați ai acestuia, începe să cânte beatles, stones, mccartney, dylan, jagger, roger daltrey, springsteen. totul până când i se-ntâmplă ceva cu cotoiul său, bill. mișto de tot bill ăsta, un personaj memorabil, un fel de înger păzitor.

nu știu - și asta e mișto la romanul ăsta - dacă a doua ipostază a jurnalierului (de om de acțiune) e mai bună decât prima (de filozof), dar io am găsit-o mai plină de viață, am îndrăgit-o mai mult. și m-a amuzat. și m-a scos din boringeală.

Când am fost în scuarul din apropiere m-am jucat cu un copil care a venit spre mine. Și chiar am făcut câțiva pași de dans. Să-ți spun un secret: iubesc mult copiii și animalele și uneori... nu oamenii, așa, în general, cu un om, un bătrân, un bărbat frumos care merge frumos, o femeie elegantă ccu o privire distinsă... privirea și ochii sunt foarte importanți pentru mine... Și încă un secret! Ție îți pot mărturisi! Acum câteva luni m-am dus la Père-Lachaise. Am mers de-a lungul aleilor și deodată, ce idee mi-a venit? Să mă opresc în fața cavourilor, să îi salut pe cei morți, să duc mâna la tâmplă și să fac o plecăciune, dar am uitat să iau trompeta și să cânt pentru ei. Un gardian mă urmărea, simțea că se petrece ceva bizar cu mine. Dar i-am salutat pe cei dispăruți și asta mi-a provocat multă plăcere și bucurie, ca și cum ei mi-ar fi răspuns! Da-da! Parcă am auzit un glas spunându-mi: „Rămâi cu bine și nu uita să trăiești frumos!“ (p.131)

o altă impresie (singura găsită pe net) la micawber.

poza autor de aici.

„negustorul de începuturi de roman“ de matei vișniec

matei vișniec
  negustorul de începuturi de roman

 ed. cartea românească, buc., 2013

  374 pagini broșate

 coperta de radu răileanu

un roman despre roman

o carte cu șanse reale, dintre cele finaliste, să ia premiul concursului literar augustin frăţilă.

epitetele romanului ca postmodern, „caleidoscop“ (cum însuși autorul l-a numit în titlu) sau anti-roman nu au importanță când, odată începute, paginile romanului te cuprind ca o caracatiță și, încep să-ți dea palme cu fiecare tentacul în parte. 

o organizație secretă din care face parte un anume guy courtois care povestește cum de două secole vinde scriitorilor începuturi de roman care-i fac celebri cum ar fi bunăoară camus kafka céline sau hemingway mai avem un scriitor M. care e atras în această organizație și care scrie poeme pentru o gagică dar și un roman despre un oarecare X care se trezește singur în oraș sau chiar pe planetă și devine stăpân pe întreaga lume multe alte începuturi de roman care par cumpărate de la guy courtois care vine de altfel și în românia să vadă casa monteoru fostă uniune a scriitorilor dintr-o țară altfel ocolită de premiul nobel pentru literatură - dincolo de această „acțiune“ care nu e, de fapt, acțiune, avem Probleme. revenind la comparația cu caracatița, aici caracatița nu aruncă cu cerneală să nu mai vezi nimic, din contră: ea soarbe cerneala realității, să-i vezi - în mod clar - goliciunea.   

în lumina la mișto ai postmoderniștilor, și matei vișniec ia la refec umanitatea contemporană pe temele Grele ale lumii, ca poluarea foametea obezitatea integrismul pericolul nuclear traficul de droguri energia nisipul deșeurile și însuși Romanul de fapt arta care e posibil să înceteze a fi ceea ce fost și să devină mecanizată adică total inutilă. 

ca în piesele de teatru, și acest roman este plin de umor. câteva racile ale literaturii române nu lipsesc - orgoliul și caracterul pestilențial al unor scriitori români, complexele și ambițiile inerente. o nebună securistă inventează un nou stil de scriere - a energiei verbale, un senzor dream patch înregistrează toate visele pentru a fi folosite literar,  un calculator creează opere literare pentru scriitorul GUȚĂ, o curviștină numită ri se dovedește un vampir literar un mort povestește despre porumbei etc.

un roman bun este o victorie în timp - cât anume vei fi marcat de un roman după ce-l citești. Sunt romane care te însoțesc timp de o viață, care rămân în tine, care durează... (p.370)

a avea pe sine o etichetă cu parfum american e ca și cum ți-ai fi rezervat o fereastră secretă spre vis. (p. 212)

„un singur cer deasupra lor“ de ruxandra cesereanu

un subcer de victime și de călăi

evident că nu-i nimic deranjant când niște personaje - multe și felurite - sunt colorate de lumina timpului istoric în care ele se povestesc. însă când acestea ies cam mânjite, zgâriate de un tezism voit (comunismul a fost o orânduire rea), orice plăcere estetică dispare.

avem o mulțime de personaje, unite de-un cer. un cer de mucava, fals care le cade-n cap tuturor. singurul „merit“ al acestor personaje nu e altul decât că sunt rănite. mai concret vorbind, ele există doar pentru a fi fie victime, fie călăi ai comunismului. să ne ierte autoarea, dar putem simți milă față de destinul unui personaj (victimă); putem simți revoltă față de destinul altuia (călău), dar când mila și revolta ni se tot zgândăresc obsesiv, începe să ni se-aplece.

o partizană. un vânător de partizani. un deportat în bărăgan. un activist. o măicuță la canal. un torționar aferent. și tot așa... avem și un miner, l-avem până și pe iliescu (ilișoi - sic!).

evident, nu e totul eșuat. intenția autoarei - ce ne sare iute-n ochi -, aceea de scrie, cu instrumentele literaturii, despre istoriile mici ale comunismului românesc, intenție onorabilă, de altfel, îi iese mai ales când iese din realismul strepezitor și-alunecă în magie, ironie și, uneori, umor.

Și îl visa așa: Marcu stătea cu spatele la râu și era tot făcut din apă, se scurgea ca un turn de apă șiroind cu bucăți de carne omenească, Aurelia îi vedea ochii plutind în râu, și gura, și dinții, apoi urechile, nările și gâtul crestat ca un guler de domnișoară, apoi o femeie care era chiar ea îi punea la loc ochii și dinții, urechile, nările, gâtul, i le cosea cu apă din râu și la sfârșit lega tot într-o năframă, strângea năframa la piept, o legăna ca pe un pui de om, apoi o desfăcea, iar capul lui Marcu era acolo ca un cap proaspăt tăiat de sfânt. Asta visa Aurelia o dată pe an, devreme, în zorii zilei, când nici ceața, nici roua încă nu se făcuseră simțite decât prin miros, și nu prin văz. (p.57)

astfel, avem un amant cu mădularul tăiat ce devine un corp delict, un ceaușescu bâlbâit care ia lecții de logopedie, coana leana vrea regină,

per ansamblu, pentru câteva povestioare aromate, trebuie să-nghiți povestioarele leșioase dintre ele.

sursa foto

cartea se numără printre cele cinci cărţi finaliste ale concursului literar augustin frăţilă. 

vine FILB-ul!!

aflat la a șaptea ediție - n-am lipsit de la nici una :) - festivalul internațional de literatură bucurești - începe săptămâna viitoare, miercuri, de la ora 18:00, tot la clubul țăranului. vasile ernu, unul din organizatori, tot înoată pentru festival, așa că merită!

noutatea acestei ediții este seara dedicată literaturii science-fiction și fantasy (moderată de ovidiu crâznic). așa că vor veni și sefiștii, deci iată, spectatori mai mulți!

alături de scriitori români, printre fumuri de țigară, participă scriitori străini ca serghei jadan (din ucraina), toni marques (din brazilia), immanuel mifsud (din malta), laureat al premiului uniunii europene pentru literatură din 2011, andrea bajani (din italia), poetul najwan darwish (din palestina), krisztina tóth (din ungaria), paul mcauley și richard morgan (din marea britanie).

programul festivalului poate fi găsit pe site (aici) sau pe facebook (aici).
ne vedem acolo!

de la gaudeamus luate

de la gaudeamus luate

A photo posted by Dragos C Butuzea (@dragosbutuzea) on Nov 11, 2014 at 1:53pm PST

recomandări pentru gaudeamus

aici. link pe imagine:

„a fost odată ca niciodată“ de andrew nicoll

andrew nicoll 

 a fost odată ca niciodată

 (the good mayor) 

 editura all, bucureşti, 2014  

 traducere de ioana văcărescu 

 375 pagini broșate

 coperta de al. novac

primar + secretară = love

Iată ce ştiu eu despre viaţă. Am învăţat că în lumea asta nu există atât de multă iubire încât să ne permitem s-o risipim. N-avem voie să irosim nici măcar un strop. Dacă avem norocul s-o găsim, oriunde am găsi-o, trebuie s-o păstrăm şi să ne bucurăm de ea cât de mult putem, pentru cât de mult timp putem, până la ultimul sărut. (p.296)

asta spune primarul „cel bun“, personajul principal al romanului lui andrew nicoll. evident că dacă spune asta e înşelat în dragoste, şi cum naiba - pe sfânta walpurnia cea bărboasă! - să nu fie când e un căcăcios romantic şi minunata sa secretară de care e in love, o fi aducând ea ecouri îndepărtate ale unor coruri de îngeri, tot de coţăială are nevoie. aşa că se-aruncă, mincinoasa şi curva şi nenorocita (cum avea primarul să gândească despre ea), în braţele unui neisprăvit, însă viril din cela care nu ştie prea multe, cum o prinde, cum o...

ei bine, primarul „cel bun“ e un fel de hamlet, care mai multe vorbeşte decât face - a little more conversation, a little less action - iar când face, are de executat un adevărat ritual. aşa că ba o invită pe iubita sa secretară la masă, ba îi urmăreşte pe sub uşă micuţele şi grăsunele degeţelele, ba îi scrie bileţele cu subînţelesuri, de-abia hăăt, o şi pupă. totul pe zeci de pagini pe care le citeşti cu indulgenţă, simpatie şi ironie. evident că, înşelat, „se răzbună“ ca şi hamlet - cum anume nu spoilăruiesc (e de-ajuns un dan c. mihăilescu aici), dar menţionez că e de râsul curcilor.

cartea asta a nu este la fel de amuzantă ca prima, însă e mai bine scrisă, şi e mai frumoasă poate pentru că e mai romantică - asemenea bietului primar răbdător şi înşelat - şi mai mitologică, are un aer de poveste. până şi oraşul în care se petrec toate e utopic. însă pe toate acestea le treci cu vederea, şi mergi corconiceşte pe firul întins al paginilor, după povestea primarului „cel bun“ şi al iubirii sale.

vă spun doar că e cu happyend, şi, aşa cum scrie şi autorul, pentru povestea asta e mult mai important felul în care e istorisită decât ceea ce se întâmplă. (p.371)

„dacă citești asta înseamnă că am murit“ de andrew nicoll

andrew nicoll 

 dacă citești asta înseamnă că ai murit

 (if you're reading this, i'm already dead) 

 editura all, buc.,  2012  

 traducere de ioana văcărescu 

 336 pagini broșate

 coperta de al. novac

un linghișpir funny

când e vorba de umor, cărțile sunt ca oamenii - fie au prea mult și nu-ți trezesc decât scăpări rușinoase din cauza hohotelor, fie au prea puțin, și e rândul lor să se scape pe ei de triști ce sunt.

în cazul de față, scriitorul scoțian andrew nicoll - acesta e cel mai recent roman al său, primul însă tradus în românește - reușește să îmbine umorul de bună calitate, cu o scriitură geamănă, ba chiar cu meditații „grele“ despre război, politică, love.

eu urăsc circul, dar am acceptat că personajul principal, otto witte, e un circar (umblător pe sârmă) și mi-a devenit chiar simpatic - el e cel care scrie, un moș andropauzat și speriat de bombele celui de-al doilea război mondial care cad prin jur ca frunzele toamna. șade el ascuns într-o baracă lihnit și-și scrie aventura vieții sale. iată-ne deci posedând două perspective temporale - care se tot învârt ca un linghișpir - prezentul războiului și trecutul tinereții și aventurii.

deci avem un ghiuj ex-circar care scrie despre el aventura lui din tinerețe. care fu - ce credeți? - aceea de a deveni regele albaniei (chiar și pentru scurt timp). semănând el cu pretendentul la tronul albaniei, ca emiluț al nostru cu cuza, iată-l însoțit de câțiva prieteni căutând albania să-i ocupe tronul.

picarisme carevasăzică, cu mustăți și belle epoque de kakanie, c-o cămilă alături, cu un înghițitor sexy de săbii, cu un cititor orb de gânduri, cu fiica lui, plus o curviștină. până-n albanie. și să te ții aventuri!

e multă ironie, auto-ironie în carte, și urmezi cu plăcere gașca impostoare - în chip de alai regal - parcă ești în alexandre dumas. desigur că există și clipe când acțiunea ți se cam flendură pe sub ochi, dar scriitorul - oare cine andrew nicoll sau ghiujul gata-gata să moară sub bombele lui hitler (căci în ziua de azi doar morții mai au libertate de opinie (p.68) - face niște compromisuri și nu mai arde gazul.

iată trei chestii înțelepte din carte.

metaforă despre viața noastră irosită:
E ca și cum ne-am petrece toată viața în sala de așteptare a unei gări, bând ceașcă după ceașcă de cafea, mereu cu aceiași oameni, plimbând ziarul de la unul la altul, făcând tot ce ne stă în putință ca să se scurgă timpul mai repede, în vreme ce afară oamenii trec buluc - fete drăgălașe și bărbați inteligenți, eroi și oameni de știință, genii și oameni simpli, cu miile. Nu-i întâlnim niciodată, nu le vorbim niciodată și nu le auzim poveștile. Noi stăm în sala de așteptare, cu aceiași oameni și același ziar, așteptând să sune clopoțelul și să dăm fuga pe peron și, poate de vreo zece ori într-o viață de om, să ne uităm cum un tren trage în gară, să trăim ceva memorabil înainte de a ne întoarce în sala de așteptare. (p.104)

Curajul e ca un mușchi - așa e și iubirea, de altfel -, și cu cât îl antrenăm mai mult, cu atât devine mai puternic. Dacă nu este folosit, se atrofiază. (p.145)

În spatele lui „nu încă“ poți să te ascunzi bine mersi. Nu Încă este o țară care se întinde până foarte, foarte departe, chiar și când micuțul ghișeu al vămii de la granița cu Republica lui Chiar Acum e la o aruncătură de băț. (p.285)

nu știu dacă andrew nicoll a făcut creative writing, dar îi reușește un roman cu de toate - aventură, meditație, istorie, descrieri, ironii - dintre care eu am apreciat cel mai mult umorul.

iar mesajul cărții?

e unul luminos, plin de optimism - hai să ne trăim viața și să pornim în aventură cât suntem tineri, cu atât mai mult dacă suntem picaro.

scriitorul scoțian andrew nicoll vine în românia

acum că avem un președinte, să trecem la cărțile noastre!

săptămâna asta vine andrew nicoll

cum cine e andrew nicoll? e un scriitor de romane faine!
și e unul scoțian, adică un tip cu umor! și care scrie foarte bine - direct, plăcut, funny. și mai ales, cu suspans.

la noi au fost publicate două romane - dacă citești asta înseamnă că ai murit și a fost odată ca niciodată (sau primarul cel bun). despre ele voi posta mâine și poimâine.
am bucuria de a găzdui la cărturești, verona, joi, la ora 18:30, o întâlnire cu blogării, pe lângă cele cu publicul, la gaudeamus și prin alte locuri.

iată programul:

joi, 20 noiembrie 

• ora 16.00 – întâlnire cu studenţii facultăţii de litere a universităţii din bucureşti 
• ora 18.30 – întălnire cu bloggerii la cafe verona (str. arthur verona, 13-15) - gazda evenimentului va fi dragoş butuzea

vineri, 21 noiembrie

• ora 14.00 – lansare şi sesiune de autografe la librăria șt.o.iosif, braşov 

sâmbătă, 22 noiembrie

• ora 13.00 – lansare şi sesiune de autografe, târgul de carte gaudeamus - invitaţi: liana stanciu (arte, carte şi capricii, tvr2), alina vîlcan (redactor coordonator the one), laura câlţea (www.lauraclatea.ro, blogul unei cititoare de cursă lungă), viorel zaicu

despre andrew nicoll

născut în 1962 la dundee, în scoţia, andrew nicoll a fost silvicultor înainte să-şi facă o carieră în jurnalism. în prezent scrie articole politice pentru the sun. a publicat proză scurtă în numeroase reviste, printre care şi new writing scotland, iar în 2008 şi-a făcut debutul editorial cu romanul the good mayor. distins cu premiul saltire pentru cel mai bun roman de debut al anului şi tradus în douăzeci de limbi, the good mayor l-a impus pe andrew nicoll în lumea literelor şi a fost urmat de alte două romane: the love and death of caterina (2011) şi dacă citeşti asta înseamnă că am murit (if you’re reading this, i’m already dead, 2012; ALLFA, 2013).

OTTO WITTE PREȘEDINTE! - CONCURS!

 OTTO WITTE PREȘEDINTE! 

După ce a fost 5 zile regele Albaniei, acum vrea să fie 5 ani președintele României. Otto Witte s-a calificat în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Ca să ajungă la partea lui preferată, cu urale și aplauze, mai are de susținut un discurs prin care să-i convingă pe concetățenii noștri că merită cu vârf și îndesat să ocupe prima funcție în stat.

Fii tu consilierul lui Otto Witte și scrie un discurs senzațional! 

Publică discursul într-un articol pe blogul tău, cu mențiunea obligatorie: „Acest discurs face parte din campania inspirată de romanul Dacă citești asta înseamnă că am murit. Autorul Andrew Nicoll va fi prezent la Târgul de carte Gaudeamus pe 22 noiembrie.”

Postează până pe 15 noiembrie (inclusiv) link-ul cu articolul pe Grupul de Facebook vALLuntar www.facebook.com/groups/valluntar/ cu sloganul „Otto Witte Președinte!”.

Fie ca autorul celui mai bun discurs să câștige 

 MANDATUL DE 1 AN DE PREȘEDINTE PE STRADA FICȚIUNII 

și să primească: 

- toate aparițiile din colecția Strada Ficțiunii din perioada 15 noiembrie 2014 – 15 noiembrie 2015 
- coduri de reduceri pe site-ul www.all.ro pentru cititorii blogului său 
- și posibilitatea de a-l cunoaste și intervieva pe Andrew Nicoll, creatorul lui Otto Witte

Câștigătorul va fi ales de echipa de comunicare a Editurii ALL și va fi anunțat pe data de 19 noiembrie.

Surse de inspirație 

Pe www.allcafe.ro vei găsi sursele de inspirație de care ai nevoie:
- interviul cu gura pâna la urechi: http://allcafe.ro/blog/otto-wite-presedinte-in-plina-campanie-electorala/
- interviul pus pe fapte mari: http://allcafe.ro/blog/otto-witte-presedinte-pardon-rege/ Poți trișa urmărind și pagina www.facebook.com/editura.all.

„sfârșit de sezon“ de marius chivu

marius chivu 

sfârșit de sezon 

editura polirom, iași, 2014

 242 pagini broșate

 coperta de radu răileanu

 cu foto de cosmin bumbuț

tendințe păcătoase 
nu știu, probabil că, după ce un critic scrie o carte, tendința cititorului (care-a auzit de el) e să bage colții exigenței mai adânc în ea decât dac-ar fi scris-o vreun scribălău blajin. habar n-am dacă asta-i bine sau nu, dac-o fi riscul meseriei - dar io-ntotdeauna-i voi admira mai mult pe criticii care și „scriu“, decât pe-ăia care nu.
în fine, să lăsăm autorul și să trecem la carte.

alea rele
să-ncepem cu ceva general: nu toate povestirile - da! e un volum de povestiri! - au ajuns la mine. una chiar a trecut val-vârtej pierzându-se-n văzduh ca fluturu' lui alecsandri, fără să lase ceva (povestirea obiecte pierdute). alteia (povestirea cel mai departe) i-am simțit doar răceala - asemenea gheții pe care-o ține personajul la testicule. iar în ultima povestire (în fața conhistadorilor), referințele de care fac paradă cele două personaje mi-au încețoșat ochelarii și n-am mai văzut nimic altceva.

alea mișto rău
nu trec mai departe înainte de a-mi înnoi stupefacția față de calificativele din blurbul editurii gen „îndrăzneli de limbaj pe care unii le vor considera șocante“ sau chiar față de ceea ce a afirmat cogeamitea cărtărescu la lansare, că cică ar fi piperate cu niscaiva pornoșaguri. pesemne că rațiuni de marketing te-ar face să spui că, bunăoară, fragmentul

M-am masturbat la birou... Cu un highlighter... M-am gândit cum m-ai futut atunci pe la spate... În toaleta albastră... De la Cărturești... (p.90)

ar fi ceva „șocant“ sau pornoșag. e un dialog cât se poate de firesc, în budoarul unde unul și cu una se fut (sau, pardon, fac dragoste). singurul lucru „șocant“ ar fi, de pildă, stăpânirea scriiturii, stilul nederaiat într-un gen literar (cel al povestirii, adică) dat în mă-sa de greu.

dar să trecem la chestiile serioase, amintind povestirile care m-au atins la corazón: în primul rând petrecerea (din care tocmai am citat mai sus), în care un tânăr ajunge la un children party, prilejuit de aniversarea băiețelului amantei lui. drăgălășeniile inocente ale adultului cu copilașul - bucălat ca un înger -, în antiteză mai apoi cu amocul din budoarul mămicii - sexy ca o diavoliță - completează o experiență pe care autorul a reușit să mi-o scoată din livresc, și să mi-o apropie de parcă eu eram ăla. și nu mi-a fost clar (care operă literară ne e, oare, clară?) dacă sentimentul de singurătate al personajului în prezența adulților (chiar și a amantei) s-a diluat puțin, intrând în lumea copilăriei, a celui mic, preocupat de dinozauri.

am intrat ușor și m-am simțit ca acasă și în povestirile de la țară (deși io n-am stat mai mult de vreo douăzeci de zile în viața mea la țară). de pildă, în povestirea în familie, un tânăr vine de la oraș să-și viziteze tatăl (dar și bunicii - bunicul sclerozat, bunica insomniacă). povestirea e ca un film compus din gesturi și dialoguri, iar dincolo de cuvinte, delicatețea față de familie și nevoile egoiste se-mbină ca un puzzle. ce s-alegi?: dragostea față de familie, sau dragostea față de viața ta pe care ți-ai făcut-o? obiceiurile strămoșești ale satului sau nevoile tale personale?
și reiese că despărțirea e irevocabilă - tot ce poți face e să profiți cât mai mult de prezența lor, a membrilor familiei. până la urmă, se descurcă și singuri, așa cum te-u învățat și pe tine, orășeanule.

povestirea întoarcerea are ca subiect tot satul, însă de data asta satul cu elementul lui extraordinar, fantastic, experiența limită, ce se cere a fi povestită. victor, nepotul anetei lui dumitru își vizitează bunica. o iubește, dar nu poate face prea multe, viețile bunicii și a nepotului sunt demult diferite și paralele, însă de-acolo, din sat, va trebui să vină ceva care să-i sporească bătăile inimii, să-i zvâcnească tâmplele.

am găsit și trei povestiri care m-au amuzat - deși una dintre ele este despre un mort. în alta, un tânăr vamaiot e smântânit de doi ciumalăi necunoscuți, așa, de pomană. este ceva fin cum reușește autorul să descrie fluxul gândurilor victimei, luminate de stelele verzi și de zdrumicate de carabe:

Iftimoaie vine!, capul îmi atârnă greu, abia aștept să văd dacă sunt eu, cel care susține întruna că pe noi în viață ne ține doar ura, percep violența loviturilor, sunt conștient de situația în care mă aflu, mă cunosc prea bine, știu că noaptea asta nu-i de mine, dar sunt atent la ce mi se-ntâmplă, mă interesează propria nenorocire, vreau să pot să m-ascund, să văd cât mai mult, vreau să văd când mi-e frică cel mai mult, totuși nu eu, pare că altcineva cu care împart același corp ia bătaie în imediata mea apropiere, sunt lipit de mine, sunt dezorientat, ei dau mai mult în cap, corpul meu e un arbitru prins într-un ring strâmt, ajuns într-o încleștare ce nu-l privește, încasând loviturile răzlețe în focul încrucișat al unor pumni și picioare abătute de sus, de ce cad rinoceri din cer!?... (p.112)

per ansamblu, avem un volum foarte bun de povestiri, gen cam rar pe la noi, în ultima vreme. marius chivu face atmosferă, din gesturi și imagini, dinamizează prin dialog și - ceea ce mi se pare cel mai important - a remarcat-o și cărtărescu la lansare - își pune probleme pe teme mari și serioase: singurătate, moarte, iubire. și-i iese cușer.

politica ca isterie

am scris un scurt comentariu politic, despre comportamentul isteric cetăţenesc - link pe imagine.

urletele lui friedrich nietzsche

începând cu 1897 și până la moartea sa, în 1900, filozoful friedrich nietzsche este îngrijit de sora sa, la weimar. ziua este obiect de pelerinaj, însă noaptea, nebunia se transformă în urlete.

Noaptea răsunau „urletele nefericitului“, care-i înspăimântau pe locuitorii de la Vila Silberblick și care se auzeau până în stradă. „De două, trei ori, sunetele prelungi, răgușite ca niște gemete, pe care le slobozise cu toată puterea în noapte“, nota un oaspete în octombrie 1897, „apoi din nou era tăcere“. Un altul relata despre „sălbaticele urlete deznădăjduite, ca din pieptul unui animal rănit de moarte, care sfâșiau liniștea nopții“.*

dacă nebunia lui era doar o mască - așa cum credeau unii dintre prietenii săi - ce însemnau oare acele urlete? să fi fost acea disperare, de care era cuprins și ivan ilici a lui tolstoi?

 

*Joachim Köhler, Friedrich Nietzsche și Cosima Wagner, Ed. Paralela 45, Pitești, 2003, pag.21

„dracula untold“ de gary shore

avertisment! dacă vreți să vă bucurați de acest film, în primul rând uitați de istorie, de vlad țepeș sau mahomed cuceritorul. uitați și de romanul lui stoker, „dracula“ - toate sunt rude de depaaaarte cu acest film.  

cică un prinț dintr-o țară - transilvania - e crescut de otomani și copilărește chiar cu viitorul sultan mehmed II (probabil mahomed cuceritorul constantinopolelui). se întoarce la locul de baștină și conduce în pace 10 ani. dar turcii vin și cer, pe lângă tribut, și 1000 de copii, printre care și pe plodul regal.

așa că, într-o peșteră, prințul își dă el întâlnire cu un vampir, după ce se convinsese că ăsta e îndeajuns de puternic că ucide turci (ba chiar și doi tovarăși ai săi din suită) de le putrezesc oasele. și vampirul, hoț, îi propune să-i devină fârtat la ucisul turcilor și bețiveala sângelui. așa că prințul ce-mi făcu? mătură cu oștile turcești, cu lilieci și jiu jitsu, după cum arată în trailer.

ce-i drept, tot filmul încape în trailer. doar uneori, personajul principal (prințul vlad) are o mină preocupată de rupturi existențiale - între dragostea față de familie, cea față de țară și dorința de a se salva pe sine. aceste câteva scene de slăbiciune fac personajul mai uman, asta când nu e un superman medieval, călărind lilieci.

efectele speciale nu sunt cine știe ce, nici măcar cele sonore, totul e previzibil (cum spuneam, încă din trailer), machiajul vampirilor nu depășește nici el alte filme de gen.

cu alte cuvinte, vedeți trailerul și treceți mai departe!  

cannes la bucurești: „saint laurent“ de bertrand bonello

YSL, un decadent pop

o sală plină de tineret la cinema patria, pe o bocnă de nu-mi mai simțeam nasul, m-am încălzit cu sărbătoarea franțuzească închinată unuia dintre ultimii dandy decadenți - yves saint laurent.

pofta ce mă-ncearcă este să compar ecranizarea aceasta, a lui bertrand bonello, cu cea recentă a lui jalil lespert. dar n-o fac, pentru că mie personal mi-a plăcut mai mult varianta aceasta, mult mai stilată (și nu pentru că se fac referințe la proust - saint laurent are edițiile pléiade din proust, fotografia scriitorului și un tablou cu odaia acestuia), ci pentru că am avut senzația că sunt acolo, în anii '60-'70 ai epocii pop glamouroase. dacă celălalt film e biografic, acesta e un eseu vizual.

viața lui saint laurent nu e cronologică, ci prin crâmpeie disparate (și poate că trebuie să vezi celălalt film, mai „clasic“, ca să te prinzi cum e cu mondrian, cu marrakeș, cu haute couture-ul și cu prêt-à-porte-ul.)

supersexoasa blondă aymeline valade dansând într-o discotecă ca-n transă, foarfece tăind textilele pentru ce au să fie, ocheade homosexuale (gaspard ulliel și louis garrel) printre dansatorii unui club, și defilările pe mai multe planuri manechinelor în decoruri somptuoase - sunt imagini pe care regizorul mi le-a fixat pe retină. dar mai ales, dar mai ales COLOANA SONORĂ  a filmului care face toți banii (io mi-am bâțâit picioarele cât a ținut muzica!)

desigur că sunt și scene pliciticoase, bunăoară cele dedicate colecțiilor ciudate ale personajului, sau ale hâdului câine sinucis c-o supradoză însă se trec cu vederea (ba chiar m-am înveselit, când la penisuril lui ulliel, fetele au început să se hlizească).

de remarcat apariția veteranului helmut berger, în rolul lui moș saint laurent, uitându-se la rolul tinereții lui în căderea zeilor al lui visconti.

cannes la bucurești: „podurile din sarajevo“

în cadrul festivalului de cannes la bucurești, astă seară, într-o sală arhiplină la elvira popescu, am văzut „podurile din sarajevo“ - o colecție de 13 scurt metraje, aparținând regizorilor europeni, pe tema sarajevo - de la atentatul din 1914 împotriva moștenitorului imperiului austro-ungar, până la urmele de-azi ale războiului din iugoslavia.

pe lângă alte filmulețe care m-au făcut gata-gata să mă urc pe ecran, am remarcat - pozitiv - doar trei:

1. album de aida begić - un film alb-negru cu imagini despre sarajevo actual, pe fondul mărturiilor șocante ale locuitorilor, martori la războiul iugoslav, la ocuparea orașului și la sutele de crime stupide. un cântec trist balcanic, un dans de tai chi, și o bătrână citind - sunt fragmente cu care regizoarea simulează un documentar, ca să realizeze artă impresionantă.

2. puntea suspinelor de jean-luc godard - un film șoc, despre imagine / fotografie ca mărturie rece a crimelor umanității. un vârtej de imagini și sunete aparent fără noimă, în genul adio limbajului.

3. revelion de cristi puiu (evident), în care un popescu dă lecții de istorie soției cititoare (în franceză) de keyserling (analiza spectrală a europei), în genul conului leonida. sub picioarele personajelor din tabloul lui poussin (et in arcadio ego), marian râlea vede conspirații, misticisme, anti-sionisme și anti-ungurisme. o atmosferă lentă, cu umor specific „cristi puiu“.

 

câștigători concurs: „abisa“ de iulian tănase

iată, din lista celor nouă care au răspuns la întrebarea de aici, pe cine a ales random.org:

câștigători sunt primii doi: daniel bumbaru și maria bogdana. dacă sunt din bucurești și pot veni la evenimentul de diseară, de la cărturești verona, vor primi cărțile cu autograful autorului, dacă nu, le vor primi prin poștă (la adresa trimisă la dragosbutuzea@yahoo.com).
felicitări!

la cărturești cu concurs: „abisa“ cu iulian tănase

abisa

abisa, palev iona, somnul, pisica halucinogena, abiscruda și altiulius sunt personaje din carte „abisa“ de iulian tănase (editura locul tare, 2007). carte-puzzle, alcătuită din 115 povești, nu e nici roman, nici carte de poezie, ci e un experiment în genul suprarealist după care autorul se topește, ca ceasul din tabloul lui dali.

împreună cu librăria cărturești, ofer această carte celui care va răspunde la întrebarea: care este poetul (neo)suprarealist român pe care-l invocă cel mai mult iulian tănase?

răspunsurile pentru concurs le primesc în josul acestui post - în chip de comentarii blogspot sau facebook -, până luni, 27 octombrie, ora 14,00. răspunsul va fi ales prin random.org. posesorul îl va primi în cadrul evenimentului de mai jos (sau prin poștă pentru provincie). 

ce mai face scriitorul?

luni, 27 octombrie, la ora 17:00, la cărturești verona, autorul iulian tănase este invitat de nadine vlădescu să răspundă unor întrebări formale și informale, în fața cititorilor.

conform ziarului „lumea lui nicoll“, a mai apărut un candidat la președinția româniei

este vorba despre otto witte, fost rege al albaniei, s-a decis să candideze și la președinția româniei.
își va lansa campania electorală cu un spectacol de circ.
iată ce scrie ziarul (dar și alte știri):

romanele amuzant de finaliste de la concursul „augustin frățilă“

și iată și lista scurtă a romanelor concurente la 10 000 de euro, listă aleasă de alex ștefănescu, daniel cristea-enache și tudorel urian. dintre acestea, în urma votului a 24 de blogări, va fi ales numai unul

romanele sunt:

1. un singur cer deasupra lor de ruxandra cesereanu, polirom, 2013
2. kinderland de liliana corobca, cartea românească, 2013
3. jurnalul unui cântăreț de jazz de bujor nedelcovici, allfa, 2013
4. boala si visul de dan stanca, tracus arte, 2013
5. negustorul de începuturi de roman de matei vișniec, cartea românească, 2013

mi se pare teribil de amuzant topul, o să mă distrez!

până una alta, m-am decis că-i ultima mea participare la acest concurs. drăgușorul mi-a șoptit că și-acest concurs e pe cale să semene cu alte concursuri literare de pe la noi, acelea în care iese câștigător cine trebuie. și io cred că-i mâna lui nicolae manolescu aicea! :))

per final - vorba mihaelei rădulescu - eu îmi voi face treaba mea mică (adică de o douăjpatrozecime). neuitând intenția mărturisită acum trei ani de întemeietorul concursului, mario de mezzo - aceea de a putea resuscita pasiunea pentru lectură şi apropierea de literatura română a publicului printr-un roman bun.
dacă el se va număra printre acestea cinci, rămâne de citit.

cartea la minut - „clubul dumas“ de arturo pérez-reverte

un roman de aventuri ca orgasmul - nu te mai saturi - un remake contemporan după cei trei mușchetari.

cheia succesului e simplă: eroul, eroina au calități sau trăsături care îl obligă pe cititor să se identifice cu el sau ea... (p.19).

lucas corso, un librar, se înarmează într-o mână cu un manuscris din cei trei mușchetari, în alta cu un volum ocult scris în 1666 de un tip ars pe rug, pleacă prin câteva orașe europene să elucideze crime și secrete. din când în când, i se-ntâmplă chestii periculoase, care-i pun în pericol viața - numai pentru nite cărți! (printre alții întâlnește o blondă țâțoasă - fană milady -, un rochefort misterios și chiar o constance bonacieux, tunsă băiețește, cunoascătoare de jiu jitsu.

până la urmă ajunge și la marele secret - intrarea în lumea diavolului - dar eroul nostru e mai puțin mistic, ci mai mult materialist - preferă banii decât porți către lumi supranaturale.

finalul e mișto rău, și arturo pérez-reverte știe să se joace cu suspansul, un joc erotic cu romanul foileton de secol 19. avem două perspective, însuși „richelieu“ ne povestește toată tărășenia.

mai avem anecdote de istorie literarară -
de ce aveau și au încă succes paul feval, alexandre dumas și ponson du terrail?
își scria dumas singur romanele sau avea sclavi?
cine era, de fapt, d'artagnan?
cum era cu tratatele de demonologie?
ce dracu căutau unii, pe vremea inchiziției, în cărți oculte, să-i arză focul?
ce ascundeau băieții deștepți în simbolurile tratatelor medievale?

ps. romanul a fost ecranizat de roman polanski cu johnny depp în rolul principal (trailer aici)

desenele lui franz kafka

către sora sa, ottla

primul meu anim'est

a fost prima mea participare la această sărbătoare a animaţiei internaţionale. mărturisesc să sunt un fan al animaţiei realiste, mai clasice, dar foarte deschis la experiement, şi mai ales receptiv la entusiazmele prilejuite de imagini animate.

am participat la câteva proiecţii şi evenimente, dar dintre toate, două îmi vor rămâne amintire:

1. proiecţia filmului grădina de cuvinte de makoto shinkai, o sărbătoare vizuală (japoneză) a ploii şi a luminii, pe fondul căreia un licean de 15 ani îşi povesteşte dragostea faţă de o necunoscută de 27 de ani, cunoscută pe ploaie, în parc.

2.  participarea copiilor în cadrul festivalului - câţiva dintre ei, participanţi la un worksop, au creat - experimental - un filmuleţ de animaţie din hârtie decupată. un filmuleţ muuuuult mai bun decât al celor maturi participanţi la un workshop similar. de asemenea, juriul de copii a ales un film funny şi reuşit,
superbot - sub lupă totul e mai mare  de pablo alberto diaz şi cervasio rodriguez.

3. desigur că scurt metrajele premiate nu mi-au plăcut toate, le menţionez doar pe cele care mi-au plăcut - pe cel al câştigătorului marelui premiu, păr de delphine hermans, şi al celui mai bun scurt metraj românesc, pui de somn de paul mureşan.

cum spuneam, o sărbătoare bine făcută a filmului de anumaţie, în care ne regăsim, uneori, scânteierile copilăriei. să mai vedem şi în anii viitori!

primul meu pastel

din il pecatto - un restaurant de pe strada franceză.

„la revedere acolo sus“ de philip lemaitre

acuma, că avem un câștigător de nobel, să trecem la literatura adevărată:

 

„quod erat demonstrandum“ de andrei gruzsniczki

savarină cu gust ceaușist

savarinele de pe vremea mea, pe vremea când se petrece acțiunea filmului, aveau un gust nașpa: frișca era cu margarină ce ți se lipea de cerul gurii, iar blatul era gumos fad. așa era, cel puțin, la constanța. la bucurești erau alte savarine, iar regizorul și echipa au căutat să le readucă în prim plan. pe peliculă de 35 mm și alb-negru.

acțiunea e simplă: un matematician (sorin leoveanu) ce trăiește cu mă-sa are o singură obsesie - matematica și de aceea vrea cu dinadinsul să-și publice lucrările științifice peste hotare. iată dar c-o găsește pe elena (ofelia popii), care vrea să plece cu copilul ei în franța, la soț. sunt oarece tensiuni erotice între cei doi, dar matematicianul se dovedește prea fraier și nu face nimic. mai degrabă convingător se va dovedi un securist (florin piersic jr.)




voi scrie aici despre care cred eu că sunt tatăl, fiul și sfântul duh al filmului:

tatăl - singurul personaj care mi-a plăcut în film este invizibil în film - este personajul absent, soțul și tatăl, care fuge din românia, apoi se luptă să-și aducă familia în franța, vrea să facă greva foamei acolo. eu mi l-am imaginat la liber, un matematician cu părul sculat ca einstein, un hippie revoluționar, cu capul în nori de-și pierde și actele. este singurul român, în film, care face ceva, care acționează. ceilalți, de aici, din românia, se tot coiesc prin vorbe în jurul unui comme il faut social, ca să le fie bine și ca să păstreze aparențele.

fiul filmului e regizorul însuși, care vrea să prezinte, prin realitatea trecută - fie mai tinerilor privitori, fie spectatorilor străini perindați pe la festivalurile la care filmul a rulat (și a fost premiat) -, ideea că reîntregirea familiei e un subiect actual. nu știu dacă-i reușește, dar dirijează bine actorii și scoate roluri bune - o ofelia popii măcinată interior și copleșită de trădare, un florin piersic jr. verosimil în rol de securist veleitar. de neocolit rolul lui sorin leoveanu, de matematician finuț.

sfântul duh al filmului se revelează prin scenografie (cristian niculescu), imagine (vivi drăgan vasile) și costume (svetlana mihăilescu). deși atmosfera este una prea-modernă, cam aseptică și prea limpede, mi-a rămas pe retină ca bura de-afară.

per ansamblu, un film de văzut, măcar pentru reconstituirea unei epoci ubliabile și pentru un joc actoricesc reușit. ca să mai vedeți ce filme mai fac românii, și cu ce filme mai câștigă niște premii. un film bun dar l-aș fi dorit mai neieșit din tipare. până la urmă este vorba despre o teorie matematică inovatoare!