felicia înainte de toate

o tipă pleacă din românia, unde a venit să-şi vadă părinţii, în olanda, unde locuieşte. asta e povestea.

în conflictul subtil dintre o mamă bătrână băgăreaţă limbută firoscoasă teribilă incorigibilă şi o fiică stresată şade miezul ascuns, ca fragmentul colonelului din ilie cazane, în povestea banală.

după ce vezi filmul, te întrebi cine are dreptate. mama sau fiica? niciuna? eu am pariat pe fiică, dar ştiu că atunci când voi avea 60 de ani, voi paria pe mamă. realizatorii filmului ne spun că lucrurile nu sunt aşa de simple, e greu de discernut, însăşi fiica trece "graniţa" dintre dragoste şi manipulare cu fiul ei.

şi aşa cum mama nu-şi va opri manipulările fireşti, tot aşa fiica nu se va opri în a-şi petrece următoarele concedii la ai ei.

filmul mi-a plăcut! fain monologul feliciei (ozana oancea). admirabil rolul mamei (ileana cernat) care cred că de fapt e o mamă bună. nu am înţeles, în schimb, care era rolul lui şuşu şi al taximetristului în poveste...



ps. mulţumesc pentru invitaţie la proiecţia specială.
saitul filmului aici.

policier

[dragoş c] eroii mei politisti

cand ma gandesc la romanul politist, simt o mare placere, gandindu'ma la eroii lui, care pentru mine intruchipeaza un spirit "american", chiar daca unii dintre autori sunt englezi. surprinzator, cel mai tare autor "politist", pentru mine, nu e marea Agatha. ci altii:

incep cu Poe - al carui erou August Dupin le da tuturor clasa - ma bantuie si acum animalul criminal din rue Morgue.

urmeaza eroul cameleon al Patriciei Highsmith - Tom Ripley - bogata sursa cinematografica, poate din pricina neobisnuitului erou, la noi mai putin cunoscut [a fost tradus abia prin 92 la Humanitas].

urmeaza apoi seria detectivilor mistocari, gagicari si teribili - ai lui Chandler [Philip Marlow], Peter Chambers [Mark Preston], Peter Cheyney [Lemmy Caution], James Hadley Chase [Lew Brandon] - ultimi trei autori fiind englezi.

m'asteapta cu romanele lor Ellroy, publicat acum de Polirom si de asemena Akunin.

de ce'am adus discutia?

pentru ca romanul politist e'un univers aparte, paralel cu literatura gafaitoare din mainstream.



[Strelnikov] frankly my Brothers, enigmele politiste nu m'au entuziasmat niciodata, nu stiu de ce, pt ca altfel subscriu fara retineri la fraza lui Godard [all u really need.. is a gun and a girl]. intre eroii mei din pop literature se numara Omu Invizibil, Feyd Rautha, Iuda, Spanu, Victor Frankenstein & altii – insa nici un detectiv..

dar e interesant ca atatia Autori Misto [de la Poe la Eco, si mai ales the great Jorge Luis] au fost complet obsedati de genu asta. but why? iata my Brothers, o posibila explicatie [evident ca nu'i originala]:

epoca'n care a inflorit romanul politist – sec 19 – fiind epoca Ratiunii, s'a putut deriva de aici imaginea lumii-ca-rebus, a detectivului-hermeneut. desigur enigme & mistere exista dintotdeauna'n literatura [si viata] dar e absolut moderna aceasta incredere in capacitatea mintii umane de'a le decripta fara rest.

probabil asta face Numele Trandafirului [roman politist in care nici o enigma nu e rezolvata, decat intamplator] so post-modern.

rahan

acest numărul unu a apărut pe 1 iunie, deci este cu copii. trei episoade, cu inserţii din copilăria lui rahan.

dar cine este rahan?
este un erou din epoca primitivă, ultimul membru al unui trib dispărut din cauza unui vulcan.
este exemplu de erou civilizator - pedepseşte răul şi răsplăteşte binele.
la gât are un colier din colţi ce simbolizează curajul, bunătatea, sinceritatea - valorile insuflate de tatăl său, crao cel înţelept. valori care lipseau pe atunci, cum lipsesc şi astăzi.

desenele lui andré chéret sunt realiste, în culori vii.
şi cred că reuşita eroului rahan constă în dinamismul său, sugerat prin gestica variată şi contorsiunile trupului - uneori personajul iese din bandă, o desfiinţează să aibă loc să se răsucească pe toată pagina, mai-mai să-ţi intre-n ochi. el e tot timpul pe fugă, înoată, se luptă. şi, fireşte, ţipă, rahan n-ar fi el fără: RAHAAA!...

felicitări adevărului pentru iniţiativă!

andré chéret, roger léccureux, rahan, editura adevărul holding, 2010, nr.1 (saitul aici)

woyzeck

poliţist: o crimă bună, o crimă adevărată, o crimă frumoasă. nici nu se putea una mai frumoasă. n-am mai avut demult una ca ea.

e replica de final a piesei neterminate woyzeck aparţinând autorului german mort la numai 23 de ani (de tifos), georg büchner. medic ratat - a scris o teză despre sistemul nervos -, cu simpatii revoluţionare, büchner s-a refugiat în scris - câteva traduceri şi piese de teatru. ultima, rămasă neterminată este woyzeck, care, prin laconismul său şi ruperile sale, pune bazele unei libertăţi de interpretare fastuoase (cinematic de werner herzog).

nu citeam piesa dacă n-aş fi văzut-o la gala absolvenţilor unatc, într-o montare experiment, invitat de actorul principal, mihai băcăran. aşa c-am pus mâna pe piesă (de aici) şi pot spune că mi-au rămas câteva chestii, dincolo de cele 3 personaje-tip (woyzeck - omul sărac, victimă a societăţii şi nebun mistic; căpitanul - victimă a moralei; doctorul - victimă a ştiinţei):

woyzeck: noi, oamenii simpli, noi, ăştia, n-avem virtute, pe noi ne-mpinge natura; dar, dacă aş fi un domn, şi-aş avea o pălărie şi un ceas, şi-o haină englezească, şi aş şti să vorbesc ales, eu aş vrea să fiu virtuos. trebuie să fie ceva frumos la virtutea asta dar, domnule căpitan. dar eu sunt un amărât. (p.8)

woyzeck: fiecare om e o prăpastie; ameţeşti când te uiţi în ea (p.39)

woyzeck (se sufocă): tot mereu - tot mereu (se ridică impetuos şi cade înapoi pe bancă.) tot mereu, tot mereu (îşi fânge mâinile) învârtiţivă, tăvăliţi-vă! de ce nu stinge Dumnezeu soarele, ca să se tăvălească toţi în desfrâu, bărbat şi femeie, om şi animal. faceţi-o la lumina zilei, faceţi-o pe mâinile oamenilor, ca muştele! - muiere! muierea e fierbinte, fierbinte! - tot mereu, tot mereu! (sare în sus.)... (p.44)

oricum, piesa e foarte interesantă prin aspectul său neterminat ce pare grotesc-absurd, de kafka. asta pe la mijloc de secol xix!

georg büchner, woyzeck, editura liternet, 2006, traducere de mihaela sîrbu, 71 pagini (traducere integrală după varianta canonică)

distincţia lui nietzsche




der gemeinste Mann fühlt, dass die Vornehmheit nicht zu improvisiren ist und dass er in ihr die Frucht langer Zeiten zu ehren hat, - aber die Abwesenheit der höheren Form und die berüchtigte Fabricanten-Vulgarität mit rothen, feisten Händen, bringen ihn auf den Gedanken, dass nur Zufall und Glück hier den Einen über den Andern erhoben habe;* (Die Froliche Wissenschaft)


_________________________



*omul cel mai vulgar simte că distincţia nu se improvizează şi că el trebuie să onoreze în ea rodul unei îndelungi perioade de timp, pe cînd absenţa formei superioare şi vestita vulgaritate a fabricanţilor cu mîinile lor roşii şi grăsane îl duce la gîndul că doar întîmplarea şi norocul l-au ridicat pe unul deasupra celuilalt; (ştiinţa voioasă)


(traducere de liana micescu, ştiinţa voioasă, humanitas, 1994, p. 66)

dilemateca - o revistă (încă) pentru bătrâni?

mai am şi acum primul număr al dilematecii, mă bucuram că avem şi noi o revistă despre cărţi, mai ales sub auspiciile lui pleşu. dar a trecut mult timp de-atunci. revista a mai apărut, io am mai citit-o din când în când şi-am constatat acelaşi stil de recenzie şi acelaşi aspect.

în numărul curent, din iunie, sunt multe recenzii bune, despre omul de nicăieri, despre un om din est al lui groşan, despre meister eckhart, interesant un dosar despre literatura gay românească (da, cică există aşa ceva), un dialog cu dumitru chican, traducătorul din arabă al romanului azazel.

în fine, să mai spun că m-am bucurat când marius chivu s-a hotărât să invite blogării la o anchetă. şi sunt de acord cu el când spune că pe bloguri se comentează uneori stângaci şi naiv.

1. dar cum oare se recenzează uneori în dilemateca?

să iau câteva exemple din finalul câtorva recenzii, unde se pun, de obicei, concluziile:

• despre romanul gluma rusească, nu înţeleg decât că "este un roman retenibil îndeosebi prin semnificaţia titlului" (gebriela gheorghişor). mai aflu că "nici un supravieţuitor nu transgresează compromisul". aha! deci retenibil!
• despre omul de unică folosinţă, "poezia e una de interstiţiu: şi a exteriorului, prin instantaneele pe care le transcrie, aproape mereu contextualizate, dar şi a interiorului, prin inserţia în senzorial a acestor instantanee" (alexandru matei). aha! interstiţiu!
• despre fantoma iese din scenă, aflu doar că "fantoma lui roth ştie, precum marinarul marlow, că trăim aşa cum visăm: singuri." în reşt, toată recenzia e povestea romanului (gabriela glăvan). aha! trăim singuri!
• despre omul duplicat, alexandru budac scrie neutru, se-nvârte în jurul cozii, despre tema dublului, puţină poveste. şi atât. o recomadă? e o carte bună? i-a plăcut? nimic. eu, de exemplu, cred că-i carte proastă, n-am dus mai mult de 20 de pagini.

2. prezentarea grafică a dilematecii e bătrânicioasă?

nu am nimic cu colajele lui dan stanciu, intelectual fin de altfel, ele sunt reuşite. dar să dau peste tot de aceste colaje în sepia cu jobenuri şi crinoline, cu statui antice şi reproduceri ce se opresc la clasicismul francez mi se pare prea mult pentru tânărul din mine. nu-mi iese nimic în evidenţă, nici o culoare de merchandising, ceva care să-mi sară-n ochi, să mă atragă. culorile închise par de ferpar. şi nu vorbesc de copertă, ci de paginile din interior.

în comparaţie, le magazine litteraire pare glossy, deşi arată de secol xx - vă invit s-o răsfoiţi. dar dilemateca noastră arată de secol xix. şi când te gândeşti că trebuie doar ca cineva să-i pună domnului stanciu o revistă literară străină în mână şi să-i schimbe culorile...

cert este că-mi doresc o revistă profesionistă, în care să găsesc cât mai puţine recenzii scrise de unii care se consideră profesionişti într-ale recenziilor, dar care nu-mi spun nimic despre cărţi, nici măcar dacă le-a plăcut sau nu. şi-mi doresc o revistă tânără, şi pentru tineri, care să arate dinamic şi provocator. dacă nu poţi avea mereu inspiraţie, poţi lua exemple din altă parte. bunăoară, de la franţuji.

iaşi

scriu acum din holul hotelului unirea să nu-mi piară entuziamul care m-a cuprins revizitând iaşul după 17 ani şi oricât aş iubi bucureştiul tot universitatea alexandru ioan cuza e mai frumoasă nu mai spun de copou teiul lui eminescu fireşte de clădirile vechi care sunt altfel decât cele bucureştene moldovencele sunt mai frumoase în iaşi decât în bucureşti au un trup mai dulce ca graiul strada lăpuşneanu parcă şi ţiganii sunt mai negri am văzut mai multe librării şi anticariate ca la paris ce mai! m-am îndrăgostit!

parc-aş sta un an prin iaşi

primăvara cu don quijote (6)

ce mi-a spus cervantes?

ca să nu plictisesc prea mult cu-acest roman uitat de toţi, dar invocat de toată lumea, roman pe care, dac-ar fi după mine, l-aş introduce cu forţa în educaţia oricărui om, trag câteva concluzii. după 3 luni de primăvară de lectură, taman cât a durat şi a treia - şi ultima - călătorie a eroilor noştri, don quijote şi sancho panza.

acest al doilea volum nu mai are nebunia primului, nu mai are comicul de situaţie fabulos ce a dat celebritate lui quijote. aici quijote şi sancho sunt înţelepţi iar gândirea lor pare "nebunească" prin "normalitatea" ei într-o lume anormală.

lumea mea nu e din lumea aceasta, par a spune cei doi, iar dacă în primul volum ei erau nebuni faţă de lume, în acest al doilea lumea e nebună faţă de ei - cu neamurile pe care-i fute grija şi vor să-i condamne la o viaţă banală, cu aristocraţii care-i folosesc doar pentru propria lor distracţie. lumea asta se împarte în banalitatea familială şi efemerul hedonist - orice ideal, orice normă sunt nebunie. drama / tragicul este că sfârşim într-una din cele două: sau banalitate, sau efemer.

cei doi eroi prieteni îşi trăiesc visul: don quijote se luptă pe bune şi e învins, sancho cârmuieşte pe bune, dar renunţă. pentru că ceilalţi oameni nu sunt demni de cei doi - iar aici cervantes e bun cu eroii săi şi aspru cu lumea. se foloseşte de tot geniul său scriitoricesc să-şi salveze eroii, şi chiar şi-i salvează nemurindu-i.

cervantes, don quijote de la mancha, editura pentru literatură universală, 1965, traducere de edgar papu

desen de salvador dali.
alte quijotisme aici, aici, aici, aici, aici şi aici.

evident, o femeie...

... povesteşte trecutul ei. perioada e ceva belle epoque, însă indiferent care-ar fi fost, fiind vorba de chile, nu lipsesc războaiele, inclusiv cele civile. dar nu asta e important, ci:

isabel allende scrie superfain, are o îndemânare a scrisului de m-a lăsat paf, nu degeaba cărţile ei sunt bestselleruri! aşa că subiectul nu e cine ştie ce, istoria unei familii povestită de o fată, de la strămoşii ei până la acum (1910).

memorabil pentru mine este un singur personaj, bunica, paulina del valle, matroană uimitoare a familiei, care-i învârteşte pe toţi, un fel de miss havisham capitalistă. tot romanul se construieşte în jurul ei, tânăra povestitoare e doar un pre-text pentru strălucirea şi suferinţele acestei femei.

cum spuneam, allende scrie brici, ştie să nască personaje, a fost un deliciu să citesc cartea, care nu e neapărat mare capodoperă (dar cine vrea să citească numai mari capodopere?), dar te ţine ca un drog să n-o laşi din mână.
iar paulina del valle face toţi banii, vă zic eu!

ce să spun, aceasta a fost allende-le meu şi nu sunt dezamăgit, pentru că mă impresionase casa spiritelor, filmul, cu meryl streep, glenn close şi jeremy irons.

iar autoarea remarc că e damă mai faină acum, la bătrâneţe, decât la tinereţe.



isabel allende, portret în sepia, editura humanitas, bucureşti, 2010, traducere de cornelia rădulescu, 300 pagini

saitul autoarei aici.