„friedrich nietzsche“ de ivo frenzel

ivo frenzel

friedrich nietzsche

editura teora, bucurești, 1997

 traducere de carmen oniți

 175 pagini broșate

coperta de valentin tănase

o monografie rowolt - scurtă și bună

deși friedrich nietzsche scria în ecce homo că „una sunt eu, alta sunt cărțile mele“, cunoașterea vieții filozofului ajută la înțelegerea filozofiei sale.

cum anume fiul unui preot a ajuns să fie capul de pod al criticii moderne a creștinismului? cum anume un profesor de filologie clasică a ajuns unul dintre întemeietorii filozofiei moderne? cum anume un spirit liber și independent a ajuns să înnebunească și să moară îngrijit de sora sa?

profesorul ivo frenzel structurează viața lui nietzsche în 4 etape, de câte zece ani:

1. cei zece ani de educație și formare: de la intrarea la liceul pforta și ultimul semestru la leipzig
2. zece ani de profesorat la universitatea din basel
3. cei zece ani de la renunțarea la catedră din cauza bolii, dedicate promenadelor și creației
4. cei zece ani de nebunie

curiozități:

• a început să-și scrie memoriile încă din școală;
• voia să se însoare doar din interes - ca să-l îngrijească cineva: a avut 2 variante: olandeza mathilde trampedach și rusoaica lou salomé;
• în armată a căzut de pe cal și a fost lăsat la vatră, apoi s-a înrolat în războiul franco-prusac și s-a îmbolnăvit de dizenterie;
• în sistemul universitar pe care nietzsche-l acuza de îngustime, acesta a fost promovat profesor la 24 de ani, încă dinainte de-a da doctoratul, doar pe baza articolelor filologice scrise, fără examene sau formalități;
• banii îi erau asigurați dintr-o pensie de 3000 de franci pe an cca fost profesor, apoi ca moștenire a unui unchi bogat.

ediția originală din 1966

interesant mi s-a mai părut faptul că opera cu adevărat importantă a lui nietzsche începe cu omenesc, prea omenesc (1878). apoi:

aurora (1881)

știința voioasă (1882)

așa grăit-a zarathustra (1884)

dincolo de bine și de rău (1886)

genealogia moralei (1887)

amurgul idolilor (1888)

anticristul (1888)

ecce homo (1888)

după care înnebunește. restul fragmentelor sunt publicate postum cu titlul dat de editori voința de putere.

nietzsche artilerist

„om vedea ce-o mai fi. acum când totul e prea târziu“ de hans joachim schädlich

hans joachim schädlich

om vedea ce-o mai fi.

acum când totul e prea târziu

(mal hören, was noch kommt.

jetzt, wo alles zu spät ist)

 editura daos, bucurești, 2005

 traducere de nora iuga

 155 pag. broșate

coperta după egon schiele

sexul ce mănâncă timpul 

cele două romane scurte ale autorului neamț hans joachim schädlich au câte-un personaj aflat la limită: 

1. primul, om vedea ce-o mai fi, îl are ca personaj pe un muribund, o legumă care, fără cineva apropiat lângă el, leagă prietenie c-o muscă ce-l tot bâzâie, pe care o socotește ultima sa amantă. asta în vreme ce-și rememorează experiențele erotice (sau mai degrabă sexuale) cu celelalte amante. 

care a fost rostul experiențelor sale (cu femeile)? de ce a rămas singur? a cui a fost vina despărțirilor de ele: a lui sau a lor?

Pe toate femeile pe care le-am iubit le-am iubit. Am făcut pentru ele tot ce-am putut. Niciodată n-a fost de-ajuns. Totdeauna m-am ales cu vorbe proaste. De pildă: Târâie-brâu nenorocit ce ești. - Sau: numai gura-i de tine. - Sau: cur pictat. - Asta mi-a amintit de clizmele copilăriei mele. Toate femeile pe care le-am iubit au făcut pentru mine tot ce-au putut. Totdeauna mi-a ajuns. (p. 29)

2. al doilea roman, acum când totul e prea târziu, o are personaj pe o femeie singură, ce-și rememorează, și ea, experiențele cu bărbații.

Un copil te face singură. Până creşte mare te-ai acrit ca o gogonea... Acum mă acresc treptat, şi copil tot n-am. (p. 95)

Am început-o tâmpit și tâmpită am rămas. Toată viața doar sentiment și iar sentiment. M-am dus cu ochii legați după primul care știa să mă încânte. Cum mi se aprindeau călcâiele, cum... Sunt ca un animal. Intram în călduri și-mi luam lumea-n cap până aveam o pulă-n mine. Și când o aveam, credeam că trebuie să țină o veșnicie. Dar nu era așa. Poate o să-mi intre acum în cap că totul pe lumea asta e legat de timp. (p. 136)

romanele sunt scrise alert, în stil minimalist, iar dinamismul acestora este dat de alternanța poveștilor trecute cu personajul care le rememorează în prezent. și, în ciuda ironiei fiecărei povești sexuale, stau regretul și trista concluzie că timpul s-a dus dracului și până la urmă sexul nu leagă nimic trainic.

coperta ediției germane

amândouă personajele se-ntreabă de ce sunt singuri, de ce n-au găsit dragostea adevărată, sau dacă au găsit-o, de ce au lăsat-o să plece.

Cineva mi-a spus; Caca sugarilor este cel mai sigur chit pentru fidelitatea femeilor. - Nu pot să fiu de acord cu asta. Toate femeile cărora le-am făcut copii s-au șters cu mine la cur când copiii erau încă sugari. Nu în timpul lăuziei, dar... Păcat că nu le-am întrebat niciodată de ce s-au șters la cur cu mine. Să se fi gândit că altfel mă șterg eu cu ele la cur? Poate. Sau pentru că au sperat că am să mă șterg cu ele... Asta e mai greu de crezut. E adevărat că m-am șters cu ele la cur. Dar mi-am zis, câtă vreme plozii se cacă în scutece, mamele copiilor n-o să se șteargă cu mine la cur. Eroare. S-ar fi șters oare cu mine la cur chiar dacă eu nu mă ștergeam cu ele la cur? Asta n-o mai pot afla. (p. 47)

Am trăit mereu în fals. M-am orientat după ce au vrut alții. Încă de când eram copil mama mi-a spus: Nu plescăi! - Dar când plescăiam puteam să simt mai bine ce gust are mâncarea. Încă de când eram copil mama mi-a spus: Nu vorbi! - Dar când vorbeam puteam gândi mai bine. Mama a spus: Nu te mai masturba! - Dar când mă masturbam dormeam mai bine. (p. 61)

viața materială a simțurilor și a judecății raționale se duce repede și ce mai rămâne e speranța. chiar și a unei vieți de dincolo de moarte.

O CARTE EX-CE-LEN-TĂ! am citit-o cu un permanent zâmbet în colțul gurii.

foto autor sursa

„séraphîta“ de honoré de balzac

honoré de balzac

 séraphîta

 editura aion, oradea, 2006

 traducere de daniela vereș

 (felicitări pentru turul de forță!)

 184 de pagini broșate

 coperta de szabo sz. ștefan

un „studiu filozofic“ cu adevărat

nuvela aceasta este mai puțin o nuvelă literară, ci e mai mult un eseu ce omagiază doctrina mistică a teozofului suedez emmanuel swedenborg și caută să lămurească câteva idei ale lui balzac însuși (după părerea mea, destul de înaintate pentru vremea aceea și pentru cei 36 de ani ai săi).

dar, probabil, cel mai interesant aspect al romanului este ființa androgină séraphîta / séraphitüs, posesoare din naștere a înțelepciunii omenești care, pentru a urca la ceruri, în căutarea perfecțiunii, are nevoie de o dragoste pământească (pentru două persoane), pentru ca „moartea să-i pună capăt atunci când flacăra ei este cea mai puternică“ (p. 165)

despre alte studii filozofice ale lui balzac, aici

așa încât, în castelul de lângă satul nordic și plin de ghețuri jarvis, androginul îi ademenește pe doi tineri - o fată, minna, și un bărbat, wilfried - care, desigur, se îndrăgostesc fiecare de un aspect al său și îi cer, la rândul lor, dragostea.

ce se întâmplă ar însemna un imens spoiler așa încât trec la câteva chestii care mi-au plăcut:

1. dincolo de expunerea biografiei și a doctrinei lui emmanuel swedenborg (30 de pagini) și a unei discuții teozofice pornind de la noțiunile de materie, spirit și locul lui Dumnezeu între ele (11 pagini), balzac folosește o idee extrem de modernă - care pe mine m-a dus cu gândul la ideile lui wittgenstein despre limbaj.

mai precis, despre jocurile de limbaj omenești, pornind de la Cuvânt:

Ce-ar fi dacă Mișcarea și Numărul sunt zămislite de Cuvânt? Acest cuvânt, rațiunea supremă a Vizionarilor și a Profeților care au înțeles odinioară acel suflu al lui Dumnezeu sub care a căzut la pământ sfântul Pavel, voi oamenii îl luați în batjocură, deși toate operele voastre vizibile, societățile, monumentele, actele, pasiunile provin din cuvântul vostru neputincios; voi care, fără limbaj, ați semăna cu omul sălbatic... (p. 128)

ideea lui balzac este că limbajul științific și cel religios este ireductibil și mai ales limitat. nu putem cuprinde prin limbaj TOTUL.

V-ați construit o căsuță în Infinitul numerelor, ați ornat-o cu hieroglife aranjate și pictate cu iscusință și ați strigat: Totul e aici! (p. 130)

Majoritatea axiomelor voastre științifice, adevărate în raport cu omul, sunt false în raportul cu ansamblul. (p. 134)

Încetați, încetați să-mi mai puneți întrebări, limbajele noastre sunt diferite. Pentru o clipă m-am folosit de al vostru ca să vă arunc o sclipire de credință în suflet, ca să vă dau o bucată din mantia mea și ca să vă port în frumoasele regiuni ale Rugăciunii. Oare e de datoria lui Dumnezeu să se coboare la voi? Nu voi sunteți cei care trebuie să se ridice la el? (p. 139)

2. regăsim și aici lupta individuală a omului pentru desăvârșirea sa, de consumare a acelei „energii vitale“ pe care balzac însuși credea că o are. iată  ce scrie în prefața comediei umane:

Văzându-mă că adun atâtea fapte și că le zugrăvesc așa cum sunt, elementul loc comun fiind pasiunea, unii și-au închipuit, pe nedrept, că aparțin școlii senzualiste și materialiste, două fețe ale aceluiași fapt, panteismul. Se înșelau însă, n-aveau cum să nu se înșele. În ceea ce privește Societățile, nu împărtășesc credința în progresul lor nelimitat; cred în progresul omului asupra lui însuși. Cei care vor să vadă la mine intenția de a considera omul ca o creatură finită se înșală deci pe de-a-ntregul. Séraphîta, doctrina în acțiune a unui Buddha creștin, mi se pare un răspuns suficient la această acuzație formulată de altfel cu destulă ușurință. (balzac, comedia umană, vol. 1, ed. univers, 1981, trad. angela ion, p. 104)

3. mircea eliade reține - într-un articol din universul literar din 1939, reluat apoi și dezvoltat în volumul mitul reintegrării - ideea mitică a androginului ca ființă perfectă. eliade spune că balzac este ultimul care a folosit-o în cultura occidentală, după el decadenții decăzând în ideea hermafroditului.

(link pe imagine pentru articol)

„lecții de dans pentru vârstnici și avansați“ de bohumil hrabal

bohumil hrabal

lecții de dans pentru vârstnici

și avansați

 (taneční hodiny pro starší 

a pokročilé)

editura art, bucurești, 2015

traducere de corneliu barborică

 149 de pagini legate

 coperta și ilustrații de mircea pop

lanțul amintirilor din austro-ungaria 

în stilul obișnuit al scriitorului ceh, cartea de față cuprinde un monolog continuu, fără punct, ci doar cu punct și virgulă, al unui cizmar, pe nume jirka, care trece de la una la alta fără oprire, părând a vrea să spună totul dintr-o suflare, mai ales despre vremile trecute, care erau mult mai bune decât cele de azi, în care lumea era mai stilată, îndeosebi pe vremea ocupației austro-ungare, de unde vedem că povestitorul nostru cizmarul este destul de vârstnic;

O carte nu trebuie să-l lase pe cititor să doarmă liniștit, dimpotrivă, trebuie să-l facă să sară din pat în izmene și să dea fuga la scriitor ca să-i ardă câteva peste gură (p. 44)

Când au pus în scenă Raduz și Mahulena, care începe în întuneric, mașinistul a tras cortina prea devreme, iar Raduz nu și-a dat seama că era trasă și a întrebat: unde ești Mahulena? iar Mahulena i-a răspuns, în cur, mă! și totți oamenii sin sală s-au amuzat că vor asista la ceva picant, rupt in viață (p. 135) 

Socrate și Cristos n-au scris nici măcar un rând, și învățăturile lor sunt încă respectate, în timp ce alții cu cât publică mai multe cărți, cu atât sunt mai puțini citiți, poți să zici că e răzbunarea istoriei (p. 117) 

el le povestește pasămite domnișoarelor, e interesat de interpretarea viselor dintr-o carte a annei nováková, tot amintește de renașterea europeană, îi plac întâmplările tragice cu sinucideri și morți idioate, nu-i plac copiii, ci doar femeile, își amintește des de aventurile sale galante cu femeile pe care le întâlnește prin peregrinările lui din junețe, toate sar pe el

am mai scris despre cărțile lui hrabal aici

poveștile sale sunt cu morală? sau sunt ele povestite doar pentru distracție? de ce unele sunt doar absurde și ridicole? oare ceea ce descoperim după spațiul alb al monologului este un epilog, în care să descoperim, ca în romanul l-am servit pe regele angliei?, că totul a fost pentru o tinerică?

coperta ediției vintage books

ce-i poate dărui o femeie unui bărbat?

Domnișoara... își scoate bluza pătată de zeamă de cireșe, desface un nasture de la pantalonii scurți, bluza zboară, pantalonașii cad, și eliberată de haine, ea se întoarce și se îndreaptă, goală, spre pajiștea din mijlocul livezii și se spală din cap până-n picioare, iar bătrânul care și-a petrecut toată după-amiaza povestind e așezat lângă ea, ca într-o stare de prostrație, ținându-și strâns un genunchi între mâinile împreunate și privind prin ea, zăpăcit, încordat și cu tact, în timp ce ea îi dăruiește ceea ce numai o femeie poate să-i dăruiască unui bărbat, se spală în amurg sub privirea lui fascinată... (p. 148-149)

ps. traducerea ar fi de fapt lecții de dans pentru avansați în ani, ceea ce este mult mai ironic decât traducerea în românește

„ai uitat să râzi“ de bogdan munteanu

bogdan munteanu

ai uitat să râzi

editura nemira, bucurești, 2016

 142 de pagini broșate

coperta: cristian florescu, ana nicolau

un fermecător volum de povestiri 

deși a mai scos două volume de povestiri, mi-a atras atenția de-abia coperta acestuia și, desigur, titlul.

în condițiile în care sunt ahtiat după prozele umoristice.

dar o mișcare bună a autorului, căci n-am găsit chiar umorul pe care-l căutam. 

am găsit însă o carte care m-a făcut să mă simt bine:

1. în primul rând pentru că felul cum scrie autorul e impecabil. nici o scăpare a unui cuvânt, nici o eroare de exprimare - parcă avem un povestitor de stirpe scriitoricească veche, care ne povestește frumos pe limba noastră. foarte frumos.

2. unele întâmplări, deși banale și comune, te aruncă - fără să-ți dai seama - în ele. alături de personaj, mergi mai departe, cu ochii minții închiși, pășind ca pe apă pe firul îmbătător al narațiunii.


mi-au plăcut mult câteva povestiri:

• o zi cu tata: un băiețel de șase ani descoperă ce caracter mizerabil are tat-su, după ce acesta din urmă îl duce-n „lumea“ lui.

        Am sărit în sus de bucurie. Nu mi-a păsat când mama a ieșit la geam și s-aluat de noi, unde duci, mă, copilul, vrei s-ajungă ca tine? Ba chiar m-am simțit bine când tata i-a tăiat-o, vezi-ți de-ale tale, e bărbat acum, îl iau cu mine la cârciumă, doar n-o să stea toată viața lângă curul tău! Bine i-a zis tata! Ce treabă avea ea cu noi?
        Apoi tata a tras un pârț și eu m-am hlizit. M-am încordat să fac și eu unul, dar nu mi-a venit. (p. 10)

• marișca: o femeie urâtă, luată de-amoc după tinerei, e cât pe-aci să fie linșată de mulțime, după ce apare, ca violatoare a unui adolescent, într-o carte de ficțiune.
• paltonul: cum un muribund îi lasă prietenului său un palton, cu un motiv anume.
• întâlnirea: cum un tip iese la întâlnire cu o necunoscută, prilej cu care dă de emoții atavice uitate.

       M-am uitat o clipă în sus și mi s-a făcut frică - frica aia pe care o simțisem mereu în copilărie când mă trăgea bunică-mea după ea în biserică, frica aia de Tatăl nostru, de popii înveșmântați în negru, de Doamne-miluiește, de moarte și-nviere, de crucea de care trebuia să-mi lipesc buzele, îl văzusem o dată pe unul bubos pupând-o înaintea mea... Frica aia de care credeam că mă debarasasem cu trecerea anilor și de care, uite, nu scăpasem nici acum. (p. 62)

• clătite cu zahăr: unui nene îi place să asculte și să privească lumea din cafenea.

      ...Să vă spun eu cum e cu viața asta, ficiorași, te naști, nici n-apuci să belești oleacă ochii împrejur că te trezești însurat și cu un plod, doi pe cap. Și-apoi mori, bă tată, bă! [...] Da, mori, uite-așa, țac-pac! Ce să mai vorbim de visuri, de idealuri... Nu există așa ceva. Alea, împlinirile, nu vin cu una, cu două, necesită ani buni de viață, experiență. Când colo, te trezești pe la douăzeci de ani că dai de trei ori din buci și gata, s-a dus totul. Ăi bătrâni te-mpung din spate, hai, hai, însoară-te, ți-a venit sorocul, iar tu, prost grămadă, crezi că n-ăi mai pupa cât ăi trăi fofoloancă și te trezești în fața altarului cu transpirația șiroindu-ți până-n gaura curului. Apoi mai dai de două ori din buci și-ți lași aleasa borțoasă... La douăzeci de ani, bă tată, bă. Când nici nu ți-ai scuturat încă praful de pe puță, când la tine-n cap nu-i nici o rânduială, când poate încă crezi că Dumnezeu e un moș cu barbă. Ziceți, ficiorași, am dreptate sau nu? (p. 88)

• roșcovanul: un tip își construiește strategiile de luptă ale vieții după cea din copilărie, împotriva unui motan.

încă un volum excelent, ce se-adaugă - în panorama mea de povestiri românești - la cele scrise de mihai mateiu, sorin stoica sau marius chivu.

„pasiunea domnișoarei s.“

anonim

pasiunea domnișoarei s.

 (mademoiselle s.)

editura trei, bucurești, 2016

 traducere de mihaela buruiană

 312 pagini broșate

 coperta de faber studio

multă pasiune și buciuleală

...Tu știi ce facem noi, Charles. Ne amestecăm, ne înlănțuim corpurile, nu mai avem decât o singură carne, nu mai suntem decât o singură ființă, iar când îmbrățișarea noastră se desface și tu ieși din mine, simt că eu sunt mai mult a ta, iar tu, mai mult al meu. Corpul meu l-a absorbit pe al tău și al meu ți-a oferit ce avea mai bun. (p.148)

s. vine de la simone, o tânără din anii 1920 care și-a întâlnit amantul, charles, în autobuz. babardindu-se cu el câte-o oră (omul e însurat), tânăra se-nvață ce însemnă perversiunea:

charles n-o posedă decât rareori „normal“, ci o biciuiește pe cur. își mai fac sex oral, se mai dezmiardă și se mai masturbează. ea e deschisă la așa ceva, se deschide și el. până când ea observă că amantu-său adoră să fie alintat la gaura brună, cum zice ea.

Dragul meu drag, grăbește-te să arunci pe jos toate aceste haine care ascund de mine corpul tău superb. Vezi, eu sunt deja goală și te aștept cu nerăbdare. În timp ce tu te dezbraci, reiau pentru tine gestul atât de pervers pe care îl fac departe de ochii tăi: îmi frec sexul cu un deget și îmi penetrez fundul. Privește, iubitule, privește! Pizda mea așteaptă mângâierea supremă a limbii tale. Ah, vino să-ți lipești gura de buzele mele! Vino să culegi seva care curge din abundență. O simți cum îți udă gâtul? suge, iubitul meu, suge-mă bine! Mângâierea ta e atât de dulce! Ia-mi butonul, ia-l, fă-mă să juisez pasional! Vreau să rămân fără forțe în brațele tale. Și-apoi, uite-mi fundul! Lucrează-l cu ardoare. Îți va primi pula țanțoșă imediat.

Și dă-mi-l pe al tău! Ah, ce gaură adorabilă, ce fese frumoase, cu ce plăcere îmi lipesc buzele fierbință, limba, degetele... Îmi place să simt în adâncul tău carnea asta călduță și moale care vibrează straniu. Îmi strânge degetul, juisează! În curând, la rândul meu, te voi poseda. Vreau ca mângâierea mea să fie înceată și reglată cu pricepere. Vreau ca juisarea să urce în tine puțin câte puțin. Dă-mi fundul tău frumos, iubitule! ... 

Vreau să juisăm împreună. Vreau să văd trupurile noastre unul peste altul. Vreau să smit cărnurile amestecându-ni-se, sexele confundându-ni-se. Vreau să-ți sărut fundul cu toată gura. Vreau să-mi simt sexul între buzele tale și mădularul tău în pizdă, în fund, peste tot. (pp.141-142)

secretul odată descoperit, simone a noastră îi tot scrie scrisori, în care îi tot explică ce ar vrea să facă împreună, și cum o să se ocupe ea de satisfacerea lui anală. este laitmotivul pe care îl tot repetă, inserat între multe pagini de erotism feroce, care nu se poate să nu încânte cititorul.

charles devine un zeu al sexului pentru ea, iar ea îi dedică totul - e înecată de-o așa patimă, încât își joacă cartea până la capăt. profită cât poate de satisfacerea amantului ei, până când, după ce se satură de dildău, se gândește să-i găsească și-un bărbat.

coperta ediției originale

deliciile livrești ale scrisorilor nu șed în limbajul licențios, ci în faptul că ele sună natural, în ardoarea legăturii pe care o tot îngroașe femeia. așteptarea ei dintre întâlniri e umplută cu imagini a ce vor fi fost și a ce vor fi. simone știe că charles o va părăsi (este, până la urmă, o amantă) și caută să tot creeze dependențe pentru el față de ea prin perversiuni și imaginații - ca o șeherezadă erotomană.

iar așteptările ei, experiențele numeroase, inversiunile - ea e uneori bărbatul, iar el femeia - vocabularul ei libertin și frumos - toate m-au făcut să merg cu cititul mai departe, ca într-o intrigă livresc elaborată.
nu prea știi la un moment dat ce e adevăr și ce e imaginație în scrisorile franțuzoaicei. nu știi dacă nu e grafomană nevrotică. însă, în ceea ce privește limbajul, tipa e maestră cum puțini scriitori cu ștaif por fi.

chestii tari
1. am auzit pentru prima oară în cartea asta despre sexul anal cu țâța :
Apoi am avut îndrăzneala nemaivăzută în gaura fundului tău adorat vârful roz al țâței mele mari! Îți masturbam fundul cu năsturelul ăsta. Cred chiar că intra puțin în carnea brună! Îți scotoceam carnea tulburată și cu limba, iar tu juisai deja! (p. 208)

2. simone îi propune următorul mijloc de despărțire:
Nu pot să cred că doi ani de amintiri ca ale noastre se pot termina așa, dintr-un capriciu. Cearta noastră aș prefera să se termine cu o limbă în fundul sau pe mădularul tău. (p. 294)

***

se cuvin laude editurii trei, ce oferă, prin intermediul acestei colecții (probabil singura de la noi), eroscop, așa literatură (erotică) bună.

scrisorile originale

„amurg“ de osamu dazai

osamu dazai

amurg

 (斜陽)

 editura polirom, iași, 2008

 traducere de angela hondru
 213 pag. broșate
 coperta de carmen parii

o carte prea-trist de frumoasă

nu prea mă împac cu cărțile triste și deprimante, însă când e vorba de parfumul de cireș înflorit de roman japonez, treaba se schimbă.

la-nceput, am crezut că osamu dazai e o scriitoare, și nu un bărbat: personajul feminin, kazuko, a fost prea serafic și prea sensibil pentru-a fi cunoscut de-un suflet îmbătat de testosteron. dar când am dat peste al doilea personaj, naoji, fratele lui kazuko, am recunoscut aceleași vicii ca ale scriitorului: dependența, depresia și sinuciderea.

și, așa cum scrie în toate recenziile - viciul de a fi nobil japonez, în epoca onoarei înfrânte de după război. ce-ți mai rămâne în sărăcie decât suferința?

O senzație de neputință, de parcă mi-ar fi pur și simplu imposibil să continui să trăiesc. Valuri de durere se izbesc necontenit de inima mea, precum norii albi mânați de vânt pe cer, după furtună. O emoție puternică, un fel de neliniște, îmi sfâșie inima. ca apoi să mă lase în pace. Îmi dereglează pulsul și-mi taie respirația. Uneori totul pare să fie învăluit în ceață, privirile mi se întunecă și simt cum toată vlaga mi se scurge prin vârful degetelor. (p. 68)

coperta ediției franțuzești

dar până la urmă, kazuko face o „revoluție“: găsește un bărbat și face un copil cu el, prefăcându-se sieși că e amorezată. își ucide astfel noblețea, copulând cu un scriitor ghiuj, știrb, bețiv și ratat. și, luându-și drept reazem acest copil, iese cu eleganță din cercul strâmt al educației nobiliare, dar inutile.

Știu că aristocrații nu mai sunt ce-au fost cândva, dar, dacă tot trebuie să dispară, măcar să dispară elegant. (p. 46)

însă frumusețea romanului nu e e dată de subiect. ci de propozițiile simple, scurte, pline de poezie, ca picăturile de ploaie ce te răcoresc sub soarele de vară. imaginile simbol despre natură, despre șerpi, despre vise, un foc aprins, o eșarfă, lacrimi, neputințe, universul casnic meschin și aspectele mărunte ale vieții - acestea alcătuiesc viața și cu ele scrie japonezul osamu dazai.

eu așa am făcut:
am uitat subiectul.
am savurat cuvintele japonezlui, așa cum admiri petala îndoită diferit al fiecărei flori de mac, sperând ca, la final, să vezi întreg câmpul de maci.

vedeți și voi dacă vă veți bucura de câmpul de maci al lui japonezului osamu dazai.

„lupta mea. cartea a doua“ de karl ove knausgård

karl ove knausgård

lupta mea, II: un bărbat îndrăgostit

(min kamp. andre bok)

editura litera, bucurești, 2015

traducere de simina răchițeanu

 685 pagini legate

 coperta de andreea apostol

ecorșeu literar

desigur că numitul karl ove knausgård nu e singurul care-și exhibă cele mai mici amănunte ale vieții sale - cum spuneam despre volumul unu - de la gesturile cele mai frivole până la gânduri intime, stânjenitoare chiar și pentru cei apropiați lui.

despre primul volum al sextalogiei am scris aici.

ba chiar, după asemenea digresiuni exasperante, pe zeci de pagini - de pildă, cum o cucerește pe viitoarea nevastă (și ea scriitoare) linda boström, cum se tachinează reciproc și cum devin dependenți unul de altul - el scapă de indiferență, ea scapă de depresie -, mai ales când apare copilul. primul, al doilea, al treilea. se pare că în prezent și al patrulea.

În primăvara în care m-am mutat la Stockholm și am întâlnit-o pe Linda, lumea s-a deschis dintr-o dată, și intensitatea ei a crescut în același timp cu o viteză nebună. (p. 84)

relație din care el dorește să scape, câteva ore pe zi, ca să scrie.

karl ove knausgård știe că trebuie să scrie, știe că trebuie - prin scris - să se descopere scriind. că reluându-și prin scris viața trecută, își va găsi sensul. care nu e familia, nici măcar nu e scrisul.

Literatura nu înseamnă doar cuvinte. Literatura este ceea ce cuvintele trezesc în cititor. (p. 154)

linda boström knausgård, femeia de care se îndrăgostește și actuala soție sursa

epicul knausgårdian

de ce aș citi cum se îmbată karl ove knausgård și-o face de căcat pe nevastă-sa?
de ce aș citi despre unele stânjeneli paterne față de copiii lui din cărucior?
de ce aș citi cum se răstește la karl ove knausgård la o vecină isterică?
de ce aș citi cum își pierde telefonul la metrou?
de ce aș citi despre ideile lui karl ove knausgård din dialogurile cu alții?
de ce aș citi cum își scrie karl ove knausgård , pas cu pas, romanul pe care tocmai îl citesc?

poate pentru că karl ove knausgård vrea să-i intru-n viață și-n familie.
poate pentru că karl ove knausgård vrea să-l simt aproape în umanitatea lui umilă, la fel cu a mea.
poate pentru că karl ove knausgård vrea să empatizez cu codianul lui.
poate pentru că karl ove knausgård vrea să mi se plângă de defectele lui și să se mândrească cu reușitele lui.
poate pentru că karl ove knausgård vrea să-l cunosc și să-i devin prieten.

Să nu te crezi cineva!
Să nu cumva să-ți închipui că ești cineva!
Pentru că nu ești. Ești doar un mic rahat dichisit și mediocru.
Să nu te crezi cumva special! SĂ nu crezi că valorezi ceva - pentru că nu valorezi. Ești doar un răhățel.
Așa că lasă capul jos și pune-te pe treabă, rahat mic ce ești! Așa, cel puțin, vei obține un rezultat. Taci din gură, lasă capul în jos, muncește și fii conștient că nu faci doi bani!
Asta era suma întregii mele experiențe. (p. 597)

de ce dostoievski e un scriitor pentru adolescenți?
de ce-și dorește karl ove knausgård ca singurul scop al traiului într-o metropolă, cum e stockholm, e să poate fi se simtă întotdeauna singur?
de ce singurul lucru la care se referă scrisul este el însuși?
de ce în stockholm totul e gândit în așa fel încât oamenii să nu intre în legătură cu alții?
de ce viața nu produce nimic, face doar timpul să treacă?
de ce viața e măreață, pe cât și-o face fiecare?
de ce e arta ceva cu care rămâi singur?
de ce îi preferă pe knut hamsun, paul celan?
ce crede karl ove knausgård, la finalul celor 680 de pagini, că a pus în mișcare?

o saga interioară ce merită citită

pentru nevrozele contemporane din ea
pentru literatura reflexivă ce o reprezintă
pentru ambiția reflectării unei vieți întregi
sau pentru - cine știe? - a-și face, tu, cititorule, un prieten scriitor din norvegia.

un interviu neconvențional luat de vice:

„lupta mea. cartea întâi“ de karl ove knausgård

karl ove knausgård

lupta mea, I: moartea unui tată

(min kamp. første bok)

editura litera, bucurești, 2015

traducere de ioana-andreea mureșan

 511 pagini legate

 coperta de andreea apostol

o saga interioară

m-am bucurat când am văzut că apare și la noi, acest roman uriaș, în șase volume, care mă uimise în ediția franțuzească de la folio gallimard.

e un roman destul de greu, ți se ia la un moment dat să trăiești alături de autor - căci personajul este autobiografic - însă tocmai acesta este meritul cărții, pe lângă sinceritatea debordantă - ce încă-i mai poate oripila pe mulți - că TE AFLI ACOLO, alături tot timpul cu autorul, că trăiești practic cu karl ove knausgård.

pe 500 de pagini, autorul alege felii din viață și le descrie, le amestecă pe unele ca pe cărțile de joc, astfel încât să-și dea seama de propria viață. căci aceasta este de fapt lupta sa, pe care și-o clarifică în volumul 2:

Viața pe care o duceam nu era a mea. Încercam să mi-o apropriez, aceasta era lupta mea, căci îmi doream să reușesc, dar dădeam greș, dorința de altceva distrugea constant tot ce făceam. (lupta mea, cartea a doua, trad. simina răchițeanu, p. 81)

ceea ce urlă din paginile cărții este mirarea. autorul se miră de experiențele lui, de viața sa așa cum a reținut-o memoria. mii de gesturi dintre cele mai banale, de la felul mersului pe stradă și până la obiceiurile de căcare sunt reluate aici, cu descrieri nude, ce-l surprind pe autorul însuși și deci pe noi. el (cel din memorie) este lumea, mirarea sa este în fața lumii. dar el, el unde e?

Totul a devenit rațiune, chiar și trupurile noastre nu mai sunt trupuri, ci idei despre trupuri, sălășluind în cerul de imagini și reprezentări din noi și de deasupra noastră, unde este trăită o parte tot mai mare a vieții noastre. Granițele a ceea ce nu ne vorbește - ininteligibilul - au fost eliminate. (p.264)

karl ove knausgård a fost comparat cu proust, însă proust caută resorturi, asemănări și le găsește de fiecare dată. însă karl ove knausgård nu găsește nimic - sau cel puțin până acolo unde am citit eu: el zice: iată ce făceam eu, ce ce vedeam atunci! dar nu eram eu acela în totalitatea mea, căci mai era o parte din mine acolo, în afara celui care făcea, era acela care dorea altceva.

Singurul lucru pe care l-am învățat în viață e să îndur, să nu pun niciodată întrebări despre lucrurile astea și să purific dorința, tânjirea care se naște din el în scris. Nu îmi dau seama de unde vine acest ideal, și, când îl văd acum, negru pe alb, în fața mea, pare aproape pervers: de ce datoria înaintea fericirii? Întrebarea despre fericire e banală, dar nu și cea care decurge din ea, cea despre sens. Mi se umplu ochii de lacrimi când mă uit la o pictură, dar nu când mă uit la copiii mei. Asta nu înseamnă că nu-mi sunt dragi, căci îmi sunt, din toată inima, ci înseamnă că sensul pe care ei îl conferă nu poate umple o viață. Cel puțin, nu pe a mea. (pp. 45-46)

în acest prim tom, printre câteva fragmente despre perioada când chiar scrie această carte (în care e părinte cu 3 copii, însă dorește să aibă timp să fie și scriitor), karl ove knausgård rememorează viața sa de adolescent orgolios și mândru, însă introvertit și asocial. vrea să fie muzician, însă se ratează, e cu o fată, însă râvnește la alta, vrea să rămână acasă, dar pleacă să locuiască în altă parte.

în a doua parte - oarecum în continuarea copilăriei - ne descrie ce-a făcut el când a i-a murit tatăl în alcool și mizerie: a făcut curățenie în casa unde acesta murise! datoria sa de fiu i-a rămas necunoscută, căci nu dorea să plângă, însă, involuntar, o făcea.

Toate acestea se derulau în interiorul meu în timp ce coboram, toate mă făcură să fiu conștient de lucrurile care mă înconjurau, însă doar la suprafață, doar în doar în stratul cel mai din afară, fiindcă tata era mort, și durerea ce apăruse în mine se infiltra în tot ce gândeam și simțeam, forțând parcă suprafața. (p.489)

alte impresii despre volum: la ema (dezamăgită), răzvan van firescu, albă ca zăpada, dana dumitru, bookhub, anca spiridon (cărțile tinerilor).

karl ove knausgård (dreapta) si fratele său (sursa)

cele șase volume ale romanului sursa

karl ove knausgård adolescent

sursa

„verișoara mea rachel“ de daphne du maurier

daphne du maurier

verișoara mea rachel

(my cousin rachel)

editura rao, bucurești, 2006

 traducere de alexandra popescu

378 pagini broșate

plăcere vinovată de cititor

cei care mă cunosc și-mi știu gusturile literare mă înfierează ca elitist. însă nu-i chiar așa: în cazul de față, daphne du maurier este autoarea asupra căreia am proiectat un soi de admirație obscură, învelită în acel parfum gotic cu care ea însăși își învelește cărțile.

m-am întrebat de ce a avut așa succes în vremea sa, înnobilată ca dame și de ce însuși alfred hitchcock i-a ecranizat povestirea păsările și romanele rebecca și hanul jamaica.

fără să am vreun răspuns, bănuiesc că totul zace în imensa plăcere pe care o găsești în lectura romanelor ei.

verișoara mea rachel

nu unul dintre romanele extraordinare, acesta povestește despre pasiunea izbucnită în sufletul unui tânăr boiernaș de țară englez pentru soția văduvă a tutorelui lui.

născută inițial din dușmănie - i-l răpise pe tutorele său într-o vilă din florența -, fascinația, apoi dragostea față de micuța femeie în negru - verișoara rachel - îl schimbă total pe philip ashley, un tânăr de aproape 25 de ani. iar jumătate de carte stă în convertirea sa sufletească din conacul de pe coasta britanică a cornwall-ului. peisaj sălbatic, de răscruce de vânturi, cu natură virgină și civilizație arhaică.

evident că nu știm dacă seducătoarea e o venală criminală sau o inocentă victimă a vieții vitrege. și mișto e că până la sfârșit nu aflăm. căci interesant e aici tânărul și „educația“ lui sentimentală.

coperta ediției originale din 1951 (sursa)

mi-au plăcut

• atmosfera de roman clasic englez, în genul brontë și care face toți banii. 
• scriitoarea se pricepe la gradațiile ascentente, către puncte culminante (mai puțin la cele descendente).
• psihologia personajului bărbat scris de o femeie. poate, fiind roman psihologic, de aceea personajele sunt insuficient dezvoltate iar cadrele de desfășurare a acțiunii abia schițate.
• aerul vetust al romanului

„războiul bătrânilor“ de john scalzi

john scalzi

războiul bătrânilor 

(old man's war)

editura nemira, bucurești, 2015

traducere de marian truță

293 pagini broșate

coperta de marian popa

un roman s.f. ca-n vremurile bune

nu știu cât s-a inspirat john scalzi din romanul lui joe haldeman, războiul etern, un alt military space opera celebru (de pildă, ideea tahionilor sunt regăsiți în ambele volume), însă războiul bătrânilor te ține cu sufletul la gură, mai ales de când afli cum pizda mă-sii se poate transforma un boșorog bășinos într-un soldat-mașină-de-război?

cum anume? prin inginerie genetică, iar scalzi ne și explică, prin cuvintele uni medic care contribuie la așa minune. ba, ca să ne mai culturalizăm într-ale fizicii, scalzi ne mai aduagă și două incursiuni în saltul navelor prin universuri multiple, sau în elemente de dinamică orbitală.

ipoteza este că, după ce oamenii au împânzit universul, căutând să colonizeze alte planete, concurența pentru imobiliare fiind acerbă, tot mai multe rase extraterestre vin cu evacuarea. și aici vine armata eroului nostru, moșul renpscut john perry - să-i apere pe săracii coloniști umani.

avem deci și diferite rase și aici găselnița genială a lui sclazi că nu ni le descrie, ci doar le sugerează, punându-ne imaginația pe baterie: de pildă, cum arăta oare ohu, consu, whaidan, hann'i, gindalani etc.

cert este să avem de toate, gestionate extrem de bine, conform legilor suspansului, ironiei, ceva discuții științifice, strategii militare, ba chiar ceva amor post-mortem. poate uneori ne împiedicăm de ascensiunea prea rapidă a carierei militare a eroului nostru, dar putem spune că și-o ia și el destul de rău. mai avem câteva personaje poate insuficient conturate, acțiunea poate prea rapidă...

nu te plictisești nici o clipă în războiul bătrânilor al lui john scalzi, și desigur că dinamismul și „apropierea“ de acțiune se datorează persoana întâi a povestirii. felicitări și traducătorului marian truță, care a tradus „firesc“ unele slanguri cazone.

coperta ediției originale (2005)

alte opinii blogăristice la fan firescu, golem14 și daniel răzvan.

„cina“ de herman koch

herman koch

 cina

 (het diner)

editura polirom, iași, 2015

traducere de gh. nicolaescu

297 pagini broșate

coperta de carmen parii

o cină cât o viață sau olandezo psycho

- Nu știu. Uneori îmi trec prin cap niște lucruri... Și-atunci nu știu dacă e permis să te gândești la asemenea lucruri. (p.257)

talentul scriitorul olandez este că sub pretextul unei cine de câteva ore, reușește ca pe 300 de pagini să zgârie viața luxoasă și glamoroasă a civilizației vest-europene.

două cupluri iau cina într-un restaurant de lux, gen dorsia. aici, dincolo de felurile hisminplistice de mâncare, tensiuni psihologice zbârnâie în capul tuturor. mai ales în capul povestitorului, paul lohman, care-și scotocește viața aparent fericită, dar care ascunde o carieră ratată, depresie, dar mai ales un fiu minor criminal.

ce faci dacă afli că fi-tu a comis o crimă? dacă ești student la filozofie, ai zice că trebuie să-l trimiți undeva să ispășească. dar dacă ești părinte, îl acoperi și-l ții acasă.

„geniul“ cărții constă în aparenta „normalitate“ a discursului, „firescul“ temelor. dar, dacă te gândești cu atenție, totul este de fapt cu curu-n sus: căsnicia e bazată pe o complicitate născută din comoditatea vieții în doi, crimele se ascund, nevinovații sunt nevinovați și cei vinovați, inocenți; vechile sentimente umane sunt spălate de răceala rațiunii, și de înghețul sentimentelor.

și culmea e că, parcurgând cartea, ești tentat să fii de acord cu „normalitatea“ acestei anormalități, ca-ntr-un articol de ziar (căci autorul scrie rece, „obiectiv“). dar dacă te gândești bine și-ți exciți un pic conștiința, descoperi monstruozitatea „civilizației“.

coperta ediției originale (2009)

cina nu este de fapt o cină, ci un spectacol al dezaxării umane. și excelentă metaforă a lui heman koch acesta.

ps. bucuros că se traduc literaturi „necunoscute“, cum e cea olandeză. e meritul și a lui gheorghe nicolaescu, unul din cei mai prolifici tălmăcitori din olandeză/neerlandeză.

alte impresii despre carte: răzvan van firescu, gabriel, foxy, lorellei, semne bune.
iată și trailerul filmului olandez, imdb:

„filozofia în budoar“ de sade

marchizul de sade

filozofia în budoar

(la philosophie dans le boudoir)

editura de vest, timișoara, 1993

traducere de andrei băleanu

239 pagini broșate

coperta de camil tulcan

 (cu desene de picasso)

o provocare porno sau una filozo'?

scrisă sub forma unor dialoguri (șapte), cartea provoacă prin ideile chiar modern-deșănțate ale personajelor/autorului.

dacă în 120 de zile ale sodomei, sade își face de cap, depășind limitele scabrosului sexual până la absurd; în filozofia în budoar e mai multă „cumințenie“, scenele pornografice respirând cu inserții filozofice.

pornaventurile

îi avem o femeie matură destrăbălată - doamna de saint-ange - și pe fratele ei, cavalerul. incestuoși și educați la școala libertinajului, îl acceptă și pe poponarul dolmancé, un socrate al libertinajului. și toți trei se angajează să o „educe“ pe virgina eugénie, care se lasă în voia lor. la un moment dat, li se alătură un grădinar pulos, augustin.

toate îmbârligăturile a 5 corpuri pe care le putem imagina, toate perversiunile și căpăcelile de găuri la care ne putem gândi - ordonate și executate cu sfințenie. de exemplu:

DOLMANCÉ: Augustin, întinde-te pe margine patului ăstuia; Eugénie să se culce în brațele tale;în timp ce o voi sodomiza, am să-i gâdil clitorisul cu capul superb al barosului lui Augustin care, ca să-și păstreze sperma, va avea grijă să nu varieze; scumpul nostru cavaler, care, fără un cuvânt se masturbează încetișor sub ochii noștri, va binevoi să se întindă pe umerii Eugéniei, expunându-și fesele frumoase la sărutările mele: eu o să-l mângâi pe dedesubt; ceea ce va face să am scula băgată într-un dos și cu fiecare mână să mângâi câte o țeavă; iar dumneavoastră, doamnă, după ce v-am servit drept bărbat, vreau să-mi serviți la fel mie; puneți-vă în jurul șalelor centura cu cel mai mare baston pe care-l aveți! (Doamna de Saint-Ange deschide o casetă plină de astfel de bastoane, iar eroul nostru și-l alege pe cel mai redutabil.) Bun! ăsta, după număr, are douăsprezece degete lungime li zece grosime; treceți-vi-l peste șolduri, doamnă, și loviți-mă cu el cât puteți! (p.137)

filozofelile libertine

însă, bretelele care țin cartea sunt incursiunile antimorale și antisociale, antireligioase - totul sub domnia atotputernică a naturii. dolmancé, socratele libertinajului, neagă aproape totul: familia, școala, morala; și, spre deosebire de alți spărgători de idoli, pune în loc libertinajul, amoralismul, suprema libertate sexuală, sodomia sau egoismul plăcerii. chiar crima - înțeleasă nu numai ca ucidere, ci ca încălcare de norme.

DOLMANCÉ: Vai, Eugénie, renunță la virtuți!... Facerea de bine nu e decât cea mai mare înșelătorie... Femeia e născută pentru a se dărui tuturor celor care o doresc, ca și lupoaica ori cățeaua... Fute-te, Eugénie, fute-te, îngerul meu scump, corpul tău e numai al tău... Dacă dragostea se naște din asemănare, unde poate fi ea mai perfectă decât între frate și soră, între tată și fiică?... Gusturile masculine în arta libertinajului sunt trei: sodomia, fanteziile profanatoare și gusturile pentru cruzime...  [Embrionul], această ființă în plus ori în minus pe pământ nu are o prea mare importanță și suntem stăpâni pe această bucată de carne...  - și aceste exemple sunt doar din primul dialog.

probabil că toate aceste drăcii, serios spuse, ar enerva - însă acesta e talentul lui sade: că e simpatic! ironia, auto-ironia, umorul chiar (de limbaj și de situație) îndulcesc grozăviile și le face mai ușor de înghițit. eu mi-l imaginez pe sade pufnind în râs, în timp ce-și așterne, în pușcărie, cu pana, revoluționarele sale idei, iar pe nietzsche, strângând din dinți îndârjit și isteric.

chiar și în secolul 21, al internetului colcăitor de pornografie, umorul marchizului de sade îi „salvează“ ghidușiile pornografice și ideile socio-politice - și dacă nu excită, cel puțin amuză. mie mi s-a-ntâmplat și una și alta.

„orașul iluziilor“ de ursula kroeber le guin

ursula k. le guin

orașul iluziilor 

 (worlds of exile and illusion)

editura nemira, bucurești, 2015

 traducere mihai dan pavelescu

 428 pagini broșate

coperta de cristian florescu

 & tudor popa

o autoare a atmosferei lumilor imaginative

ursula k. le guin (numele e franțuzesc, de la soțu-i franțuz) este - după mine - singura autoare de sefe cu stil. poate oricând concura cu autorii considerați mainstream - asta dacă facem recensământul cărților după genuri literare majore/minore și nu după cărți bune/proaste.

acest volum, orașul iluziilor - cuprinzînd trei microromane (sau novella): lumea lui rocannon, planeta exilului și orașul iluziilor - și alcătuind ciclul hamish, sunt primele scrieri ale ursulei k. le guin, dinaintea capodoperelor mâna stângă a întunericului și deposedații.

acest volum reprezintă îmbinări de proză fantastică și de operă spațială, prin care ursula k. le guin descrie miraculos lumi extraterestre și pământești, ca acelea de basm.

aceasta este cred că este perspectiva unică a autoarei - contruiește în primul rând nu personaje, nu idei - ci lumi întregi, coerente, ale cărei peisaje le descrie cu talent de pictor fantastic.  

călătoriile personajelor sunt călătoriile noastre, vedem și simțim cu ochii personajului și, chiar dacă nu gândim ca el, percepem la fel. pierdut în hățișurile naturii din romanele sale, îți reînvie nostalgia față de paradisul pierdut, față de trădarea de către om a mamei natură. citind romanele ursulei k. le guin, îți vine să zburzi prin parcul verde, să biciclești prin pădurea tomnatică, să țopăi prin zăpada rece.  

lumea lui rocannon

un om de pe terra, rocannon, dintr-un voiaj intergalactic, este blocat pe o planetă medievală, cu zâne, pitici și telegari zburători și nu se poate întoarce în lumea lui. în plus, o civilizație dușmană amenință această planetă iar rocannon-ul nostru pornește într-o călătorie inițiatică întru salvarea sa și a lumii în care s-a nimerit.
va reuși să treacă de celelalte populații sălbatice?
va reuși să străbată vegetațiile pline de pericole ale planetei?

planeta exilului

departe-născuții, humanoizi negri (veniți de pe terra) cu puteri mentale sunt exilați pe o planetă locuită de două feluri de băștinași: hilfii, un soi de indieni albi și gaalii, niște migratori sălbatici. când vine iarna, humanoizii exilați și „indienii“ va trebui să se unească împotriva migratorilor sălbatici.
vor reuși să-i învingă?
ce se întâmplă când conducătorul oamenilor negri cu puteri mentale și o indiancă albă se îndrăgostesc și vor să rămână împreună?
vor reuși să formeze un cuplu metis și să treacă de ura dintre rase și de război?

plus descrieri minunate ale unei planete luxuriante în toamnă și iarnă, ale locuințelor tribale și a unei cetăți neo-medievale asediate.
intrigă între rase și război așișderea.

      Împotriva negurii aceleia albăstrui și îndepărtate din nord, nu se vedea nici un triumf. Gaalii păreau o vermină măruntă și speriată, dispărută deja, care fugise dinaintea adevăratului inamic, adevăratul stăpân, stăpânul al al Viscolelor. Agat stătu lângă Rolery în fața focului-morții care pâlpâia acum, în fortăreața înaltă asediată de mare, și în clipa aceea i se păru că moartea bătrânului și victoria tânărului erau totuna. Nici durerea, nici mândria nu aveau la fel de mult adevăr în ele ca bucuria, bucuria care vibra în vântul rece dintre cer și mare, luminos și efemer ca focul. Aceasta era fortăreața lui, citadela lui, lumea lui; acesta era poporul lui. El nu mai era un exilat aici. (p.248)

orașul iluziilor

evident, cireașa de pe tort.
un străin extraterestru e găsit pe pământ, fără memorie. oamenii locuiesc izolați în Case - comunități mici, diferite una de cealaltă.
și străinul pornește singur să-și găsească memoria și rasa - o călătorie inițiatică, prin civilizația unui pământ din viitor, fie plin de sălbatici, fie plin de secte spirituale, daoiste, thoreau-iste etc. - și ajunge și-n orașul iluziilor, la îndemâna shingilor, stăpânii pământului și ai galaxiei.
până la sfârșit, are să aibă surpriză după surpriză după surpriză. și noi, odată cu el.
între vechea personalitate și cea care a devenit odată cu călătoria - pe care anume o va alege?

chiar și celor care nu agreează s.f.-ul, de citit!

alte impresii: la liviu (fan sf).

sursa foto, the guardian