7 mai 2012

bogdan theodor olteanu, despre cărțile sale marcante


în dorința mea de a afla care sunt cărțile care au schimbat oamenii, am pornit o aventură printre oamenii profesioniști, mai tineri, modele posibile pentru alți tineri.
am început cu bogdan theodor olteanu, fost jurnalist, fost mecanic auto (2 săptămâni), blogăr și profesionist al PR-ului, managing director la borțun - olteanu. iată întrebările. și răspunsurile: 

                                                               ***
 
care e prima ta carte care ți-a schimbat prima oară felul de a vedea lucrurile?
dama cu camelii. a fost prima privire aruncată într-un univers complet nou – erotismul. și ce am văzut (citit) acolo nu semăna deloc cu proiecțiile mele. am citit-o când aveam vreo 12 ani. am plâns. am fost șocat. am fost de toate. ca impact nu cred că se compară cu nimic.
*

care sunt 5 cărți care ți-au făcut cultura livrescă și ce ai găsit, pe scurt, în fiecare?
1. biblia. (vezi răspunsul 3.)
2. odiseea - citez, scos din context, o fată înțeleaptă: ”îți arată că să umbli ca bezmeticul prin lume și să nu pricepi nimic e o fatalitate. ca să nu-ți mai faci probleme.” eu cred că spune și că există un echilibru fragil între opțiune și fatalitate.
3. richard al III-lea - o radiografie a obsesiei. de putere în cazul ăsta – dar mecanismul e același la toate obsesiile.
4. kafka, orice - trăim concomitent în mai multe lumi, iar granițele dintre ele sunt fluide.
5. suflete moarte - am rămas după ea cu o pasiune neostoită pentru escroci.
*


dacă ai fi profesor, ce carte ai discuta cu cei tineri?
biblia. și dacă ești credincios și dacă nu. este o carte infinită, o lecție de stilistică. dacă vrei să înțelegi cultura occidentală este de neocolit.
*

pentru ce carte ai purta în piața publică o pancartă, pe care să scrie „oamenilor, citiți asta!”  1984. pentru că numim democrație o stare căreia îi lipsesc câteva atribute ca să poată purta numele ăsta. 

foto sus de oltin dogaru

6 mai 2012

scriitor român debutat în franța

cristi lavin
le viking rose, vol.1
(vikingul roz)
 le présent littéraire, 2012
 traducere de raoul weiss
45 de pagini
  coperta de caroline jamhour


vikingul roz este primul volum al scriitorului cristi lavin, tradus în franceză și apărut în format electronic în țara lui flaubert. dacă scriitorii români apar mai întâi pe plai mioritic și mai apoi pe cel galic, în cazul acesta lucrurile s-au petrecut invers.
pentru că e un un roman popular, un thriller made in romania - gen prizat prin afară, dar strănutat din literatura noastră, în care majoritatea scriitorilor trudesc estetic la lumânare capodopere, să-mpuște vreun nobel.

în roman, cristi e falsificator de manuscrise în bucurești. are un salariu de 800 de lei la biblioteca publică și își cheamă într-o zi fosta prietenă, pe ana, avocată și politiciană, ca  să-l apere de o crimă.

cu puţin noroc, aş fi putut scăpa basma-curată. aşadar, scutit de neplăceri juridice iminente, nimic nu mă forţa să-mi scrutez conştiinţa. viaţa mea căpăta un nou avânt, mă simţeam din nou un om întreg şi, ca atare, nu aveam nici cele mai vagi manifestări de tip raskolnikov. nici pomeneală de frământări, nu mă perpeleam zi şi noapte din cauza faptei mele abominabile. pot să jur oricând că dostoievski e un baron munchausen, un escroc literar. de ce? pentru că e ucigaşul crimei, eliminându-i toată suculenţa, calomniindu-i puritatea şi viciindu-i euforia. ce tupeu pe rusul ăla oribil să deturneze psihologia umană şi s-o împăneze cu remuşcări! auzi: remuşcări! romanul său celebru nu-i decât o propagandă ieftină pentru un umanitarism care n-a existat niciodată în Om; raskolnikov ar fi trebuit să sară într-un picior că a omorât-o pe babă! 

și aventura începe.

apar bucureștiul, ceaușescu, câteva mituri românești, țiganii, casa poporului și, evident, dracula. atât am citit - e doar volumul 1 - și nu pot spune că nu mi-a plăcut. adicătelea, de ce-aș citi george r.r. martin și suzane collins și nu un roman scris cu ironie și cu epatanță asumată - despre lumea noastră, îndulcită cu puțin fantastic draculian?

o surpriză livrească plăcută.  

4 mai 2012

cea mai lungă frază de proust

cea mai lungă frază din ciclul căutării se pare că este aceasta, din sodoma și gomora (vol.4), și se referă la homosexualitate (masculină); în ediția citată, se întinde pe aproape 3 pagini:

fără altă onoare decît una precară, fără altă libertate decît una provizorie, pînă la descoperirea crimei; fără altă situaţie decât una nesigură, ca aceea a poetului sărbătorit în ajun în toate saloanele, aplaudat în toate teatrele din londra, izgonit a doua zi din toate camerele de hotel şi neputând găsi o pernă pe care să-şi pună capul, învîrtind la piatra de moară ca samson şi spunînd ca şi el:

fiecare dintre cele două sexe va muri singur; 

excluşi chiar, cu excepţia zilelor de mare nenorocire cînd majoritatea se adună în jurul victimei, ca evreii în jurul lui dreyfus, de la simpatia - uneori din societatea - semenilor lor, în care stârnesc dezgustul de a vedea ceea ce sînt, într-o oglindă care, nemaiflatîndu-i, scoate în relief toate tarele pe care nu voiseră să le observe la ei înşişi şi care îi face să înţeleagă că ceea ce ei numeau iubirea lor (şi căreia, jucîndu-se cu acest cuvînt, îi anexaseră, dintr-un simţ social, tot ceea ce poezia, pictura, muzica, idealul cavaleresc, ascetismul adăugaseră iubirii) decurge nu dintr-un ideal de frumuseţe pe care şi l-au ales, ci dintr-o boală fără de leac; şi tot ca evreii (cu excepţia acelor cîtorva care nu vor să-i frecventeze decît pe cei din rasa lor, şi au mereu pe buze cuvintele rituale şi glumele consacrate), evitîndu-se unii pe ceilalţi, căutîndu-i pe cei ce le sunt cei mai opuşi, şi care nu-i vor, iertîndu-le dispreţul, îmbătîndu-se de laudele lor; dar şi uniţi cu semenii lor prin ostracismul care-i loveşte, prin oprobriul în care s-au prăbuşit, căpătînd treptat, în urma unei persecuţii asemănătoare cu cea îndreptată împotriva israeliţilor, caracteristicile fizice şi morale ale unei rase, uneori frumoşi, adeseori înspăimîntători, găsind (în ciuda tuturor batjocurilor cu care cel ce, mai bine asimilat rasei adverse, şi relativ, în aparenţă, cel mai puţin invertit, îl copleşeşte pe cel care a rămas mai mult astfel) o destindere în frecventarea celor ce le seamănă şi chiar un sprijin în existenţa lor, aşa încît, negînd că sînt o rasă (al cărei nume este cea mai mare injurie), ei îi demască bucuros pe cei ce izbutesc să ascundă că fac parte din ea, mai puţin pentru a le dăuna, ceea ce nu le este neplăcut, cît pentru a se scuza, şi căutînd, aşacum un medic caută apendicita, inversiunea pînă şi în istorie, complăcîndu-se în a aminti că socrate era unul dintre ai lor, aşa cum israeliţii spun că isus era evreu, fără să se gîndească vreo clipă că nu existau oameni anormali atunci cînd homosexualitatea era norma, că nu existau

 

anticreştini înaintea lui christos, că numai oprobriul naşte crima, pentru că nu i-a lăsat să subziste decît pe cei care erau refractari oricărei predici, oricărui exemplu, oricărei pedepse, în virtutea unei dispoziţii înnăscute atît de speciale încît ea le repugnă celorlalţi oameni mai mult (deşi poate fi întovărăşită de înalte calităţi morale) decît anumite josnice vicii, ca furtul, cruzimea, reaua credinţă, mai bine înţelese şi deci mai scuzate de către cei mai mulţi dintre oameni: alcătuind o francmasonerie mult mai întinsă, mai eficace şi mai bine ascunsă decît cea a lojilor, căci ea se întemeiază pe o identitate de gusturi, nevoi, deprinderi, primejdii, ucenicie, ştiinţă, trafic, limbaj, şi în care înşişi membrii care doresc să nu se cunoască, se recunosc pe dată după acele semne naturale sau convenţionale, involuntare sau voite, ce-i arată cerşetorului că marele nobil căruia îi închide portiera trăsurii este unul din semenii săi, tatălui că logodnicul fiicei sale îi este semen, aceluia care voise să se vindece, să se confeseze, care trebuia să se apere, că medicul, preotul, avocatul la care s-a dus sînt asemenea lui; toţi obligaţi să-şi apere taina, dar avînd partea lor dintr-o taină a celorlalţi pe care restul umanităţii nu o bănuieşte şi datorită căreia lor li se par adevărate romanele de aventuri cele mai neverosimile: căci în această viaţă romanescă, anacronică, ambasadorul este prietenul ocnaşului; prinţul, cu o dezinvoltură pe care i-o dă educaţia aristocratică şi pe care un mic-burghez înfricoşat nu ar avea-o, ieşind de la o ducesă se duce să stea de vorbă cu un apaş; parte osîndită a colectivităţii umane, dar parte importantă, bănuită a fi acolo unde nu este, arătîndu-se la lumina zilei, insolentă, nepedepsită acolo unde nu-i descoperită; numărînd aderenţi pretutindeni, în popor, în armată, în templu, în ocnă, pe tron; trăind într-o intimitate tandră şi primejdioasă cu bărbaţii celeilalte rase, provocîndu-i, jucîndu-se cu ei, adică vorbind de acel viciu de parcă nu i-ar aparţine, joc uşurat de orbirea sau de falsitatea celorlalţi, joc care se poate prelungi ani de-a rîndul, pînă în ziua scandalului, cînd aceşti îmblînzitori de fiare sînt devoraţi; pînă atunci siliţi să-şi ascundă viaţa, să-şi întoarcă privirile de la ceea ce ar vrea să contemple, să le fixeze pe ceea ce nu ar vrea să vadă, să schimbe genul multor adjective din vocabularul lor, constrîngere socială uşoară pe lîngă constrîngerea lăuntrică pe care viciul lor, sau ceea ce numim impropriu astfel, le-o impune nu numai faţă de ceilalţi, ci şi faţă de ei înşişi, astfel încît lor înşile să nu le mai apară ca un viciu.

marcel proust, opere, în căutarea timpului pierdut, vol.2 (guermantes, sodoma și gomora), academia română & fundația națională pentru știință și artă, bucurești, 2011, traducere de irina mavrodin, pp. 833-836

3 mai 2012

afișe literare - o imagine cât o operă

după ce acum câțiva ani semnalam câteva creații grafice despre paris versus new york, iată că și un tânăr dizainer român, vlad mihai - de numai 20 de ani! -, a îndrăznit să reprezinte grafic cu multă inteligență și talent, câteva opere literare românești. iată câteva care mi-au plăcut:
a, și poate se gândesc și editurile să se folosească de asemenea talente, și să-și promoveze cărțile mai pe secol 21...






 



alte postere găsiți pe blogul său, cutărică, aici. de asemenea, mai puteți găsi aici vederi amuzante despre becali sau manele (!).

2 mai 2012

papagalul lui flaubert de julian barnes

julian barnes
 papagalul lui flaubert
 (flaubert's parrot)
 editura univers, bucurești, 1997 
traducere de virgil stanciu
 192 de pagini broșate 
coperta de done stan
pentru că s-a tot scris despre ultimul roman al prolificului romancier englez julian barnes, câștigător al booker-ului de anul trecut, m-am gândit să reiau primul roman tradus la noi acum 15 ani, și reluat recent și de adevărul, în ediția lor cartonată. nu rămăsesem cu prea mult - cum am scris de pildă, într-un post mai vechi despre dezamăgirea față de literatura engleză contemporană.

o biografie postmodernă a lui gustave flaubert
poate că este despre flaubert, mai precis un ghid în opera, dar mai ales în viața romancierului francez; sau poate că este plin de umor, inundând de poante și anecdote, deși unele cinice; sau pentru că se citește cum e scris - alert postmodern, mi-a plăcut atât de mult atunci ca și acum.

personajul principal este medic, geoffrey braithwaite, și dezamăgit de dispariția soției - cum și de ce nu spun - călătorește la rouen, în căutarea lui flaubert și a papagalului său, din povestirea un suflet curat. care este papagalul adevărat - cel din muzeul din rouen sau cel de la hôtel-dieu? începe astfel și călătoria noastră în lumea lui gustave flaubert, cu amorurile, mizantropiile sale, bolile, și mai ales operele sale (cel mai mult, corespondența).

până la urmă, la întrebarea fundamentală - omul sau opera? flaubert sau bovary/educația/bouvard/etc.? se răspunde și una și alta. iar în cazul de față, citind cartea englezului, suntem mai curioși să citim cărțile francezului. 
dar care este motivația? de ce ar fi important pentru personajul principal, doctorul geoffrey braithwaite dezamăgit de viață un autor mort, de secol 19? de ce ar fi important pentru noi? pentru că este un foarte bun mijloc de a medita la viață, la sensul ei, la lumea din jur, flaubert apare ca un magnet care adună în jurul lui întrebările fundamentale. 
meritul romanului acesta este - în jurul lui falubert - a unui autor atât de mare - scriitorul englez de secol 20 construiește perfect lumea sa cu întrebările sale vizavi de ea și de cea reală. un roman postmodern extrem de serios.

stilul este amestecat, însă potrivit fiecărui subiect tratat - iubirea cu louise colet, ochii emmei bovary, călătoriile de tinerețe - sunt adunate o ulțime de discursuri: autobiografic, istoric apodictic, (meta)critic, când rece și obiectiv, când nostalgic și iubitor. barnes e și aici un maestru.  

iată preferințele livrești ale autorului:
  • m-am autoeducat cu wells, huxley și shaw; că o prefer pe george eliot, chiar și pe thackeray lui dickens; că îmi plac orwell, hardy și housman și-mi este antipatică trupa auden-spender-isherwood (propovăduitori ai socialismului ca derivație a mișcării pentru reformarea legii homosexualilor); că pe virginia woolf o păstrez s-o citesc când voi fi mort. confrații mai tineri? scriitorii de azi? ei bine, par toți capabili să execute perfect câte un singur lucru, dar nu reușesc să înțeleagă că literatura depinde de capacitatea de a face foarte bine mai multe lucruri concomitent. (p.92)
câteva chestii flaubertiene:
  • indiferent de ce-o să se mai întâmple, o să rămânem proști. (p.61)
  • scriitorul trebuie să se bălăcească în viață ca într-o mare, dar să nu-i lase apa să treacă de buric. (p.126)
  • publicul dorește opere care să-i flateze iluziile. (p.127)
  • cea mai bună formă de guvernământ este una muribundă, fiindcă lasă locul uneia noi. (p.123) 
  • tot visul democrației se rezumă la a ridica proletariatul până la nivelul de idioțenie atins de burghezie (p. 80)
  • față de prostia din epoca mea simt valuri de ură înăbușitoare. mi se ridică în gât căcatul, ca la un suferind de hernie strangulată. dar creau să-l rețin, să-l fixez, să-l îngroș; vreau să fac din el o pastă cu care să vopsesc tot secolul al 19-lea, așa cum în india pagodele sunt zugrăvite cu balegă de vacă. (p.12)

și ceva de sigmund freud:
  • în adâncul inimii, nu pot să nu fiu convins că scumpii mei semeni, cu câteva excepții, nu valorează nimic.  




saitul autorului aici.
romanul e disponibil la adevărul și nemira.


30 aprilie 2012

merită să înțelegem arta?

a fost ianugurată o statuie în fața muzeului de istorie. este de vasile gorduz, și pare de un kitsch facil, cu toată interpretarea ei, culeasă de aici. în plus, ceea ce s-a inaugurat la București e o copie în bronz a sculpturii din piatră din academia di romania din roma.


gorduz a eliminat din simbolul romei două personaje: romulus şi remus. ele nu-s acolo. capul lupoaicei, pus în dimensiune reală, în bronz, are o zvâcnitură spre stânga, care generează corpul şarpelui, astfel încât vedem simultan şi lupoaica, şi steagul dacic. șarpele nu este însă întreg, este frânt, iar partea care lipseşte o întâlnim la extrema opusă, pe post de coadă a lupoaicei. avem astfel o dublă posibilitate de citire a elementelor componente: fie ca transfigurare a lupoaicei în steagul dacic, fie invers – a steagului în lupoaica romană. iar poziţia lui traian este nefirească: el nu pare că ţine în mod voluntar lupoaica în braţe. pare că altcineva i-a pus-o în braţe, ca pe o fatalitate – artistul, în cazul de faţă.


dincolo de ce a vrut artistul, din punct de vedere simbolic, afară nu transpare decât o lipitură forțată de două statui clasice: lupoaica, operată de cinci sâni și un traian ce-o pipăie plictisit pe al treilea. 

în afară de ceva curios și ciudat, nu trezește nimic în mintea privitorului. să nu uităm că are un stil clasic, accesibil și celor fără prea multă cultură plastică. aș fi preferat-o de nu știu câte ori pe cea de jos, a lupoaicei, a aceluiași artist.  

să pui o statuie mai puțin reușită într-o grădină e una, dar s-o pui pe calea victoriei dovedește prostie.
în concluzie, alături de țeapa iliesciană și testiculul lui ghilduș, și a statuii lui florin codre cu carol 1 pe un cal ce ridică coada a căcare, calea victoriei s-a mai procopsit c-o urâțenie.

ca peste tot în românia, și în artă, nu trebuie să creezi bine, ci să cunoști pe cine trebuie.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...