despre discursurile elitelor

o amenințare vine întodeauna pentru cel ce face parte dintr-o elită - pierderea legăturii cu ne-elitele.

cum învață limbajul celor care sunt deja aici, îl asimilează și se apucă de muncă pentru a rămâne acolo, pentru a concura cu ceilalți din branșă, caută să-și asume rolul de elită până la capăt. 

premiul literar pentru roman augustin frățilă și-a dorit - cel puțin așa am înțeles eu - să apropie nivelurile: al criticilor „de meserie“ cu cel al publicului simplu, chiar și cu blogărița care citește doar 3 pagini dintr-o carte.

„lumea“ s-a arătat revoltată - iată cine alege: proștii! dar oare nu acceptăm noi să ne conducă viața o majoritate democratică needucată? dar oare romancierii scriu ei exclusiv pentru criticii literari? pentru blogării livrești? oare nici un autor nu și-ar dori ca la cartea lui să se stea la coadă ca la cel mai iubit dintre pământeni? 

câți români citesc cronicile lui nicolae manolescu? câți oameni care citesc cărți prin metrou sau autobuze citesc critică literară „de meserie“? cât de bună e ignorarea „vulgului“, a românului care citește dintr-o carte doar 3 pagini? în temeiul a ce ne permitem să îl desconsiderăm, chiar și dacă ne dăm de stânga? oare o parte din eșec nu aparține și elitelor, care a pierdut contactul cu omul obinuit? oare elitele nu ascund o frustrare că nu sunt în stare, cu toată inteligența lor, să convingă? un medic de elită îl operează și pe colegul său medic, dar și pe baba rada. un instalator de elită îi repară țeava și babei rada. în schimb, nu-l văd pe un manolescu, pe un costi rogozanu, pe un cristian să discute literatură cu baba rada mai mult de 3 secunde.

 

academicienii români, unii sclipitori, organizează conferințe în care-și expun, între ei, ideile. câți ne-academicieni participă la ele? câți „beneficiază“, de fapt, de ele? voi, cei care citiți, puteți enumera măcar 5 academicieni români? știți măcar prin ce realizări anume au devenit academicieni? ați fost la vreun colocviu academic? sau dacă da, ați înțeles ceva?

în străinătate, oamenii de știință își transformă lucrările de doctorat în cărticele de popularizare. au nevoie de public, e semnul lor de sănătate culturală, se străduiesc să transmită mesaje la toate nivelurile dacă ar putea, se străduiesc să-și facă cunoscute realizările cât mai multor oameni. și, conștienți că au pierdut un limbaj simplu, accesibil, caută ajutor nespecializat - din partea redactorului, al soției, al prietenilor. 
la noi, limbajul e voit neologistic și specific. sunt elitele noastre snoabe, proaste sau incapabile?

la noi, dacă nu ești „de meserie“, ești paria. poate de aceea goana după diplome, după recunoaștere academică. dacă nu ești dintre ei, ești luat la mișto, ți se adresează cu surâsuri condescendente, ești repede expediat. singura rețetă să fii băgat în seamă este să îi adori, să le faci soclu. cu cât laudele sunt mai deșănțate, cu atât în ochii lor par mai normale. în schimb, orice critică este întâmpinată cu dușmănie și ranchiună. normele academice sunt aruncate cât colo, furia și vanitatea e coborâtă din pod și orice este permis.
ce e de făcut? să nu lăsăm să dispară copiii care strigă tuturor că împăratul e gol.

_____________________________________________________________

nicolae manolescu, „jurnalistul“ amator cu pică pe blogări

am fost notificat că în adevărul de weekend, nicolae manolescu scrie despre mine (cum desigur ghiciți, negativ).

de ce scrie despre dragoș c butuzea nicolae manolescu?

cred că ați ghicit despre ce e vorba. este despre premiul literar augustin frățilă, de 10 000 de euro, acordat de asociația casa de cultură pentru cel mai bun roman al anului 2011. în care domnul nicolae manolescu - șef al uniunii scriitorilor, șef al revistei românia literară, ambasador unesco, cel care odinioară făcea și desfăcea scriitori - nu face (vai!) parte. dacă o școală din provincie l-ar fi chemat să acorde un premiu literar de 100 de euro, nu știu dacă domnul manolescu s-ar fi repezit. deși, venerabilul spune:

în anii din urmă, nu puţine instituţii sau persoane particulare din afara ariei literare au dorit să acorde premii, dar, fără excepţie, ele au apelat la instituţii de profil, cum se spune, pentru a furniza jurii independente şi competente.  premiile nu se acordă, aşa zicând, în mod direct, ci prin intermediul unor oameni de meserie.

dar când este vorba despre 10 000 de euro, de ce nu este chemat? și, în locul lui, cine sunt chemați? trei alți critici și - stupoare! - 20 de blogări. așa că ia să le zică venerabilul câteva! raționamentul lui manolescu este următorul:  

premisa 1 (argumentul autorității argumentum ab auctoritate și ipostazierea):

(toate) premiile se acordă prin intermediul unor oameni de meserie. autoritatea premiului de aici decurge. 

premisa 2:

cei care acordă premiul (blogării) nu sunt „de meserie“, nu au expertiză pentru un premiu.

concluzie

premiul augustin frățilă nu are autoritate.

dar venerabilul nicolae manolescu nu se oprește aici. folosește același argument al autorității împotriva inițiatorului premiului. pentru bravul intelectual manolescu nu contează că inițiatorul premiului dorește să marketizeze un roman pentru ca acesta să ajungă la cât mai mult public (pentru că și publicul (prin blogări) votează); nu contează că un mecena s-a gândit să îi dea unui romancier român 10 000 de euro, în loc să-i spargă la cazino. nu, pentru venerabilul nicolae manolescu contează orgoliile proprii și frustrarea:

problema este că n-am auzit niciodată până acum de domnul de mezzo şi de asociaţia d-sale. o prezentare prealabilă ar fi fost necesară, între altele, şi pentru a cunoaşte sursa banilor.

există și trei critici literari, alex ștefănescu, dan c. mihăilescu, daniel cristea-enache, dar venerabilul nicolae manolescu trece repede amintindu-i, nu vrea să se certe cu „breasla“, cu cei „de meserie“. și atunci trece la blogări și întreabă:

cine îi alege pe „cei mai influenţi" 20 (presupunem că în materie de literatură)? cine le verifică priceperea?

venerabilul nu dă răspunsul, dar eu îi propun să-l pună pe aghiotantul domniei sale, președintele uniunii scriitorilor filiala bucurești, și el tot blogăr - dar cel mai bun blogăr dintre scriitori (că tot nu-i plac venerabilului superlativele), horia gârbea. dar probabil că e cam ocupat acum, de când e proaspăt vicepreședinte ICR, plătit cu bani de la stat. atunci poate de dan cristea, președintele juriului uniunii scriitorilor? despre cât de meseriași scriu ei despre literatură, aici și aici.

cum scrie despre dragoș c. butuzea nicolae manolescu?

lui nicolae manolescu îi trebuie și un exemplu. doar jurnalistul învață la școală că are nevoie și de „declarații“. așa că ce face venerabilul? nu intră pe vreun blog din cei 20, nu. el intră pe blogul lui un cristian (tânăr editor pasionat, romancier și colaborator vechi la observator cultural) - probabil cel care i-a și semnalat „cazul“. ia o propoziție din comentariul unui blogăr care face parte din juriu - al meu.  dragoș c butuzea. nu știu dacă a citit și comentariile injurioase de dedesubtul comentariului în care un cristian se bălăcărește cu dușmanii săi literari, de fapt, nu asta contează. contează citatul blogărului: 

o mică idee ne putem face citind o intervenţie a lui dragos c butuzea: „în afara celor care activează în ea, industria literară nu există pentru publicul cultivat, moştenite din vechiul regim, revistele literare au rămas instrumente prin care colaboratorii să poată lua nişte bani de la stat.“ am bolduit intenţionat inepţia bloggerului care, împreună cu alţi 19, va hotărî romanul premiat din cele cinci propuse de juriu...

în argumentare, nicolae manolescu comite două erori logice: 

- generalizarea pripită, secundum quid - dacă un blogăr greșește, înseamnă că toți blogării greșesc 

- sofismul - blogărul are opinii inepte despre industria literară și revistele literare, deci are opinii inepte despre literatură (doar sunt din aceeași familie de cuvinte).

revenind la opinia mea ineptă, probabil că nicolae manolescu are dovezi de la institutul național de statistică cum că cei care citesc revistele literare sunt milioane, (românia literară pe care domnia sa o conduce trăiește din fonduri proprii, abonamente și vânzări, fără stipendii) iar toate sondajele din rândul studenților, masteranzilor și doctoranzilor domniei sale, sau cele de la intrarea în cărturești au dovedit că toți cunosc industria literară românească. dar asta domnul manolescu nu trebuie decât să declare că o opinie e o inepție, și așa va rămâne. 

ce mai înseamnă manolescu pentru dragoș c. butuzea?

concluzia venerabilului fost critic literar, actual jurnalist, este că acest concurs este amator. conform dex, amator este cineva căruia îi place ceva, care are pasiune sau predilecție pentru ceva. comițând și eu un argumentum ad hominem, mi se pare mult mai onorabil să fii un blogăr ce scrie din pasiune, decât să fii „de meserie“ și să faci „jurnalism“ prost, ilogic, cu rea credință. amatoristic.

păcat pentru cineva pe care îl consideram până nu demult un reper intelectual. 

___________________________________________________________________

filip florian și schopenhauer - apariții remarcabile de toamnă

editura polirom publică un nou roman de filip florian, toate bufnițele. să sperăm că e mai bun decât precedentul. 

editura humanitas traduce din germană cartea fundamentală a lui arthur schopenhauer, lumea ca voință și reprezentare - în 2 volume. nu știu traducătorul, dar m-aștept la ceva mult mai bun și mai lizibil decât precedenta ediție de la editura moldova, din 1995, tradusă din franceză și coroborată cu germană (sic!).
l.e. traducerea este a lui radu gabriel pârvu.

___________________________________________________________________

mai există oare admirație?

emil mihai cioran 
exerciții de admirație 
(exercices d'admiration) 
ed. humanitas, bucurești, 1993
 traducere de emanoil marcu
 208 pagini broșate
 coperta: ioana d. mardare

dor de admirație

în lumea asta în care pare că toată lumea ia pe toată lumea la mișto și batjocorește, cartea lui emil cioran e - paradoxal! - o biblie a onestității intelectuale față de intelectualitatea altora. 

și asta și pentru că mi s-a făcut dor de un cioran "sănătos", altul decât cel din caietele pe care le mai răsfoiesc din când în când. nu l-am mai citit de acum trei ani, când cu scrisorile către wolfgang kraus, despre care am scris aici.

„exercițiile de admirație“ ale lui emil cioran

am reluat deci exercițiile de admirație, din care nu-mi aminteam decât eseul despre mircea eliade, ce mă entuziasmase în adolescență (când devoram orice apărea cu numele de eliade în ea), mai ales descrierea felului cum eliade pipăia cărțile - n-am întâlnit pe nimeni să le iubească atât ca el. n-am să uit niciodată înfrigurarea lui atunci când, sosit la paris după eliberare, le pipăia, le mângâia, le răsfoia; în librării exulta, oficia; era o vrajă, era idolatrie. (p.117)

am descoperit - parcă pentru prima dată - câteva „polaroide“ despre:

• francis scott fitzgerald, care într-o scurtă autobiografică - crack-up - șade noaptea treaz, cuprins de extaze pascaliene, dar cu care nu știe ce să facă, dovedindu-se un spirit de mâna a doua. dezabuzarea - retragere după un dezastru - e datul individului ce nu poate să se nimicească printr-o nenorocire, nici s-o îndure până la capăt pentru ca astfel s-o biruie. dezabuzarea e „semitragicul“ ipostaziat. (p. 180)
• borges are ca domeniu nuanța, dar ca ghinion celebritatea. totul la el este transfigurat prin joc, printr-un balet scânteietor de formule inspirate și de sofisme savuroase. (p.156) și cum să nu-l admire cioran pe borges după ce găsește în opera lui o sursă obscură pe care numai el, cioran trebuia să o știe?
• guido ceronetti, ascetul ratat ispitit de infern mizantrop fanatic vegetarian dostoievskian voyeur
• joseph de maistre și otto weininger sunt admirați pentru intransigențele, reacțiile, exagerările, absurditățile, paradoxurile, echivocul, provocarea pe care au lăsat-o în scrierile lor.
• samuel beckett, cu singura sa preocupare - el însuși - în atemporalitate și Discreție. dar mai cu seamă un iubitor al Cuvintelor - singura Certitudine. în lipsa lor, rămâne golit, nu-și mai găsește locul. (p.95) și cioran povestește cum a căutat într-o noapte împreună cu beckett, obsedați de echivalentul francez al cuvântului lessness. chiar dacă lumea s-ar prăbuși, [beckett] nu s-ar opri din lucrul început și nici nu ar schimba subiectul. (p.101)

am scris aici despre opera lui beckett de eseist, romancier și dramaturg.

este cel mai ne-cioranian volum cioranian, de „admirat“ mai mult față de celelalte cărți atât de personale, mizantroape și estetice. poate e de datoria fiecăruia să facem din când în când câteva exerciții de admirație. este perspectiva frumoasă și înnobilatoare a invidiei. 

sursa foto

__________________________________________________________________

cosmopolis de don delillo

don de lillo 
cosmopolis 
editura polirom, iași, 2012
 trad. de veronica d. niculescu
 213 pagini broșate 
 coperta de laurențiu midvichi

după eșecul cu zgomot alb, am apucat această nuvelă în 4 părți, pentru că e subțire. știu că cronenberg a scos anul ăsta o ecranizare (cu juliette binoche și robert pattinson - sic!).

am avut o supriză plăcută, dar nu foarte. eric packer, un milionar (sau miliardar) se plimbă prin new york cu limuzina, din plictiseală. cică ca să se tundă. e mare speculant financiar (cu yeni) și de după geamul blindat al portierei, vede lumea. din când în când sau primește vizite - un colaborator, un doctor, o amică, soția - sau mai coboară la vreun ambuteiaj.

e interesantă perspectiva limuzinei, centru al universului capitalist, în jurul căreia se învârte întreg new yorkul, ca satelit, de fapt întreaga lume. izolată cu plută - proustată, spune autorul -, pavată cu marmură pe jos și cu monitoare pe sus, e ea însăși un mic univers. este universul din care, spre finalul romanului, eric packer fuge spre moarte. 

ce să zic? 

e un roman ciudat, fără o intrigă anume, personajul nu e conturat în stilul clasic, ci în cel dulce postmodern (de lillo e socotit unul dintre întemeietorii asumați);

are multe panseuri pro și contra capitalismului și a societății contemporane - există o acțiune a anarhiștilor care în loc de bombe, folosesc șobolani vii amețiți;

viziunea e sumbră, apocaliptică;

psihologia personajului principal (deseori absurdă) se confundă pe alocuri cu aceea a personajului care vrea să-l omoare - fără motiv, doar ca să-şi găsească un "sens" în viață! - și nu mai știm dacă victima e criminalul sau viceversa.

oricum, o carte neîncadrabilă, cu fragmente ce merită recitite și citate, când e vorba despre (anti)capitalism.

recomandabilă? neee!

umoristic: în roman apare un "asasin" cofetar român, andre petrescu, ce frișchează personalitățile - directori de companii, comandanți de armată, vedete din fotbal și politicieni - cărora le aruncă plăcinte în mutre.

sursa foto

o altă impresie pe mindporn.
___________________________________________________________________