ce repede se recunosc între ei creatorii

credeam că cele mai frumoase cuvinte despre flaubert le-au scris charles baudelaire şi marcel proust, însă cititnd cartea de eseuri a lui mario vargas llosa, m-am răzgândit.

îmi dau seama, terminând cartea - a doua de eseuri llosiene pe care-o citesc (prima, scrisori către un tânăr romancier) - că scriitorii au rămas dintre cei puţini care mai scriu despre lectura aceea inocentă care lasă urme înăuntrul cititorului, care mişcă sufletul şi despre care nu poţi să scrii altfel decât cu emoţie. creatorii au un fler mai bun decât criticii când e vorba de noi talente. (p.33)

dar llosa nu se opreşte aici. continuă cu o altă parte, analiza "ştiinţifică", critică a romanului, apoi cu cea de istorie literară - prin prisma romanelor scrise înainte şi după.

împreună, cartea constituie o declaraţie de dragoste, cu toate faţetele ei, faţă de romanul doamnei bovary şi faţă de flaubert.

evident, cea mai frumoasă partea este prima, istoria personală a cititorului llosa - care regăseşte în bovary elementele căutate în romane: răzvrătirea, violenţa, melodrama şi sexul. care simpatizează cu personajul şi încearcă se regăsească în ea. care e avid de literatura construită în jurul lui flaubert.

eu mă bucur că emma încearcă să trăiască din plin în loc să-şi înăbuşe sentimentele, că n-are nici un scrupul când îşi confundă fundul cu inima şi că poate să creadă că luna există pentru a-i lumina ei alcovul. (p.24) povestea emmei bovary demonstrează că a vrea nu înseamnă a putea, că nu e de ajuns să ai tupeu şi să fii plin de imaginaţie pentru a avea succes în ceea ce-ţi propui. (p.169)

de ce e orgia perpetuă o carte excepţională? pentru că oferă multe perspective asupra unui singur roman, perspective la care eu nu m-am gândit o clipă, perspective ce fac din romanul lui flaubert o operă genială, un adevărat univers literar. ce probabil, încă mai aşteaptă şi alte perspective. 

câteva citate de flaubert, din corespondenţă:

• un suflet se măsoară după dimensiunea dorinţelor lui, aşa cum de departe judeci catedralele după înălţimea clopotniţelor. (p.30)
• marile genii se disting prin generalizare şi creaţie. ele rezumă într-un tip uman personalităţi diferite şi aduc în conştiinţa speciei umane personaje noi. (p.30)
• cărţile nu se fac precum copiii, ci ca piramidele, dup[ un proiect dinainte stabilit şi punând blocuri mari, unul peste altul, cheltuind energie, timp şi sudoare. (p.68)
• în scriitor se produce o dedublare constantă, în el coexistă doi oameni: cel ce trăieşte să cel care-l priveşte pe celălalt trăind, cel ce suferă şi cel ce care observă această suferinţă pentru a o folosi. (p.76)
• ca un obiect să devină interesant, e nevoie să-l priveşti îndelung. (p.110)
• din ură pentru realism am scris acest roman. (p.184)
• anormalitatea e la fel de legitimă ca şi regula. (p. 199)
• iată de ce iubesc Arta. pentru că acolo, în lumea ficţiunilor, cel puţin totul e libertate. îţi astâmperi orice poftă, faci ce vrei, deopotrivă rege şi popor, activ şi pasiv, jertfă şi preot. nici o limită; omenirea este pentru tine o paiaţă cu zurgălăi pe care o faci să-şi sune, la sfârşitul frazei, ca un măscărici, clopoţelul din vârful piciorului. (p.198)

mario vargas llosa, orgia perpetuă. flaubert şi "doamna bovary" (la orgía perpetua - flaubert y "madame bovary"), editura all, bucureşti, 2001, traducere de luminiţa voina-răuţ, 200 de pagini
coperta - oribilă! - de stelian stanciu

pulp nazi

iată imaginarul revistelor pentru tinerii americani ai anilor '60: nazişti cu femei în neglije.

ţin minte că şi în românia, după '89, apăruseră nişte benzi desenate, dar comice, cu ceauşescu, cu minerii. parcă de valentin tănase, că tot s-a deschis muzeul de bandă desenată.

de aici.

un vademecum conspiraţionist

poate n-am făcut tocmai bine să citesc ultimul roman al maestrului semiolog după ce i l-am recitit pe primul, numele trandafirului. pentru că acest ultim roman mi s-a părut mai slab.

poate dacă eco şi-a propus ca pe 450 de pagini, romanţat, să descrie istoria serviciilor secrete din italia şi franţa din a doua jumătate a sec.19, fără îndoială că a reuşit. să işte un scandal despre idiosincraziile antisemite a acelor timpuri, a reuşit.şi după cum spune personajul său, "a fost un bun povestitor, ar fi putut să devină artist. din câteva urme construise  un loc magic, centrul obscur şi lunar al complotului universal." (p.437)

însă din punct de vedere literar însă, umberto eco a eşuat lamentabil. inspirat probabil de dumas şi sue, a avut - poate - în minte romanele populare pe care aceştia şi le-au însuşit cu succes. însă ceea ce la aceştia era aventură, la eco e erudiţie plictisitoare, pe care deşi o piperează cu psihologisme psihanalitice, nu reuşeşte s-o resusciteze.

simone simonini, un italian mizantrop, trăieşte încă din copilărie cu frustrări şi nedreptăţi. aşa că se hotărăşte să se comporte machiavelic, să intre în diverse societăţi secrete, pe fondul zădărnicirii conspiraţiei universale evreieşti. şi să falsifice documente despre toate acestea.

dacă în numele trandafirului, referinţele filozofico-livreşti intră unitar în intriga poliţistă, în cimitirul din praga, ele chiar uzurpă intriga, cititorul asistând la descrieri pseudo-istorice de istorie modernă. mişcarea lui garibaldi, asasinatele regale, afacerea dreyfus ş.a. sufocă acţiunea şi doar ironiile şi glumele auctoriale te fac să mergi mai departe. 

evident, demontarea surselor absurde ale antisemitismului european - de care trebuie să ne distanţăm ironic, altfel devenim simone simonini - e probabil mesajul cărţii - unul teribil de curajos în epoca corectitudinii politice şi a hiper-mediatizării holocaustului. ar putea fi un semnal de alarmă pentru conştiinţa fiecărui cititor bombardat clipă de clipă de mesaje mass mediatice. iar dacă, după lectura cărţii, cititorul îşi va da seama din ce anume - de fapt -  i se formează opiniile şi credinţele, meritul cărţii lui eco e unul foarte mare.

de reţinut:
cine nu are principii morale se înfăşoară de obicei într-un steag, iar bastarzii fac întotdeauna apel la puritatea rasei. (p.348)

duşmanul, ca să fie uşor de recunoscut şi de temut, trebuie să fie în casă sau în pragul casei. (p.348)

dacă aurul este prima putere din lumea aceasta, cea de-a doua este tiparul. (p.211)

umberto eco, cimitirul din praga (il cimitero di praga), editura polirom, iaşi, 2010, traducere de ştefania mincu, 450 de pagini

coperta de radu răileanu 



alte impresii la andrei oişteanu, vlad bogos, mihnea măruţă, cristian teodorescu, doru.

pestilenţe intelectuale

am o nedumerire. 

mai intru din când în când prin anticariate, unde dau peste unii intelectuali de sex masculin care put de-ţi mută nasul. mi s-a întâmplat chiar să ies imediat din prăvălie, sufocat. chiar şi la lansări de carte poţi da peste aşa ceva, printre scriitori, traducători - sunt atât de neglijenţi, că nu vrei să ai de-a face cu ei, ba chiar cauţi motiv să fugi. desigur, politeţea te împiedică să spui ceva, ca să nu jigneşti.

ce nu înţeleg este de ce, oricât de săraci ar fi, oamenii aceştia, cei mai mulţi peste 50 de ani, nu-şi spală regulat trupul şi hainele şi nu-şi cumpără un deodorant. ştiu, sunt preocupaţi mai mult de spirit, dar totuşi.

dacă nu le pasă de ei înşişi, de ce le-ar păsa de ceilalţi?

suntem noi liberi? mill ar zice că nu

dacă cineva comite un act care dăunează altora, atunci există, cel puţin la prima vedere, elementele pentru a-l pedepsi prin mijlocirea legii sau, acolo unde sancţiunile legii nu se pot aplica fără riscul de a greşi, prin forţa oprobiului public. un om poate face rău altora nu numai prin actele sale, ci şi prin pasivitatea sa... (p.19)

sfera libertăţii cuprinde:

1. domeniul lăuntric al conştiinţei - avem?

2. libertatea înclinaţiilor şi a năzuinţelor - avem?

3. libertatea asocierii indivizilor (p.20-21) - ne asociem?

cine ar putea oare calcula cât de mult pierde lumea în cazul celor la care însuşiri intelectuale promiţătoare se împletesc cu o fire timidă şi care nu îndrăznesc să urmeze nici o linie de gândire curajoasă, viguroasă şi independentă de teamă ca nu cumva ea să conducă la ceva ce ar putea fi considerat potrivnic credinţei sau imoral?! (p. 47)

înclinaţia fatală a oamenilor de a înceta să mai gândească asupra unui lucru atunci când în legătură cu el nu mai subzistă nici o îndoială este cauza a jumătate din greşelile pe care ei le fac. (p.59)

să se lase libertate deplină de manifestare diferitelor caractere omeneşti, câtă vreme aceasta nu prejudiciază pe alţii. (p.74)

nici o cârmuire realizată prin democraţie sau prin mijlocirea unie numeroase aristocraţii nu a reuşit sau nu putea reuşi, nici în actele sale politice, nici în opiniile, calităţile sau în turnura spirituală pe care le încurajează, să se ridice deasupra mediocrităţii, cu excepţia cazului în care Mulţimea suverană s-a lăsat singură călăuzită (lucru pe care, în momentele sale cele mai bune, l-a făcut întotdeauna) de sfaturile şi influenţa Unuia sau Câtorva mai înzestraţi şi mai instruiţi. începutul tuturor lucrurilor înţelepte şi nobile vine şi trebuie să vină de la indivizi. (p.86)

despotismul obiceiului este pretutindeni obstacolul permanent ce stă în calea dezvoltării omului, aflându-se într-o opoziţie neîncetată cu acea înclinaţie de a ţinti către ceva care este mai presus de obişnuit, înclinaţie denumită, după împrejurări, spiritul libertăţii sau al progresului, al perfecţionării. (p.91)

john stuart mill, despre libertate (on liberty), editura humanitas, bucureşti, 1994, traducere de adrian-paul iliescu, 150 de pagini

coperta de ioana dragomirescu mardare

street delivery

unul dintre evenimentele care se asociază bucureştiului este street delivery, pe arthur verona.

mi-a plăcut întotdeauna să merg aici, e altceva decât aşa zisele evenimente culturale cu oameni înţepaţi şi discuţii metafizice. ce vreau să spun e că am întâlnit aici oameni faini şi evenimente interesante şi inedite, multe dintre ele livreşti.

deşi la ediţia aceasta nu sunt în bucureşti, urez evenimentului vreme bună!

Proust - devoratorul de afecţiune

descoperită pe un stativ de anticariat, printre cărţi abandonate de 2 lei (la propriu), cărţulia scoasă de mircea zaciu - coordonatorul colecţiei restituiri - în anul când mă năşteam eu pune(a) la dispoziţia cititorilor români  relaţia dintre un mare scriitor francez şi câţiva tineri boieri români, la paris.

încă de la început, martha bibescu descrie un marcel proust avid de relaţii, ca un zmeu răpitor de fecioare:

palid şi bărbos, cu gulerul paltonului ridicat, peste cravata albă, Marcel Proust, îşi trăsese scaunul de la începutul serii. şi şi-l potrivise în aşa fel, între sală şi mine, de ai fi zis că voia să mă acapareze, să mă sechestreze şi, împreună cu el, să mă izoleze de restul lumii. (p.34)

apoi scriitoarea caută să surprindă, din scrisorile lui proust, sentimentele acestuia pentru cei doi veri ai ei, anton bibescu - dramaturg şi om cultivat - şi emanuel bibescu - specialist în arta gotică -, împreună cu prietenul bertrand de fénelon. 

la începutul relaţiilor, marcel proust frizează prin ironie şi erudiţie, apoi se leagă de celălalt cu o pasiune aproape maladivă. de pildă, când lui anton bibescu îi moare mama, Proust plănuieşte să vină în românia să-i fie aproape: "strehaia nu e pentru mine decât locul unde te afli tu." (p.88) şi îl agasează cu scrisorile: "tu eşti singura persoană pe care aş dori într-adevăr s-o văd la ora asta, te îmbrăţişez aşa cum te iubesc - din toată inima."(p.86)

importante mi s-au părut două fragmente de scrisori: 

unul, despre salvarea pe care şi-a găsit-o în condiţiile bolii sale - astmul - anume întreţinerea perenă a dorinţei:

poate şi marea sobrietate a vieţii mele: fără călătorie, fără plimbări, fără lumină, este o circumstanţă care întreţine în mine perenitatea dorinţei. iar când nu te gândeşti la propria desfătare, găseşti plăcere până şi în a constata legile în virtutea cărora ce credeai că poţi păstra îţi este răpit, chiar şi inimile. (p.116)

cu alte cuvinte, chiar şi fără a mai atinge vreun ţel, îţi rămâne drumul. sau, chiar şi fără CE, îţi rămâne CUM.

al doilea, exprimă ce înseamnă, după proust, prietenia:

când voi găsi în sfârşit pe cineva care să procedeze cu mine aşa cum încep eu întotdeauna prin a proceda cu prietenii mei, până când ei mă văr fi deziluzionat prin prea puţină reciprocitate, pe cineva cu care să pot face un pact bilateral pe deplin inviolabil, şi frumos...?

din păcate, nu a întîlnit pe nimeni.

alte fragmente:

- geniul este o lungă adolescenţă (p.47)

- Proust, un foc de artificii într-o mină de smaralde; el ştia tot şi spiritul său îi lumina comorile (p.37)

- un englez spune: cea mai puternică impresie pe care o luăm cu noi la paris, este domnul Proust. "eram deja încântat", povesteşte Proust, "însă prea devreme, căci englezul adaugă: el este primul bărbat pe care îl vedem cinând în palton de blană. (p.159)"

despre viaţa lui marcel proust, vedeţi filmuleţul din dreapta sus a blogului, în bară.

martha bibescu (foto), la bal cu marcel proust (au bal avec marcel proust), editura dacia, cluj-napoca, 1976, traducere de tudor ionescu, 186 de pagini

coperta de vasile pop silaghi

fericirea, în forma ei de maximă intensitate, există

scurt interviu cu scriitoarea gabriela adameşteanu

întrebarea 1:

dincolo de nostalgia epocii, în romanul "dimineaţă pierdută" sunteţi crudă cu toate personajele pasive, ce preferă să discute şi să se lase prinse de vâltorile istoriei. doar madam delcă si tînărul emigrant tudor "scapă". este pasivitatea un morb românesc?

gabriela adameşteanu:

nu eu sunt crudă cu personajele mele, ci viaţa este, de cele mai multe ori crudă cu oamenii. cred că un scriitor care se poartă cu mănuşi ori se îndrăgosteşte de personajele lui, le ia viaţa, le face inautentice.

pentru mine, vica delcă este un personaj esenţial tragic, cu multe momente comice. nu pasivitatea personajelor le-a distrus, ci istoria. timpul atotputernic care înghite tot. cât despre români, priviţi ca o colectivitate, aş spune că pasivitatea le este hrănită de un individualism exacerbat.

întrebarea 2:

dacă la proust - tema dumneavoastră de licenţă - trecutul e o rampă - prin artă - spre imortalitate, în "dimineaţa pierdută", trecutul românesc - cel burghez şi cel comunist - pare a fi condamnat la sterilitate. cum ne putem folosi de trecut într-un mod fertil?

gabriela adameşteanu:

da, la Proust trecutul, amintirea involuntară reprezintă o rampă spre literatură, artă. chiar o formă de imortalitate, gândea proust. nu cred că la mine trecutul e condamnat la sterilitate, de vreme ce îl evoc ca să arăt că ne tragem din el. singurul meu mesaj, dacă am vreunul, ar fi că prezentul este indisolubil legat de trecut.

întrebarea 3:

traducerea de la gallimard împreună cu celelalte traduceri a transformat "dimineaţa pierdută" într-un roman universal. vă consideraţi împlinită ca scriitoare, sau v-aţi planificat încă multe de scris?

gabriela adameşteanu:

mai întâi aş vrea să vă spun că mi-a plăcut ce aţi scris despre “dimineaţă pierdută”. cred că aveţi dreptate în privinţa unui anume risc ca ea “să moară lent“ prin clasicizare, să ajungă la cititori ca o lectură obligatorie, de clasă. dar poate o va salva ediţia mai “populară“, în top 10+ a editurii polirom, care se pregăteşte pentru luna august. poate şi ideea că e o carte tradusă (deocamdată în opt limbi, poate va mai fi şi în altele, tocmai am primit versiunea engleză, a apărut la northwestern university press, in sua). dar nici o traducere, oricât de bună, nu va echivala versiunea romînească, mi-a spus alain paruit, de aceea mi-ar pare rău să fie neglijată versiunea română. însă cărţile bune sunt redescoperite, chiar dacă prin supraexpunere intră la un moment dat în conul de umbră.

mi-a plăcut şi că aţi citit atât de atent cartea întreagă, citatele dvs. intră în preferinţele mele: într-un roman al său, orice autor are fraze, capitole, scene preferate.

în rest, nu doar dimineaţă pierdută, dar şi celelalte romane ale mele, „drumul egal al fiecărei zile”, „întîlnirea” sau „provizorat”( pe care l-am terminat in aprilie 2010, a apărut exact acum un an, şi va fi şi el publicat la gallimard, tocmai discut contractul), sunt relativ departe de gândurile mele. am început un nou roman şi lucrez in paralel la o carte de eseuri memorialistice. dar sunt încă la început cu ele.

întrebarea 4 (din chestionarul lui proust): 

care este ideea dumneavoastră de fericire?

gabriela adameşteanu:

îmi amintesc un moment din viaţa mea când m-am gândit că fericirea, în forma ei de maximă intensitate, există. fireste, pentru ca să o simţi trebuie să fii foarte îndrăgostit/a, şi să îţi împlineşti şi alte visuri, împreună cu iubirea-pasiune. asta se cam plăteşte prin momente de suferinţă. prefer anii de fericire echilibrată, când trăieşti o senzaţie de împlinire, de echilibru, când lucrurile merg bine, pe toate palierele vieţii tale iar suferinţa, de neocolit în viaţă, lipseşte. în imaginea mea despre fericire iubirea, familia, prietenii ocupă locul central. 

alte interviuri cu scriitori aici.  foto de mircea struţeanu.

criticii noştri sau "specialiştii lecturii" - 2

continuare de aici.

horia gârbea

pe horia gârbea îl găsim mai uşor, are blog personal, fiind doar preşedinte al uniunii scriitorilor bucureşti. când l-am văzut în persoană de departe, anul trecut, la o agapă pustie în club a, mi s-a părut atunci că opiniile sale sunt pertinente şi bine argumentate.

dar acum, luând alte păreri "avizate" ale acestui specialist al lecturii, am găsit acestea:

despre romanul viaţa lui kostas venetis  de octavian soviany (aici):

după ce în trei sferturi de articol e povestit o parte din subiect - probabil ceea ce i-a "adus desfătare" criticului (fie vorba între noi, romanul e citit la repezeală, fragmentul de mai jos nu e "real", face parte dintr-un vis) :

june fiind, el îi cere primului dintre amanţii săi, turcului yussuf, în schimbul virginităţii, favoarea de-al sodomiza pe vanghelis, argatul care o coţăia pe maică-sa. zis şi făcut...

urmează concluzia:

meşteşugit scris, luînd-o adesea ca voce narativă pe cea a lui kostas, supus delirului agonic, înţesat cu episoade stranii şi crude, cu personaje ilustrînd o scufundare infernală a lumii, romanul lui octavian soviany este şi o reuşită la nivelul lexicului şi sintaxei. dulce şi vîscos ca mierea din baclava sau iute ca iataganul, stilul voit şi justificat „balcan peninsular” produce desfătare. lucrată şapte ani (după datarea finală), acestă realizare nu poate fi ignorată. la finalul ei, sertarele se închid şi concluzia decurge clar, deşi oarecum surprinzător, din premise.

deci dacă vă doriţi să citiţi o reuşită la nivelul lexicului şi sintaxei, citiţi viaţa lui kostas venetis. e sfatul criticului literar.

romanul trei femei de stelian ţurlea (aici):

subiectul: "relatare iscusită, invers cronologică, a biografiei a trei femei 

autorul:

- se pricepe foarte bine să creeze personaje feminine

- se pricepe foarte bine să dea cuvîntul personajelor feminine ca naratori

- se pune cu succes în locul personajelor feminine.

romanul:

- are suspans

- are dimensiune socială

- are poveşti de dragoste

- e într-un cuvînt o carte captivantă, lesne de citit fără a fi reductivă sau a apela şi la efecte ieftine. 

"reproşul care se poate aduce":

- rezolvarea cam precipitată şi bruscă / dezvăluirea, în numai cîteva pagini de final, a punctului de pornire şi al „cloului” acţiunii (nu are rost să-l dezvălui aici)

- protagonista care realizează acel big-bang-ul / deznodămîntul, nu prea pare potrivită pentru ceea ce îi atribuie, spectaculos, autorul.

concluzia sa de critic? stelian ţurlea se pricepe la femei. şi 3 steluţe.

mi se pare un standard foarte jos de interpretare şi evaluare literară din partea unui doctor, fie el şi în inginerie. totuşi el reprezintă uniunea scriitorilor bucureşti nu doar prin comitete şi comiţii, dar şi pe la evenimente internaţionale. de luaţi orice revistă sau site de critică străină şi faceţi comparaţia, ale domnului gârbea vi se vor părea rezumate şcolăreşti.  

va urma

un roman umoristico-filozofic. 3 chestii cu misoginism

se naşte o literatură underground deschisă la experimente literare şi viziuni neobişnuite, publicată de către edituri noi - herg benet e un exemplu -, opusă celei publicate de "editurile de renume".

unu

romanul cristinei nemerovschi, sânge satanic, încântă prin foarte mult umor si multă excesivitate: pentru că lumea "s-a dus pe pulă" şi asta a rămas singura atitudine: dacă nu-ţi lipseşte umorul, nu-ţi rămâne decât să te iei cu mâinile de cap. 

doi

M., personajul povestitor e satanist - individualist, rebel, anarhist, spune "nu" când simte nu, îşi bate joc de falsitate, de conformism, de superficialitate, de prostie (p.316) -, e hedonist, e mizantrop, e bisexual (e şi cu B. şi cu R.) şi are sânge în vine. rechizitoriile lui sunt contra babelor (care nu mai cred în nimic, nici măcar în prostiile cu ăl de sus), gheilor (ei înşişi cei mai plini de prejudecăţi şi frică), sunt contra profesoarelor sastisite, a filoloagelor corporatiste agramate, contra distruşilor, terminaţilor şi altor petarzi.

trei

l-am îndrăgit pe M. pentru că, deşi ascultă marduk, deicide, slazer, pantera, amon amarth, iubeşte arghezi.

***

pentru mine, cea mai oripilantă chestie au fost misoginismele din capitolul intitulat de ce nu iubim femeile:

pentru că se cred singurele lucruri frumoase din lume. pentru că sunt convinse că pizda lor este motivul pentru care soarele răsare în fiecare dimineaţă. pentru că nu au simţul umorului. pentru că le deranjează misoginii şi bancurile cu blonde. pentru că iau căcaturile serios iar lucrurile importante le tratează cu superficialitate. pentru că nu acceptă că în afară de pizdă nu au nimic de oferit. (p.240)

cristina nemerovschi, sânge satanic, editura herg benet, bucureşti, 2010, 368 de pagini

alte păreri la amdoar18ani şi marius-iulian stancu. paul cernat remarcă romanul la debut. în vreme ce un alt critic, horia gârbea, reproşează cărţii neverosimilitate şi infantilism, adică e, vorba lui gombrowicz, neîmpoponată. 

gala absolvenţilor de teatru

am fost săptămâna trecută la câteva spectacole de absolvire ale studenţilor şi masteranzilor la universitatea naţională de teatru şi film "i.l. caragiale". sunt tot timpul curios cam care e nivelul artistic şi m-aştept din partea tinerilor la viziuni diferite şi cât mai libere ale unor piese - indiferent că-s clasice, moderne, sau avangardiste.

 

prânzul cel lung de thornton wilder. o piesă foarte proastă, jucată binişor, cât se putea pentru o piesă proastă. prânzul ca metaforă a vieţii unor generaţii americane. nimic remarcabil.

prânzul cel lung - foto de aici

gâlcevile din chioggia de carlo goldoni. o piesă mai slabă a maestrului italian, dar excelent jucată de întreaga echipă de actori - şi-au dat drumul jocului şi inventivităţii, şi-a smuls râsetele celor din sală. în decorul minimalist, am remarcat 2 actori aida avieriţei (lucietta) şi sorin şaguna (toffolo). 

gâlcevile din chioggia - foto de aici

nu vă jucaţi cu focul de august strindberg. evident, o piesă pesimistă, în care viaţa e condamnată a fi plictisitoare şi lipsită de dragoste. am remarcat scenografia ioanei pashca.

nu vă jucaţi cu focul - foto de aici

şantaj de ludmila razumovskaia, o piesă foarte bună despre răutatea şi cinismul tinerilor. remarcabil rolul smarandei pasnicu, ce s-a distins clar şi cu multă naturaleţe în jocul mai puţin reuşit al celorlalţi. de asemenea, scenografia lui toma costin aminteşte de garsonierele comuniste.

şantaj - foto de aici

felicitări tuturor, am privit cu plăcere toate spectacolele şi să dea domnul ca toţi aceşti tineri să-şi găsească joburi şi să-şi înceapă o carieră. gala continuă şi săptămâna asta. programul e aici.

trei chestii despre-un roman înălţător

1. chiar nu m-aşteptam să găsesc un roman atât de bun, croşetat exemplar pe tema pâlcului de soldaţi care salvează o civilizaţie şi de care mai apoi nu mai vorbeşte nimeni.

2. structura cărţii este perfectă, în trei părţi şi două planuri temporale. punctul nodal este delimitat clar de timpul prezent care-aduce tensiune. cartea curge firesc, închierea e - la fel de firesc - apoteotică.

3. contextul războiului civil care m-a descurajat la-nceput e doar un pre-text.

voinţa e salvatoare şi deseori anonimă şi, dacă se agaţă de memorie - prin artă - o poate salva de la moarte.

a, toate personajele cărţii sunte reale. chiar şi roberto bolaño.

s-a uitat la lumina semaforului şi a spus:

- de mulţi ani n-am mai îmbrăţişat pe nimeni. 

am auzit zgomotul bastonului căzând pe trotuar, i-am simţit braţele enorme, care mă zdrobeau, în timp ce ale mele abia puteau să-l cuprindă, m-am simţit foarte mic şi fragil, am simţit miros de medicamente, de ani întregi de stat în casă, de legume fierte şi mai ales de bătrân, şi-am ştiut că acesta e mirosul nefericit al eroilor. (p.179)

soldatul se uită la el, sáncez mazas îi întoarce privirea, dar ochii lui slăbiţi nu înţeleg ceea ce văd: sub părul ud, sub fruntea înaltă şi sprâncenele pline de picături, privirea soldatului nu exprimă milă, nici ură, nici măcar dispreţ, ci un soi de veselie secretă şi insondabilă, ceva ce se apropie de cruzime şi este mai prejos de raţiune, dar nu e nici instinct, ceva ce trăieşte în privirea asta cu aceeaşi încăpăţânare oarbăcu care sângele curge în vine, pământul rămâne pe orbită şi toate fiinţele se încăpăţânează să rămână ceea ce sunt, ceva ce n-are nevoi de cuvinte, exact ca apa care ocroteşte pietrele, căci cuvintele sunt făcute doar pentru a se rosti pe ele însele, pentru a se spune ce e de spus, adică totul, minus ceea ce ne guvernează, ne face să trăim sau are de-a face cu noi, cu ceea ce suntemm sau cu acest soldat anonim şi învins, care îl priveşte pe bărbatul făcut una cu pământul şi cu apa cafenie din groapă... (p.89)

javier cercas, soldaţii de la salamina (soldados de salamina), editura humanitas, 2001, traducerea (exemplară!) de cornelia rădulescu, 184 de pagini

coperta de ioana dragomirescu mardare

ecranizarea - imdb
şi-un paso doble - suspine din spania - al soldatului din film:

bookfestul meu dezolant

am fost joi seară la bookfest, speriat de aglomeraţia de weekend. am găsit un târg pustiu, cu oameni rari printre cărţi dese.

în ciuda crizei ce-a golit buzunarele, în ciuda celor mulţi care, când e vorba de citit, aleg cărţile "de ziar", editurile - cel puţin cele mari - nu caută să schimbe nimic: sunt aceleaşi standuri, aceleaşi blablauri plictisitoare la lansări, aceleaşi nereduceri, aceleaşi cărţi.

sunt convins că la final, toţi se vor plânge, dar nu se vor gândi nici măcar o clipă că va fi fost vina lor, că, prin puţin efort, ar fi putut fi mai bine, ci vina va fi fost întotdeauna a altora. 

inclusiv a cititorilor care nu vin să cumpere.

am remarcat reduceri faine la editura leda şi curtea veche - cărţi de literatură la 40 de lei în libărie, sunt acum la 16 lei.

şi faină iniţiativa de a ţine deschis până la ora 22:00!

io mi-am luat doar un lao she.

cu stoicism

epictet este un antic turc frigian provenit dintr-o familie umilă, sclav eliberat şi devenit filozof. n-a scris literatură motivaţională şi poate de aceea a fost exilat.

însă ideile sale de-acum 2000 de ani sunt mai mult decât motivaţionale, sunt filozofice. ideea generală, la epictet, e raţiunea, voinţa şi nicidecum pasiunea; caută împăcarea omului ca individ cu lumea din jur - ataraxia sau apatheia.

evident, câteva citate care mie mi-au plăcut foarte mult - multe intrate în patrimoniul de gândire universală:

din manual:

• nu zice niciodată: "am pierdut cutare lucru", ci "l-am dat înapoi" (p.26)
• dacă vrei să înaintezi cu înţelepciune, nu te uita de te ia lumea de prost, ori de nebun. e treaba ei, nu a ta. (p.27)
• dacă vrei ca soţia, copiii şi prietenii tăi să trăiască atât cât lumea, eşti un prost. căci ceri să fie în puterea ta, cele ce nu sunt, şi al tău, ceea ce nu-i al tău. (p.27)
• nu uita că eşti un actor într-o dramă aleasă mai de cineva mai mare decât tine. atâta e al tău: să joci frumos rolul primit. (p.28)
• împărat, prefect, consul - nimicuri. om liber, aceasta este totul. (p.29)
• nu lua pe nimeni de sus, ci susţine cele ce crezi drepte ca şi cum ai fi trimisul lui Dumnezeu pe lume. (p.29)
• ce slujbă voi ocupa eu, în ţara mea? accea care îţi îngăduie să-ţi păstrezi credinţa şi simplitatea neatinse. iar dacă, dorind să-ţi serveşti ţara, le pierzi pe acestea, întreabă ce câştigă ea din pierderea ta? (p.30)
• oricât de curat ai fi din fire, dacă ai de-a face cu oameni necuraţi, te pătezi şi tu, fără voia ta. (p.35)
• în mâncare, băutură, îmbrăcăminte, locuinţă, gospodărie ţine-te de strictul necesar. la lux şi la plăcerile simţurilor renunţă cu totul. (p.35)
• de ţi se suflă în ureche că cutare te-a vorbit de rău, nu te apăra de vorbele auzite, ci răspunde aşa: "ehei, de ştia el săracul şi alte păcate ale mele, nu spunea numai atâta". (p.36)
• te-ai gândit îndeajuns şi te-ai hotărât să faci ceva? din acest moment nu-ţi mai pasă nici de lume şi nici de ce crede ori de ce zice ea. căci dacă vezi că porneşti strâmb, de ce nu te opreşti de la început? iar dacă te ştii pe calea dreaptă, cine te mai poate împiedica? (p.37)
• e semn de animalitate a avea în vedere mereu corpul, cu sport mult, mâncare multă, băutură multă, petrecere multă. vorba e: toate la rândul lor, şi cu măsura lor; dar la începutul tuturor grijilor trebuie să fie sufletul. (p.38)
• te amărăşte cineva cu răutatea lui, ori te ponegreşte în ochii altora? aşa e organizarea sufletului său. şi nu poţi cere ca el să lucreze după părerea ta, ci după a lui. iar dacă părerea lui este greşită, a lui este şi durerea, de a sta închis într-o eroare. (p.38)
• orice lucru are două torţi: de una poţi să-l ridici; de alta nu. (p.39)
• nu ameţi lumea cu filozofia ta, ci arată la ce fapte ai ajuns, după ce ai pus-o în practică. (p.40)
• semnul prostului: nici binele, nici răul el nu-l aşteaptă de la dânsul, ci numai de la alţii. (p.40)

din fragmente:

• cel liber la corp, dar legat la suflet, sclav este, iar cel legat la corp, dar liber la suflet, liber este. (p.44)
• mai bine să fii sănătos într-un culcuş mic şi strâmt, decât să zaci de boală, într-un pat larg şi moale. (p.47)
• vrei să faci bine ţării tale? nu zidi case, ci întăreşte suflete alese. căci mai bine suflete mari în case mici, decât sclavi ticăloşi în palate strălucitoare. (p.57)
• cine nu se mai înroşeşte, nu se mai poate îndrepta. (p.59)
• înţeleptul să nu fugă de funcţiuni publice, căci e păcat să nu ajuţi cu munca ta pe cei ce au nevoie de dânsa, şi e criminal să rămâie acestea pe seama răilor. căci este absurd să primeşti cârmuirea rea a altora, în loc să ţii tu singur cârma, îndreptând-o bine. (p.63)
• cine nu-şi pierde cumpătul în nenorocire, este cel mai tare om, şi ca cetăţean şi ca particular. (p.67)
• eşti un biet suflet ce târâie după el un hoit. (p.69)

epictet, manualul şi fragmente, (eγχειρίδιον) editura saeculum vizual, bucureşti, 2002, traduceri de c. fedeleş şi dumitru burtea, 126 de pagini

coperta de i. oprişan

criticii noştri sau "specialiştii lecturii"

aflai de la un amic scriitor că juriul de nominalizări al uniunii scriitorilor din românia - ales în şedinţa de consiliu din ianuarie 2011 - a stabilit nominalizările pentru premiile pentru cărţi apărute în 2010 şi pentru premiul naţional de literatură.
asta înseamnă probabil o diplomă şi o sumă de bani, îmi zic. apoi gândesc că e vorba de valoare acilea, carevasăzică fruncea literaturii române.
însă ia să văd cine alcătuieşte juriul?
5 critici: dan cristea, horia gârbea, antonio patraş, ovidiu pecican şi vasile spiridon.
or fi oameni cumsecade, nu zic, dar ia să le căutăm valoarea critică. şi m-apuc să investighez pe google după niscaiva criticisme:


dan cristea
greu de găsit pe google, în favoarea lui daniel cristea enache, pare-se mult mai celebru online.
dar am găsit în revista luceafărul opinia sa despre viaţa lui kostas venetis - pe care l-am citit şi eu şi despre care am scris o scurtă impresie tare amatoristică aici.
dar, afară de povestirea întâmplărilor romanului, demnă de orice puştan pasionat întrucâtva de lectură, "originalul" se lăfăie la final:

poveştile lui octavian soviany, reci şi uşor demonstrative, ficţionale de dragul fic­ţiunii, amorale şi excesive, sugerează predispoziţia pentru căutarea unei libertăţi de obţinut prin mijloacele preponderente ale distrugerii. mai simplu, există în scriitor o înclinaţie anarhică, o fascinaţie pentru formele distructive care îl împing pe autor să scrie un roman original, nescris încă.

nu prea am înţeles precis - romanul are vreun merit? e prost? e mediocru? e de citit sau de aruncat? ce ne spune, ce ne învaţă până la urmă criticul, care - spune dan cristea aici, - este un specialist. vrem, nu vrem, el rămâne un specialist al lecturii.
sincer, de la un tip cu doctorat în literatură comparată luat la university of iowa, n-ar trebui să ne-aşteptăm la mai mult?

dar iată ce ne spune - tot în luceafărul aici - domnul critic despre un alt roman, necitit de mine, omul care aduce pipi, romanul lui toma roman jr. (probabil există şi un toma roman sr.):

e vorba de autoironie, de băşcălia de sine, mai bine zis, pe care toma roman jr. o depozitează în contul personajului narator. acesta devine uneori victimă din rolul de cuceritor, precum în această situaţie povestită hazos:

„acum vreo patru ani mă iubeam sincer cu domnişoara corina, mare om, mare caracter la propriu şi la figurat. făcuse sport de performanţă şi se lăsase, aşa că era înaltă şi oarecum pătrată. în plus, cum spune un loc comun‚‘detesta minciuna‘. mai clar, era teribil de geloasă. îmi ardea câte un pumn în ceafă de fiecare dată când mă uitam mai lung după cineva sau mă surprindea vorbind la telefon ceva mai mult cu câte o colegă de redacţie“.

hazos indeed! şi criticul conchide aşa:

cu un stil alert şi cu un limbaj care nu evită buruienosul şi argoticul, păstrându-se totuşi în limitele suportabilităţii, toma roman jr. debutează în proză cu o fantezie erotică surâzătoare, în care ficţiunea îşi are partea ei de contribuţie.  

v-aţi prins ce e cu romanul, nu? "fantezie erotică surâzătoare, în care ficţiunea îşi are partea ei de contribuţie."

va urma

caii şi câinii deltei

la letea cică sunt cai sălbatici. dintre care unii sunt ameninţaţi să fie transformaţi în salam.
dar acolo sunt sute de oameni poate mai sălbatici. dintre care mulţi mor de alcoolism şi de sărăcie. ameninţaţi deci să fie transformaţi în pământ. pentru ei nu ţipă nimeni, n-auzim nimic, nici o organizaţie naţională sau internaţională nu are un proiect aplicat pentru oameni.

în deltă sunt mii de localnici ce nu trăiesc decât din braconaj, din care îşi cumpără votcă, apoi mor repede. mă îndoiesc că medicii spitalelor de-acolo pot face ceva - ei n-au bani de medicamente. printre ei, mafia caviarului prosperă nestingherită, iar cea funciară la fel, după jafurile pesediste din trecutul apropiat. aţi auzit despre astea vreo judecătoare cu vreo sentinţă definitivă pân-acum? cel mult, şade beată la volan, ca să fie degrabă eliberată pe bază de trusă.

pe fondul tragediei oamenilor, pentru care un milion pe cal tăiat înseamnă nu altceva decât câteva sticle de votcă, tragedia cailor sălbatici mi se pare doar o latură a unei realităţi sinistre, infernale, într-un peisaj dorit de toţi ca unul paradisiac. protejat, cică, de unesco.

mi-e ruşine că-s român.

homakaido

nu ştiu dacă am mai scris aici că serge brussolo a fost primul meu autor sefe, prin anii '90 - evident, trebuia să fie francez. şi e chiar unul care-a scris peste 150 de romane, de genuri dintre cele mai diverse. şi la noi a fost tradus destul de mult mai demult, dar se pare c-a fost uitat în reeditări.

şi pentru că-mi era dor de ceva kinki, am luat acest roman din care nu-mi mai aminteam decât coperta şi o imagine a personajului principal masculin - ca mai toţi din romanele lui brussolo, se cheamă david - care întinereşte culcându-se c-o grăsană.

aşa că m-am apucat s-o recitesc, după 20 de ani. ei bine, îmi pare bine: nu-mi aduceam aminte de imaginaţia cutremurătoare a autorului: râuri de pitici orbi care poartă corăbii pe mâini, în care perlele sunt sunt excrescenţe tumorale ale pielii; focuri de artificii subacvatice; îngeri ucişi cu păsări phoenix pârjolitoare; oraş de ventriloci pentru care vorbele sunt cea mai mare pângărire; pusnici îmbălsămaţi de vii în albine, oameni arbore acuplându-se cu femei lac ce nasc copii de turbă etc.

ca în mai toate romanele, există două personaje - david şi sirce - care pornesc împreună într-o călătorie în lumi fantastice - dar nu din acelea à la manière de tolkien, cu dragoni, cavaleri şi domniţe care luptă pentru readucerea binelui pe pământ - ci lumi aparent reale, însă de coşmar şi "foarte" explicabile "ştiinţific". de pildă, carnavalul de fier, o orgie comună ce ascunde capcane mortale şi războaie inter-civilizaţii.

serge brussolo, carnavalul de fier (le carnaval de fer), editura valdo, 1991, traducere de liliana toia

coperta de valentin tănase (mult mai faină decât a ediţiei originale)

saitul autorului aici.
cartea poate fi citită online aici.




foto autor de aici.

lectură anevoioasă

mă lupt cam de-o săptămână cu romanul imens al lui doris lessing, carnetul auriu. merge greu, e o carte scrisă în anii 60, cu multă politică, iubiri neîmplinite, lupte între sexe, intenţii de schimbare a lumii...

la început, m-a plicitisit cu opinii fade a două femei divorţate, dar apoi una dintre ele, scriitoare comunistă, îşi povesteşte zbuciumările tinereţii. aşa c-am început să iau romanul în serios.

pentru cunoscători, totul poate deveni orice

    *în vechime, turnurile, piramidele, lumânările, pietrele care mărgineau drumurile, ba chiar şi copacii simbolizau falusul; şi pentru bouvard et pécuchet totul deveni falus. culeseră oricicuri de trăsură, picioare de fotoliu, zăvoare de pivniţă, pisăloage. când erau vizitaţi, îşi întrebau oaspeţii:

    - cu ce seamănă asta, după părerea dumitale?

    apoi le împărtăşeau taina şi, dacă cineva protesta, înălţau umerii în semn de milă. 

flaubert, bouvard et pécuchet, în bouvard et pécuchet, dicţionar de idei primite de-a gata, străbătând câmpii şi ţărmuri, editura univers, bucureşti, 1984, traducere de irina mavrodin, pag.101

___________________________________
*anciennement, les bornes des routes et même les arbres avaient la signification de phallus - et pour Bouvard et Pécuchet tout devint phallus. ils recueillirent des palonniers de voiture, des jambes de fauteuil, des verrous de cave, des pilons de pharmacien. quand on venait les voir, ils demandaient: à qui trouvez-vous que cela ressemble? puis, confiaient le mystère - et si l'on se récriait, ils levaient, de pitié, les épaules.

puşti în război

iarna în război (oorlogswinter)
imdb

graţie lui cinesseur, am văzut azi un film în care inocenţa unor puşti nu-i nicidecum pierdută, ci speculată, ba, în lumea tembelă a adulţilor, e singura capabilă să reziste ocupaţiei germane din olanda. în speţă, puştiul michiel van beusekom intră într-un scenariu dur de război, în care nu există personaje bune sau personaje rele. deci cu cine să ţii, când şi familia te înşeală?

regizorul filmului, martin koolhoven, a construit un personaj principal misterios - iarna. pe care se mişcă toate celelalte personaje, tăcând. sunt puţine vorbe-n film, dar multe scene şi jocuri, toate de excepţie!
deci de văzut!

evident, filmul e o ecranizare, iar saitul e aici.

iaca trailer:

lorgean theatre strikes again!

a doua oară după 2 ani (despre prima experienţă am scris aici), un spaţiu privat devenit, timp de o piesă de teatru, spaţiu public.

piesa, monoloagele vecinului, - scrisă şi interpretată de laurenţiu bănescu (one man show) susprinde al naibii de bine, câteva perspective - prin ochii a câtorva personaje - ale societăţii româneşti de azi - pensionarul, revoltatul, liceanul de cartier, patronul... 
pe muzică de subcarpaţi.

o experienţă foarte amuzantă, bine scrisă şi foarte bine jucată.
laurenţiu bănescu e de urmărit!

pictură ritmică

pe peretele scării interioare ce duce spre locuinţa/atelierul pictorului român vasile mureşan, aka murivale, e o pictură imensă, ce nu se poate să nu-ţi atragă atenţia.

la ráu máma spálă rúfele cu máiul să se-aúdă şí în cér, îmi recită murivale, şi îmi povesteşte despre mama lui care spală rufele la rău, la bistriţa năsăud, le bate cu maiul, apoi le usucă la soare. şi-mi mai arată alături un alt tablou întunecat, ca un fel de diptic. dar nu-mi desprind ochii de la primul. 

nu mă satur de norii ce-acoperă linguşitor cerul gălbui
nu mă satur de râul topit în pământ deasupra căruia silueta mamei bate şi bate şi bate şi bate cu tunete infime

nu mă satur de petele colorate ale satului care stau în centru mândre că sunt personaj principal - deşi casa cu mov se vede mai bine
copacul din stânga urmăreşte totul şi vrea să spună ceva
pe când cei doi plopi vor să dispară timid
- iar totul şade parcă pe umerii bătrânei care nu-şi dă seama de nimic, şi bate şi bate şi bate.

un mic poem în culori.

apoi furtuna:

mă duce lesne cu gândul la toledo-ului de el greco, unde locul caselor e luat de rufele întinse.

paraliteratură? kitsch? sau pur şi simplu - o carte bună?

literatură adevărată sau un mutantă?

un mix anormal de literatură poliţistă + roman popular + bestseller?

în ciuda acestor încadrări critice - ce ne mai place să categorisim! - am auzit de la o mulţime de tineri cititori - unii cu lecturi solide! - că e cel mai cool roman pe care l-au citit în viaţa lor.

aşa că am pus din nou mâna şi ochii pe el, pe numele trandafirului, măcar că proaspătul cimitir din praga a intrat de curând în bibliografia snobilor.

ce anume face ca acest roman să entuziasmeze la modul absolut?

să fie erudiţia? să fie intriga poliţistă? să fie citatele-n latină? să fie epoca? să fie filozofia? să fie ironia?

eu zic că toate-odată. iar talentul lui eco - în cazul acestui roman - constă în mixajul perfect.

umberto eco nu e, de fapt, un romancier profund, autentic, ci-i doar un semiolog ce-şi fabrică o strategie bine pusă la punct de fabricat mistere. marin mincu spune că esteticului (de scriitor "adevărat"), eco îi opune sapienţialul (de scriitor "fals"). eu însumi categoriseam undeva acest roman kitsch. nu neg ceea ce-am scris atunci, însă acum, la această nouă lectură, am descoperit  un mesaj esenţial al cărţii care ţine de viziune. iar viziunea, după mine, o au doar marii scriitori:

aceea că în mijlocul atâtor raţionamente şi jocuri şi metafore şi enigme - întreg romanul - stă intuiţia, contingentul, întâmplătorul:

ocupându-se de ascunzişuri din care poete ieşi fie binele, fie răul, înţeleptul are dreptul şi datoria să folosească un limbaj obscur, lămurit doar pentru cei deopotrivă cu el (p.94); de a şti dacă metaforele şi jocurile de cuvinte, şi enigmele, care par născocite de poeţi pentru simpla plăcere, nu ne ajută să raţionăm asupra lucrurilor într-un chip nou şi surprinzător (p.87)

iar la final, înţeleptul / gugliermo / eco constată că în univers nu există nici un raţionament (p.489), iar legătura universală care pune lucrurile în ordine (p.208) nu este decât intuiţia omului simplu. cu alte cuvinte, înţelepciunea e păcăleală, romanul însuşi e păcăleală, dreptatea o are doar cititorul, chiar şi cel mai needucat.

o dreptate teribil de plăcută!

iar cele de mai sus nu reprezintă un adevăr, iar dacă este, chipul adevărului trebuie deformat pentru ca noi să nu devenim sclavii propriilor noastre născociri (p.488) - religii, teorii, pasiuni, bloguri, cărţi.

umberto eco, numele trandafirului (il nome della rosa), editura polirom, iaşi, 2004, ed.4, traducere de florin chiriţescu, 513 pagini

coperta: autor neprecizat

saitul autorului aici.

care e cultura angajaţilor români?

şefii români consideră că angajaţilor români le e teamă să întrebe ca să nu pară proşti şi suferă de scenarită şi adoră să bârfească.

probabil că suntem crescuţi să credem că ne pricepem la toate şi că înţelegem din prima totul. iar dacă întrebăm, ceilalţi ne consideră proşti.

implicarea politicului şi lipsa competenţei sunt probabil cauzele de a crede că totul se întâmplă din raţiuni oculte, conspiraţii şi jocuri de putere. 

despre bârfă, ce să mai comentez?

în perioada 2009-2011 compania result development a realizat o cercetare pe 110 manageri români din 35,5% companii naţionale si 64,5% multinaţionale.

trei coranice

cuvioşia nu stă în a vă întoarce feţele spre răsărit sau spre apus, ci cuvios e acela care crede în allah şi în ziua de apoi, în îngeri, în carte şi în profeţi, dă din avere - în pofida iubirii pentru ea - rudelor, orfanilor, sărmanilor, călătorului, cerşetorilor şi pentru răscumpărarea robilor, îşi împlineşte rugăciunea (as-salat), dă dania (az-zahat), cei care ţin legământul, dacă s-au legat, cei care sunt răbdători la nenorocire, la rău şi în momentele de primejdie. aceştia sunt evlavioşii cu adevărat, aceştia sunt cei cu frică (al-mu'taqun)! (2,177)

averea şi copiii sunt podoaba vieţii lumeşti, însă lucrurile care rămân sunt faptele bune ce vor avea la domnul tău mai bună răsplată (18,46)

pe cea care preacurveşte şi pe cel care preacurveşte biciuiţi-i pe fiecare cu câte o sută de lovituri. (24,2)

***, coranul cel sfânt, editura islam, 1999, traducere de liga islamică şi culturală din românia

o veste bună!

l.e. - am fost în prima zi şi am găsit multe cărţi bune de buzunar la 10 lei (pe care eu le-am cumpărat la preţul iniţial) - la rao, nemira, all, humanitas, polirom; curtea veche are cărţi la până 20 de lei (cumpăraţi austerlitz!).

traducerile noi din clasici

după părerea mea, un semn al maturităţii unei culturi literare, pe lângă colecţii editoriale în care sunt incluşi şi autori români, îl constituie şi traducerile noi ale unor cărţi, mai ales clasice.

într-o cultură minoră cum e a noastră, ne mulţumim să citim traduceri în premieră ale atâtor cărţi, bucurându-ne că citim autorul şi băgând mai puţin în seamă traducătorul. fără el însă, cartea în limba ei ne e văduvă.

însă în ultimii ani unii editori merită laude pentru publicarea unor traduceri noi, unele după zeci de ani, ale câtorva clasice. ele ne îmbogăţesc cultura, mai ales când internvin ediţii originale publicate după ultime exigenţe critice. să amintim câteva:

• colecţia de lux "leda clasic" a editurii leda care, în cei 7-8 ani de existenţă continuă cu traduceri noi (şi bune) din clasici:  turgheniev, zola, flaubert, d.h. lawrence, hardy, austen, brontë, dumas, henry james, stendhal, balzac, dickens, wilde.
• tot la "leda clasic" va apărea traducerea nouă a romanului război şi pace de tolstoi în versiunea lui nicolae iliescu.
• avem acum o ediţie nouă din shakespeare - începută la paralela 45 (până acum 3 volume) de george volceanov
• 2 noi traduceri din crimă şi pedeapsă: de ion covaci (leda, 2006) şi adriana liciu (polirom, 2011)
• traducerile noi ale regretatului slavist emil iordache de la polirom (ana karenina, 2007), idiotul (polirom, 2007) şi microromanele lui dostoievski (polirom, 2007), sufletele moarte de gogol (polirom, 2001) ş.a.
• ediţia de jurnale, proză şi corespondenţă ale lui kafka tradusă de radu gabriel pârvu (rao, 2002 - 2010) o dublează pe cea a lui mircea ivănescu (univers, 1995 - 1999).

vor mai fi fiind şi altele care merită laude, însă acestea-mi vin în minte acum. aşteptăm şi altele, cum spuneam, ca semn al maturităţii unei culturi umaniste.

peste 2 luni împlinea 1 secol

ernesto sábato (24 iulie 1911 - 30 aprilie 2011), 

genial autor al romanelor despre eroi şi morminte şi abbadón, exterminatorul