„logodnicii“ de alessandro manzoni

alessandro manzoni 

 logodnicii, 2 vol.

 (i promessi sposi) 

 editura minerva, bpt, buc, 1971 

 traducere de alex. balaci  

454+437 pag. broșate

coperta de victor feodorov

romanul italian prin excelență

cu romanul său istoric logodnicii, alessandro manzoni marchează în poarta istoriei literare, romanul său rămânând cocoțat grande atât ca roman italian, cât și european. cred și io, în 1827, romancierii se numără pe degetele ciungului - walter scott sau fenimore cooper, de pildă. de-abia după vreo doi ani balzac se șterge de caș și publică șuanii iar goethe, se satură de ștrumf  și zdrang și scoate anii de drumeție ai lui wilhelm meister și faust (partea întâi). 

subiectul 

acțiunea romanului lui alessandro manzoni, logodnicii, nu-ți încrețește prea mult mintea. mai întâi, i-un roman istoric, manzoni se bagă adânc în fel de fel de hârțoage istorice, cu două secole înaintea lui.

doi tineri țărani de lângă milano, cam belembeci, dar nu chiar păduchioși, sunt împiedicați să se căsătorească. doar c-așa voiau mușchii de supercordac ai nobilului locului, don rodrigo. tătic pe tot ce mișca religios, politic și juridic, nobilul reușește să-i separe pe logodnici, chiar când ăștia sunt gata-gata să-și pună pirostriile.

așa de nedreptățiți sunt săracii tineri - renzo și lucia - că mie însumi mi s-au pus piticii pe creier de nervi. săraca lucia ba fuge să se-ascundă la mănăstire, ba e răpită, ba cade sub ocrotirea unei bogătane retarde, ba e gata-gata să se molipsească de ciumă. nu mai zic de renzo care-și ia câmpii far and away.  

dar pe lume sunt oameni buni, așa că, pe parcursul atâtor pagini, cei doi vor trebui să caute ajutor și, în pofida oamenilor răi, să scape de urgie. vor reuși ei să se căsătorească? vor scăpa de ciuma expiatoare?

Atunci [Renzo] se pornea să țopăie de bucurie, și, tot, împroșca în jur, încât părea un câine lățos scos din apă; din când în când își freca mâinile de mulțumire, apoi mergea înainte, mai fericit ca niciodată. De-a lungul drumului culegea, ca să zicem așa, gândurile pe care le lăsase de dimineață sau în ajun, și tocmai cele pe care se silise să le alunge: îndoielile și greutățile de atunci îi pricinuiau cea mai mare bucurie. Nu-i venea să creadă că o aflase pe Lucia trăind... (vol.2, p.396)

logodnicii renzo și lucia (sursa)

ideile

carevasăzică i-un roman istoric, ș-aici manzoni vrea să recreeze istoria, dar nu neapărat cea mare, a nobililor, ci cea mică, a oamenilor simpli, care-și caută traiul de bun simț. istoria prostimii, care prostime, fiind vorba de ea, a apreciat și a decretat romanul ca Romanul lor. 

epoca în care e scris e risorgimento, când italia are de gând să-și unească stătulețele, multe dintre ele la cheremul altor nații (în cazul milano-ului, stăpânitori erau spaniolii). romanul însuși are un rol important în epocă, promovând valori naționaliste, democratice, ba chiar un dialect, cel toscan, ajutând la promovarea lui în italia.

Căci în această povestire scopul nostru nu este, la drept vorbind, numai să înfățișăm anumite situații în care s-au aflat eroii noștri, ci să facem cunoscut, în același timp, atât cât e cu putință, într-un cadru restrâns, un capitol din istoria patriei, pe cât de faimos, pe atât de obscur. (vol.2, p.248)

găsim chiar idei comuniste avant la lettre, în discursul chiar a personajului principal, prins în mijlocul unei răzmerițe pentru pâine în cetatea milaneză. e-adevărat că discursul e rostit în aburii alcoolului, așa că nu știm dacă autorul a vrut să-și îndulcească ideile emancipate sau dacă le dezavua și-a vrut să le ironizeze.

literatura

prezentat ca pe un manuscris găsit rescris - găselniță folosită de la don quijote până la numele trandafirului (eco e un mare admirator al lui manzoni) - romanul are multe digresiuni istorice, de la cele referitoare la politică și societate, până la istoriile personajelor. e-adevărat că uneori autorul pare că ține cu cititorul, ocolind anumite amănunte, însă alteori se lăbărțează la greu pe zeci de pagini, de dai în bengăneală.


impresii de final

romanul se citește - surprinzător - iavaș iavaș destul de ușor pentru un roman clasic. nu că mi-a plăcut, dar e cert că nu mi-a displăcut. dacă socotiți ăsta un criteriu.

ceea ce-mi va rămâne din romanul este partea cu descrierea ciumei din italia. despre cum a apărut ea și despre neputința oamenilor s-o preîntâmpine, dar mai ales imaginile căruțelor de morți cu ciumați brăzdând străzile pustii m-au tușat al dracului. nu le descriu aici, pentru că țin la cititorii mei și nu voi a-i întrista.

altele:
Ca să faci binele, trebuie să-l cunoști și noi nu-l putem cunoaște decât ca și pe celelalte lucruri, adică prin simțuri, conducându-ne după propria noastră judecată și după ideile noastre care se întâmplă adesea să fie greșite. (vol.2, p.128)

În general așa suntem făcuți noi, oamenii: împotriva relelor nu prea mari ne răzvrătim indignați și înfuriați, dar ne plecăm grumazul, în tăcere, sub povara celor cumplite, îndurând nu cu resemnare, ci năuciți, nenorociri grave, pe care la început le-am declarat de neîndurat. (vol.2. p.195)

„mutter courage și copiii ei“ de bertolt brecht

bertolt brecht

                         anna fierling și copiii ei

(mutter courage und ihre kinder)

traducere de tudor arghezi

în  teatru, espla, buc., 1958

ediție ilustrată

teatrul epic

bertolt brecht este socotit îndeobște ereticul teatrului aristotelic, scoțând, în perioada interbelicului, de sub părul său rar, ideea teatrului epic. adică ăla care nu presupune neapărat emoție și catharsis, ci un teatru în fața căruia spectatorul să i se raporteze rațional, critic. așa cum citește un roman, de pildă roșu și negru, oglindă a realității.

***

capodopera lui brecht, anna fierling și copiii ei

ei bine, mutter courage și copiii ei (inspirată dintr-un roman al lui grimmelshausen, descrierea vietii marii escroace si aventuriere courasche)  este o piesă din cioburi ale unei realități trecute - războiul de treizeci de ani, în care nu prea știi de ce se bate lumea - principi si împărați, catolici și protestanți, suedezi, nemți și finlandezi etc.

       BUCĂTARUL: Pe de-o parte, războiul ăsta seamănă cu celelalte leit: dăm foc orașelor, spintecăm, măcelărim, jefuim și din timp în timp violăm. Însă pe de altă parte, el se deosebește de toate prin aceea că-i un război sfânt. (p.43)

anna fierling e negustoreasă ambulantă și-și cară hangaralele într-o căruță trasă de ea însăși împreună cu cei trei copii ai ei, doi flăcăi și o fată mută: eilif, schweizerkas („brânză elvețiană“) și kattrin. dincolo de ceoacele care fac farmecul piesei - tipa e super pontoasă cu bărbații! - intriga care rupe baraca constă în plimbariseala prin teatrul de război, în urma armatei suedeze, pentru comerț, cu prețul pierderii copiilor ei. cum citisem undeva, anna fierling e condamnată la un paradox tragic și permanent: face negustorie pentru că e mamă, și nu poate fi mamă, pentru că face negustorie.

eu pot să spun că femeia asta nu mi-a plăcut deloc. numai curajoasă n-a fost, lăsându-se singură să-și piardă copiii. până la urmă, în locul ei, făceam ceva pe negustorie și, încă de la plecarea nesăbuitului fiu mai mare, m-apucam de agricultură. curajul ei va rămâne de căruță, iar când îi moare și fata (salvând ea un oraș întreg), ea cântă - și aici mărturisesc că traducerea lui arghezi a versurilor sună uluitor de bine! -:

Nani, nani, fetișoară, 
Nani, scumpa mea comoară, 
Nu te teme de neșcine, 
Puică, mama-i lângă tine.
Totu-i negru și urât, 
M-am ales și eu cu-atât.
Zboară înger în frumoase
Haine albe de mătase. (p.99)

***

fără acte sau scene explicite, brecht își face singur spoilere, rezumând înaintea fiecărei scene ceea ce se va petrece. spectatorul va pierde surpriza plotului aflând ce anume e în piesă, ca să fie mult mai atent la alte amănunte, care alcătuiesc cum anume e piesa - cuvintele, jocul actorilor, efectele teatrale.

bertolt brecht cu actorii piesei 

un site nou - liternautica

Ieri s-a lansat site-ul LiterNautica.com

Se declară a fi un site de cultură și de creație literară.
AdicăLiterNautica se adresează oamenilor cultivați, interesați de știri culturale și, ceea ce este nou, se adresează și scriitorilor aspiranți, cărora le oferă o secțiune de creație (proză sau eseu) - și încă cu premii în bani!

Creatorii site-ului afirmă că LiterNautica își propune să creeze un spațiu care încurajează creativitatea și interacțiunea dintre iubitorii de literatură, și nu în ultimul rând publicarea unor materiale de calitate pentru publicul cititor.

Să urăm viață lungă activităților din acest site, LiterNautica!

dinamitele din piesele lui henrik ibsen

henrik ibsen

teatru, vol.2

 (samlede verker)

ed. pt. literatură universală, buc., 1966

traducere: colectiv

 346 pagini legate
 coperta de i. molnar

din amintirile mele din copilărie, piesele de televiziune după ibsen mi se păreau plictisitoare: familii nordice, de sfârșit de secol 19, crinoline și redingote, mustăți sau favoriți, personaje care tot vorbesc și vorbesc. fără acțiune, fără intrigă spectaculoasă. nu știam ce înseamnă teatrul de idei.

însă, citind acum piesele, remarc de ce e ibsen genial - cum își aruncă în aer piesele, la final, în ultimele acte, spulberând spectacolul cumsecade din actele anterioare. ia un personaj, la început unitar și coerent, îl zgândără, ca în final să-l întoarcă la 180° - de te scapi în chiloți de uimire.

***

stâlpii societății

un mare bogătan, consulul orașului, karsten bernick, se îmbogățește datorită creditului moral (trecut) din ochii celorlalți. și, în această epocă de înflorire capitalistă (1877), în care mașinile încep să le sufle de sub nas muncitorilor locurile de muncă. în această epocă, în care femeile stau acasă pe banii babachilor și cos și consideră că purtatul părului scurt de către o femeie, umblatul cu cizme bărbătești pe timp de ploaie de către o femeie, cântatul prin localuri de către o femeie, conferențiatul în public sau scrierea de cărți demente de către o femeie reprezintă culmea destrăbălării. în această epocă în care toți vor să-și apere societatea, respingând valul de schimbări.

ei bine, consulului i se-aduce pe tapet (în prezent) o greșeală din tinerețe (se dăduse și el la o femeie de ne-nasul lui), așa că e nevoit s-o recunoască în fața lumii. morala e că stâlpul societății care era considerat consulul e nevoit să se cam clatine, iar eroul nostru, consulul, încheie piesa: adevărul și libertatea, iată stâlpii societății!

o casă de păpuși

devenită eroina feministelor, nora helmer, soția unui avocat, își anunță soțul neemancipat că-și bagă piciorul în ea de căsnicie - în care e jucăria / păpușa soțului, după ce înainte a fost păpușa tatălui (tatăl ca strigoi) - și-și ia câmpii, ca o femeie liberă în cuget și-n simțiri care este.

e de-ajuns ca o-ntâmplare extraordinară să-i tulbure viața (un împrumut imoral trecut, urmat de un șantaj), ca nora hemler s-ajungă la limită. ea va trebui să aleagă, în prezent, între imaginea socială de soție supusă și femeie pe picioare proprii. iată ce-i declară soțului rămas mască:

          NORA: Numai fiind singură voi reuși să gândesc prin mine însămi și să-mi făuresc propria morală. Iată de ce nu mai pot rămâne la tine. (p.180)
          HELMER [soțul]: Mai întâi de toate, ești soție și mamă.
          NORA: Nu mai cred în asta. Mai întâi de toate sunt om, întocmai ca și tine, sau cel puțin trebuie să încerc să fiu. Știu bine că cei mulți îți vor da dreptate ție, Torvald, pentru că așa scrie și în cărți. Dar eu nu mai vreau să țin socoteală de ce spun cei mai mulți și de ce scrie în cărți. Trebuie să gândesc singură și să-mi fac o concepție personală despre viață. (p.181)

astăzi, asemenea „revoltă“ e la mintea cocoșului, dar la vremea lui ibsen, asemenea atitudine e scandaloasă!

strigoii

schiță de edvard munch pentru piesa strigoii (sursa)

cu piesa asta, ibsen mi-a plăcut cu-adevărat. în ea, văduva căpitanului și șambelanului alving vorbește cu confesorul ei, pastorul manders despre opere de binefacere, dar mai ales despre fiu-său, care-a plecat bou și s-a-ntors vacă de la studii artistice din afară. și, din soția model pe care-o credeau toți că fusese în trecut, văduva se transformă brusc în ceea ce fusese de fapt - o victimă nenorocită a unui bețiv ratat și curvar. îi zice popa:

         MENDERS: Erați datoare să vă purtați cu smerenie crucea pe care o voință superioară o considerase bună pentru dumneavoastră. (p.211)

văduvei începe să i se cam fâlfâie de doctrinele popii, și zice:

         DOAMNA ALVING: (la fereastră) O, da, ordinea și legalitatea. Convingerea mea este că tocmai acestea sunt cauza tuturor nenorocirilor de pe pământ. [...] Nu mai pot suferi atâtea constrângeri și principii. Nu mai pot! Vreau să-mi recapăt libertatea! (p.220)

și, colac peste pupăză, pe fi-su îl prinde în brațe cu servitoarea (de fapt, sora lui vitregă), așa cum îl surprinse și pe destrăbălatul de tat-su. și parcă-i vede strigoiul acestuia din urmă:

          DOAMNA ALVING: Când i-am auzit pe Regine și pe Osvald acolo, înăuntru, parcă am văzut niște strigoi în fața mea. Eu însă cred, pastore, că toți suntem niște strigoi. În noi nu e ceea ce am moștenit de la părinți. Ne bântuie tot felul de idei, de credințe moarte, de mai știu eu ce. Ele nu trăiesc în noi, zac numai; și nu putem scăpa de ele. Dacă iau un ziar să-l citesc, mi se pare că strigoii se strecoară printre rânduri. Pretutindeni sunt strigoi. Mulți, câtă frunză și iarbă. De aceea ne este grozav de teamă de lumină, tuturora. (p.222)

este destul de sumbră întreaga atmosferă, ca și simbolul puternic al strigoilor. iar dacă la asta se adaugă ideea că dezmățul părinților duce la nebunia copiilor, atunci dramatismul întunecat al piesei (nu doar psihologic) este complet.

un dușman al poporului

piesa care mi-a plăcut cel mai mult, după strigoii. un medic al unor stațiuni balneare descoperă că apa e infectată. ce face? închide băile și curăță apa? asta înseamnă că băile vor fi închise iar burghezia și proletariatul îmbogățite din banii turiștilor îmbăiați se opune ideii medicului. așa că, prin „revolta“ acestuia, de partea sănătății și a conștiinței sale și împotriva cupidității îl transformă în „dușmanul poporului“.

         DOCTORUL STOCKMANN Izvorul e otrăvit, omule! Ești pesemne nebun. Nu vezi că trăim aici vânzând pestilențe, putreziciuni? Toată viața înfloritoare a societății noastre e hrănită cu minciuni.
         PRIMARUL Sunt închipuirile tale bolnăvicioase! Cine face insinuări atât de perverse împotriva orașului în care trăiește, nu poate să fie decât un dușman al poporului. (p.290)

îl părăsește și fratele, și socrul, tot orașul. nu-i mai rămân decât copiii și soția care rămân săraci lipiți. el renunță la ceilalți, și se va retrage cu calicimea, căci

         DOCTORUL STOCKMANN Un om liber nu se poate terfeli ca un golan. Nu se poate purta în așa fel, încât să aibă toate motivele să se scuipe singur între ochi. (p.336) Adevărul e acesta: omul cel mai puternic din lume e cel care e mai mult singur. (p.346)

intransigența morală a medicului e uimitoare și creează o tensiune pe care o pot asemăna lejerache cu a unui erou grec de tragedie. doar că destinului grec îi ia loc foamea de libertate și de conștiință.

***

spuneam de genialitatea lui ibsen de a uimi prin tactica sa dramatică. ia o situație obișnuită, chiar fericită, în care, de undeva din trecut, izbucnește o scânteie. scânteie ce-aprinde un fitil în conștiința personajului. și fitilul arde-arde-arde la foc mărunt, ca un argint viu prin vene, până când BUM! explodează. nu prea mai interesează (nici pe spectator) ce se-ntâmplă după - personajul se reculege, merge mai departe, reușește etc. asta mai puțin contează -

ceea ce contează este tensiunea interioară pe care o simțim și noi, parcă la noi înșine - noi ce dracu-am face în locul lui? iar eu, întrebându-mă, am ajuns la concluzii nu tocmai happy...

henrik ibsen, sursa

„winter sleep“ de nuri bilge ceylan

pentru articol, click pe imagine

taoisme filozofice 3

urmare de aici și de aici.

recitind zhuang zi, am găsit o formidabilă (și funny) fomulare a anti-raționalității, mai precis a relativității limbajului și a argumentării.
chinezii au gândit asta în sec. iv - iii a.C., iar la noi a trebuit să treacă 2000 de ani, până să apară wittgenstein să ne filozofeze despre asta:


[Într-o dispută], de vreme ce m-ai făcut să discut cu tine și m-ai învins, oare ceea ce spui tu e adevărat și ceea ce spun eu este fals?
Dar dacă eu te înving și tu nu mă învingi, oare ceea ce spun eu este adevărat și ceea ce spui tu este fals? 
Oare afirmația unuia este adevărată și a celuilalt falsă? 
Oare ambele afirmații sunt adevărate sau false? 
Eu și cu tine nu vom putea ști aceasta și atunci un al treilea fără îndoială nu va înțelege nimic. Pe cine să pun să judece? 
Dacă pun pe cineva care îți împărtășește gândurile, de vreme ce este așa, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care îmi împărtășește [mie] gândurile, de vreme ce e este așa, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care împărtășește alte gânduri, de vreme ce este altfel decât noi, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care gândește ca noi amândoi, de vreme ce este așa, cum poate fi el corect? 
Așa stând lucrurile, cum eu, tu și acela nu putem cunoaște Adevărul, se cuvine oare să așteptăm pe un altul să judece?

zhuangzi, călătorie liberă, cap.2, editura humanitas, buc., 2009, trad. luminița bălan și tatiana segal, pp.69-70

zhuang zi visând că-i fluture (sursa)

despre lesbienele lui courbet și actul terorist de la paris

am scris în weekend un articol despre lesbienele lui courbet pe site-ul weart (click pe poză)

și despre actul terorist de la paris, pe adevărul (click pe poză)

taoisme filozofice 2

urmare de aici.

lao zi

considerat după unii, doar întruchiparea legendară a cărții despre Dao și Putere, lao zi este al doilea fondator al taoismului originar.

fel ca zhuang zi, Dao poate fi atins numai prin inacțiune (wu wei), dar nu aceea a lenei, ci a încetării comportamentului învățat în societate, prin educație, care presupune acțiune dirijată, agresivă, intenționată. soluția este să lași să acționeze Puterea (de) invizibilă a lui Dao.

singura asemănare a acestui comportament este cel din pruncie, așadar să ne întoarcem la origine, la starea noastră naturală.

Eu însă liniștit mă păstrez și nu dau nici un semn,
precum copilașul care nu știe încă să zâmbească,
obosit, ca și cum nu s-ar mai afla loc de întoarcere.
Toată lumea are prisos, doar eu singur parc-am pierdut totul,
o! eu, cel cu mintea înceată și cuprinsă de haos!
Cei de rând luminați se află, singur eu sunt în întuneric,
cei de rând sunt iscoditori, singur eu nu cercetez nimic,
schimbător precum marea cea mare,
ca furtuna, nestăvilit!
Fiecare își are folosul său, singur eu sunt fără rost
în prostia-mi cea mare;
singur eu sunt însă diferit de ceilalți
în prețuirea mamei care hrănește
(lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.20, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.106)  

această întoarcere la unitatea pierdută înseamnă întoarcerea la energia vitală, în stare pură, pe care orice ființă o extrage din Puterea lui Dao, suflul vital (yuanqi) încă intact, forță nedirijată, necanalizată.

Cel înzestrat pe deplin cu Putere
este asemenea unui copilaș:
viespile și târâtoarele nu-l mușcă,
fiarele fioroase nu-l sfâșie
și păsările de pradă
nu se aruncă asupră-i.
Oasele sale sunt moi și brațul i-e slab,
dar de-apucat strâns apucă;
fără să cunoască împreunarea masculului cu femela,
organul său e stârnit:
esența sa a stârnit desăvârșirea;
toată ziua țipă și nu răgușește:
armonia sa e desăvârșită.
A cunoaște armonia înseamnă a fi etern,
A cunoaște eternul înseamnă a fi iluminat;
a-ți spori viața este de rău augur,
a-ți controla suflul cu mintea
înseamnă tărie.
Lucrurile înfloresc și-apoi îmbătrânesc.
Aceasta se cheamă „a nu fi cu Dao“.
Tot ce nu e cu Dao repede piere.(lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.55, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.245)  

Lucrurile, multe ca frunza și iarba,
se întorc, fiecare, la începuturi.
A se întoarce la începuturi înseamnă liniște,
liniștea înseamnă a veni înapoi la ursită
și a veni înapoi la ursită înseamnă veșnicie.
a cunoaște veșnicia înseamnă iluminare. (lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.16, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.92) 

sursa

taoisme filozofice 1

taoismul este unul dintre cele mai jmekere și „altfel“ filozofii de viață. moșit în china antică (a sec. iv-iii înainte de Cristos) de doi gânditori - zhuang zi și lao zi - s-a dezvoltat și supraviețuiește și azi.

zhuang zi 

filozofia lui zhuang zi pe împotrivește cunoașterii și societății omenești în care ne naștem și îndeamnă la descoperirea naturii și a energiei vitale. limbajul uman și vorbirea sunt inutile, ele mai mult încurcă și trebuie să le dăm dracului și să fim mai atenți la lumea din jur.

principiul care se regăsește peste tot este DAO (道) - un cuvânt de dincolo de limbaj - și care se manifestă peste peste tot în jurul nostru; Dao este pentru noi cum este apa pentru pești, și trebuie să învățăm să înotăm în el. fiecare dintre noi are stilul său de înot care-l va duce la descoperirea sensului propriu. e nevoie doar de luare aminte și de exercițiu. însă nu exercițiu mental sau manual, ci de unul spiritual.

spiritul (shen) trebuie să fie spontan, natural, și presupune nu inconștientul sau inconștiența, ci uitarea conștiinței (este vorba despre conștiința de sine, și nu cea morală).

cum se face asta?

1) ne lăsăm în voia lucrurilor (wu-wei, acțiunea-care-se-acordă-cu-firea), nu le mai gândim prin concepte, nu ne mai chinuim să le modificăm (prin voință, wei, acțiunea-care-forțează-firea), ci suntem asemenea unei oglinzi, care reflectă lucrurile și lumea așa cum sunt ele:

Omul desăvârșit își folosește inima drept oglindă. Nu dă nimic și nici nu primește. Răspunde, dar nu ascunde. De aceea, învinge fără să fie rănit. (zhuangzi, călătorie liberă, cap.7, editura humanitas, buc., 2009, trad. luminița bălan și tatiana segal, pp.106)

2) practicăm gesturi firești îndelung și cu rafinament, până când gesturile devin spontane (practica gongfu); fie în meseria noastră, fie ca mod de viață, însă unul firesc și armonios (cum e de pidlă gimnastica qigong):

Apropierea de zmârcuri și iazuri, situarea în pustiuri vaste, pescuitul în voie sunt wu-wei, sunt ceea ce iubesc învățații fluviilor și mărilor, oamenii care fug de lume, cei care trăiesc după bunul plac. Respirația cu gura deschisă, expirarea aerului greu și inspirarea aerului proaspăt, gâfâitul ursului și ciripitul păsării sunt Longevitate, sunt ceea ce iubesc învățații care își dirijează respirația, oamenii care-și hrănesc forma, cei care sunt la fel de longevivi ca Pengzu. (zhuangzi, călătorie liberă, cap.15, ed. cit, p.161) 

contopindu-se în Dao, omul își regăsește sensul și nu mai este afectat de ceea ce gândirea numește suferință: decăderea, boala, moartea. problema suferinței și a morții nu este pusă direct, pentru că acestea nu sunt percepute ca ceva rău, ci mai degrabă ca făcând parte din procesul natural al lui Dao. moartea și descompunerea nu sunt decât fațete ale transformării lui Dao:

Când lui Zhuang zi i-a murit soția, Huizi s-a dus să-i prezinte condoleanțe. Zhuang zi tocmai stătea cu picioarele răscrăcănate, bătea darabana într-un hârdău și cânta. Huizi îl apostrofă: „Nu-i de ajuns că nu jelești moartea celei ce a locuit cu tine, ți-a crescut copiii și a îmbătrânit lângă tine? Să bați darabana în hârdău și să mai și cânți e prea de tot!“ Zhuang zi îi răspunse: „Imediat ce a murit puteam oare să nu fiu îndurerat? Căutându-i originea, am constatat că la început nu avea viață. Nu numai că nu avea viață, dar nu avea nici formă. Nu numai că nu avea formă, dar la început nu avea nici suflu. S-a amestecat în ceea ce era neclar și tulbure și, prin transformare, a căpătat suflu. Suflul, prin transformare, a căpătat formă. Forma, prin transformare, a căpătat viață. Acum, printr-o nouă transformare, a murit. Acestea se înlănțuie precum cele patru anotimpuri: primăvară, vară, toamnă, iarnă. Mai mult, pe când dormea liniștită Casa Mare [între Cer și Pământ], eu o vegheam și plângeam în hohote. Acum, consider că în sfârșit am înțeles Destinul și, de aceea, m-am potolit.“ (zhuangzi, călătorie liberă, cap.18, ed. cit, pp.179-180)

sursa

 

2014 în cărți

goodreads m-a ajutat anul acesta să-mi dovedesc „potența“ livrească. e de 86%, ceea ce, pentru vârsta mea, e onorabilă. :) cu alte cuvinte, mi-am propus să citesc 50 de cărți, dar am citit numai 43 (a se vedea pomelnicul aici).

dintre acestea, mi-am îndeplinit câteva dorințe:

am citit câteva cărți după care băleam de ceva ani:
- effi briest de theodor fontane
- foc palid de vladimir nabokov
- întoarcerea lui filip latinovicz de miroslav krleža

m-am lăsat de câteva ori cu gura căscată:
- obeliscul negru de erich maira remarque (primul meu roman de acest autor, despre care din păcate n-am scris)
- prietenului care nu mi-a salvat viața de hervé guibert
- niccolò ammaniti cu două romane - mie nu mi-e frică și cum vrea dumnezeu

am recitit câteva cărți uitate:
- război și pace de tolstoi (din păcate, m-am oprit la volumul al doilea)
- dracula de bram stoker
- pânza de păianjen de cella serghi

îmi place că am ocolit rahaturile - în afară de câteva cărți pentru concursul augustin frățilă, au fost doar cărți foarte bune. și la aceasta au contribuit și editurile cărora le mulțumesc: humanitas, polirom, all, univers și trei.

pentru 2015 îmi propun cam același număr de cărți, același număr de filme. de recuperat câteva capodopere ale dramaturgiei moderne și contemporane, creșterea numărului de piese de teatru văzute și participarea la mai multe expoziții artistice.

bancuri cu sadoveanu și camil

pe mihail sadoveanu îl sună gheorghe maurer:
- maestre, avem ședință la marea adunare națională, vino, să dezbatem!
- dragul meu, acum sunt cu o damă. dacă nu pot, vin. dacă pot, nu vin.

***

pe camil petrescu erau toți supărați că era risipitor.
- domnilor, nu știu pe ce dau banii! se apăra el de fiecare dată.
decis să pună capăt situației, mihail sebastian îl somează ca a doua zi să se prezinte cu un carnet pe care să-și explice cheltuielile. zis și făcut.
a doua zi, camil vine cu următoarea listă:
- 10 lei cafea
- 20 lei bere
- 10 lei tramvai
- 1200 lei diverse

„laur“ de evgheni vodolaskin

evgheni vodolaskin 

laur 

 (Лавр) 

editura humanitas fiction buc., 2014

 traducere de adriana liciu

 324 pagini broșate

 coperta (oribilă!) de angela rotaru 

un roman beton!

mi-a fost târșe să scriu despre romanul ăsta, dar frate! deja a trecut o groază de timp și tre' să scriu, altfel o să uit de el total. am căutat ceva pe net, pe bloguri, dar cucu, nimeni n-a avut pân-acuși sânge-n barabule să scrie (excepția e aici, la valeriu gherghel)*.

de ce mi-a plăcut?

1. e o carte plină de speranță, luminoasă - chiar dacă se petrece în evul mediu rusesc întunecat, de dinaintea lui ivan cel groaznic, unul plin de ciumă, de mizerie, dar și de mistică. personajul e plin de speranță și de voința de a făptui ceva.

2. e scrisă brici - propozițiile sunt scurte, percutante, arhaismele și neologismele se pupă uimitor sexy, verbele dinamizează acțiunea - și să nu cumva să lăsăm de izbeliște menționarea adrianei liciu, care a izbutit o traducere aleasă.

3. n-o închizi fără să ai bucurii la ea - imposibil să nu-ți aprindă câteva beculețe, să nu-ți zgârie câteva-ntrebări pe creier.


despre ce-i vorba?

ni se dă un bărbat de prin secolul 15 și ni se povestește viața lui. decorul e-al rusiei înapoiate, săpate de ciumă și tembelite de credințe păgân-creștine (ortodoxe, firește). personajul e crescut de bunicul, un vraci - și aici suntem dați pe spate de cunoștințele autorului despre plantele de leac arhaice, o enciclopedie - pe care-l urmează în aceeași activitate. apoi tânărul se-ndrăgostește de-o copilă de pripas, o ascunde și-i face un copil. ei bine, tragedia vieții lui e că fata moare la naștere cu tot cu copil. ceea ce-i apasă conștiința și, gata, intriga-i formată.

așa că personajul va trebui s-o ia prin lume, să străbată spațiul și timpul, să se salveze prin fapte pe el însuși, dar și pe cei doi morți - femeia și copilul.

romanul este unul de formare (bildungsroman), personajul se trans-formă, din vraci (arseni) devine nebun, din nebun (ustin) devine pelerin, din pelerin, călugăr (ambrozie). din călugăr, pustnic (laur). și din pustnic, devine mort.

ediția originală a romanului

ce probleme ne sunt puse de către autor?

apărut acum doi ani în rusia, acest roman, laur, a câștigat cartea mare (Большая книга), cel mai important premiu literar rus, dar și premiul iasnaia poliana (în memoria lui tolstoi). după mine, romanul merită asupra de măsură pentru că autorul, evgheni vodolaskin e dat în pitpalacul mă-sii!
la 50 de ani, e om de știință, specialist în medievistică și literatură rusă veche. și mai și citește, căci e la curent cu ultimele tehnici literare.

folosindu-se de mentalitatea religioasă proprie acelui ev mediu întunecat când, cum spuneam, oamenii se tembeleau de credințe păgâno-creștine, și de misticisme, autorul / cititorul e liber să cugete la câteva teme esențiale, sădite beton dintotdeauna în mintea omului:
„ce ne face să fim oameni, care e relația dintre carne și spirit?“
„unde e Dumnezeu, undeva în afară sau în noi înșine?“
„e credința un moft sau un sprijin?“
„fericirea depinde de noi sau de lumea dimprejur?“
„ce e timpul, un continuu sau fragmente disparate?“
„spațiul e lăuntric sau e o nevoie exterioară?“
„avem oare obligația darurilor ce ne-au fost date?“
„ce e lumea?“

deși se folosește de religie, fără să fie mistic, romanul e mai degrabă unul filozofic.
deși e un roman al călătoriilor, chiar și a celor interioare, el se folosește de locuri temporale și spațiale doar pentru relativizarea, dar și pentru bogăția discursului literar.
deși nu dă o soluție - ideea că totul e pierdere de timp e mereu reiterată -, romanul pune întrebări. alegerile faptelor noastre e numai a noastră, dar mântuirea aparține lui Dumnezeu.

există multe referințe la timp în carte și o poveste contemporană, intercalată de autor (de altfel, în mod ironic, vodolaskin face multe inserții contemporane în textul său „medieval“, bunăoară include în peisajul medieval și o sticlă de plastic), se sfârșește cu afirmația că totul e o „curată pierdere de timp“.

la fel, și călătoria personajului principal e o pierdere de timp: providența îl alege încă de la-nceput, și e de mirare pentru cititor cum toată viața / călătoria lui curge fără greș, cum trece el ca prin urechile acului prin toate pericolele. parcă singurul lucru care-i mai rămâne de făcut sfântului este să-și piardă CUMVA timpul. mânat de obsesia mântuirii. mântuire care îi e deja dată (cam protestantă idee pentru un autor ortodox).

și noi, cititorii, am putea spune că ne vom fi pierdut timpul citind cartea, însă vom fi câștigat prin lucrurile despre care se vorbește în ea. cu mult mai ușor într-un astfel de roman, petrecut în evul mediu, așa cum ne spune însuși autorul pe primul flap al copertei:

Sunt lucruri despre care este mai ușor să vorbești în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur și simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puțini, și asta este neliniștitor.

iar despre spațiu, citim:
Ce înțelegi tu prin drum - nu spațiile care rămân în spate? Ai ajuns cu întrebările tale până la Ierusalim, deși ai fi putut să le pui, să spunem, și de Mânăstirea Sfântul Kiril. Nu spun că sunt nefolositoare călătoriile: ele au sensul lor. Nu fii doar asemeni dragului tău Alexandru [cel Mare], care a avut un drum, dar nu a avut un țel. Și nu te lăsa atras peste măsură de mișcarea orizontală. (p. 269)

fast check
orășelul pskov este acela unde țarul ivan cel groaznic a venit, după ce-o făcuse la novgorod, să-i măcelărească locuitorii și unde legenda spune că un nebun întru Cristos (și personajul nostru va trece prin acest avatar), nikola salos, l-a salvat direct de la țar. i-a arătat o bucată de carne crudă și i-a zis s-o mănânce. țarul a refuzat, motivând că ține post. aa, nu mănânci carne, ții post, da' sânge de om bei! demult ai uitat nu numai de post, dar și de Dumnezeul tău!

*(later edit) am descoperit că primele impresii despre carte - pe care le-am omis - sunt pe liternet, ale ioanei bâldea constantinescu.
a mai scris (aproape în același timp cu mine) răzvan van firescu aici.

oglinda din „crăiasa zăpezii“ de hans christian andersen

hans christian andersen, crăiasa zăpezii, ed. ion creangă, bucurești, 1974, traducere de al. philippide &
i. cassian-mătăsaru, pp.135-136

scriitorii și orașele lor

proust, kafka, pessoa și alții, un proiect de gianluca bisalchin.

despre premiul „augustin frățilă“, de final

aseară, romanul lui matei vișniec, negustorul de începuturi de roman a luat potul de 10 000 de euro. a fost cel coios roman din cele cinci propuse de juriul specialiști - cum scrie pe site - (alex ștefănescu, daniel cristea-enache, tudorel urian).
a fost însă romanul lui vișniec cel mai bun dintre romanele înscrise la premiu?

n-avem de unde ști, căci juriul specialiști a decis altfel. iar dacă anul trecut juriul făcea ca romanul alinei nedelea „să clatine“ canonul literar estetic de pe la noi, ieșind la mustață pe locul al doilea, anul acesta alegerea juriului specialiști, a făcut o selecție dubioasă, ce mie mi-a amintit (fără să cred că ar fi adevărat) de ceea ce spunea daniel cristea-enache, în discursul la prima ediție a premiului, că se întâmplă la concursurile literare de la noi: iese cine trebuie.

eu n-am citit multe din cărțile înscrise (prefer romanele străine de departe), însă romanul soldații lui adrian schiop (impresia video aici) l-am citit și nu m-așteptam defel să lipsească din finală. alți blogări - alina purcaru, jovi ene, costi piștea - au spus că merita și lunetistul lui mălaicu-hondrari, chiar negru și roșu al lui ioan t. morar; de altfel, nemulțumiți, primii doi blogări, în semn de protest, au și părăsit jurizarea.

ca susținător înfocat al acestui premiu, de la prima ediție (din pricina lui am intrat și în gura lui nicolae manolescu), simt că intenția inițială a premiului - de a face cunoscute publicului cele mai bune romane românești - a fost abandonată, așa că drumul meu cu premiul augustin frățilă se desparte.

când juriul spsecialiști spun că ești beat, pleci să te culci.
nu înainte de a citi ce-ți place.

ps. opinia teroristei - participantă pentru prima dată în juriul blogărilor - aici.

„boala și visul“ de dan stanca

dan stanca
  boala și visul

 editura tracus arte, bucurești, 2013

  367 pagini broșate

autorul copertei neprecizat

ghiocelul din carici

singurul merit al cărții este stilul lui dan stanca, care te subjugă, și te prinde în plasă, deși personajele nu-s de doamne-ajută, amploiați comuniști, acum pensionari de tranziție. un bloc, un sat, nițel (sub)urban. încă de la-nceput, eroii romanului dau colțul, ca să ne săturăm de suspans - e vorba despre fi-su și tac-su, unul e omorât de un soț încornorat, altul de cancer. și așa începe povestea, de fapt poveștile familiei distruse și ale altor asemenea.

și așa pe vreo două sute de pagini, dar nu e totul pesimist, depresiv, autorul mai bagă mare câteva ironii, pare că se bate pe burtă cu tine, ți-arată că vezi, cumetre? io nu țin nici cu personajele mele, bărbații-s niște animale, femeile-s niște bagaboante! sunt cam defazate, săracele personajele mele, da' nu-i așa că-i tare chestia asta?

de pildă, continuă autorul, e unul, viță de boier, care se duce la bodel, la crucea de piatră, se urcă el la curvă, se dezbracă și când, ce să vadă curva? ce să vadă el? din carici îi iese-un ghiocel firav. scandal, devine de pomină daravera, jmekeră, nu-i așa? păi da, că faza te scoate din poveste și-ăsta-i de-abia începutul!

că urmează o orgie prin munți, cu călugări sataniști și fecioare pofticioase, misticisme cu miasme legionare, și să te ții! aștepți ca acțiunea să se-nfierbânte ca-n focurile iadului, imaginația se excită, se scoală și... fâs, dan stanca nu continuă, se oprește unde-ar trebui să-nceapă, la fel ca-n celălalt roman craii și morții,se-ntoarce degrabă-n cotidian, rupe visul, dezamăgit că unde dracu' merge lumea asta, dar atras irezistibil de ea, lua-o-ar dracu'.

revin: un roman scris excelent, însă în umbra dezamăgitoare a resemnării.
nerecomandat optimiștilor ca mine, cărora le va strica mojo-ul. mie mi-a făcut-o.

„kinderland“ de liliana corobca

cum e să fii copil de căpșunar?

din nou un roman cu temă explicită: ce e cu copiii români (moldoveni, whatever) lăsați acasă de căpșunari, adică ăia plecați să câștige banul gros în afară. ei bine, și copiii ăștia rămași - ce-i cu ei? se-ntreabă autoarea. și se iaca scoțând un roman realist în mare vogă (cel puțin la cei cu suflet lăcrimos).

personajul principal e cristina. are 12 ani și tre' să-ngrijească de cei doi frați mai mici. și cam tot romanul e scrisoarea ei către noi, ca o dare de seamă. cine nu se topește ca lumânarea la focul unui copil necăjit? dickens a scris o-ntreagă industrie pentru burghejii vremii sale. noii noștri scriitori au scris despre copilăriile lor comuniste, dar inocente drăgăliță-Doamne.

mie mi-au plăcut cel mai mult auto-ironiile moldovenești și-aici liliana corobca e bazată:

„Moldovenii, săr Obama. Ei au reparat și chiar au construit Turnul Eiffel, Aeroportul din Dubai, Turnurile Petronas din Kuala Lumpur, Centrul Financiar Internațional Nr.2 din Hong Kong, Empire State Building din New York, Sfânta Sofia - Istanbul, Opera din Sidney - Australia...“ „Vai, spune Obama foarte impresionat, și de unde vin acești moldoveni?“ (Aici un copil, consilier al lui Obama, trebuie să arate pe hartă Moldova). „O țară atât de mică pentru niște constructori atât de mari?“ „Nu, săr Obama, Moldova e ofisul lor, iar ei sunt în toată lumea.“ (p.130)

De la noi din sat numai în Africa n-a plecat nimeni. Încă. (p.130)

kinderlandul.

este atunci când cei mici se joacă de-a cei mari, se spune în carte. însă eu, la finalul cărții, am constatat că romanul este un kinderland pe invers, adică-i un joc când cei mari se joacă de-a cei mici. nu spun că jocul nu-i frumos, dar îl prefer jocul celor mici. oamenii mari au uitat să se joace, iar jocurile lor sună fals. poate romanul ar fi fost perfect pentru adolescenți, însă în mod sigur trebuia altfel scris. adolescenții se boringesc repede și zvârlă cartea cât colo.

personal, aș fi preferat să citesc despre tema „romanului“ acesta într-o povestire, cel mult într-o nuvelă - care-ar fi ieșit fenomen, nu alta! așa, cele 179 de pagini, în care cauți cu lumânarea jocul, imaginarul și fantasticul - atât de specifice universului copilăriei - sunt cam multe.

despre o pictură de caravaggio

articolul de astăzi este despre un tablou al lui caravaggio. articol apărut pe we art.
pentru articol, click pe imagine.

„jurnalul unui cântăreț de jazz“ de bujor nedelcovici

bujor nedelcovici
  jurnalul unui cântăreț de jazz

 editura all, bucurești, 2013

  261 pagini broșate

 coperta de alexandru novac

o carte foarte bună doar pe jumătate. a doua.

este extrem de clar că acest roman va rămâne în istoria mea lecturoasă ca primul roman a cărui numai o singură jumătate mi-a plăcut. și chiar MI-A PLĂCUT! din nefericire pentru carte, a fost a doua jumătate și, dacă nu era concursul literar augustin frăţilă, nu dădeam de ea. fu ca la partidele alea de amor când de emoție sau prea multă dorință, nu se-ntâmplă nimic, apoi ca din senin devii pe alcaline. 

din primele pagini, înțelegi că personajul este un om ce șade la paris și care-și scrie jurnalul. a fost cântăreț de jazz și trăiește c-un cotoi, bill. vrea să vadă numai frumusețe, dar vede numai urâțenie, cu țâfna existențialistă de intelectual român ce nu-i convine nimic - el e geniu și lumea e aia proastă care nu-l înțelege, știți voi... așa că-ncep să se perinde anodinități, butade și referințe lame, de-ncep paginile să se-ndoaie la cât le scapi din mână de soileală.

începi să te-ntrebi dacă autorul dimineții unui miracol și-a propus, ca personajul acestei cărți, să uite să scrie.

dar de la pagina 103 te trezești. personajul parcă întinerește. începe să VADĂ, se-ntâlnește c-o gagică, i-o dă chiar la budună, se-mprietenește cu fi-su, cu tovarășii indignați ai acestuia, începe să cânte beatles, stones, mccartney, dylan, jagger, roger daltrey, springsteen. totul până când i se-ntâmplă ceva cu cotoiul său, bill. mișto de tot bill ăsta, un personaj memorabil, un fel de înger păzitor.

nu știu - și asta e mișto la romanul ăsta - dacă a doua ipostază a jurnalierului (de om de acțiune) e mai bună decât prima (de filozof), dar io am găsit-o mai plină de viață, am îndrăgit-o mai mult. și m-a amuzat. și m-a scos din boringeală.

Când am fost în scuarul din apropiere m-am jucat cu un copil care a venit spre mine. Și chiar am făcut câțiva pași de dans. Să-ți spun un secret: iubesc mult copiii și animalele și uneori... nu oamenii, așa, în general, cu un om, un bătrân, un bărbat frumos care merge frumos, o femeie elegantă ccu o privire distinsă... privirea și ochii sunt foarte importanți pentru mine... Și încă un secret! Ție îți pot mărturisi! Acum câteva luni m-am dus la Père-Lachaise. Am mers de-a lungul aleilor și deodată, ce idee mi-a venit? Să mă opresc în fața cavourilor, să îi salut pe cei morți, să duc mâna la tâmplă și să fac o plecăciune, dar am uitat să iau trompeta și să cânt pentru ei. Un gardian mă urmărea, simțea că se petrece ceva bizar cu mine. Dar i-am salutat pe cei dispăruți și asta mi-a provocat multă plăcere și bucurie, ca și cum ei mi-ar fi răspuns! Da-da! Parcă am auzit un glas spunându-mi: „Rămâi cu bine și nu uita să trăiești frumos!“ (p.131)

o altă impresie (singura găsită pe net) la micawber.

poza autor de aici.

„negustorul de începuturi de roman“ de matei vișniec

matei vișniec
  negustorul de începuturi de roman

 ed. cartea românească, buc., 2013

  374 pagini broșate

 coperta de radu răileanu

un roman despre roman

o carte cu șanse reale, dintre cele finaliste, să ia premiul concursului literar augustin frăţilă.

epitetele romanului ca postmodern, „caleidoscop“ (cum însuși autorul l-a numit în titlu) sau anti-roman nu au importanță când, odată începute, paginile romanului te cuprind ca o caracatiță și, încep să-ți dea palme cu fiecare tentacul în parte. 

o organizație secretă din care face parte un anume guy courtois care povestește cum de două secole vinde scriitorilor începuturi de roman care-i fac celebri cum ar fi bunăoară camus kafka céline sau hemingway mai avem un scriitor M. care e atras în această organizație și care scrie poeme pentru o gagică dar și un roman despre un oarecare X care se trezește singur în oraș sau chiar pe planetă și devine stăpân pe întreaga lume multe alte începuturi de roman care par cumpărate de la guy courtois care vine de altfel și în românia să vadă casa monteoru fostă uniune a scriitorilor dintr-o țară altfel ocolită de premiul nobel pentru literatură - dincolo de această „acțiune“ care nu e, de fapt, acțiune, avem Probleme. revenind la comparația cu caracatița, aici caracatița nu aruncă cu cerneală să nu mai vezi nimic, din contră: ea soarbe cerneala realității, să-i vezi - în mod clar - goliciunea.   

în lumina la mișto ai postmoderniștilor, și matei vișniec ia la refec umanitatea contemporană pe temele Grele ale lumii, ca poluarea foametea obezitatea integrismul pericolul nuclear traficul de droguri energia nisipul deșeurile și însuși Romanul de fapt arta care e posibil să înceteze a fi ceea ce fost și să devină mecanizată adică total inutilă. 

ca în piesele de teatru, și acest roman este plin de umor. câteva racile ale literaturii române nu lipsesc - orgoliul și caracterul pestilențial al unor scriitori români, complexele și ambițiile inerente. o nebună securistă inventează un nou stil de scriere - a energiei verbale, un senzor dream patch înregistrează toate visele pentru a fi folosite literar,  un calculator creează opere literare pentru scriitorul GUȚĂ, o curviștină numită ri se dovedește un vampir literar un mort povestește despre porumbei etc.

un roman bun este o victorie în timp - cât anume vei fi marcat de un roman după ce-l citești. Sunt romane care te însoțesc timp de o viață, care rămân în tine, care durează... (p.370)

a avea pe sine o etichetă cu parfum american e ca și cum ți-ai fi rezervat o fereastră secretă spre vis. (p. 212)

„un singur cer deasupra lor“ de ruxandra cesereanu

un subcer de victime și de călăi

evident că nu-i nimic deranjant când niște personaje - multe și felurite - sunt colorate de lumina timpului istoric în care ele se povestesc. însă când acestea ies cam mânjite, zgâriate de un tezism voit (comunismul a fost o orânduire rea), orice plăcere estetică dispare.

avem o mulțime de personaje, unite de-un cer. un cer de mucava, fals care le cade-n cap tuturor. singurul „merit“ al acestor personaje nu e altul decât că sunt rănite. mai concret vorbind, ele există doar pentru a fi fie victime, fie călăi ai comunismului. să ne ierte autoarea, dar putem simți milă față de destinul unui personaj (victimă); putem simți revoltă față de destinul altuia (călău), dar când mila și revolta ni se tot zgândăresc obsesiv, începe să ni se-aplece.

o partizană. un vânător de partizani. un deportat în bărăgan. un activist. o măicuță la canal. un torționar aferent. și tot așa... avem și un miner, l-avem până și pe iliescu (ilișoi - sic!).

evident, nu e totul eșuat. intenția autoarei - ce ne sare iute-n ochi -, aceea de scrie, cu instrumentele literaturii, despre istoriile mici ale comunismului românesc, intenție onorabilă, de altfel, îi iese mai ales când iese din realismul strepezitor și-alunecă în magie, ironie și, uneori, umor.

Și îl visa așa: Marcu stătea cu spatele la râu și era tot făcut din apă, se scurgea ca un turn de apă șiroind cu bucăți de carne omenească, Aurelia îi vedea ochii plutind în râu, și gura, și dinții, apoi urechile, nările și gâtul crestat ca un guler de domnișoară, apoi o femeie care era chiar ea îi punea la loc ochii și dinții, urechile, nările, gâtul, i le cosea cu apă din râu și la sfârșit lega tot într-o năframă, strângea năframa la piept, o legăna ca pe un pui de om, apoi o desfăcea, iar capul lui Marcu era acolo ca un cap proaspăt tăiat de sfânt. Asta visa Aurelia o dată pe an, devreme, în zorii zilei, când nici ceața, nici roua încă nu se făcuseră simțite decât prin miros, și nu prin văz. (p.57)

astfel, avem un amant cu mădularul tăiat ce devine un corp delict, un ceaușescu bâlbâit care ia lecții de logopedie, coana leana vrea regină,

per ansamblu, pentru câteva povestioare aromate, trebuie să-nghiți povestioarele leșioase dintre ele.

sursa foto

cartea se numără printre cele cinci cărţi finaliste ale concursului literar augustin frăţilă. 

vine FILB-ul!!

aflat la a șaptea ediție - n-am lipsit de la nici una :) - festivalul internațional de literatură bucurești - începe săptămâna viitoare, miercuri, de la ora 18:00, tot la clubul țăranului. vasile ernu, unul din organizatori, tot înoată pentru festival, așa că merită!

noutatea acestei ediții este seara dedicată literaturii science-fiction și fantasy (moderată de ovidiu crâznic). așa că vor veni și sefiștii, deci iată, spectatori mai mulți!

alături de scriitori români, printre fumuri de țigară, participă scriitori străini ca serghei jadan (din ucraina), toni marques (din brazilia), immanuel mifsud (din malta), laureat al premiului uniunii europene pentru literatură din 2011, andrea bajani (din italia), poetul najwan darwish (din palestina), krisztina tóth (din ungaria), paul mcauley și richard morgan (din marea britanie).

programul festivalului poate fi găsit pe site (aici) sau pe facebook (aici).
ne vedem acolo!

de la gaudeamus luate

de la gaudeamus luate

A photo posted by Dragos C Butuzea (@dragosbutuzea) on Nov 11, 2014 at 1:53pm PST

recomandări pentru gaudeamus

aici. link pe imagine:

„a fost odată ca niciodată“ de andrew nicoll

andrew nicoll 

 a fost odată ca niciodată

 (the good mayor) 

 editura all, bucureşti, 2014  

 traducere de ioana văcărescu 

 375 pagini broșate

 coperta de al. novac

primar + secretară = love

Iată ce ştiu eu despre viaţă. Am învăţat că în lumea asta nu există atât de multă iubire încât să ne permitem s-o risipim. N-avem voie să irosim nici măcar un strop. Dacă avem norocul s-o găsim, oriunde am găsi-o, trebuie s-o păstrăm şi să ne bucurăm de ea cât de mult putem, pentru cât de mult timp putem, până la ultimul sărut. (p.296)

asta spune primarul „cel bun“, personajul principal al romanului lui andrew nicoll. evident că dacă spune asta e înşelat în dragoste, şi cum naiba - pe sfânta walpurnia cea bărboasă! - să nu fie când e un căcăcios romantic şi minunata sa secretară de care e in love, o fi aducând ea ecouri îndepărtate ale unor coruri de îngeri, tot de coţăială are nevoie. aşa că se-aruncă, mincinoasa şi curva şi nenorocita (cum avea primarul să gândească despre ea), în braţele unui neisprăvit, însă viril din cela care nu ştie prea multe, cum o prinde, cum o...

ei bine, primarul „cel bun“ e un fel de hamlet, care mai multe vorbeşte decât face - a little more conversation, a little less action - iar când face, are de executat un adevărat ritual. aşa că ba o invită pe iubita sa secretară la masă, ba îi urmăreşte pe sub uşă micuţele şi grăsunele degeţelele, ba îi scrie bileţele cu subînţelesuri, de-abia hăăt, o şi pupă. totul pe zeci de pagini pe care le citeşti cu indulgenţă, simpatie şi ironie. evident că, înşelat, „se răzbună“ ca şi hamlet - cum anume nu spoilăruiesc (e de-ajuns un dan c. mihăilescu aici), dar menţionez că e de râsul curcilor.

cartea asta a nu este la fel de amuzantă ca prima, însă e mai bine scrisă, şi e mai frumoasă poate pentru că e mai romantică - asemenea bietului primar răbdător şi înşelat - şi mai mitologică, are un aer de poveste. până şi oraşul în care se petrec toate e utopic. însă pe toate acestea le treci cu vederea, şi mergi corconiceşte pe firul întins al paginilor, după povestea primarului „cel bun“ şi al iubirii sale.

vă spun doar că e cu happyend, şi, aşa cum scrie şi autorul, pentru povestea asta e mult mai important felul în care e istorisită decât ceea ce se întâmplă. (p.371)