„legile frontierei“ de javier cercas

javier cercas 

legile frontierei

 (las leyes de la frontera)

 ed. humanitas fiction, bucurești, 2015

 traducere de cornelia rădulescu

 313 pagini broșate 

coperta de angela rotaru

delincvenții juvenili din catalonia

lovit în moalele lecturisticii de primul roman tradus la noi, soldații de la salamina - despre care am scris aici - am pornit cu mari așteptări de la acest roman, al patrulea după soldații.

un adolescent tocilar e agățat de doi golani de mahala, un tip și o tipă. și, cum gagica-i face prima labă din viața lui, micuțul se bagă-ntr-o gașcă de spărgători minori. toate ca toate, dar ăștia ajung să spargă până și bănci, iar capul bandei, zarco gamallo, devine celebru. evident că li se-nfundă, fiecare merge pe destinul lui, și de n-ar fi nu s-ar povesti.

aceasta e prima parte a romanului și e cea mai mișto. practic, este vorba despre tinerii rebeli catalani de pe vremea lui franco, proveniți din lumpeni, despre maturizarea lor, despre dragostea adolescentină și tupeul antisocial. ceea ce reiese nu este diferența dintre bine și rău, ci despre puterea de a-ți asuma alegerile făcute.

Sunteți sigur că binele și răul înseamnă același lucru pentru toți? Și, oricum, de ce n-ar fi fost Gamallo așa cum a fost? Ce șanse de schimbare avea un puștan născut într-o baracă, unul care la șapte ani era la școala de corecție și la cincisprezece era la închisoare? Vă spune eu: nici una. Absolut nici una. Doar dacă, firește, s-ar fi produs o minune. (p. 298)

coperta ediției originale

în partea a doua a cărții - care mi-a plăcut mai puțin - adolescentul tocilar, devine avocat și va fi bântuit de întâmplările libertine ale adolescenței sale, dar și de membrii bandei sale. ce va face cu trecutul lui? cum și-l va asuma? ce va face cu iubirea sa retrezită?

ca și în soldații de la salamina, cercas se folosește de tehnica interviului jurnalistic, a martorului implicat în evenimente. aparența de verosimil și multitudinea punctelor de vedere dă culoare și impact ficțiunii sale.  

per ansamblu, un roman bun, reușit - pentru mine - doar pe jumătate.
traducerea este de excepție, cum ne-a obișnuit cornelia rădulescu.
din păcate, ghinionul cărții e coperta, de care dai să fugi.

anticariatul din fereastră

undeva pe strada batiștei

despre romanul „swann“ de marcel proust

poezie

poezie

A photo posted by Dragos C Butuzea (@dragosbutuzea) on Jun 21, 2015 at 10:52am PDT

„drumul egal al fiecărei zile“ de gabriela adameșteanu

gabriela adameșteanu 

drumul egal al fiecărei zile

 editura polirom, iași, 2008

354 pagini legate 

coperta de carmen parii

portret de tânără provincială în anii '60

fără doar și poate, dimineață pierdută - despre care am scris aici - e Romanul gabrielei adameșteanu, capodopera sa. după ce-l citești, orice carte de-a ei, mai ales aceasta, scrisă și publicată înainte, ți se pare mai slabă.

dar asta nu înseamnă că drumul egal al fiecărei zile, publicat acum 40 de ani, a cărei a șasea ediție tocmai s-a lansat, e o carte rea. publicată și în colecția romanul de dragoste a editurii eminescu, cartea a fost delectarea tinerelor românce provinciale, care s-au recunoscut deîndată de parcă s-ar fi privit în oglindă. un fel de literatură feminină roz, cum a declarat însăși autoarea la lansarea de azi.

(i)moralitatea unui regim politic, constrângerile sociale, interzicerea avortului, mizeria de cămin studențesc, parvenitismele provinciale - lumea acră a unei femei tinerite în anii '60 nu mi-a părut cu nimic diferită de alte romane din comunism.

un interviu mișto cu autoarea, pe acest blog, aici.

poate diferența specifică ar fi stilul, căci sunt multe pagini delectabile lecturistic. dar și această miere, care îndulcește lumea aceea acră, poate părea prea mult. și nu e nici o madam delcă, nu apare nici o turtucaie (acestea sunt din dimineața pierdută) care să te scoată cu scânteile lor jucăușe din apele atât de cenușii ale povestirii. nici măcar acea autenticitate pe care anii de jurnalism au adus-o ultimei cărți (de memorii) anii romantici.

poate singurul element comun al personajului principal, letiția branea, cu-al unei hipsterițe care nu știe cine-a fost ceaușescu este cumplitul egoism specific vârstei:

Nu vedeam oare nimic în jur pentru că nu mă gândeam decât la mine, așa cum îmi spusese înainte să plec, Marilena? Așa trăisem și lângă unchiul Ion, fără să-l văd, fără să-mi pese, încercasem prea târziu să-l înțeleg și de fapt nu înțelesesem nimic. Viața celorlalți aluneca fără ca s-o zăresc, cât timp aveam oare să mai fiu așa, m-am întrebat, apropiindu-mă de ea cu pasta de dinți și cu săpunul în mână. Nu simțeam decât ciudă și puțină rușine. (p.315)

ediția roz din librării

„supunere“ de michel houellebecq

michel houellebecq

 supunere 

(soumission) 

ed. humanitas fiction, bucurești, 2015

 traducere de daniel nicolescu 

296 pag. broșate 

coperta de angela rotaru

un pseudo-des esseintes

un roman ce i-a dat lui michel houellebecq însuși palpitații, când a auzit de asasinatele „charlie hebdo“, dar care, din păcate, nu dă palpitații unui cititor-admirator de particule elementare. nu mai spun de minunata lume nouă sau 1984, cu care emmanuel carrère compară cartea - acestea sunt două dinamite comparate cu un vânt parfumat.

paradoxal, juisarea-mi livrească nu a fost în fața ideii lui houellebecq - ia să ne imaginăm ce se întâmplă cu o franță în care câștigă alegerile islamiștii? nici măcar în fața scenelor porno (destul de puține față-n alte romane).

ci mi-a dat fiori de plăcere faptul că personajul principal e un filolog expert în karl-joris huysmans, scriitorul decadent, inventator al modernismului literar, tatăl lui jean des esseintes.
și, luându-și-l pe huysmans ca reper, personajul lui houellbecq (houellebecq însuși) caută calea.

islamul, o soluție?

ce faci când n-ai pentru ce să trăiești: când nu ai familie, când nu ai dragoste, ci doar sex, când cariera vine întâmplător, iar religia (catolică) nu-ți oferă nimic (căci nu ai chemare)? și când nu ești nici măcar estet, cum era huysmans / des esseintes?

devii oportunist. iar asta devine personajul lui houellebecq, când oportunismul se cheamă profesiunea de credință a islamului.

căci franța devine islamică, în viitorul lui michel houellebecq. în fața „emancipării“ occidentale și a degringoladei politice stânga-dreapta și-n care s-au dus dracului doctrinele cu totul, iată că apare ca o luminiță la capătul tunelului soluția salvatoare a islamului, cu doctrina lui, cum o fi ea, dar doctrină.

islamul lui houellebecq

scriitorul pictează în stilul său simplu un islamism francez moderat. bărbații se convertesc și au multe neveste și cam atât. banii și puterea rămâne aceleași. poate și mai multă ordine, dar și ceva mizerie. anti-catolicimul are miros de nietzsche și guenon. iar din punct de vedere politic, michel mai adaugă la ciorba lui distributismul, o doctrină care împarte sarcinile organizațiilor mari celor mici, până la cele familiale. ca sare, mai adaugă preocuparea islamului pentru demografie și educație. în rest, aceeași franță.

concluzie: când începi să prinzi viziunea houellebecqiană despre o franță islamică, te pomenești tot cu un manifest anti-occident, occidentul alienant și nevrotic. ca în romanele celelalte ale scriitorului francez. mult mai bune decât acesta.

o altă impresie (mai entuziastă) la răzvan firescu.

foto autor de aici

„haos calm“ de sandro veronesi

sandro veronesi 

haos calm

 (caos calmo) 

editura rao, bucurești, 2007

 traducere de diana turculeț

441 pagini broșate 

coperta de florica zahiu

cel-care-în-timp-ce-bărba-su-o-lăsa-să-se-ducă-la-fund-ca-toporu'-i-a-salvat-viața-riscându-și-o-pe-a-lui-și-apoi-imediat-și-a-pierdut-soția-și-suferă-în-liniște-dedicându-se-cu-trup-și-suflet-fiicei-lui-într-atât-încât-rămâne-întreaga-zi-în-fața-școlii-unde-ea-învață

cam ăsta este numele personajului, pe care sandro veronesi însuși îl dă la pagina 307 a cărții, roman care a luat cel mai important premiul literar italian - premiul strega - în 2006.

am întrebat un scriitor italian aflat la filb (festivalul internațional de literatură bucurești) care, dintre scriitorii italieni contemporani, e tata lor, și macaronarul livresc mi-a răspuns de parcă asta numele ăsta-l purtase în gât toată seara și abia aștepta să mi-l arunce: sandro veronesi.

iată-mă deci trăgând pe nas cartea prin metrouri și autocare, nedesprinzându-mă și netrezindu-mă din odiseea unui bărbat văduv de 43 de ani, pietro paladini, care se decide, nu ca don quijote să se tireze după aventuri, ci să șadă-n mașină toată ziua în fața școlii puradelei lui orfane de mamă.

și iată-l pe ciumalăul nostru bulversând lumea dimprejur - pe fra-su', pe cumnată-sa, pe secretară-sa, pe sef-su', creând deci haos în jurul lui, în vreme ce el va rămâne calm. vorbindu-ți singur, îți zici că bleah, e ficțiune, ca simon liftnicul nostru (adică nu al nostru, ci al lui petru cimpoeșu) sau ca arhitectul din nostalgia lui cărtărescu, însă te bate și pe tine gândul să-i faci pe toți cu un astfel de gest. frumos este că, împreună cu alegerea sa, de a-și băga picioarele în viața de pân-atunci, pietro paladini decide - în acest fel crizat - de a rămâne fidel lui însuși, și mai ales fetiței lui căreia, în recreații, îi face din mașină semne.

mișto că veronesi arată cum curajul unui astfel de gest mai întâi șochează lumea. dar destul de repede, se simte atrasă într-un fel misterios, mistic, și iat-o atrasă ca musca de căcat, căutând și ea salvarea din bulibășelile vieții ei meschine (de lume vorbesc).

morala cărții?: suntem liberi să facem, din când în când, gesturi ozborcăite, dar care ne așează viața mai bine. e nevoie de curaj, dar nu-i nebunie în orice curaj?

citiți, bă, cartea, că-i mișto!

foto autor de aici

columb, descoperitorul clitorisului

în afară de descoperirea circulației pulmonare, anatomistul italian matteo realdo colombo (1515/6-1559) este socotit și descoperitorul clitorisului, mai precis a rolului acestuia în sexualitate. Cunoscută fiind descrierea clitorisului ca amor veneris, vel dulcedo appelletur.

în cuceritoarea sa carte, anatomistul – excelent tradusă de ileana scipione în 2003, la editura rao (2005) -, iată cum scriitorul spaniol federico andahazi imaginează descoperirea efectelor mădularului la onorabila văduvă doña inés de torremolinos, ce-l avea mai mare:

Mateo Columb n-a încetat să frământe înde degete cornul, de parcă ar fi frecat o creangă de o piatră pentru a scoate scântei. Fără veste, ca și cum, în sfârșit, ar fi reușit să aprindă scânteia unui rug, întreg boiul lui Inés s-a cutremurat într-o perpelire fără margini, ce i-a săltat și arcuit șoldurile, lăsând-o sprijinită doar în călcâie și ceafă. Picătură cu picătură, a dat să-și legene mijlocul în tactul ce ritmic bătea anatomistul cu degetele. Suflarea i s-a turbat; părea că inima îi galopa în piept, iar întregul ei boi a fulgerat sub sudoarea ce-a coperit-o întru totul, îngânând, strașnic plămădită de anatomist, toate rușinoasele simțiri ce pe Inés o făceau să tresalte pe întreg răgazul nopții. Dar, deși Inés se ținea tot cu simțirile pierdute, nu s-ar fi spus că grijirea ce-i da anatomistul i-ar fi făcut neplăcere. Pe chipul ei fără vlagă s-a-ntins o schimonoseală dezmățată: pe jumătate deschisă, gura a lăsat vederii limba ce se zbătea între colțurile buzelor. Bertino, învățăcelul, și-a făcut din nou cruce. Nu a răzbit să se dumirească dacă sub ochi avea un exorcism ori dacă, dimpotrivă, maestrul vârâse pe necuratul în boiul lui Inés. (pp.101-102)

postare apărută inițial pe blogul sex reader.

festivalul de film literar - emineschool

luni, marți și miercuri, începe un festival de film cu specific literar, emineschool.

lucian blaga, george almosnino, nichita stănescu, nora iuga, matei vișniec, angela marinescu, emil brumaru, dar și fernando pessoa, konstantin kavafis sau casa monteoru-catargi (fosta casa scriitorilor) sunt vedetele filmelor festivalului.

site-ul festivalului aici.

un sex din „bunavestire“ de nicolae breban

Dar după-amiezile lor, ce nebunie, ce tunel de culori, de mirosuri!

Se iubeau crâncen, trupurile lor frumoase, elastice, de rasă înaltă, se luptau (lupta lui Iacob cu îngerul), se iubeau, se acuplau, pe un podium parcă, în văzul consternat al întregului oraș. Da, întregul oraș era consternat de frumusețea și impudoarea celor doi și era mândru de propria sa consternare. Ar fi fost mai sărac fără ea. Fără ei.

Se iubeau până cădeau lihniți, până gâfâiau, cu ochii scoși, de extenuare, privindu-se cu greutate, cu admirație, cu oboseală milenară. Doamne, ce voiau ei să fecundeze cu atâta infinită hărnicie și invenție, erau oare la începuturile lumii?! O istorie goală îi aștepta, trebuiau oare să zămislească cohortele de soldați ce urmau a fi nimiciți în frumoasele războaie, căzând sub panașele lor?! Sau lungi șiruri de negustori ducând coșuri unse cu grăsime, pline de pește, sau astrologi... prostii, toate astea sunt istorie, falsificări ale istoriei!

Ei erau vii, se mișcau, se autoadmirau, un Narcis de două sexe, față în față, se îmbrățișau, se săturau unul de celălalt, în pagina timpului, al ilicitului, răsfățându-se în oprobriul convențiilor. N-ar fi fost atât de nemulțumiți, de tensionați, dacă ar fi fost lăsați în pace, dacă s-ar fi luptat pentru fiecare după-amiază, pentru fiecare juisare, pentru fiecare centimetru pătrat al pielei ce acoperea trupurile lor magnifice.

Evident! În acest domeniu nu se va inventa nimic nou. Iubirea ilegală, cea mai rapidă iubire, cea mai perfectă. La asta slujește societatea, reumatismul ei poliarticular cronic. Societatea, ca un paravan indignat, ca o bătrână mătușă care face cu ochiul, fericită că strănepoții ei sunt încă virili, că mai lucește în soare crupa marilor trăpași spre care aleargă, rasate, nostalgicele iepe. Cupluri-cupluri, anistorice, anaerobe, anti-evoluționiste, ignorând progresul și bunul simț. Falimentarul bun-simț în care aveau tot timpul să se bălăcească până la sfârșitul lungii, infinitei vieți.

Nicolae Breban, Bunavestire, Editura Paralela 45, Pitești, 2002, pp.214-215
foto de jan saudek

kilipirim până duminică

ca de obicei, kilipirim e locul unde găsești cărți noi la prețuri de nerefuzat. eu mi-am luat detectivii sălbatici cu 15 lei. mai au curtea veche, humanitas, univers, rao, nemira, trei și polirom.

„bunavestire“ de nicolae breban

nicolae breban 

bunavestire 

editura paralela 45, pitești, 2002

 554 pagini broșate

 coperta de done stan

actualitatea lui nicolae breban

probabil că bunavestirea lui breban este un roman de necitit în ziua de azi. eu însumi am avut legere interruptus de vreo câteva ori când am intrat în el. însă ciugulit cu insistență, chiar merită. căci breban râde aici ca mucul la deget de „burghezia“comunistă a anilor '50.

și ceea ce e cel mai important, râde cu STIL. deși lungi ale dracului, frazele lui breban nu se termină făr-o scânteie de ironie. uneori nu se termină - te lasă-n suspans tantanaa, sau într-un hohot ha-ha sau he-he.

trebuie să te-obișnuiești cu digresiunile lungi ale lui breban, să le exersezi dinainte pe thomas mann, robert musil sau hermann broch. căci, practic, șpilul lui breban sunt tocmai aceste digresiuni complice cu cititorul. digresiuni jucăuș-postmoderne, prea-postmoderne pentru acele timpuri (anii '70, când a fost scrisă cartea). digresiuni care se transformă cu sarcasm fie-n rechizitorii, fie-n miștouri (uneori subtile, alteori de-adreptul).


scene din viața de provincie românească  

traian-liviu grobei este un tinerel subțirel care merge la sinaia în vilegiatură. cu un tranzistor legat de gât cu șireturi, are ca scop plăcerea și instruirea. când, pac! o vede, asemeni lui frédéric moreau pe doamna arnoux, pe lelia haretina crăiniceanu. bunăciunea beliciunilor de provincie! el e un intelectual provincial, dornic de tot ce-i plăcut și instructiv și nu se poate să n-o aibă. doar că ea e o fleorțotină înnebunită să se lipească de trupuri cu-adevărat virile și mai ales dacă nu titrate, măcar tari în parcare. cam asta este prima parte, o intrigă amoroasă între el și ea.

întorși fiecare la casa lui, el pornește curtatul. doar că cei curtați vor fi părinții ei, ea fiind ocupată cu bicul provinciei, un oarecare cârstea... și iată-ni-l pe traian-liviu grobei, vizitându-și viitorii socrii, găsind în istoria familiei o parodie de übermensch, mihai farca, un infatuat ratat răposat care citea almanahuri și se credea buricul universului. și, în final, când traian-liviu grobei și-o pune cu lelia haretina crăiniceanu, o lasă.

ca să-și acopere golul vieții, traian-liviu grobei găsește documentele postume ale übermensch-ului de provincie, documente pe care le clasifică, ca un adevărat apostul pavel, și în jurul căruia se-adună un grupuscul de persoane, lume bună, de cluj, la fel de dornică în găsirea sensurilor.
morala - chiar dacă ești sau nu ratat social, e mai bine să-ți pui în aplicare pasiunile și ideile, indiferent de ce gândesc ceilalți.

Încet, încet, parcă sugând forță din trupul fostului merceolog care se descărna tot mai mult, Farca urcă pe bolta memoriei, invadă tot mai multe ființe, locui în locul golului lor, îl umplu. Le dădu, dacă nu un sens, atunci o justificare, o certitudine că trăiau, Vai, uneori, nu știm dacă trăim, uneori trebuie să ne încredințăm sau să trăim mai mult, mai puțin. Sistolă, diastolă. Un pumn care se deschide și se închide. (p.540)

ironie și mișto

mi-a plăcut toată cartea, pot spune. pentru că, deși frazele peltele mă exasperau uneori - nefiind la obiect - aveau ceva care mă făceau să merg mai departe, mă zgărmănau, mă gâdilau, îmi produceau mâncărimea de-a merge mai departe, în genul „ce dreacu' mai fac nebunii ăia?“

iată cum se raportează scriitorul la personajele sale:
Ah, ce plictiseală! - Sale métier! cum ar fi spus diavolul, odată, cică. Chiar și Clujul ar fi fost mult mai interesant, snobul și ironicul dr. Boris Sidorovici, canonicul pedant Deliman și corespondența sa, cercul doamnei Mathias, nepotul ei care-și târâia piciorul, campionul de înot și anarhistul Korcimarov, „bătrânii“ detronați, fostul general și amicul său Mahalek, răutăciosul Andrei M., ce iubea o bibliotecă... (p. 521)

miștouri multe în roman, despre figurile muncitorimii îmburghezite, cu bășini boierești; miștouri chiar despre orânduirea comunistă, lipsită de sensuri; miștouri chiar despre amor, văzută, dacă nu ca sex sălbatic, ca delir mistic; miștouri despre autorul însuși, care nici el nu prea știe ce scrie, așa că se mai întrerupe, de grija cititorului.

concluzia?

un roman ciudat, unic pe la noi, asemănător cu lumea în două zile a lui bălăiță. care m-a distrat livrește într-un mare fel. nerecomandat cititorilor de tren sau metrou, deși io mi-am umplut foarte relaxant, cu această bunavestire, diminețile spre serviciu, zâmbind.

alte opinii blogosferice la andreea toma,

cehov despre tolstoi

Dacă ar muri Tolstoi, în viața mea s-ar face un gol imens.
Mai întâi, trebuie să mărturisesc că nu iubesc pe nimeni așa cum îl iubesc pe el. Eu sunt ateu, dar cred că, dintre toate credințele, cea mai potrivită pentru mine ar fi credința lui.
Al doilea, când în literatură există Tolstoi, e ușor și agreabil să fii scriitor: chiar și dacă recunoști că n-ai scris și nu scrii nimic, lucrul nu pare grav, căci Tolstoi scrie pentru toți. Activitatea lui servește de justificare tuturor așteptărilor și nădejdilor ce se pun în literatură.
Al treilea, Tolstoi e un stâlp, o autoritate uriașă, și atâta timp cât trăiește, gustul prost în literatură, trivialitatea obraznică sau plângăreață, amorul propriu întărâtat și colțuros vor fi ținute departe și în umbră. Autoritatea lui morală e suficientă ca să susțină la înălțime așa-zisele curente și tendințe literare. Fără el, literatura noastră ar fi ca o turmă fără păstor, sau ca o harababură din care nu mai înțelegi nimic.

scrisoare către menșikov, 28 ian 1900 în cehov, opere, vol.12 (scrisori), e.p.l.u, bucurești, 1963, traducere de otilia cazimir și nicolae guma, p. 485

de ce să citiți după „ora 11“ noaptea

tu ce faci la ora 11?

vecina din stânga gâfâie de zor, vecinul din dreapta paște porcii cu spor, iar tu nici de chef n-ai sex.
și nici să umfli perna... ceva bun de citit?
sigur că da, ce idee bună!

editura univers propune o nouă colecție celor care vor să nu sfârșească ziua sau noaptea) degeaba. mai au timp de la ora 11.

cărţile din ora 11 își propun să reprezinte poate singurul lucru bun dintr-o zi nașpa.
cărţile din ora 11 sunt un fel de țigara de după.

prima apariție a colecției este plopii din berlin, romanul lui anne b. ragde.*

*acesta nu este un comunicat din partea editurii, cu siguranță!

silviu gherman vs. dan puric :D

de silviu gherman via scorchfield

traducerea „eseurilor“ lui montaigne. către cititor

eseurile lui montaigne sunt o raritate, căci s-au editat doar de trei ori: într-o primă ediție (singura completă) la editura științifică, în 2 volume. apoi la editura minerva, în 1983 (însă numai primul volum). ambele ediții aparțin aceleiași traduceri, a mariellei seulescu. iar în 2002, editura mondero publică o a doua traducere, însă selectivă, în doar 129 de pagini, a smarandei cosmin.

e uimitor cum într-o țară francofonă montaigne nu are decât două traduceri. una apărută la editura științifică, însă destul de putin „științifică“, mai mult arhaică decât fidelă conceptelor filozofice. iar o alta parțială, publicată la o editură mică, fără prea mare accesibilitate.

să ne oprim la singura ediție integrală, considerată canonică, în traducerea mariellei seulescu. ei bine, această traducere este una greoaie, și cred că singurul ei merit este că este cea dintâi. vocabularul voit cronicăresc strică buna înțelegere a unui cititor din secolul 21. se traduce spadă în loc de sabie, icoană în loc de imagine, stare omenească în loc de condiție umană, fire în loc de natură etc. habar nu am ce a fost în capul traducătoarei, în afara unei dragoste față de cronicarii noștri. pentru că, să nu uităm că, dincolo de literat, montaigne a fost și gânditor, că a folosit unele noțiuni, devenite ulterior adevărate concepte filozofice, preluate de filozofii de după el. de aceea e nevoie de atenție în alegerea cuvântului echivalent.

uimitor este că, citit în original, montaigne nu este de neînțeles. unele fraze sunt mai alambicate (e socotit întemeietorul stilului tăiat), însă este destul de clar. e adevărat, ai nevoie de răbdare și de efort - să nu uităm ca altfel se gândea în secolul 16 - dar oare nu asta cere orice capodoperă, răbdare și efort?

ediția editurii științifice fiind o raritate, prețul acesteia la anticariat sare de 150 de lei, deși e, totuși, o carte veche. la fel și ediția selectivă de la mondero, sare de 50 de lei. așa că, m-am înarmat cu ediția de la biblioteca pentru toți (20 de lei pe okazii) și, supărat pe traducerea greoaie, m-am apucat „sa-mi fac montaigne-ul meu“.

sursa franceză se citește la liber, pe net, și, având nevoie și de o variantă îngrijită editorial, am achiziționat (40 de lei) ultima variantă, a gallimard-ului, pe aceea din colecția folio, din 2009, a trei tineri cercetători, mai actuală chiar decât cea din colecția pléiade, din 2007.

sper să ma țină măcar să termin partea întâi a eseurilor. le voi pune pe blog și, cine știe, poate vreo editură se va încumeta să-mi preia acest demers livresc.

interviu cu regizorul de teatru alexandru nagy

interviul meu il puteti citi aici.

DE UNDE SĂ ÎNCEP CU... literatura maghiară?

literatura maghiară contemporană este mai bine primită în afară și considerată mai brează decât cea mioritică. de altfel, unul dintre scriitorii lor, a luat și nobelul, în 2002 (îmi place să cred că l-a luat nu pentru c-a fost victimă a holocaustului).

ca trăsătură generală, dacă vreți literatură ușurică, subțirică, nu e cazul cu maghiarii. scriu greu, dens, problematic, cu civilizația lor austro-ungaro-hortist-comunisto-și-acum-orbanistă. cu civilizația lor mai a dracu' europeană decât a noastră.

romanele lor nu-s vesele, ci de cele mai multe ori, apocaliptice (vezi lászló krasznahorkai), cu fraze lungi, multe sunt cărămizi grele (péter nádas sau péter esterházy) care-ți halesc timpul vieții. habar n-am cât de capodopere sunt - în context internațional - însă e cert că au o certă valoare. 

***

péter nádas este considerat unul dintre cei mai celebri scriitori europeni care a surprins ca nimeni altul tragedia continentului. romanul său cel mai lăudat este uriașul apocalipsa memoriilor (emlékiratok könyve), publicat în 1986, după un deceniu de travaliu scriitoricesc şi aşteptate şicanări ale cenzurii. criticul american susan sontag îl numea „cel mai mare al vremurilor noastre“. comparat - care autor genial nu e comparat cu ei? - cu dostoievski, tolstoi, joyce ori cu proust, nádas construieşte în romanul acesta o naraţiune pe trei planuri: 1) povestea autobiografică a unui scriitor maghiar din germania de est, implicat într-o relaţie homosexuală și care lucrează la o proză istorică despre un romancier german; 2) povestea unui personaj al acestuia, extrem de estetizant; 3) povestea unui prieten din copilărie al scriitorului.

romanul apocalipsa memoriilor a fost tradus în românește în două volume la editura curtea veche, în 2011, de anamaria pop.


lászló krasznahorkai este asemănat cu franz kafka și poate fi supranumit „regele răbdării“. un stil contemplativ, cu propoziții lungi. deși cu acțiuni noir, pesimiste, a ajuns un autor cult odată cu ecranizarea de șapte ore a romanului său satantango (sátántangó) considerat cel mai bun roman al său, de către regizorul bela tarr.
tot susan sontag în numește pe lászló krasznahorkai „maestrul maghiar al apocalipsei, care poate fi comparat cu gogol și melville“.

romanul satantango a fost tradus în românește la editura curtea veche, în 2012, de anamaria pop.


imre kertész este scriitorul maghiar care a primit premiul nobel pentru literatură în anul 2002 - pentru scrierile care ţin de fragilitatea experienţei umane împotriva barbariei istoriei. probabil și unde este supraviețuitor al holocaustului, deportat la auschwitz la 14 ani și trimis apoi la buchenwald. cel mai cunoscut și considerat capodopera sa este romanul în afara destinului (sorstalanság). este un roman autobiografic, tocmai despre această experiență a lui ca evreu ungur.

romanul în afara destinului a fost tradus în românește la editura est în 2003, de georgeta hajdu.





györgy konrád este unul dintre scriitorii militanți și controversați ai ungariei. de origine evreiască, abia scăpat din mâinile naziștilor, a militat contra sovietizării ungariei. recent, acuzația că ar fi fost informator îl plasează ca personalitate controvesată. cel mai bun roman al său este considerat vizitatorul (a látogató), despre care am scris aici, și unul din romanele mele preferate.

romanul vizitatorul a fost tradus în românește la editura univers în 1998, de paul drumaru.



sándor márai este un scriitor care a fost nevoit să emigreze și s-a sinucis în san diego în 1949. a fost considerat postum un maestru al prozei, asemănat cu joseph roth și bruno schultz sau thomas mann. cel mai (re)cunoscut roman al său este lumânările ard până la capăt (a gyertyák csonkig égnek), în care doi moși se reunesc după ceva amar de ani și meditează despre prietenie, trădare și abandon.

romanul lumânările ard până la capăt a fost tradus în românește la editura humanitas în 2004 de anamaria pop și reeditat în 2011 la editura curtea veche.




péter esterházy este unul dintre cei mai vestiți autori maghiari worldwide și, spre deosebire de ceilalți, e cel mai postmodern. are avantajul unei descendențe baștane aristocratice austro-ungare și, prin aceasta, are ce să scrie. printre romanele celebre se numără puțină pornografie maghiară, nicio artă, verbele auxiliare ale inimii și uriașa harmonia caelestis.

toate romanele amintite sunt traduse la editura curtea veche.

„de ce eu?“ de tudor giurgiu

am vazut aseara filmul de ce eu? al lui tudor giurgiu si am scris aici.

„piese într-un act“ de anton pavlovici cehov

a.p. cehov 

piese într-un act

 (Пьесы иЗ сочинений)

 editura cartea rusă, bucurești, 1954

 traducere colectiv

 165 pagini broșate

 autorul copertei neprecizat

joaca de-a teatrul a lui cehov

eu îl văd pe cehov, după citirea acestor 8 bijuterii dramatice, repezindu-se la masa de lucru, cu părul vâlvoi și bărbuța zburlită, să se joace de-a dramaturgul. așa cum un copil se scoală după masa de prânz cu pofta de-a se juca cu jucăria preferată. sau așa cum vreo damă plină de poftă se joacă cu vibratorul înainte de somnul dulce.

o schiță, o scenă și 2 scenete și 3 farse dramatice, majoritatea dramatizări ale unor schițe și povestiri în proză: cântecul lebedei după povestirea-monolog kalhas - cea mai mică piesă din câte s-au pomenit pe lume, ..., am scris-o într-o oră și cinci minute -, iar vodevilul tragedian fără voie este adaptată după unul din cei mulți.

în farsa de mare succes ursul, un vecin impertinent zgândărește o tânără văduvă îndurerată și i se pune pata pe îndârjirea și curajul ei de-a se duela cu el:

POPOVA: Bărbatul meu mi-a lăsat destule pistoale... Le aduc îndată... (Se duce grăbită, apoi se întoarce.) Cu câtă plăcere am să vă trag un glonte în căpățâna dumneavoastră seacă! Lua-v-ar dracu! (Iese.)
SMIRNOV: Asta femeie! Așa mai zic și eu! Adevărată femeie! Nu-i o  miorlăită... spirt, foc, dinamită! Zău așa, îți și pare rău s-o omori!...  (pp.72-73)

evident că de-aici iese un amor năbădăios între bărbățoiul impertinent și dama coioasă.

în farsa cererea în căsătorie, un viitor socru și fiica sa se contrazic în mod comic, cu urlete și jigniri, cu pretendentul vecin, pe două subiecte - cui aparține „poiana boilor“ și al cui câine de vânătoare e mai jmecher. desigur că totul se sfârșește cu o nuntă, în stil balcanic.
Ei, începe fericirea familială! afirmă proaspătul socru mic. Aduceți șampanie! (p. 99)

același procedeu de sublimare a povestirilor (e preluată povestirea nuntă cu general, căreia îi adaugă motive din sezonul nunților și căsătorie din calcul) îl folosește cehov și în nunta, unde la un restaurant, nuntașii petrec

vodevilul jubileul e preluat după o ființă fără apărare. este una dintre cele mai izbutite piese, petrecute într-o bancă. avem un director de bancă, o farfuză de soție, un contabil isteric care-aleargă după nevastă-sa cu cuțitul și o idioată grasă care vrea ajutor. ea, merciutkina, e ființa fără apărare, care întoarce totul pe dos:

MERCIUTKINA: Sunt o biată femeie, șubredă, fără apărare... Poate că par voinică, însă dac-ai sta să mă cauți, nu găsești un mădular sănătos în mine. Abia de mă țin pe picioare, iar poftă de mâncare n-am deloc. N-am băut azi decât o cafea, și asta fără nici o plăcere. (p. 149)  

sursa umorului este perpetua neînțelegere a celor patru personaje, fiecare cu universul ei, universuri care, din păcate pentru ei, nu se intersectează.

ultimul monolog-farsă, despre efectul dăunător al tutunului, cuprinde, în cheie tragi-comică, o confesiune în public a unui om nefericit, ratat, umilit de o cutră de nevastă și de șapte fete, născute toate pe data de 13. din viața lui de căcat, nu i-a mai rămas decât să bea câteva păhărele pe ascuns și să se plângă tuturor, sub pretextul conferințelor publice (pe care tot nevastă-sa-l obligă să le țină). 

Dacă introducem o muscă într-o tabacheră plină cu tutun, musca moare! Probabil din pricina unui șoc nervos. (p.160)... Anii ăștia, ca să fiu scurt, au trecut ca o clipă frumoasă, sau, mai bine zis, să-i ia dracu'. (p.163) A fost o vreme când eram tânăr, inteligent... studiam la universitate... visa, mă consideram om! Acu' nu mai îmi trebuie nimic! Nimic!... Vreau doar un pic de liniște... Un pic de liniște! (p.164)

barnes & noble legate în piele

de aici.

„povestea lui hanna yakub“ de rabee jaber

rabee jaber 

povestea lui hanna yakub

 (دروز بلغراد) 

 editura pandora m, bucurești, 2014

 traducere de dumitru chican

 270 de pagini broșate

 coperta de radu manelici

un roman arab cu aventuri infernale

premiat cu premiul internațional pentru literatură arabă pe 2012 - premiu care și-a propus să promoveze literatura arabă în lume (același premiu l-a luat și romanul lui youssef ziedan, azazel, îngerul răului despre care am scris aici), romanul libanezului rabee jaber este un roman de aventuri. 

romanul m-a pălit cu câteva chestii legate de sectele arabe din siria și liban, din secolul 19, pe vremea când regiunea era călărită de imperiul otoman. mai precis, este vorba despre secta musulmană (șiită) a druzilor, destul de importantă în acele locuri. aflăm că ăștia erau cam bandiți (deh, jihadul) și printre ei ajunge personajul principal, hanna yakub, un negustor de ouă fierte din beirut. dar ajunge nu în gloria lor, ci în mizerie, când e luat prizonier în locul unuia din ăștia și dus cu ăștia departe. mai întâi în belgrad (romanul se cheamă chiar drudul din belgrad), apoi dus pe un drum al unei călătorii infernale prin închisori, grote, hrube, temnițe, carcere către casă, la familie - o nevastă bunoacă și-o ciucametă. 

romanu-l citești ca pelicanul, propozițiile-s scurte, percutante, viguroase. capitolele alternează odată cu personajele, persoana întâi se amestecă cu persoana a treia. acțiunea te ține, vrei să vezi ce se (mai) întâmplă cu prizonierul, unde ajunge ăsta și ăia de-s cu el, cum se trăia, la bulău, în feluritele provincii ale imperiului otoman, și-așa ajungi la jumătatea romanului.

coperta ediție originale

mie, însă, de la jumătatea romanului, mi s-a cam luat. prea multe chinuri pe capul negustorului de ouă. și toți pățesc câte ceva, însă el scapă, ca un erou supranatural din 1001 de nopți. șeherazadul rabee jaber mai că nu-l trece pe hanna yakub și prin valahia, să-i mai dea o tortură de s-o ducă. eu îl înțeleg pe autor - așa cum el însuși mărturisește aici - că a vrut să scrie despre cât de mult poate îndura un om, dar totuși, cam multă harneală.

ca încheiere, mărturisesc că dacă arabul nostru ar fi scurtat la jumătate romanul, i-ieșea unu' ideal. căci nimic nou, în afară de strepezitoarea greață a nenorocirii (și, desigur, de final), n-am găsit în a doua jumătate. dar, cine știe, vreun cititor căruia-i place să vadă viața-n spume, va savura în delir romanul până la capăt.

librăria cărturești carusel de pe lipscani 55

într-un private preview, am văzut astă seară noua librărie cărturești - carusel - ce se va deschide oficial mâine, la ora 10:00.

am scris despre eveniment pe blogul adevărul (click pe poză), iar mai multe poze mai jos.

„de ce n-o facem în drum?“ de neil labute

m-am repezit la spectacolul ăsta pentru că este regizat de neil labute, un autor de succes - regizor, scenarist și dramaturg american. se spune că neil al nostru se afla la un atelier de o săptămână, în cadrul festivalului de teatru de la sibiu. și, câțiva dramaturgi români, alături de el, au creat niscaiva monoloage pe care le-au prezentat publicului cu ajutorul unui grup de actori. ce a ieșit am văzut și io vineri, la teatrul act.

tema este aceea a singurătății. actorii, neil labute îi caracterizează ca fiind excepționali. la fel și textele. de un umor nostalgic, dar un umor al dracului de bun. (paradoxal, textul cel mai slab mi s-a părut chiar al lui labute)

am remarcat următoarele monologuri: radu iacoban, un tip părăsit de gagica lui. lucrul pe care-l oftică, însă încearcă să ne convingă ce viață de macho va avea el de-acum încolo și ce liber va trăi el de-acum încolo (text de claudia postelnicescu)

eliza păuna, teribil de dulcică, face sex cu vărul său îndepărtat, și încearcă să-și liniștească conștiința în dansul hormonilor și al feromonilor (un text uimitor de amuzant de radu dragomirescu)

alexandru ion e dat afară-n ploaie, noaptea, de iubitul său și caută soluții blazate pentru un adăpost. cu ce se va alege, ne uimitește textul foarte jmeker al lui csaba szekely.

frumoasa actriță cosmina stratan, o cirotică condamnată la moartea-n spital și care scormonește după cioburi de umor, ca să-și împace spiritul încă tânăr. (un text excelent de alex popa)

chiar dacă unii dintre ei n-au avut prea mare ajutor din partea textului, toți actorii piesei au strălucit în întunericul sălii teatrului act de vineri. un grup de actori tineri ce-i egalează de departe pe monștrii sacri, rămași în memoria românului verde. adică conrad mericoffer, cristina florea, ionuț grama, corina moise, liviu romanescu. mi-au făcut o seară de excepție!

foto de adi bulboaca de pe site-ul teatrului.

„despre farmecul lucrurilor plictisitoare“ de alain de botton

alain de botton

despre farmecul lucrurilor plictisitoare 

(on seeing and noticing) 

ed humanitas, buc., 2006

traducere de florina pîrjol

101 pagini broșate 

coperta de i. dragomirescu mardare

cu plictiseală despre plictiseli

o cărticică scrisă în stilul alert și dăștept al lui alain de botton, dar destul de slăbuță. așa cum îi arată și titlul în engleză, sunt notații fugare, ca de jurnal, despre niscaiva chestii ce-i gâdilă piticii. aici de botton pare un fel de paler.

evident că sunt și lucruri mai consistente, de pildă eseul despre utilitatea muncii, în care sfârșește cu ideea că, oricât s-ar da cu capul de pereți, motivaționalii cu cărțile de dezvoltare mănâncă rahat afirmând că munca te face fericit. muncind, nu suntem decât niște mijloace în procesul obținerii unui profit.

o perspectivă nouă mi-a adus mini-eseul despre călătorii - despre cum anume aeroporturile, trenurile pot fi mijloace, împrejurări de a ne scoate din cotidian. de pildă, rapiditatea zborului ne poate inspira să ne imaginăm că și noi ne-am putea ridica deasupra multor lucruri care ne-au copleșit. (p.27), ne dă perspective zeiești sau vulturești asupra lumii, prezența norilor ne dă gusturi diferite ale mâncării din avion.

Norii aduc liniște. Sub noi se află dușmani și colegi, locurile spaimelor noastre și al necazurilor noastre; toate sunt acum infime, sunt zgârieturii făcute pe pământ. Poate că știm destul de bine această veche lecție de perspectivă, dar rareori pare la fel de adevărată ca atunci când stăm lipiți de fereastra rece a avionului, aeronava noastră, profesor de filozofie profundă. (p.29)

despre pictura de jos, femeie pregătind pâinea cu unt pentru băiatul ei de pieter de hooch este vorba în carte.

sursa

librărie nouă în bucurești - librăria italiană PAVESIANA

pentru articol, faceți click pe poză.

„don juan sau dragostea pentru geometrie. biedermann și incendiatorii“ de max frisch

max frisch

 don juan sau dragostea pentru geometrie.

 biedermann și incendiatorii

 (Don Juan oder Die Liebe zur Geometrie. 

 Biedermann und die Brandstifter) 

 eplu, bucurești, 1966

 traduceri de veronica porumbacu,

 paul b. marian și suzi hirsch

 206 pagini broșate

 coperta de i. molnar

don juan-ul lui max frisch

după întreruptul roman numele meu fie gantenbein, am luat volumul de teatru al acestui elvețian știind că este un scriitor ce slobozește ironii peste ironii.

prima piesă din volum, don juan sau dragostea pentru geometrie, este catalogată de autor drept comedie, însă impresia mea e că umorul iese din felul cum max frisch însuși se joacă cu mitul, decât din „jocul“ propriu-zis al personajelor.

ipostaza lui don juan în piesă e a unui om introvertit căruia, de fapt, nici nu-i pasă de femei, pasiunea vieții lui fiind, de fapt, geometria. este de fapt, un altceva pe care îl caută don juan, sătul de ceilalți. de fapt, ceilalți, celelalte personaje ale piesei parcă nici nu există. ele sunt acolo doar pentru a-l pune în valoare pe don juan și pentru a-i adânci „drama“.

         DON JUAN: Mi-e dor de puritate, prietene, de luciditate, de preciziune; mi-e groază de mlaștina stărilor sufletești. De un cerc sau de un triunghi nu m-am rușinat niciodată, niciodată nu mi-au pricinuit dezgust... Ah, Roderigo, sunt plin de dragoste, de venerație, tocmai de aceea îmi pot bate joc. Dincolo de tămâie, acolo unde totul devine limpede și senin și străveziu încep revelațiile; acolo nu sunt nici capricii, Roderigo, așa ca în iubirea omenească; ceea ce e adevărat astăzi, va fi adevărat și fără mine, chiar și atunci când nu voi mai respira, va fi adevărat și fără mine, și fără voi. Numai cel lucid simte ce e sfânt, tot restul e pălăvrăgeală, crede-mă, nimic nu merită să ne mai pierdem timpul. (p.62)

e mișto că în piesă nu prea contează că don juan frânge inimi de femei, ucide încornorați sau tați justițiari, ba chiar își determină prietenul, rodrigo, să se sinucidă. astea sunt ca niște capricii, sunt „jocurile“ lui max frisch. este edificiul construit în jurul lui don juan. sunt li-te-ra-tu-ră.

și de aici, vine chestia cu adevărat interesantă - aceea că piesa lui max frisch despre don juan este comedie în sensul comediilor cehoviene, adică pot fi oricând jucate ca drame (cum, de altfel, comediile lui cehov sunt jucate în românia). deși realiste, piesele își asumă rolul lor de literatură, de lentilă prin care prin viața e văzută mai clar.

           DON JUAN: Asta spun de doisprezece ani: nu există iad adevărat, nici lumea de apoi, nici judecata cerească. Domnul Lopez are dreptate: nimic decât teatru. (p.89)

piesa se sfârșește când eroul don juan șade la odihnă, împreună cu o fostă ștoarfă care-l întreține. una care e amorezată mai degrabă de buhul lui, decât de bărbatul ca atare.

omul cinstit și incendiatorii

a doua piesă a volumului, biedermann și incendiatoriile, e o farsă în genul celor ale lui eugen ionescu. deși toată lumea urlă de incendiile provocate ale unor case, biedermann adăpostește, din milă, două persoane vădite încă de la început a fi incendiatori.

oricât am fi de bombălăi, tot ne prindem că incendiatorii ăștia care-l duc de nas pe biedermann (numele se traduce ca cinstitul) pot reprezenta oamenii răi pe care la început îi tolerezi și care mai apoi ți se urcă-n cap. pot fi fasciștii, comuniștii, dar și corecții politici de astăzi. șobolanii lui camus sau rinocerii lui ionescu.

piesa nu mi-a făcut prea mare senzație. doar epilogul, petrecut pe lumea ailaltă, unde ajung biedermann și nevastă-sa, după ce mor în incendiu.  de reținut și un cor al pompierilor, imitație grotescă după corul tragediilor antice.