astă seară am ajuns la libraria humanitas kretzulescu pentru că acolo era Andrei Pleșu.
l-am admirat din studenție, când îi sorbeam cuvintele și mă minunam la fiecare verb al domniei sale. mă străduiam să nu-i scap vreo apariție teve – dintre puținele culturale care erau –, să nu-i pierd vreo reeditare la humanitas. iar astă seară speram să surprind ceva din farmecul acestui om care iată, face mâine 64 de ani. să-i dorim cu toții multă sănătate.
fără reperul de normalitate al domniei sale, am fi mult mai săraci.
din farmecul studenției însă, am regăsit doar înghesuiala. pe atunci era la conferințele facultății de drept, sau la gds. acum era pe îngustul foișor de beton din fața librăriei, transformat de ceva timp în bistrou parizian cu titlu de café. doar din librărie l-am putut vedea pe Andrei Pleșu, însă se auzea prost. câțiva tineri se-adunaseră la temelia bisericii kretzulescu, sau pe bordura de la baza foișorului.
m-am așezat și eu vreo 20 de minute. am ascultat. când nu primeam în urechi zgomotele căii victoriei, am auzit câteva aforisme. câteva alegații culturale. apoi câteva aluzii glumețe cu aromă de mitică. cei din jur izbucneau cu toții în râs, de parcă se pregătiseră anume s-o facă, pentru că de, n-ai cum să nu râzi la pleșu. dar, în ciuda a toate, eram cu toții fermecați de Personalitatea lui Andrei Pleșu care-și rostea vorbele. dacă ar fi scăpat, fără voie, vreo enormitate, tot am fi aplaudat, cuprinși de admirație.
dar deodată, mi-am amintit de acei oameni despre care povestește nietzsche, oameni înțelepți care știu numai de scânteile pe care le aruncă spiritul, dar fără să vadă ce nicovală este el, ce cruzime are ciocanul cu care o izbește. apoi m-am gândit la cele două cărticele mai importante ale scriitorului – exemplara minima moralia și eseul despre îngeri – în contrapondere cu ideile mari sau emoțiile pe care, student, mă așteptam că am să i le citesc cândva, și că nu se va consuma și el, degeaba, ca atâția alții. m-am gândit apoi la intelectualii de salon parizian din secolul 19, de care nu mai știe nimeni, dar care pe atunci erau în centrul atenției și îi distrau prin cozeriile lor pe un balzac, pe un stendhal, pe un baudelaire, sau pe un goncourt, de i-a făcut pe aceștia să-i consemneze în jurnale. și mi-a venit în gând o comparație, pe care am respins-o, din respect.
dar am recunoscut că, în afara unei personalități autentice, dar pe care deja o știam de 20 de ani, nimic izbitor nu găseam în vorbele lui Andrei Pleșu. și l-am abandonat bucuriei neștirbite a celor prezenți. și am plecat să mă plimb prin bucurești, împreună cu persoana cu care eram.
___________________________________________________________________
