„viața e vis“ de pedro calderón de la barca

pedro calderón de la barca

viața e vis

(la vida es sueño)

ed. univers & t.n. caragiale, 1970

traducere de sorin mărculescu

128 de pagini broșate

coperta de veniamin micu

ce e viața? un delir. 
ce e viața? un coșmar, 
o nălucă, nor fugar, 
și-i mărunt supremul bine, 
căci un vis e viața-n sine, 
iară visul, vis e doar. (p.88)

aceasta e concluzia celei mai celebre piese - viaţa e vis - a dramaturgului baroc spaniol don pedro calderón de la barca.

despre ce e vorba?

în polonia, regele basilio, speriat că studiul cărților îi arată că urmașul lui va fi un tiran, îl închide pe copil într-un turn, pe viață. însă, după ani, se răzgândește și, înainte de a preda tronul unor nepoți din moscova, îl adoarme apoi îl aduce la palat ca prinț. evident, rod al educației animalice și al dorinței de răzbunare, tânărul năpăstuit, segismundo, începe să comită crime:

iar de vreme ce-un părinte,
cu asprimi atât de grele
și atât de sterp de milă,
mă înstrăinează-orbește,
ca pe-o fiar-apoi mă crește
sau ca pe-un monstru-n silă
și să mai și mor se roagă, 
ce însemnătate are
că nu-mi dă o-mbrățișare
când ființa-mi fură-ntreagă? (p.61)

ceea ce-l determină pe rege, convins de implacabilitatea sorții, să-l ducă înapoi, adormit.

astfel că tânărul va crede că ziua sa ca prinț n-a fost decât un vis și cugetă, asemenea lui hamlet, la rosturile vieții.  

 joaquín furriel în rolul segismundo

drept e: decă să-năbușim

fiara-n noi, turbata vrere,

ura, setea de putere, 

de-o mai fi în vis să fim,

și-o să fim, căci viețuim

pe-un tărâm atât de rar

că un vis ni-i traiul doar,

și deprinderea mă-nvață

că-și visează-ntreaga viață

omul, până treaz e iar. (p.87)

culmea este că segismund se înțelepțește. dacă în 1001 de nopți, o astfel de experiență înnebunește, aici e invers. căci nemulțumirea poporului să fie condus de moscoviți naște război civil iar segismond iese învingător. dar el nu mai pedepsește, ci iartă. 

că visez și vreau doar bine

să mai fac, căci de prisos

binele nu-i nici în vise. (p.97)

putem spune că segismond s-a trezit și nu mai vrea să se supună viselor, că încearcă ceva nou, că iese din soartă. face un fel de experiment. spre deosebire de hamlet, care, scârbit de viață, vrea să moară, segismund e deschis la trăirea clipei:

de-i așa și dacă scris e

să vedem cum se destramă

maiestate și putere,

măreție, glorii, fală, 

să-nvățăm măcar să prindem

clipa ce ne e lăsată, 

căci doar ea ne dă plăcerea

care-n vise ne desfată. (p.116) 

... totu-n

fericirea omenească

piere ca-tr-un vis la urmă, 

și de-aceea clipa de-astăzi

vreau s-o folosesc, cât ține,

implorând iertarea voastră

pentru ce-am greșit, căci lesne

cei cu suflet nobil iartă. (p.128)

acestea sunt cuvintele care încheie frumoasa piesă, lăsându-ne în efemeritate: dacă totul e vis, în trezie clipa trece, ce facem ca ceva să rămână? binele, răspunde moral calderón, binele pe care visele nu-l au, binele însemnând a cere și a da iertare. a regla lucrurile - căci mai sunt, desigur, și alte personaje - și chiar a le pedepsi (ca trădarea: cine a trădat o dată, va trăda și a doua oară). înseamnă justețea. evident că și aceasta e relativă... 

iată-ne deci în plin relativism existențialist, în secolul 17 al spaniei.

se cuvin omagii traducătorului sorin mărculescu, care a făcut o traducere ca o bijuterie. alături de celelalte bijuterii: transpunerea în românește a baladelor spaniole (romancero), a operelor complete ale lui baltasar gracián și - fapt unic în lume - traducerea de unul singur a operei lui miguel de cervantes, ba chiar și opera apocrifă a lui don quijote (de alonso fernández de avellanedade).

„regii nisipurilor“ de george r.r. martin

george r.r. martin 
 regii nisipurilor 
(sandkings)
 editura nemira, bucurești, 2010 
traducere de ion doru brana
 coperta corneliu alexandrescu

fiori pe șira spinării

 povestirea „regii nisipurilor“ dă titlul volumului de nuvele al lui george raymond richard martin, autorul celebrei de-acum serii cântec de gheață și foc. mi-a fost semnalată ca uimitoare, asemănătoare cu o nuvelă de poe prin macabrul ei. și așa este.

pe scurt, lui simon kress îi place să se joace cu animalele, așa încât își cumpără câteva colonii de insecte războinice. acestea au o regină și trăiesc în castele, pe care proiectează chipul stăpânului lor, adică chiar al lui simon kress.

proprietarul organizează pariuri pe războaiele dintre coloniile insectelor, pe care le înfometează și cărora le inventează tot felul de lupte sadice. și le înfometează. nu știe că va cădea în propria capcană. și odată cu sadismul, ca în dorian gray, chipul de pe castelele insectelor se schimbă în rău. la fel și insectele.
și totul începe să se transforme, din ce în ce mai precipitat, într-un coșmar. insectele încep să mănânce oameni și cresc în dimensiuni.

ce va face simon kress să scape de „animalele sale de companie“? sau va scăpa oare?

martin știe să dozeze suspansul și cu propoziții scurte percutează bine - auzea zgomote. nimic, nicăieri. scrâșnet. trosnet. scrâșnet. evident, nu ne așteptăm la cine știe ce emoții de scriere, dar din cele de groază, din plin! 

a fi revoluționar

înseamnă a lupta împotriva foametei. nu este vorba de a ne pierde în discuții asupra faptului dacă sufletul este muritor sau nemuritor. singurul lucru pe care îl știm este că foamea duce la moarte.

pământul este împărțit în două mari grupuri: al celor care nu mănâncă, și al celor care mănâncă, dar nu pot dormi, temându-se de revolta celor flămânzi.

el padre camillo torres

despre premiul augustin frățilă

 

niște oameni s-au gândit că ar fi bine să răsplătească pe cel mai bun povestitor al cetății cu bani mulți. așa că s-au strâns ei să socotească cui să-l dea și pe cine să întrebe. dacă socoteau bine sau nu, important era să răsplătească un povestitor bun. 

alții, de pe scaune, când au auzit astea, au gândit că nu e bine. ce dacă nu s-au gândit ei primii. ce dacă na-u mai făcut niciodată așa ceva. dacă oamenii aceia vor așa ceva, s-o facă ori cum cred ei, de pe scaune, ori să nu facă deloc. ei simt mirosurile de la o poștă iar aici nu miroase bine.

așa încât, gândind că nu frumusețea e în detalii, ci urâciunea, au luat la puricat faptele, convinși de istețimea și ascuțimea gândirii lor ilogice, anume: dacă acolo există câteva lucruri urâte, atunci acolo totul e urât. 

între timp, oamenii cu fapta și răsplata s-au socotit între ei și au ales. a fost răsplătit un povestitor foarte bun. 

nu contează că și ceilalți oameni, cârcotașii fără faptă și fără răsplată, ar fi ales și ei la fel. a contat că au comentat de pe scaune și au simțit că au făcut și ei ceva. 

povestitorul a fost mulțumit, oamenii au fost mulțumiți. poate unii povestitori au fost dezamăgiți, dar fiind povestitori buni, vor ști ei să-și spună povestea în anii următori. 

întrebarea rămâne: ce vor face oamenii căutători de urâciuni?

până una alta, felicitări povestitorului lucian dan teodorovici pentru cei 10 000 de euro primiți.

premiul goncourt 2012

jérôme ferrari a primit anul acesta premiul Goncourt pentru romanul "predică despre căderea romei".




















într-un sat corsican, doi tineri se întorc de la studii să facă dintr-un bar modest "cea mai bună lume posibilă." contra lor se va pune infernul, reactivând răni din trecut. autorul scrie somptuos şi exigent.

clasamentul meu la "augustin frăţilă"

• viaţa lui kostas venetis de octavian soviany - 5
• matei brunul de lucian dan teodorovici - 4
• fem de magda cârneci - 3
• emoţia de mirela stănciulescu - 2
• ploile amare de alexandru vlad - 1 (voi scrie curând despre)

a fost destul de grea alegerea pentru mine, pentru că au fost romane bune. e-adevărat, nici unul nu a avut vreo sclipire, care să mă facă să spun ăsta e romanul anului, de departe!

dar poate anii viitori, cine ştie! 

am auzit deja opinii despre romanul emoţia, cum că nu şi-ar fi meritat locul între cele cinci de mai sus. oricum, mie nu mi s-a părut un roman rău, dar nici nu le-am citit pe celelalte 54. a fost alegerea juriului profesionist, pe care şi-a asumat-o. eu mă bucur că am citit romane bune şi că am avut o frumoasă surpriză cu fem.