ilustraţie la „piticul nas lung“ de wilhelm hauff

am avut poftă de desen şi am ales să ilustrez o poveste - piticul nas lung de wilhelm hauff. 
vă rog să-mi spuneţi dacă vă place şi dacă e cazul să mai continui. 

textul poate fi găsit aici.

o întâlnire cu mircea eliade

vocea lui eliade

astă seară am plecat la librăria humanitas de la cișmigiu, mai ales să ascult vocea lui eliade, vorbind românește, într-un dialog cu monica lovinescu. - un fragment din ce am auzit vi-l dau și vouă. (atenție, cum vorbește despre el însuși la persoana a treia!)

m-a emoționat foarte mult să-l ascult pe idolul tinereții mele vorbind românește, după ce-i ascultasem doar cuvintele scrise, pagini de-a rândul. 

invitații

și până să-ai aud vorbind, mă bucuram să-i întâlnesc și invitații evenimentului, prilejuit de reeditarea operei eseistice și științifice a savantului român.

era vorba despre sorin alexandrescu, nepotul lui mircea eliade (fiul surorii sale) și profesor universitar la amsterdam, andrei oișteanu, președinte al asociației române de istorie a religiilor și florin țurcanu, autorul unei monografii eliade. în plus, andrei russo și andreea răsuceanu, moderatori.

pare-se că nimeni nu pregătise nimic, așteptau fragmentele din discursul radiofonic de la care să pronească discuția. mult trecut, multe comentarii la viața lui eliade, comentarii pe care oricine le-ar fi putut găsi în volumul de memorii al lui eliade.

doar andreea răsuceanu a deplasat discuția despre ce (mai) rămâne azi din literatura lui eliade, în afară de discursurile generaționiste. câteva teme noi pentru literatura de atunci, a răspuns alexandrescu - iubirea simultană a două femei, comportamentul huliganic... 

unde erau temele pe care le așteptam, așa cum s-ar fi cuvenit de la niște spirite înalte?

unde erau perspectivele noi pe care însuși sorin alexandrescu le pomenise, vorbind de criticii literari?

unde erau discuțiile despre ideile științifice ale lui eliade - care vor rămâne valabile? care au fost depășite? 

cum mai e astăzi socotit eliade în lumea științifică a istoriei religiilor? cumva desuet?

cum ar trebui citite cărțile sale de eseuri - până la urmă, ăsta era prilejul întâlnirii - de un cititor de azi?

evident că ar fi putu fi și exerciții de imaginație, care ar fi făcut discuția mai interesantă, poate și mai amuzantă - să ne imaginăm că eliade ar fi astăzi sciitor în românia - ce ar fi scris el și cum l-ar fi tratat confrații? ar mai fi emigrat, sau s-ar fi ratat?

ce ar mai găsi eliade azi în india, printre companiile multinaționale de IT și industrii de mână ieftină?

dar în loc de asta, invitații nu s-au stresat deloc: vorbeau din amintiri cu morgă intelectuală - doar era vorba de un savant de renume mondial, nu? - înșirau fapte multe și idei puține. mi-au dat tot timpul impresia că era mai bine dacă rămâneau în singurătatea biroului lor de lucru, în fața foii albe. abia atunci ar fi fost, în mod sigur, mai sclipitori. 

la acest eveniment, cu siguranță nu.

am plecat după o oră și jumătate. 

poate vă întrebați: de ce nu am intervenit? m-am gândit că invitații erau prea respectabili. și mi s-a părut destul de nepoliticos să intervin. dar de fapt, răspunsul a fost că-mi pierdusem total interesul.

mulțumiri organizatorilor de la humanitas care, ca de obicei, stau până târziu să iasă totul bine. și, din acest punct de vedere, iese foarte bine.

5 cărţi umoristice pe care să le citeşti când eşti deprimat

pentru că orice connaisseur într-a literaturii știe că, atunci când ai stări depresive e interzis să citești, de pildă, virginia woolf, m-am gândit că e cazul să recomand 5 romane cu mult umor, indicate optimismului.
e totuși, vară, și trebuie să ne mai și relaxăm (chiar și cu cărți clasice).

1. a.p.cehov - schițe și povestiri de tinerețe (vol.1 din opere)
2. rabelais - gargantua și pantagruel
3. jaroslav hašek - peripețiile bravului soldat švejk (am scris aici)
4. ioan groșan - o sută de ani de zile la porțile orientului (am scris aici)
5. bora cosić - rolul familiei mele în revoluţia mondială (am scris aici)

„rude divine“ de murivale (vasile mureșan)

intru pentru întâia dată la galeria căminul artei de lângă biserica enei. din afară nu e nimic din ce are să m-aștepte înăuntru.

înaintez pe culoar. o senzație copleșitoare de culori vii, depuse pe panourile compozite dintr-o parte și din alta.

ajung în sala rotundă și o emoție primară, provocată de culoare, îmi taie răsuflarea și mă lasă mut. nu zic nimic. privesc, filmez, mă învârtesc în loc și ascult cântece gregoriene. mă simt în altă lume.

din fiecare tablou, indiferent de temă, mă privesc mii de ochi, din portrete tușa(n)te, înecate în culorile curcubeului. fel de fel de oameni, unii morți, alții vii, îmi atrag privirea, așa cum pesemne i-au atras-o, în realitate și pictorului.

teme biblice, majoritatea inspirate din michelangelo, se amestecă cu lumea lui murivale, plină de flori și căței, într-o singurătate tristă, în care numai Dumnezeu parcă mai poate s-o umple. printre crini, plutind prin culori, apare insinuant silueta unui bărbat gol, când călarind un inorog, când îmbățișând o lavandă, când ascuns sub o umbrelă, când luptându-se cu îngerul. mereu rătăcind în căutarea Lui.

pentru că e acolo, dincolo de jocurile picturale sau de temele religioase sau culturale, o lume interioară ca un rug, trădată de tușeurile groase și furibunde ale artistului. rugul acela îi dă un sens vieții și, dacă avem noroc, ne putem încălzi și noi, privitorii. 

cel puțin pentru pentru o vreme.   

***

am mai scris despre murivale aici.

din presa internațională, mai multe despre excentricul pictor, s-au scris în ziarul american huffington post, aici. 

„garsoniera din pădurea de macarale“ de dan chișu (video)

„sfânta rusie“ de alain besançon

cea mai grozavă carte despre rusia pe care-am citit-o!

alain besançon 
sfânta rusie 
(sainte russie) 
editura humanitas, bucurești, 2013
traducere de vlad russo
165 de pagini broșate
coperta de angela rotaru

dat pe spate, în urmă cu 17 ani, de alain besançon prin istoria ideilor iconoclaste descrisă în imaginea interzisă, am început curios cartea aceasta, proaspăt apărută la humanitas, despre rusia. și am găsit cea mai grozavă carte despre această țară.

discipol al lui raymond aron (conservatorul „spectator angajat“), filozoful francez alain besançon face parte dintre gânditorii care pun la temelia specificității rusiei nu istoricismul, ci ideologia, așa cum toynbee punea la baza civilizațiilor religia. în cazul de față, ideologia „mincinoasă“: de la cea mistic-ortodoxă, la cea comunistă și mai recent, la cea democratică.

neamul rusesc e îndumnezeit

prima idee cu care istoricul și filozoful francez începe cartea este ideea ortodoxismului, alipit pe ruși destul de târziu. dar primit cu asemenea fervoare și cu o asemenea sinceritate, încât [rusia] se socotește pe sine drept țara cea mai iubită de Cristos și cea mai binecuvântată (p.53).

un aspect important semnalat de besançon este unul ce ține de doctrină. este unul ce diferențiază doctrina ortodoxă de cea catolică - acela al îndumnezeirii. această doctrină presupune facultatea supranaturală a fiecărui om de a-l vedea pe Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt. grigore palamas numește această facultate lumină necreată: cel ce o vede are conștiința că e lumină și că vede o lumină distinctă de orice făptură (p.32), asemenea schimbării la față de pe muntele tabor. prin ea, fiecare om poate deveni deveni asemeni lui Isus Cristos.

fără cunoștințe dogmatice - analfabet fiind în majoritatea sa covârșitoare - și cu multe superstiții, poporul rus s-a lăsat condus încă de la începuturi de călugări, care l-au inspirat și reprezentat. el „s-a lipit“ de ortodoxie sunt prin două elemente: icoana și liturghia. 

dacă prin icoană, Cristos este mereu prezent în căminul rusesc, liturghia îi oferă rusului o lume sacră paralelă cu cea reală și-l apropie de ceruri: sub cupola ortodoxă, care este mai joasă, care adună și reunește, simți că locuiești în casa Tatălui, după uniunea realizată între uman și divin, după cum spune serghei bulgakov. 
forța emoțională ține loc de cunoaștere. în general, preoții au un bagaj teologic și filozofic sărac, dar li se cere să săvârșească liturghia în chip ireproșabil. creștinul trăiește pe două planuri: ca înger în biserică, iar pe pământ, ca om a cărui atitudine morală e mai puțin prețuită decât capacitatea de a se înduioșa și decât datul lacrimilor. (p.38)

iar ideea ortodoxă apare cu toată forța sa mai ales când este vorba despre occident și catolicism, ca și pentru burghezia europeană de mai târziu. oscilând între două extreme - 1) conștiința destinului plin de har ortodox și 2) inabilitatea de a face față „datoriilor“ vieții, poprul rus a ales un trai material prost, total compatibil cu o mântuire măreață.

rusia, a treia romă și ultima

o a doua idee conducătoare pentru poporul rus este destinul măreț al instaurării „adevăratei credințe“. ideea prinde contur începând cu ivan al iv-lea, cel groaznic - cel dintâi țar. la această idee se adaugă - în secolele 15 și 16 - interdicția de a permite străinilor să intre în rusia, pentru a nu pângări poporul. ca țarul să devină șeful clerului și reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. țarul devine sfânt, dar și călău totodată. țarul călău este o pedeapsă pentru păcatele poporului, iar acesta trebuie să-l asculte cu smerenie și să sufere în tăcere. (p.59)

în secolul 17, petru cel mare face din rusia imperiu și încearcă secularizarea. pe care, de dragul invincibilității miliare, poporul o adoptă. ca în secolul 18, laicizarea să continue, păstrându-se, din vechiul mesianism - de instaurare a adevăratei credințe - doar 2 lucruri: rețeta puterii nelimitate și mesianismul dominației neîngrădite, care continuă până astăzi.

slavofilismul și literatura

poate ideea cea mai insuficient dezvoltată este aceea a slavolfilismului (literar) la pușkin, gogol și dostoievski.
dacă la pușkin, besançon amintește poezia călărețul de aramă, din gogol aduce în apărarea sa un fragment din sufletele moarte. iar din dostoievski, amintește un fragment biografic și câteva scrisori.

mesianismul dostoievskian -  spune besançon - este global, pentru că lumina pe care-o răspândește rusia e menită să coboaare asupra tuturor popoarelor. cum spune în celebrul său discurs: la pușkin întâlnim „năzuința poporului rus, prin scopurile sale umane, spre universal și spre general-uman“. marea unire a tuturor popoarelor în jurul rusiei, profetizată de dostoievski, se va face în numele iubirii și prin iubire. (p.87)  

cei drept, cel pe care-l ferește de slavofilism - dintre scriitori - este cehov. apoi îi amintește pe ceaadaev, dar și pe soloviov sau serghei bulgakov. 

și autorul continuă cu lenin, stalin, și putin. și nu continui, c-ar însemna să rezum cartea. în care - era să uit - o parte consistentă de final o constituie fascinația pe care rusia a exercitat-o gânditorilor francezi. 

în orice caz, e clar că volumul scriitorului francez m-a ajutat să înțeleg ACEA RUSIE eternă, altfel, ce a fascinat întreaga lume și, de ce nu, pe rușii înșiși.