„romanul oxfordului“ de javier marías

javier marías

romanul oxfordului

(todas las almas)

editura univers, buc., 1999

 trad. tudora șandru-mehedinți

coperta de augustin ioan

toate sufletele

twitterezumat:
repertoar de bârfe cu englezi, cu marginalii filozofice

mai întâi trebuie să spun că, la prima lectură, acum vreo 10 ani, romanul m-a plictisit. acum însă, hotărât să reiau autori favoriți, m-am gândit să-i mai dau o șansă.

• mai întâi am descoperit că obsesiile lui javier marías sunt cam aceleași: moartea, dragostea, coincidențele, pe cale le repetă sub formă de variațiuni - probabil să ne spună că, oricât ar scrie el, temele sunt inefabile. așa cum spune în îndrăgostirile:

E o carte și ceea ce ți se întâmplă în ea ți-e indiferent și uiți îndată ce o termini. Interesante sunt posibilitățile și ideile pe care ni le sugerează și ni le inoculează prin intermediul cazurilor lor imaginare, ni se întipăresc în minte cu mai multă claritate decât întâmplările reale și ținem seama mai mult de ele. (trad. lavinia similaru, îndrăgostirile, editura univers, bucurești, 2015, pp. 120-121)

• mai apoi că titlul original al romanului, „toate sufletele“ (todas las almas) este unul ironic: este numele unui colegiu oxfordian (all souls). dar, cum întreg romanul încearcă să portretizeze trăsături ale oamenilor întâlniți în timpul unui stagiu de profesorat de 2 ani la oxford, poate însemna încercări de portretizare a sufletelor lor. 

• romanul începe nostalgic, însă intră curând de-a dreptul în amintirea personajelor: portarul will care încurcă timpurile, trecutul cu prezentul; o femeie necunoscută din gara didcot; un om cu un câine șchiop pasionat de un scriitor obscur; scriitorul obscur însuși (john gawswort); o florăreasă; cerșetorii dandy de oford; profesorul cromer-blake; profesorul alex dewar inchizitorul imigranților ruși; profesorul (fost spion) toby rylands, specialist în sterne; 

• există și umor burlesc: cum, ca profesor, povestitorul inventează etimologii fanteziste ale cuvintelor spaniole; cum o cină snoabă universitară, high table, devine un fiasco ridicol; cum punga de gunoi poate fi considerată reper al trecerii timpului; cum o anticăreasă are un zâmbet de sugrumător, cum o discotecă se umple de grăsane, ce caută distracție și cum una semi-grăsană îi face un sex oral. 

• însă, dincolo de anecdoticul vieții universitare britanice, autorul încearcă și o poveste de dragoste:

Și, după ce voi fi plecat de aici, ce importanță va avea tot ce se întâmplă acum? N-o să las nici o urmă. Pentru mine e un teritoriu de trecere, dar e vorba despre o trecere suficient de îndelungată pentru a trebuie să-mi scoată în cale o așa-numită iubire în cursul trecerii mele aici. (p. 56)

poveste de dragoste care nu e eviscerată, ba chiar e stinsă brusc, pentru construirea unei alte povești, triste și nostalgice.

coperta ediției originale (1989)

în stilul lui javier marías, povestea este prilej de meditații fluviale pe fraze atent îngrijite, deloc bolovănoase, dar improprii totuși unei lecturi fără răgaz. literatura lui javier marías nu e una propice trenului, ci una de seară; după ce o citești, între veghe și somn, te pui pe câteva gânduri stârnite de cuvinte și te învârți în jurul lor până ce o plăcută amețeală te duce de mână la somn.

• alte citate:

Ne condamnăm veșnic prin ce spunem, nu prin ce facem. Prin ce spunem sau prin ce spunem că facem, nu prin ce spun ceilalți, nici prin ce am făcut. (p. 26)

Adulții din vremea noastră sunt educați - suntem educați - pentru a fi tot copii. Pentru a fi emoționați de întrecerea sportivă și geloși din orice. Pentru a trăi veșnic în alarmă și a vrea totul. Pentru a ne teme și a ne înfuria. Pentru a ne pierde curajul. Pentru a ne supraveghea. Dintre țările noastre, Anglia a fost cea care a urmat cel mai puțin această tendință modernă, și până de foarte curând încă își mai bătea cu plăcere și asprime vlăstarii cei mai fragezi, cu devierile corespunzătoare cunoscute de toată lumea (sexuale) descoperite la cetățenii cei mai respectabili. (p. 75)

alte impresii despre carte am mai găsit doar la mihaela buruiană.

eu am mai scris despre alte romane ale lui javier marías aici:

- inimă atât de albă 

- mâine, în bătălie să te gândești la mine
- îndrăgostirile
- și am mai povestit despre bărbatul sentimental.

javier marías, sursa foto

„chipul tău, mâine. venin și umbră și adio“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine.

3 venin și umbră și adio

 (tu rostro mañana

3 veneni y sombra y adiós)

 editura polirom, iași, 2016

 traducere de andrei ionescu

 561 pagini broșate

coperta de radu răileanu

twitterezumat:

n-ar trebui să povestim niciodată nimic, totuși vrem ca poveștile noastre să plutească.

venin și umbră și adio

Vorbirea funestă. Blestemul de a vorbi. De a vorbi, de a vorbi fără oprire, pentru asta munițiile nu se termină niciodată. Asta e roata care învârte lumea, mai presus de orice altceva, ăsta e motorul vieții, care nu se strică și nu se oprește niciodată, ăsta e adevăratul avânt al vieții. (p. 247)

acum, că am terminat și ultimul volum al trilogiei și văd cele trei romane ca pe unul singur pot spune că a fost o satisfacție citirea acestei cărți, și nu doar una livrescă.

în decursul zilelor de pe parcursul citirii cărții, m-am trezit că îmi veneau în minte opinii ale autorului, sau că ceea ce se întâmpla în carte regăseam în jur. că am preluat câteva idei din carte pentru viața mea - și cred că este cel mai mare omagiu pe care-l poți aduce unei cărți - când este atât de adevărată, că orice spirit critic dispare și adevărul din ea intră în anumite locuri dinăuntru ce se întipăresc în tine.

scriu aici un sinopsis al volumului - însă, ca în toate romanele lui javier marías, subiectul nu e foarte important, el e doar un pretext pentru ceea ce spune:

veninul e cel pe care personajul din carte îl primește din partea șefului său din serviciul secret - multe cruzimi și crime inutile care - asemenea celor inoculate lui alex din portocala mecanică - îi pângărește sufletul.

dar îl și tulbură, astfel încât din aceste mișcări interioare să iasă la suprafață ceea ce nu credea că zace în străfundurile lui, să devină o umbră pentru șogorul său care-o bate pe nevastă-sa, apoi să-i facă ceea ce nu credea vreodată că va face. dar o umbră și a șefului său cinic, tupra.

ca până la urmă să spună adio vechiului său eu, odată cu fapta înveninată, dar adio și serviciului secret, atunci când descoperă că rolul pe care îl joacă poate fi și unul negativ pentru cei nevinovați și se întoarce la madrid.

Tendința actuală e să te simți nevinovat, să găsești o justificare imediată pentru tot, să nu dai seamă și să faci ceea ce în spaniolă se cheamă a găsi întotdeauna motive întemeiate. Cei care-și fac probleme de conștiință sunt azi excepția, oameni învechiți care-și spun: „Lancea, febra, durerea mea, cuvântul, visul“, și alte lucruri la fel de inutile. (p. 412)

coperta ediției spaniole

ce este drept este că trilogia este o capodoperă, că aș vrea s-o recitesc cândva, că:

• javier marías este, fără îndoială, un autor uriaș
• nu cred că va mai scrie ceva mai bun
• este un roman total - despre individul contemporan
• că, prin acest roman, vocea lui javier marías te mișcă - încet, persuasiv iar după ce termini lectura zici că ai terminat, că parcă nici nu a fost, însă se lasă greu ștearsă, rămâne un contur din ea și poate nu se șterge niciodată.

trebuie felicitat traducătorul, andrei ionescu, traducător clasic din spaniolă, al cărui efort de atâția ani a îmbogățit plăcerea noastră livrescă cu încă o capodoperă a literaturii universale.

javier marías, sursa

„berta isla“ de javier marías

javier marías 

berta isla

editura litera, bucurești, 2020

traducere de lavinia similaru

542 pag. broșate

coperta de flori zahiu

a noua carte tradusă a autorului spaniol javier marías, un autor devenit - odată cu descoperirea romanului inimă atât de albă - unul dintre autorii mei favoriți.

fericit că acest ultim roman a fost tradus și la noi - într-o versiune uluitor de frumoasă, a laviniei similaru, aflată la a treia traducere din acest autor - am purces rapid a mi-o cumpăra și a o citi pe îndelete, așa cum merită toate cărțile lui marías.

• un tânăr spaniol, tomás nevinson, intră printr-un concurs de împrejurări în spionajul englez, grație talentului său poliglot și imitator. trăiește astfel o viață dublă - una de soț al bertei isla, la madrid - și alta de trimis în misiuni de spionaj al coroanei britanice.

până când, la un moment dat, nu se mai întoarce.

prilej cu care - așa cum ne-a obișnuit în fiecare roman - javier marías să adune în jurul vieții celor doi protagoniști, soț și soție, povești, gânduri, idei - multe multe cuvinte, într-un stil curgător, frumos și inteligent - de mai mare dragul.

cartea nu este despre vorbe, despre abundența de vorbe - cum era în trilogia chipul tău mâine (care rămâne capodopera lui marías) - ci despre secrete și tăceri. pentru că nu poate vorbi despre experiența sa de spionaj, viața lui nu poate fi povestită - de aceea rămâne atârnată în neant, ea există și așteaptă. acesta va fi blestemul lui și al căsniciei lui - tăcerea.

este de fapt, ceea ce m-a impresionat la această carte: că este despre tăcerea secretelor care nu pot fi spuse, împărtășite - și despre efectele acestei tăceri care se învârt din mintea scriitorului în jurul minții cititorului, pe 542 de pagini - cu savoare și uimire.

romanul acesta nu este cel mai bun al autorului - cum este trilogia chipul tău mâine - însă rămâne o bijuterie și o reușită romanescă. deși avem doi povestitori - naratorul și berta isla - vocea este aceeași de-a lungul întregului roman și este numai găselnița autorului de a mai schimba ritmul și perspectiva. mai aduce și personaje din romanele anterioare, peter wheeler din romanul oxfordului, bertram tupra din trilogia chipul tău, mâine, obsesii livrești cum este cea despre colonelul chabert de balzac regăsită și în îndrăgostirile - totul pentru a-și construi mai bine edificiul creator.

o altă impresie la bogdan-alaxandru stănescu și laura câlțea.

despre alte romane ale lui javier marías am mai scris aici:

1. inimă atât de albă
2. mâine, în bătălie să te gândești la mine
3. bărbatul sentimental
4. îndrăgostirile
5. romanul oxfordului 
6. trilogia chipul tău, mâine: 1. febră și lance, 2. dans și vis, 3.venin și umbră și adio. 

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe Mar 13, 2020 la 1:06 PDT

„chipul tău, mâine. febră și lance“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine. 1 febră și lance

 (tu rostro mañana 1 fiebre y lanza)

 editura polirom, iași, 2005

 traducere de andrei ionescu

464 pagini broșate

coperta de radu răileanu

twitterezumat:
purtăm în vene chipul nostru probabil de mâine - iar timpul, ispita și împrejurările duc la înfăptuirea lui.

eseu despre vorbire

vreo 2000 de pagini are trilogia lui javier marías, tradusă complet anul acesta despre extraordinarul nostru hispanist andrei ionescu.

mulțumit că recunosc câteva personaje din tocmai finalizatul roman al oxfordului, sunt de-a dreptul cufundat în proza păstoasă și lipicioasă a spaniolului.

romanul are două părți. prima, febră, este de fapt un prolog ce conține ancora în romanul oxfordului, din care preia anumite personaje, mai ales personajul principal.

totul pornește de la o cină găzduită de bătrânul frate al unui profesor universitar. aici, povestitorul nostru, numit jaime/jacobo deza, intră în legătură cu bertram tupra, ce îi va oferi un post într-o organizație secretă.

ei bine, în partea a doua, ceea ce va face povestitorul este să gloseze pe marginea unor persoane pe care fie le vede în cadrul unor interogatorii, fie cu camera ascunsă: va deveni un „interpret de persoane și traducător de vieți omenești“ - a ascult și a observa și a interpreta și a relata. și iată cum încep să curgă poveștile ipotetice despre oameni, ficțiuni pornind de la realitate.

nu știm - și nici personajul nu știe - ce se întâmplă cu aceste ficțiuni pe care el le pronostichează, însă geniul de povestitor al lui javier marías te face să le citești, pentru că te regăsești și tu puțin, în fiecare. și pe fiecare pagină șade ca o mică pepită ascunsă în piatră câte-un panseu ce te face să te gândești la lume și la propria-ți viață.

sunt vieți narative cu protuberanțe și orori, înșirate ca mărgelele pe un șir, și nu știm unde duce șirul și la ce folosește salba, doar că-ți ia ochii și gândurile ție, cititorule. și te face să treci repede la volumul al doilea. pentru că temele începute aici sunt reluate în următoarele volume - și alcătuiesc astfel un întreg, o lume proprie lui javier marías, făcută din gânduri și din cuvinte.

coperta ediției spaniole

pentru că nu tăcem (și de ce ne este imposibil să tăcem?), și adesea nu știm ce să facem cu ce auzim, pentru că ne afectează mai mult ceea ce se spune decât ceea ce se întâmplă (sau de ce dracu' vorbei îi dăm mai mare importanță decât faptei)?:

Ceea ce se întâmplă nu ne afectează prea mult, sau nu mai mult decât ceea ce nu se întâmplă, dar ne afectează ceea ce se spune (precum și ceea ce se spune despre ceea ce nu se întâmplă), iar ceea ce se spune e fără doar și poate imprecis, înșelător, aproximativ și, în fond, nul, și totuși e singurul lucru care contează, singurul lucru decisiv, care ne răzvrătește sufletul și ne otrăvește și ne face să rătăcim drumul și, cu siguranță, face să se învârtească leneșa și șubreda roată a lumii. (pp. 23-24)

pentru că suntem mai curioși cu privire la trecut și el ne afectează când și cum nici nu gândim, că în loc să ne preocupe prezentul, căutăm corespondențe și cauze cu trecutul și ne chinuim să născocim ipoteze, prin care ne iluzionăm că putem pronostica viitorul - și totul tot prin gânduri transformate în cuvinte. sau...

Nici o situație anterioară nu ne obligă la nimic, nici nu ne osândește să repetăm întocmai purtarea din trecut, și cine a fost ieri mărinimos și viteaz se poate dovedi mâine turnător și la, cine a fost fricos și turnător odată poate fi azi loial și integru, și poate că viitorul ne condiționează și ne obligă mai mult decât trecutul, ceea ce urmează să cunoaștem mai mult decât decât am cunoscut... Și, deopotrivă, totuși, nimic din ceea ce s-a întîmplat nu se șterge niciodată cu totul... (pp. 177-178)

Epoca noastră s-a consacrat prostiei, lucrurilor moderate și de prisos (p. 212)

Vremurile noastre au devenit serbede, fandosite, de-a dreptul habotnice. Nimeni nu vrea să vadă nimic din ceea ce trebuie să vedem, nici nu îndrăznească să privească, cu atât mai puțin să facă un pariu, să riște, să se păzească, să prevadă, să judece... Nimeni nu vrea să știe; iar să știi dinainte, ce să mai vorbim, trezește groază... Pentru orice lucru se cer demonstrații și dovezi; beneficiul îndoielii, ceea ce a fost numit așa, a invadat totul, fără a lăsa un singur loc neocupat, și a ajuns să ne paralizeze, să ne facă de-a dreptul imparțiali, și meticuloși, și naivi, iar în practică idioți, complet nătărăi. (p. 291)

Pentru aproape toți oamenii, dificultățile, limitările lor provin din lipsa de stăruință, din lenea sau mulțumirea lor facilă, precum și din frică. Aproape toată lumea străbate o distanță mică și pune frână, se oprește curând și ia loc și își revine din spaimă și adoarme, iar atunci se zăpăcește. (pp. 334-335)

Mustrările de cuget și căința sinceră nu mai aparțin vremii noastre. (p. 348)

sursa

„îndrăgostirile“ de javier marías

javier marías

îndrăgostirile

 (los enamoramientos)

editura univers, buc., 2015

 traducere de lavinia similaru

 303 pagini broșate

twitterezumat:
să accepți o minciună te ajută să trăiești mai bine decât să scormonești după adevăr.

un volum cu intrigă destul de simplă: povestitoarea, redactor la o editură, se scoală după o noapte de amor și află că iubitul ei discută cu un dubios despre o crimă: chiar e implicat în ea, iar ea îl cunoaște pe cel ucis și pe văduva acestuia.
ce face?

în stilul proustian al lui javier marías, încep digresiunile, frazele ce nu se mai opresc și care te fac pe tine, cititor, să te gândești la aspecte care de obicei sunt atât de comune, că ai uitat demult să te gândești la ele.
sau nu te-ai gândit niciodată.

• de pildă, ce s-ar întâmpla dacă, după ce ești declarat mort, te întorci și familia te-a uitat? (este subiectul povestirii lui balzac colonelul chabert). 

• sau, ce faci dacă descoperi o crimă, pe criminal îl cunoști iar el îți spune că a avut un anumit motiv, care îi scuză oarecum fapta - îl crezi? cercetezi? sau treci peste, să nu distrugi alte vieți?

• de ce ne dorim ca totul să se desfășoare la nesfârșit, iar când ne moare cineva spunem, ca macbeth, trebuia să moară mai târziu (she should have died hereafter)?

• de ce nu ne place să recunoaștem că suntem victimele propriilor noastre povești? și că poveștile altora ne intră în conștiință fără să ne dăm seama și încep să facă parte din noi?

• de ce suntem atât de fragili, de oricine poate să ne anihileze, să ne cucerească și scăpăm de această fragilitate doar dacă lăsăm orice altceva și ne consacrăm doar acestei lupte?

un scriitor dintre cei care merită să le citești cât mai multe cărți, deși unele teme se regăsesc, dar nu avem toți obsesiile noastre de care nu scăpăm? de ce ar fi rău să le sublimăm în cărți?

despre alte romane ale lui javier marías am mai scris aici:

- inimă atât de albă 

- mâine, în bătălie să te gândești la mine 

- și am mai povestit despre bărbatul sentimental.

coperta ediție originale

despre acest roman a mai scris impresii doar ema cojocaru. 

„chipul tău, mâine. dans și vis“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine. 2 dans și vis

 (tu rostro mañana 2 baile y sueño)

 editura polirom, iași, 2011

 traducere de andrei ionescu

 406 pagini broșate

 coperta de radu răileanu

twitterezumat:

totul se află în noi, și nu în afară.

umorul lui javier marías

volumul al doilea al trilogiei (după febră și lance, despre care am scris aici) începe mai lent decât primul, pare mai slab din punct de vedere al plotului, însă ajunge repede la o misiune adevărată: misiunea „discoteca“ - în care povestitorul nostru, jaime/jacobo deza va trebui s-o distreze, într-o discotecă, pe consoarta unui personaj dubios interlop.

doar că pe fir apare personajul-clovn al cărții, un don juan-ul de doi bani, pe numele său rafita de la garza. acesta o suflă pe consoarta în cauză și dispare cu ea, iar povestitorul, dă-i și căută-i pe cei doi, pe sedus și pe sedusă, prin veceurile discotecii.

până la urmă cei doi fugari vor fi găsiți iar răpitorul, rafita de la garza, urmează să plătească cu viața îndrăzneala.

volumul e cel mai plin de umor și cel mai dinamic - javier marías știe să-l construiască, introducând personajul clovn, veșnic nesătul de femei, amuzant prin limbajul său colorat, prin îmbrăcămintea fistichie, ornată cu plasă de păr, cercel de țigan și briliant în buric, ce devine în dansul de pe ring un adevărat bici șfichiuitor.

și, la fel, știe să lege prin ițe numai de el știute întâmplările de primul roman, febră și lance, dar și de romanul oxfordului, și mai cugetă la temele sale, ce se vor prelungi și în al treilea roman al acestei trilogii excelente.

și mai avem amintirile a doi bătrâni despre război și mai ales despre atrocitățile gratuite din războiul civil spaniol - războiul civil spaniol franchist, umbra ce planează din când peste paginile întregii trilogii -, eseuri despre morțile violente ale oamenilor nevinovați, dar mai ales despre cruzimile oamenilor obișnuiți, căci fiecare avem în noi faptele bune și pe cele rele, depinde de împrejurări să iasă la iveală unele sau altele, dar e cumplit când te împăunezi cu cele rele după ce le-ai comis, și nu-ți îndemni conștiința să te facă să taci cu privire la ele.

dar ce să-i faci când fiecare de noi e cuprins de panica narativă de a ieși din anonimat.
când fiecare din noi e convins că poate avea o poveste sau că alcătuiește materia posibilă a unei povești, și e de ajuns ca cineva să o relateze, să se hotărască s-o relateze.

urmează volumul al treilea

coperta ediției spaniole

haunted

o femeie care moare brusc înainte de partida de sex pentru care ai venit la ea acasă când soţul îi este plecat, cu un motiv serios despre care vei afla la final, dar ea a rămas cu copilul pe care trebuie să-l culce înainte şi ai rămas şi tu cu conştiinţa neliniştită că nu ai procedat cum trebuie în asemenea momente critice. un dictator cu care te întâlneşti ca să-i scrii discursurile ca ghost writer, dar mai ales ca să-i aminteşti un film de orson wells pe care nu l-a văzut noaptea de la început, şi care-l bântuieşte, o târfă pe care-o agăţi crezând că e fosta soţie cu care ai trăit 3 ani, sau fosta soţie pe care o agăţi crezând că e târfă.

iată trei dintre cele câteva episoade care nu contează prea mult din moment ce vi le scriu aici, căci la acest roman, mâine în bătălie să te gândeşti la mine (replică din Richard III - tomorrow in the battle think on me,/ and fall thy edgeless sword: despair, and die!), nu povestea e importantă, ea e doar scheletul, poate artificial, cine ştie, pentru ceea ce vrea să spună, adică toate întrebările despre viaţă şi moarte, dragoste şi trădare, oameni şi lume, trecut, mult trecut, care bântuieşte, dacă nu e uitat şi mestecat, asimilat şi lămurit sau măcar acceptat, ca la proust, cum spuneam şi despre inimă atât de albă. 

totul se uită sau se pierde, tot ce faci singur şi nu se consemnează undeva şi de asemenea aproape tot ce nu faci singur, ci cu alţii în jurul tău, ce puţin rămâne din fiecare om, din cât de puţine lucruri rămâne o urmă, şi din acest puţin care rămâne atâta se ascunde, şi din  ce nu se ascunde îţi aminteşti pe urmă doar o parte foarte mică, şi pentru puţină vreme, memoria individuală nu se transmite, nici nu interesează pe nimeni, din moment ce fiecare creează şi posedă propria sa memorie. (p.226)

ajungem să ne vedem toată viaţa în funcţie de ultimul lucru pe care l-am făcut, sau a celui mai recent, ca şi cum trecutul ar fi fost doar o pregătire şi am înţelege acest lucru pe măsură ce rămâne tot mai mult în urmă şi am înţelege totul abia la sfârşit. (p.198-199)

nimeni nu încetează să mai fie viu atâta timp cât îşi păstrează conştiinţa şi amintirile, mai mult, amintirile sunt cele care fac ca toate fiinţele vii să fie periculoase  şi dornice şi să aştepte tot timpul ceva, e imposibil să nu îţi faci proiecte şi să nu rânduieşti amintirile în viitor, adică să nu le aşezi doar în ceea ce a trecut, ci şi în ceea ce trebuie şi în ceea ce urmează să vină, există lucruri despre care e imposibil să te gândeşti că n-au să se mai repete, ceea ce a fost odată nu poate să nu mai existe, dacă ai avea certitudinea că ai făcut dragoste ultima dată din viaţa ta, ai pune capăt consştiinţei şi amintirii şi te-ai sinucide , poate, dacă ai şti sigur acest lucru imediat ce ai făcut-o de data aceasta care a fost ultima. iar oamenii au obiceiul să spere că încă se mai poate întâmpla ceea ce nu s-a întâmplat încă. (p.153)

aş putea să umplu pagini, pentru că, deşi are subiecte contemporane, mistere personale noir, crime, politică, trădări, sex, romanele lui marías urmăresc teme universale "canonice", grele, doar a tradus la viaţa lui  hardy, sterne, conrad, o'hara, nabokov, faulkner, stevenson, yeats, burgess, auden, salinger, updike şi cum îmi place să categorisesc autorii buni, deci javier marías este cel mai bun scriitor spaniol al momentului, 

a povesti, ce stranie misiune sau îndatorire e aceasta, ce se întâmplă nu se întâmplă pe de-a-ntregul până nu este descoperit, până ce nu este spus şi nu se ştie, şi între timp faptele se pot transforma în simplu gând şi în simplă amintire, în nimic. (p.312)

uimirea mea se referă la abandonarea trilogiei chipul tău, mâine, de către polirom, acum 5 ani - deşi univers s-a încăpăţânat să traducă până şi povestirile... rămâne deci de citit în engleză.

javier marias, mâine în bătălie să te gândeşti la mine (mañana en la batalla piensa en mí), editura univers, bucureşti, 2002, traducere de cătălina vasile, 315 pagini   

coperta de done stan

romanul a fost reeditat în colecţia cotidianul - într-o traducere, se spune, mult mai proastă, a dianei moţoc.

top 10 cărţi ale deceniului pe la alţii...

un top din revista magazine, el mundo, 3 de enero de 2010. de aici.

1. la fiesta del chivo. mario vargas llosa (sărbătoarea ţapului)
2. tu rostro mañana. javier marías (chipul tău, mâine)
3. la carretera. cormac mccarthy (drumul)
4. las benévolas. jonathan littell (binevoitoarele)
5. la reina en el palacio de las… stieg larsson (castelul din nori s-a sfărâmat)
6. cometas en el cielo. khaled hosseini (vânătorii de zmeie)
7. ebano. ryszard kapuscinski (abanos)
8. suite francesa. irene nemirovsky (suita franceză)
9. brooklyn follies. paul auster (nebunii în brooklyn)
10. expiación. ian mcewan (ispăşire)

o selecţie de: arcadi espada, lorenzo silva, ana s. pareja, césar antonio molina, angel méndez, blanca berasategui, santos sanz villanueva, ymelda navajo, agustín pery y antonio lucas.

deşi nu sunt de acord că ar merita mcewan sau auster, chiar nu înţeleg ce caută stieg larsson. dar în fine, e un top străin.

ei bine: „bărbatul sentimental“ de javier marías

proză europeană?

evident, era cât pe-aci "s-o iau personal" când tânărul scriitor dragoş bucurenci a afirmat că rămâne de văzut cine-o să mai citească proză europeană, "grea", că tinerii nu, îţi trebuie o anumită educaţie să. ceea ce înţeleg că, după bucurenci, viitorul literaturii e anglo-american... tristă globalizare!

afirmaţia a avut loc aseară, la lansarea de la cărtureşti a volumului cotidian mâine în bătălie să te gândeşti la mine de javier marías. (am stat numai juma' de oră).

şi mi-a plăcut de maria dinulescu :).

„moștenirea lui arne“ de siegfried lenz

siegfried lenz
 moștenirea lui arne 
(arnes nachlass)
 editura humanitas, buc, 2004
 traducere de alexandru șahighian
 171 de pagini broșate 
coperta de ioana d. mardare

siegfried lenz, un autor favorit
am câțiva scriitori contemporani cult, ce m-au impresionat până la uluire (josé saramago, cees nooteboom, javier marías), pe care am căutat să-i citesc integral.  siegrfied lenz se numără printre ei, după ce m-a lăsat mut cu ora de germană - despre care am scris aici -, roman reprezentativ pentru literatura germană, dar și a lumii.

acum, cu ultima nuvelă tradusă de la rao, există cinci cărți traduse din autorul neamț, din care eu am doar patru. (sper să scriu și despre celelalte două.)

care este moștenirea lui arne?
moștenirea lui arne nu e o capodoperă, ca lecția de germană. însă are câteva teme comune - povestirea la persoana întâi a unui elev, alternarea planului epic al prezentului cu cel al trecutului, stilul nostalgic, punerea cel puțin a unei „probleme“.

încă de la început, naratorul - tânărul hans - sortează „moștenirea lui arne“, o colecție de obiecte, care trag după ele amintirea posesorului lor, arne: un băiat orfan și sensibil, adus spre îngrijire  în familia lui hans.

trecutul îmi vorbea din tot ce luam în mână (p.138) - spune hans - și acesta ne vorbește fie nouă, cititorilor, fie lui arne însuși. moștenirea lui arne e un fel de muzeu al inocenței pamukian, iar, după ce citești cartea, observi cum timpul e adus îndărăt, fără a mai trebui să spui nimic. (p.171)

până la urmă, literatura poate fi unicul mijloc de a recupera timpul, din a transforma trecutul în eternitate - o știm de la proust. aceasta ne repetă - și da, e nevoie să ni se repete, să nu uităm - siegfried lenz și aici. dar oare numai de asta este cartea?

cărțile traduse în românește ale lui siegfried lenz, din biblioteca mea

arne este un băiat neobișnuit. tatăl lui s-a sinucis cu membrii familiei, ca să scape de datorii. numai el a scăpat, așa că poartă după el sensibilitatea întâlnirii cu moartea. are, de asemenea, talent la limbi străine. însă ceea ce-și dorește este apartenența la un grup. își „recuperează“ oarecum „familia“, însă nu este acceptat de prieteni. de unde PROBLEMA cărții: vina noastră, a tuturor, față de oamenii de aproape. lipsa noastră de atenție față de cel care vrea să ne fie aproape înseamnă o VINĂ. preferăm să studiem cu binoclul intimitățile altora, dar suntem miopi și respingem la eforturile celui de aproape de a se apropiere față de noi.  

la finalul cărții, micuțul arne va lăsa după el și o altă moștenire, alături de cea materială. ce anume, citiți cartea. e mică, adevărată și frumoasă.

primul meu vila-matas

în răspăr cu bartleby, enrique vila-matas construieşte o istorie a scriitorilor Nu, adică a scriitorilor care au renunţat la un moment dat să scrie, sau la a fi scriitori. cartea nu e roman, aşa că nu pot spune că mi-a produs mari emoţii artistice, însă extaze livreşti, da.

reproduc mai jos câteva citate memorabile:

• schopenhauer: cărţile proaste sunt un venin intelectual care distruge spiritul. şi, pentru că majoritatea persoanelor, în loc să citească ce-i mai bun din diferite epoci, se mărginesc să citească ultimele noutăţi, scriitorii se limitează la cercul îngust al ideilor în circulaţie, iar publicul se scufundă din ce în ce mai adânc în propriul noroi. (p.160)
• susan sontag: atitudinea cu adevărat serioasă e cea care interpretează arta ca pe o cale de a tinge ceva ce poate că se obţine numa abandonând arta. (p.81)
• dylan thomas: o certitudine trebuie să existe / dacă nu de-a scrie, cel puţin de-a nu scrie. (p.132)

am mai reţinut două poveşti frumoase:

1. un poet talentat scrie la un moment dat pe o foiţă de ţigară un poem, al cărui prim vers e "stupiditatea e punctul meu forte". după care face din el o ţigară, pe care o fumează liniştit, funându-şi astfel poemul. (p.138)
2. scriitorul francez marcel schwob scrie povestirea petroniu, în care autorul satyricon-ului nu e arbitrul alaganţei, ci un tânăr aristocrat care descoperă lumea datorită unui sclav, siro, lumea de jos, a gloatei. şi la 30 de ani, acest petroniu scrie toate poveştile pe care i le spusese sclavul, în 16 cărţi, spre hazul nebun al acestuia din urmă. apoi cei doi prieteni se travestesc şi pleacă să trăiască toate aceste poveşti pe care le scrisese(ră). petroniu se lasă astfel pentru totdeauna de scris, "chiar din clipa când a început să trăiască viaţa pe care şi-o imaginase". (p.114)

pe lânga panoplia unor scriitori notorii pentru retragerea lor - b. traven, pynchon, salinger, rimbaud, de quincey - am mai aflat amănunte picante despre nebunia lui maupassant, despre melville, juan ramón jiménez, robert walser, juan rulfo (şi unchiul său proverbial, celerino) ş.a.

alături de javier marías (şi aici), enrique vila-matas e un mare scriitor spaniol contemporan.

enrique vila-matas, bartleby & co, editura rao, bucureşti, 2005, traducere de ileana scipione, 187 pag.