Nobelul egiptean

E primul roman pe care-l citesc de acest autor, Naghib Mahfuz (foto jos), laureat cu Nobel în 1988.

Trebuie să spun că în 1994, când nu ştiu dacă se-auzise de Rushdie, scriitorul a fost victimă a unui atentat, când avea 84 de ani, iar romanul Paradisul copiilor - tradus la noi în Secolul 20, 1995, nr. 4-5-6 şi pe care trebuie să-l găsesc - a fost interzis sub acuzaţia de blasfemie.

Romanul pe care l-am citit acum este intitulat după numele unui cartier din Cairo, Es-Sukkariyya - Strada zahărului (1957), şi este ultima parte a unei trilogii celebre în Occident - Trilogia Cairo-ului - tradusă integral în româneşte în BPT de Nicolae Dobrişan după original (pe celelalte nu le-am citit).

A fost odată o familie de negustori din Cairo. Patriarhul acesteia a avut o viaţă aventuroasă, povestită în celelalte două volume. Dar acum el e deja bătrân şi respectat şi iubit, şi accentul e pus pe fiicele şi fiii lui, pe nepoţii şi nepoatele lui, după îndurarea lui Allah. Unii nepoţi sunt funcţionari, alţii sunt încă studenţi, dar toţi sunt animaţi de diferite doctrine şi mişcări, politice sau religioase, Allahuakbar.

Lumea veche, a dominaţiei britanice se prăbuşeşte şi dispare, ca zilele frumoase, ca tinereţea, ca sănătatea, şi cu toţii trăiesc vremuri tulburi, de multe ori copleşite de iraţionalitate, cum se obişnuieşte, după îndurarea lui Allah.

Urmează deci multe pagini ilizibile de opinii politice despre politică şi istorie. Dar există şi privat, iar Mahfuz povesteşte în stil european lumea orientală, cu oameni la fel de oameni ca oriunde, Allahuakbar.

Iată câteva tipuri de personaje:

Un dascăl filozof, blazat şi burlac, Kamal, ce pendulează între Orient şi Occident. Atâta se învârte în jurul eului său că ameţeşte de fiecare dată.

Un student, Ahmad, copleşit de vocaţia jurnalismului, ce vrea să mişte conştiinţe şi pe redactoarea mai în vârstă ca el pe care o iubeşte, Allahuakbar.

Un alt student, Abd el-Mun'im, devine bigot şi se înscrie într-o mişcare pe-atunci nu încă fundamentalistă, Allahuakbar.

Un alt student, cel mai arivist, Ridwan, se dă pe lângă un politician pederast dar influent, spre bunăstarea lui şi a familiei întregi, după îndurarea lui Allah.

Femeile nu au un rol prea mare, ele sunt soţii, concubine sau prostituate, doar redactoarea ce mai iese puţin din tipar.

Totul e un fel de Forsythe Saga orientală şi surprinzător, spre final, m-a prins chiar rău de tot. However, pentru un cititor de romane cu ştate vechi, cum mă cred eu, nu a fost nimic excepţional.

Doar că romanul descrie o lume necunoscută nouă, europenilor, după îndurarea lui Allah.

Naghib Mahfuz, Es-Sukkariyya, Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1989, 2 volume, trad. Nicolae Dobrişan

diversity reading

leapsa de la raul, un nou oracol. thanks!

1. name the last book by a female author that you’ve read.
intrarea soarelui de cecilia ştefănescu
2. name the last book by an african or african-american author that you’ve read.
o lume se destramă de chinua achebe
3. name one from a latino/a author.
elogiu mamei vitrege de mario vargas llosa.
4. how about one from an asian country or asian-american?
visul crestelor albe de viktor astafiev (deşi sovietic, un autor siberian)
5. what about a GLBT writer?
marcel proust, douglas coupland (cică), virginia woolf, colm toibin.
6. why not name an israeli/arab/turk/persian writer, if you’re feeling lucky?
naghib mahfuz.
7. any other “marginalized” authors you’ve read lately?
peter handke, marginalizat pentru simpatia lui faţă de milosevici.

leapşa merge la ionuca, afreuda, adi, pantacruel, arthur si als.

periplul meu islamic livresc continuă - maqamat

după cele câteva volume din cartea celor o mie şi una de nopţi şi după romanul cartea neagră a lui orhan pamuk, mi s-a făcut poftă de literatură islamică, aşa că m-am reapucat de coran şi de ce alte cărţi mai am prin bibliotecă.

una dintre ele este şezători arabe de al-hamadhani şi al-hariri, de fapt 30 de maqamat.

ce este o maqamă?

este un text, un fel de povestire, foarte ritmată şi rimată, spusă în adunări (maqama = adunare) pentru amuzament.

mai întâi populară, ea a devenit cultă odată cu al-hamadhani, în sec. xi. personajul este unul picaresc, el este pre-textul, scopul principal este dovedirea talentului stilistic, virtuozităţile cuvântului folosit.

la noi, alături de nicolae dobrişan care continuă cu traduceri ale literaturii islamice contemporane (naghib mahfuz, de pildă), grete tartler, mare orientalist român, s-a orientat mai mult spre literatura mai veche. aşa că avem şi noi în româneşte 30 de maqamat - două reluate şi în compilaţia celebră înţelepciunea arabă, reeditată acum vreo şapte ani şi la polirom.

structura unei maqame este:

- introducere/ambianţa

- apariţia personajului ciudat, uimitor prin elocvenţă şi erudiţie

- dezvăluirea tainei si farsa

- despărţirea

mi se pare foarte important scopul acestei maqame, anume minunarea (tagib), după modelul aristotelician al încântării estetice.

civilizaţia cuvântului

un proverb arab spune că Dumnezeu ne-a dăruit posibilitatea exprimării în 3 moduri: prin creier grecului, prin mână asiaticului, prin limbaj arabului.

iar aceste mici bijuterii tocmai asta dovedesc, iscusinţa cuvântului. totuşi, obişnuit cu conţinutul, din punct devedere al acestuia, din cele 30 de maqamat traduse aici, mie mi-au plăcut foarte mult doar 5. dar asta nu înseamnă că toate nu sunt frumoase.

în maqama din nishapur, una dintre cele care mi-a plăcut, despre un om naşpa se spune-aşa:

ăsta? o molie care nu se-oploşeşte decât în straiele de orfani, cu foloase, lăcustă care nu roade decât ogoare-ntru totul mănoase, hoţ care nu sparge decât haznale de waqf, preacucernic, sunnit care doar pe spinările slabilor e puternic, lup care nu sfâşie robii lui Allah decât între îngenunchere şi prosternare, haiduc jefuind între jurăminte şi crez, nu la drumul mare; ăsta? a-mbrăcat întru totul nemernicia, şi-a smuls de pe umeri cucernicia; şi-a îndreptat, netezind, taylasan-ul, dar şi-a strâmbat mâna şi limba, vicleanul; şi-a scurtat musteaţa, dar şi-a lungit frâul firii, apucătoarea şi hoaţa; şi-a arătat vorba dulce şi ciripitul, umbrindu-şi netrebnicia, perfidul; şi-a albit barba, anume, cernind însă bunul renume; şi-a scos la iveală mironoseala, acoperind poftele şi negreala. (p.56)

mi-a plăcut maqama leului, a cărei morală e:

N-ai cum să câştigi cu cine te-mbrobodeşte şi nici cum să păcăleşti pe cine te păgubeşte!,

cu alte cuvinte în drumul de căutare a artei nu ai de întâmpinat decât stranii întâmplări, suferinţă şi pagubă, dar un adevărat iubitor al cuvântului nu se dă bătut.

şi iată aici un excelent joc de cuvinte transpus în româneşte:

Demasc la Damasc o zurlie nurlie

cu gură ce fură şi crupă să rupă
cu haine pe taine, pe coastele oaste

cu care se apără ochii de-i scapără.
În zadar pe zahar a tras un atlas

aţâţă din ţâţă, din şold dă imbold;

sub fiere e miere, otravă-n otavă,
e rază şi oază şi paznic şi praznic
şi soare ce doare; cuminte cu minte;

robie şi rodie, zglobie şi zodie,

îmi spun: Ia soţie aşa iasomie!
Dar huria-n furie nemiloasă mă lasă. (p.141)

al-hamadhani, al-hariri, şezători arabe. 30 de maqamat, editura univers, bucureşti, 1981, antologie şi traducere de grete tartler, 183 pagini