nicolae manolescu, „jurnalistul“ amator cu pică pe blogări

am fost notificat că în adevărul de weekend, nicolae manolescu scrie despre mine (cum desigur ghiciți, negativ).

de ce scrie despre dragoș c butuzea nicolae manolescu?

cred că ați ghicit despre ce e vorba. este despre premiul literar augustin frățilă, de 10 000 de euro, acordat de asociația casa de cultură pentru cel mai bun roman al anului 2011. în care domnul nicolae manolescu - șef al uniunii scriitorilor, șef al revistei românia literară, ambasador unesco, cel care odinioară făcea și desfăcea scriitori - nu face (vai!) parte. dacă o școală din provincie l-ar fi chemat să acorde un premiu literar de 100 de euro, nu știu dacă domnul manolescu s-ar fi repezit. deși, venerabilul spune:

în anii din urmă, nu puţine instituţii sau persoane particulare din afara ariei literare au dorit să acorde premii, dar, fără excepţie, ele au apelat la instituţii de profil, cum se spune, pentru a furniza jurii independente şi competente.  premiile nu se acordă, aşa zicând, în mod direct, ci prin intermediul unor oameni de meserie.

dar când este vorba despre 10 000 de euro, de ce nu este chemat? și, în locul lui, cine sunt chemați? trei alți critici și - stupoare! - 20 de blogări. așa că ia să le zică venerabilul câteva! raționamentul lui manolescu este următorul:  

premisa 1 (argumentul autorității argumentum ab auctoritate și ipostazierea):

(toate) premiile se acordă prin intermediul unor oameni de meserie. autoritatea premiului de aici decurge. 

premisa 2:

cei care acordă premiul (blogării) nu sunt „de meserie“, nu au expertiză pentru un premiu.

concluzie

premiul augustin frățilă nu are autoritate.

dar venerabilul nicolae manolescu nu se oprește aici. folosește același argument al autorității împotriva inițiatorului premiului. pentru bravul intelectual manolescu nu contează că inițiatorul premiului dorește să marketizeze un roman pentru ca acesta să ajungă la cât mai mult public (pentru că și publicul (prin blogări) votează); nu contează că un mecena s-a gândit să îi dea unui romancier român 10 000 de euro, în loc să-i spargă la cazino. nu, pentru venerabilul nicolae manolescu contează orgoliile proprii și frustrarea:

problema este că n-am auzit niciodată până acum de domnul de mezzo şi de asociaţia d-sale. o prezentare prealabilă ar fi fost necesară, între altele, şi pentru a cunoaşte sursa banilor.

există și trei critici literari, alex ștefănescu, dan c. mihăilescu, daniel cristea-enache, dar venerabilul nicolae manolescu trece repede amintindu-i, nu vrea să se certe cu „breasla“, cu cei „de meserie“. și atunci trece la blogări și întreabă:

cine îi alege pe „cei mai influenţi" 20 (presupunem că în materie de literatură)? cine le verifică priceperea?

venerabilul nu dă răspunsul, dar eu îi propun să-l pună pe aghiotantul domniei sale, președintele uniunii scriitorilor filiala bucurești, și el tot blogăr - dar cel mai bun blogăr dintre scriitori (că tot nu-i plac venerabilului superlativele), horia gârbea. dar probabil că e cam ocupat acum, de când e proaspăt vicepreședinte ICR, plătit cu bani de la stat. atunci poate de dan cristea, președintele juriului uniunii scriitorilor? despre cât de meseriași scriu ei despre literatură, aici și aici.

cum scrie despre dragoș c. butuzea nicolae manolescu?

lui nicolae manolescu îi trebuie și un exemplu. doar jurnalistul învață la școală că are nevoie și de „declarații“. așa că ce face venerabilul? nu intră pe vreun blog din cei 20, nu. el intră pe blogul lui un cristian (tânăr editor pasionat, romancier și colaborator vechi la observator cultural) - probabil cel care i-a și semnalat „cazul“. ia o propoziție din comentariul unui blogăr care face parte din juriu - al meu.  dragoș c butuzea. nu știu dacă a citit și comentariile injurioase de dedesubtul comentariului în care un cristian se bălăcărește cu dușmanii săi literari, de fapt, nu asta contează. contează citatul blogărului: 

o mică idee ne putem face citind o intervenţie a lui dragos c butuzea: „în afara celor care activează în ea, industria literară nu există pentru publicul cultivat, moştenite din vechiul regim, revistele literare au rămas instrumente prin care colaboratorii să poată lua nişte bani de la stat.“ am bolduit intenţionat inepţia bloggerului care, împreună cu alţi 19, va hotărî romanul premiat din cele cinci propuse de juriu...

în argumentare, nicolae manolescu comite două erori logice: 

- generalizarea pripită, secundum quid - dacă un blogăr greșește, înseamnă că toți blogării greșesc 

- sofismul - blogărul are opinii inepte despre industria literară și revistele literare, deci are opinii inepte despre literatură (doar sunt din aceeași familie de cuvinte).

revenind la opinia mea ineptă, probabil că nicolae manolescu are dovezi de la institutul național de statistică cum că cei care citesc revistele literare sunt milioane, (românia literară pe care domnia sa o conduce trăiește din fonduri proprii, abonamente și vânzări, fără stipendii) iar toate sondajele din rândul studenților, masteranzilor și doctoranzilor domniei sale, sau cele de la intrarea în cărturești au dovedit că toți cunosc industria literară românească. dar asta domnul manolescu nu trebuie decât să declare că o opinie e o inepție, și așa va rămâne. 

ce mai înseamnă manolescu pentru dragoș c. butuzea?

concluzia venerabilului fost critic literar, actual jurnalist, este că acest concurs este amator. conform dex, amator este cineva căruia îi place ceva, care are pasiune sau predilecție pentru ceva. comițând și eu un argumentum ad hominem, mi se pare mult mai onorabil să fii un blogăr ce scrie din pasiune, decât să fii „de meserie“ și să faci „jurnalism“ prost, ilogic, cu rea credință. amatoristic.

păcat pentru cineva pe care îl consideram până nu demult un reper intelectual. 

___________________________________________________________________

filip florian și schopenhauer - apariții remarcabile de toamnă

editura polirom publică un nou roman de filip florian, toate bufnițele. să sperăm că e mai bun decât precedentul. 

editura humanitas traduce din germană cartea fundamentală a lui arthur schopenhauer, lumea ca voință și reprezentare - în 2 volume. nu știu traducătorul, dar m-aștept la ceva mult mai bun și mai lizibil decât precedenta ediție de la editura moldova, din 1995, tradusă din franceză și coroborată cu germană (sic!).
l.e. traducerea este a lui radu gabriel pârvu.

___________________________________________________________________

mai există oare admirație?

emil mihai cioran 
exerciții de admirație 
(exercices d'admiration) 
ed. humanitas, bucurești, 1993
 traducere de emanoil marcu
 208 pagini broșate
 coperta: ioana d. mardare

dor de admirație

în lumea asta în care pare că toată lumea ia pe toată lumea la mișto și batjocorește, cartea lui emil cioran e - paradoxal! - o biblie a onestității intelectuale față de intelectualitatea altora. 

și asta și pentru că mi s-a făcut dor de un cioran "sănătos", altul decât cel din caietele pe care le mai răsfoiesc din când în când. nu l-am mai citit de acum trei ani, când cu scrisorile către wolfgang kraus, despre care am scris aici.

„exercițiile de admirație“ ale lui emil cioran

am reluat deci exercițiile de admirație, din care nu-mi aminteam decât eseul despre mircea eliade, ce mă entuziasmase în adolescență (când devoram orice apărea cu numele de eliade în ea), mai ales descrierea felului cum eliade pipăia cărțile - n-am întâlnit pe nimeni să le iubească atât ca el. n-am să uit niciodată înfrigurarea lui atunci când, sosit la paris după eliberare, le pipăia, le mângâia, le răsfoia; în librării exulta, oficia; era o vrajă, era idolatrie. (p.117)

am descoperit - parcă pentru prima dată - câteva „polaroide“ despre:

• francis scott fitzgerald, care într-o scurtă autobiografică - crack-up - șade noaptea treaz, cuprins de extaze pascaliene, dar cu care nu știe ce să facă, dovedindu-se un spirit de mâna a doua. dezabuzarea - retragere după un dezastru - e datul individului ce nu poate să se nimicească printr-o nenorocire, nici s-o îndure până la capăt pentru ca astfel s-o biruie. dezabuzarea e „semitragicul“ ipostaziat. (p. 180)
• borges are ca domeniu nuanța, dar ca ghinion celebritatea. totul la el este transfigurat prin joc, printr-un balet scânteietor de formule inspirate și de sofisme savuroase. (p.156) și cum să nu-l admire cioran pe borges după ce găsește în opera lui o sursă obscură pe care numai el, cioran trebuia să o știe?
• guido ceronetti, ascetul ratat ispitit de infern mizantrop fanatic vegetarian dostoievskian voyeur
• joseph de maistre și otto weininger sunt admirați pentru intransigențele, reacțiile, exagerările, absurditățile, paradoxurile, echivocul, provocarea pe care au lăsat-o în scrierile lor.
• samuel beckett, cu singura sa preocupare - el însuși - în atemporalitate și Discreție. dar mai cu seamă un iubitor al Cuvintelor - singura Certitudine. în lipsa lor, rămâne golit, nu-și mai găsește locul. (p.95) și cioran povestește cum a căutat într-o noapte împreună cu beckett, obsedați de echivalentul francez al cuvântului lessness. chiar dacă lumea s-ar prăbuși, [beckett] nu s-ar opri din lucrul început și nici nu ar schimba subiectul. (p.101)

am scris aici despre opera lui beckett de eseist, romancier și dramaturg.

este cel mai ne-cioranian volum cioranian, de „admirat“ mai mult față de celelalte cărți atât de personale, mizantroape și estetice. poate e de datoria fiecăruia să facem din când în când câteva exerciții de admirație. este perspectiva frumoasă și înnobilatoare a invidiei. 

sursa foto

__________________________________________________________________

cosmopolis de don delillo

don de lillo 
cosmopolis 
editura polirom, iași, 2012
 trad. de veronica d. niculescu
 213 pagini broșate 
 coperta de laurențiu midvichi

după eșecul cu zgomot alb, am apucat această nuvelă în 4 părți, pentru că e subțire. știu că cronenberg a scos anul ăsta o ecranizare (cu juliette binoche și robert pattinson - sic!).

am avut o supriză plăcută, dar nu foarte. eric packer, un milionar (sau miliardar) se plimbă prin new york cu limuzina, din plictiseală. cică ca să se tundă. e mare speculant financiar (cu yeni) și de după geamul blindat al portierei, vede lumea. din când în când sau primește vizite - un colaborator, un doctor, o amică, soția - sau mai coboară la vreun ambuteiaj.

e interesantă perspectiva limuzinei, centru al universului capitalist, în jurul căreia se învârte întreg new yorkul, ca satelit, de fapt întreaga lume. izolată cu plută - proustată, spune autorul -, pavată cu marmură pe jos și cu monitoare pe sus, e ea însăși un mic univers. este universul din care, spre finalul romanului, eric packer fuge spre moarte. 

ce să zic? 

e un roman ciudat, fără o intrigă anume, personajul nu e conturat în stilul clasic, ci în cel dulce postmodern (de lillo e socotit unul dintre întemeietorii asumați);

are multe panseuri pro și contra capitalismului și a societății contemporane - există o acțiune a anarhiștilor care în loc de bombe, folosesc șobolani vii amețiți;

viziunea e sumbră, apocaliptică;

psihologia personajului principal (deseori absurdă) se confundă pe alocuri cu aceea a personajului care vrea să-l omoare - fără motiv, doar ca să-şi găsească un "sens" în viață! - și nu mai știm dacă victima e criminalul sau viceversa.

oricum, o carte neîncadrabilă, cu fragmente ce merită recitite și citate, când e vorba despre (anti)capitalism.

recomandabilă? neee!

umoristic: în roman apare un "asasin" cofetar român, andre petrescu, ce frișchează personalitățile - directori de companii, comandanți de armată, vedete din fotbal și politicieni - cărora le aruncă plăcinte în mutre.

sursa foto

o altă impresie pe mindporn.
___________________________________________________________________ 

o lecție de la o necunoscută

până acum m-am obișnuit să fiu contactat de cititorii acestui blog, pe mail sau pe mess, pentru recomandări livrești, trimiterea unor texte, sau doar pentru critici. unele m-au măgulit, altele m-au onorat.

dar ieri am primit de la o persoană care mi-a găsit numărul de telefon de pe blog un sms. îmi cerea permisiunea să mă sune doar ca să vorbească cu mine "banalități". am fost de acord, după ce i-am cerut numele. și soneria a sunat.

recunosc, am pornit discuții cu necunoscuți în călătorii, dar nu am depășit subiecte ca vremea, propriile slujbe sau politică.

recunosc, am scris pe blog intimități la îndemâna străinilor, dar din dorința de a-mi proba curajul.

recunosc că mi s-a întâmplat să am chestii pe suflet pe care să n-am putut să le spun prietenilor, dar le-am ținut întotdeauna în mine.

dar niciodată nu m-am gândit să sun pur și simplu pe cineva necunoscut pentru a fi ascultat. 

și asta din prejudecata că poate voi invada intimitatea aproapelui, că poate îl voi găsi fără chef, că poate voi fi respins, că poate va face mișto de mine. cu alte cuvinte, nu am avut încredere în aproapele meu. ce s-ar fi putut întâmpla decât să mi se spună nu?

iar acest telefon m-a învățat că pe lume ne asemănăm îndeajuns să comunicăm la nevoie.

după câteva tăceri stânjenitoare, conversația a decurs firesc. am aflat că se numește e.h., că e din provincie (din c.), că are să vină să locuiască la bucurești, la fiica ei proaspăt absolventă de facultate și altele...  am vorbit patruzeci de minute cu o doamnă ce, duminică după-amiază, s-a gândit că i-ar face bine să schimbe vorbe cu cineva pe care nu l-a cunoscut (și pe care nu-l va cunoaște poate) niciodată. o lecție de încredere. 

vă mulțumesc, doamnă.

voi ce-ți face dacă ați fi sunați?

___________________________________________________________________

suits - un serial obsedant

este prima oară când scriu aici despre seriale. poate pentru că toată duminica și seara de luni le-am petrecut urmărind cele souă sezoane ale acestui serial.

în suits, un avocat celebru al unei mari case de avocatură din new york își ia ucenic un tânăr fără facultate, dar genial în memorie și logică. iată-i deci pe cei doi - maestru și discipol - cum se luptă cu cazurile civile, dar și cu luptele interne din cadrul companiei. apar deci multe personaje în jurul celor doi eroi, astfel încât să-i pună în valoare.

este un serial despre lumea bună americană, despre oameni - bărbați și femei - frumoși, bogați și de succes. am intrat în universul acestui serial și am fost absorbit pe de-a-ntregul.

mi-a plăcut să savurez replicile inteligente, ironice, viteza de gândire, ușurința traversării situațiilor, intrigile inteligente, personajele tip cu umorul și sexualitatea lor.

un film foarte distractiv, ce te face oricând să uiți de orice problemă, primindu-te călduros în universul său snob și aseptic.  

filmul l-am văzut de aici.

avanpremieră - "raport către el greco" de nikos kazantzakis

nikos kazantzakis 
raport către el greco 
(Αναφορά στον Γκρέκο)
 editura humanitas, bucurești, 2012
 traducere integrală de 
alexandra medrea-danciu 
514 pagini broșate 
 coperta de angela rotaru

humanitas fiction reeditează (de data asta integral) o carte ciudată, în răspăr cu ceea ce ne preocupă pe noi toți astăzi. aici, scriitorul grec nikos kazantzakis își dezvelește sufletul și avatarurile acestuia din copilărie, până în maturitatea creatoare. 

aici, kazantzakis își jupoaie stilul scriitoricesc ca să-și arate ecorșeul vieții sale cu chinurile, dar și cu speranțele sale, știind că din unele curge sânge, că unele sunt urâte - dar e viața sa, cine suntem noi s-o judecăm?

 

născut în grecia, vizitează ca un adevărat globetrotter - dar unul spiritual - atena, cnossosul, parisul, ierusalimul, assisi-ul, roma, moscova. vizitează muntele athos, apoi deșertul sinai, gândindu-se să se călugărească de tânăr, să aducă lumii o nouă ordine spirituală. vizitează sils maria, fermecat de friedrich nietzsche, noul său zeu. apoi urmează să viziteze moscova, și mai noul olimp. și pe tot timpul acestui maraton, duce cu el, cum spuneam mai sus, falcăra spiritului, moștenit de la bunicul corsar și tatăl luptător. 

dar de-ajuns cu generalizările, să spicuiesc ce mi-a plăcut mai mult la această carte destul de dificilă, și de necitit în tren sau metrou (deși io am făcut-o).

• mi s-a lipit de creier scena maturizării sale depline, când, în creta, în dimineața de după masacrul turcilor asupra grecilor, tatăl îl duce pe micul nikos sub un platan unde stăteau spânzurați trei greci, cu limbile verzui ieșindu-le din guri. părintele ia capul copilului și-i țintuiește vederea către ei. cine i-a omorât? întreabă băiatul. libertatea, vine răspunsul. apoi îl pune pe băiat să atingă cu mâna, apoi cu buzele pielea moartă, rece și pergamentoasă. sărută-le picioarele și închină-te! i se poruncește. cam așa se căleau bărbații odinioară ca să lupte pentru ceva. mai luptăm noi pentru ceva acum?

• m-au extaziat cuvintele călugărului din sinai, fost bogătaș mizantrop, care-l găsește pe kazantzakis de 25 de ani pregătit să devină călugăr pustnic și-i spune că îngroparea tinereții, înainte de a-și trăi zilele vieții ei e un mare păcat. cine își smulge din rădăcini instinctul își smulge din rădăcini puterea; numai în timp, când te saturi, prin încercare, materia asta întunecată poate deveni spirit. (p.299) singurul lucru care contează e strădania. e singurul lucru de care Dumnezeu va ține cont; iureșul - nimic altceva - dacă vom învinge sau pierde, a treaba lui, nu a noastră. (p.301)

• iar mărturisirea către nietzsche  - adevărată confesiune augustiniană - reprezintă pentru mine cele mai frumoase pagini pe care le-a scris cineva despre filozoful german. (p.317-327) este cea mai frumoasă mărturie despre filozoful german pe care am citit-o.

câteva dintre scenele cărții mi s-au părut demne de o antologie a misoginismului - de pildă, când o femeie începe să chicotească, răspunsul unui cioban vine repede: râde pentru o gâdilă. cine? diavolii. iar un călugăr de la athos spune că în măruntaiele femeii, diavolul nu doarme; lucrează. (p.227) -

sunt multe anecdote care îndulcesc cartea, descrierile locurilor sunt teribil de reușite.

uneori kazantzakis enervează prin chestiile sale apodictice despre căutarea sensului veții. alteori surpinde neplăcut prin sentențiozitățile sale. deseori găsește explicații la orice. imaginea sa este a unui balon în care se zbat aere colorate de diferite doctrine pe care le soarbe din locurile unde aventuriază - mitologie homerică, creștinism, ateism, comunism, literatură. 

dar este al dracului de credibil și percutant - scrie cu sânge: fiecare cuvânt e o scoică ce nu poate fi zdrobită și care închide o mare forță explozivă; ca să-i descoperi sensul, trebuie să-l lași să irumpă ca o bombă, pentru a elibera sufletul pe care-l ține captiv. (p.88)

și cel mai important - scrie o istorie personală a civilizației europene. și o istorie europeană a vieții sale. 

pentru el greco.

a mai scris rontziki aici.
____________________________________________________________

un vis împlinit - saltul cu parașuta

pe marginea unei asemenea experiențe, poți fabula în voie. totuși, eu voi începe cu însemnătatea acestei experiențe pentru mine, apoi cu ceea ce se întâmplă de fapt.

povestea mea

cine mă știe doar de pe acest blog își închipuie poate că stau la calculator sau cu o carte în mână tot timpul iar din când în când mai ies la vreun eveniment plictisitor. e oarecum adevărat - nu am mers pe motocicletă, până și pe bicicletă am uitat să merg iar automobilul l-am condus destul de puțin. 

dar cu parașuta mi-am dorit întotdeauna să zbor. pentru că mi-am dorit dintotdeauna să zbor.

poate și pentru că mi-e frică de înălțime. m-am urcat de câte ori am putut pe schele înalte (când am lucrat la disciplina în construcții), m-am suit în foișoare, am mers în lifturi transparente (am ieșit până și dintr-unul blocat între etaje!), am călătorit cu avionul de câte ori am avut ocazia. ca inima să-mi bubuie să se spargă iar vertijurile să mă amețească de cap. ca frica să nu-mi ucidă spiritul și visele, iar sinele să nu-mi rămână un mare necunoscut.

am fost deci încântat să accept invitația de a sări cu parașuta. evident, în tandem, cu cei de la școala de parașutism tnt brothers (membri ai u.s. parachute association). aflasem recent de existența lor și a parașutismului civil de la clinceni și mă gândeam că voi strânge cândva câteva milioane pentru a sări. dar frica mi-a sugrumat de fiecare dată dorința. și am tot amânat. până când, cu ceva emoții, m-am obișnuit. doar inima mi-era excitată de apropierea zborului și un michiduță care tot îmi șoptea - o să mori!  

sâmbătă, ora 9. sunt la aeroport. împrejmuiri îngrijite, hambare curate, personal primitor și comunicativ. nu mai am deloc emoții, dar, deși totul pare firesc, m-aștept ca ceva neobișnuit are să se-ntâmple. dar să se întâmple mai repede! mi se desemnează un parașutist ce pare mai tânăr decât m-aștept, radu ionasca (e important numele lui, având în vedere faptul că îi încredințez viața pentru 6 minute!), care face glume, și nu pare prea preocupat - ci cam cum îmi deschid eu mailurile la serviciu. mă sui în avion, unul mic, ca o conservă, în care ne înghesuim șapte persoane, unul în brațele celuilalt. ne desprindem de sol cu spatele.

coversația e la fel de înghesuită. pământul se micșorează, dedesubt, vizibil. mă cam îngălbenesc - cel puțin așa mi se spune. nu prea știu ce trebuie să fac, decât poziția în care să m-arunc. asta ca să nu uit dup-aia, îmi spune radu. mă leagă de el. 

e pe la 4000 de metri, mi se spune și se deschide ușa. sare omul cu filmarea. eu nu-l văd. un uragan de vânt rece și surd îmi taie fața. îmi scot picioarele, cum am fost sfătuit. trebuie să mă uit în sus, așa că mă în jos. frică. frică, frică. mă prind disperat de un mâner. instinctul mi se mobilizează pentru supraviețuire, nu pentru vise riscante. mâna mi se desprinde ușor. mi se face vânt. gata!

mă rostogolesc și văd cum avionul o ia cumva câș. presiunea îmi oprește respirația. și-apoi UAUU!! ZBOR CU ADEVĂRAT! unii ar spune că nu, de fapt, cad, dar ce șiu ei? cu siguranță n-au sărit, și mai mult ca sigur n-o vor face. îmi întind mâinile mele fără de pene! mă scufund în albastrul cerului, care e nu doar deasupra, ci și dedesubt. 

se deschide parașuta! radu îmi dă frânele pe mână. trag în jos cu mâna dreaptă, mă răsucesc oblic spre dreapta. văd cum peisajul de pe pământ fugea la stânga. trag cu mâna stângă, pământul o rupe la dreapta. 

dar când dau drumul la frâne, deîndată o liniște inumană mă cuprinde cu totul, de parcă îmi răsuflă în piept îngerii. încă o stângă, încă o dreaptă, iar îngerii. mă tot chinuiesc să mă golesc de gânduri, dar tot îmi scapă un gând: săracul leonardo da vinci, n-a apucat să simtă ce simt eu acuma.

huuu, e mai tare ca sexul! spun. n-ai fost la o orgie romană, vine din spate vocea lui radu. mâncare, băutură, femei cât cuprinde, îmi explică. hm, nu știe că mi-am propus deja să fac și asta.

mă apropii de pământ. văd o mașină albă, cât degetul, cum se târâie într-o dungă. visul are deci să se termine. încep să disting. mă întreb cum naiba cele câteva mișcări de parașută m-au adus așa de repede înapoi, tocmai pe locul de unde-am plecat, când desigur că avionul se îndepărtase bine. trebuie să ridic picioarele. aterizez lin, în fund. mă întind câteva clipe pe spate, copleșit de grandiosul pe care l-am trăit. 

dar totul se plătește, și-ncep să conștientizez o durere cruntă de cap, de urechi surde, de la presiune.

concluzia? cea mai tare experiență din viața mea! incomparabilă, indescriptibilă, intransmisibilă. ce-am scris eu aici nu înseamnă nimic. ci doar vorbe. iaca filmul: 

faptele

altitudinea este de cam 4000 de metri. căderea fără parașută are viteza de 200 km/h și durează cam 1 minut. parașutatul începe de la 1500 de metri și durează vreo 5 minute, dar cel de unul singur (ce implică cursuri) durează mai mult. greutatea are o foarte mare importanță. există un ceas special care indică altitudinea și timpul când trebuie deschisă parașuta.

pe toată durata zborului nu simți nici o clipă nesiguranță. 

costul unui tandem este de 650 de lei, iar cu filmare 950 de lei. pentru avansați, un salt solo e 110 lei. prețurile sunt de nivel european, ca și echipamentele. 

eu zic că merită de făcut asta o dată în viață - chit că strângi câte 50 de lei pe lună.
ideal pentru cadou. ideal contra depresiei intelectuale.

____________________________________________________________________

"cocktail party" de antonio saura

un tablou comic serios

prima dată când am văzut tabloul ăsta, cocktail party, am râs. și-mi produce întotdeauna râsul, când îl privesc cu atenție.e uimitor cum într-un tablou au putut intra mii de imagini din media actuală.

pictorul improvizează abstract, dar fără a ieși cu totul la urmele unui realism comic. am descoperit câteva trăsături:

• colorația stridentă râcâie ochiul și nu-l lasă indiferent;
• aglomerarea cu linii, șerpi, benzi, panglici dau o atmosferă de carnaval, de zarvă, de mișcare - totul ieșit de sub control;
• ochii ieșiți din orbite, măștile grotești, fantomatice, chiar hidoase dau senzația de neomenesc, față de care nu poți decât să râzi, căci altfel te îngrozești. în fața unui bețiv ce-a ieșit din sfera umanului, folosești râsul drept armă împotriva groazei;
• eu văd tabloul ca reprezentarea unei NEBUNII TOTALE, în răspăr cu ceea ce ar trebui să reprezinte umanul - un bun manifest al pictorului spaniol contra lumii în care trăiește. 

 

antonio saura (1930 - 1998) a fost un pictor spaniol. autodidact; începe să picteze într-o convalescență. influențat mai întâi de suprarealiști, trece la arta informală din cadrul expresionismului abstract. a se vedea alte variante de "cocktail party" aici, pe saitul autorului.

____________________________________________________________________

"din dragoste pentru roma" de woody allen

din dragoste pentru roma
 (to rome with love) 
regia woody allen 
sony pictures 2012
 imdb 
SITE și TRAILER

e mai bine să fii alcineva decât ești de obicei?

între a fi un oarecare și a fi vedetă, e mai bine să fii vedetă, afrimă woody allen în filmul din dragoste pentru roma,
pe care l-am văzut duminică, la redeschisul studio, într-o sală plinuță.

- o prostituată trebuie să pară o logodnică onorabilă.

- un cioclu trebuie să pară cântăreț la operă.

- un fincționar cade în capcanele media, devine vedetă și e cât pe-aci să-și piardă mințile.

- o gagică vrea să pară profundă în fața iubitului prietenei sale.

- o gâsculiță, fană a unui actor, vrea să fie sedusă.

- un hoț devine salvator etc.

toți pe fondul luminos și colorat al romei, ce seamănă foarte bine cu cel al parisului, barcelonei, londrei filmelor precedente. gaguri amuzante, distribuție celebră (dar unde e scarlett johansson?), un film mai bun decât midnight in paris.

un film ușurel, de weekend.

oricum, mi-a făcut poftă să revăd un film bun marca w.a. - match point sau annie hall (după mine, the best)

10 000 de euro pentru un scriitor român

în ciuda plângerilor scriitorilor români că fac muncă patriotică de douăjde ani încoace, o asociație privată, asociația casa de cultură, a înființat un premiu, pe numele lui "augustin frățilă" de 10 000 de euro pentru un roman publicat anul trecut în românia. cu alte cuvinte, un scriitor publicat anul trecut poate trăi decent (visul oricărui român, decența) pentru a scrie din nou. poate un nou roman, care va fi la rândul lui publicat, apoi premiat și el...

au sărit câteva voci, ca la români, care contestă un așa concurs. motivul principal? calitatea, zice-se. deși sunt 3 critici profesioniști care fac selecția, mai există 20 de blogări (publicul) care vor alege la final din ultimele 5 romane. ce caută publicul acolo? ce caută cititorul obișnuit la un așa toptan de bani? ce caută criticii acolo? n-au niscaiva interese? cum e cu retipărirea romanului? n-o fi vreo șmecherie de marketing acolo?

să tot stai și să te-ntrebi. să cauți nod în papură, să te vaiți ba că n-avem roman, că ba n-avem literatură, că ba n-avem scriitori, dar mai ales ba că n-avem bani!

să-i lăsăm pe cârcotași și să ne bucurăm că un roman românesc e premiat cu 10 000 de euro. iar juriul nu-i de colo: alex ștefănescu, dan c. mihăilescu, daniel cristea enache, apoi 20 de blogări (din care am acceptat și eu să fac parte), mulți onorabili, cum ar fi cei pe care-i cunosc - micawber, ionuca, rontziki, costi piștea, dan-liviu boeriu, victor kapra.

cum anume se participă la concurs? citiți aici.

dorința mea e numai una: ca premiul cel mare să reprezinte şi o operă de valoare.

mult succes și sper să nu-mi pierd timpul cu 5 cărți proaste. 

"pe chei" de elia kazan

pe chei 
 (on the waterfront) 
 columbia pictures 1954 
regia elia kazan
imdb
TRAILER

nu-ți fă griji pentru adevăr, fă-ți griji pentru tine!

așa îi spune tânărul terry malloy gagicii lui. amândoi sunt implicați în lupta mafiei (implicate în sindicat) cu lucrătorii de pe chei. el de partea răului, ea, de partea victimelor.

pe întreg, filmul este despre mafia îmburghezită versus oamenii muncii nedreptățiți și despre alegerile fiecăruia - de partea cui alegem să fim. sau...

fata: which side are you with? 

băiatul: me? i'm with me, terry. 

pentru mine, însă, filmul este despre Metodă, stilul liber actoricesc în care actorii își dau drumul propriei lor memorii afective.

un joc cu mănușă în parc, o privire în pământ, un gest de lehamite într-o mașină, ruperea unei ațe din haină, - fac din marlon brando (cel puțin) unul dintre cei mai mari actori dintotdeauna, iar pe regizor, unul dintre cei care au știut într-un mod perfect ce să ceară de la actorii filmelor sale.

pf! conscience... that stuff can drive you nuts!

băiatul: - o să ne mai vedem?
fata: - pentru ce?
băiatul: - nu știu, zice și dă din umeri, continuând să mestece gumă.
moment de tăcere, cât el o soarbe cu privirea.
fata: - mă îndoiesc.
băiatul încheie cu un sunet neinteligibil, în mestecat de gumă și se-ndepărtează repede, ca și cum nu-i pasă. poate c-a zis, bine atunci, dar nu vom ști niciodată.

și un cadru fain, în care capitalistul e ca un diavol înaintea intrării în infern:

o seară tango

librăria kretzulescu mi-a făcut o surpriză astă seară. am mers la joia lingurițelor și am aterizat în mijlocul a zeci de persoane de sex feminin - toate înfierbântate de muzica tangoului argentinian. chiar pe locul unde săptămâna trecută șezuse sfătos pleșu.

acum însă, toate elementele au contribuit la o atmosferă străină, una amețită de melodii de tango, zbuciumată de dans tot tango, aromată de ceai mate (desigur mai soft decât cel argentinian) și ascultată cu lecturi de carte. ca să fiu mai specific, a cântat și dansat trupa volver, a oferit ceai bernschutz & co și s-a citit din cartea iustinei irimia ultimul tango la buenos aires. evident că era și avon pe-acolo, dar exclusiv pentru femei.

pot să spun că tare mi-a plăcut. 

1. am aflat că ceaiul mate este foarte amar și se bea pentru bună înțelegere și dispoziție între oameni - am băut și eu pentru prima oară (și nu e foarte diferit de ceaiul verde fără zahăr).

2. mi-am confirmat faptul că rețeta infailibilă pentru a da gata o femeie e s-o dansezi tango - toate femeile și fetele dimprejur erau nemișcate, vrăjite, cu inima în gât la ritmul trupurilor și încolăcitul de picioare ale dansatorilor. unele se urcaseră sus, la etajul librăriei, pentru savurare.

poate odată mă voi apuca să-nvăț și eu tango sud-american.

spuma zilelor de boris vian

spuma zilelor, o poveste dulcegăroasă

boris vian 

 spuma zilelor

(l'écume des jours)

 editura humanitas bucurești, 2003

 traducere de sorin mărculescu

  173 de pagini broșate

coperta: ioana dragomirescu mardare

entuziasmul majorităţii cititorilor în faţa acestui mic roman este desigur provocat de metaforele, care-l inundă. metafore şi artificii literare care îi conferă o frumuseţe fantastică, cu luciri de bijuterie. 

pe manifestul suprarealist ce milita pentru vis şi pe jocul dezinteresat al gândirii libere, boris vian construieşte în spuma zilelor pe un univers real, viziunea sa fantastică, pe nucleul unei poveşti de dragoste între doi tineri.

astfel, la vian, tuberculoza este un crin care creşte în piept, un apartament se micșorează la dimensiunile unei cutii, norii se zdrobesc pe caldarâm, pianococteilul produce băuturi din muzică, un iepure cyborg în miniatură cacă pastile, caltaboșul țipă, oamenii ucid cu smulgători de inimi, șoarecii deretică prin casă...

mă întreb dacă, epurate de toate acestea, romanul nu e unul banal - despre un tânăr obsedat de cultul lui jean sol partre, și un altul care vrea să se îndrăgostească, despre un bucătar proletar și monden totodată, despre o fată al cărei rol e doar să poarte numele unei melodii de duke ellington, apoi să moară încet.

pentru că, în afară de aceste artificii fantastice, nu i-am găsit cărții nici o miză, cum are, de pildă fantasticul la bulgakov, cortázar sau dino buzzati. este doar o lectură plăcută, poetică, dar fără esențele liricului, născută dintr-o joacă livrească a unui autor deștept.
așadar, un roman ce m-a prins, dar nu m-a dus nicăieri. l-aș putea asemăna cu haruki murakami.

o altă părere la costi. sorin mărculescu, în prefața primelor două ediții de la editura univers vede mult mai mult decât mine, aici.

să vă-mpărtășesc mai bine melodia lui ellington de la nunta celor doi eroi:

muzici și faze de ovidiu verdeș

muzici și faze, un excepțional roman românesc

ovidiu verdeș 

 muzici și faze 

 editura aula, brașov, 2003 

ediția a ii-a revăzută și adăugită 

376 de pagini broșate 

coperta de dan zbarcea

scriu de-abia cum despre romanul acesta, deși l-am terminat cred că acum o lună. am vrut să-mi mai treacă din entuziasmul aproape nemăsurat. iar acum, când am reluat de veghe în lanul de secară - de data asta în engleză, cum numai așa poate fi citit ca să-și păstreze prospețimea - am realizat că cele două se aseamănă bine cu romanul american. deși entuziasmul s-a mai răcit, nu s-a micșorat defel.

fără îndoială, muzici și faze este unul dintre cele mai bune apărute după 1990 şi mă mir că nu se discută despre, nu este recomandat, nu figurează pe liste de lectură, pe bloguri. sunt reeditate și se bucură de apreciere romane contemporane despre aceeași perioadă - uimitor, se vorbește chiar despre invitaţie la vals, o dulcegărie kitsch, ca de roman perpetuu al adolescenței - dar de cartea asta, ba.

cum spune colegul micawber aici, "publicarea la edituri mai degrabă discrete şi zgomotul produs de grupul gălăgios al ego-iştilor de la Polirom au avut darul de a fura prim-planul acestei cărţi care ar fi meritat o recunoaștere mai largă printre cititorii de literatură română contemporană."

în primul rând, romanul poate fi savurat din plin, datorită limbajului argotic, de anii '70, dar nu din acela cumințel de Liceenii, ci real, de parcă scriitorul, cu reportofonul, ca odinioară stendhal cu oglinda, a înregistrat toate conversațiile liceenilor, inclusiv cele din gând.

dar nu e numai asta. ci este vorba despre ceea ce-i mai reușește scriitorului, să reînvie o anumită stare adolescentină, petrecută în indiferent ce fel de lume. pare întâmplător că toate se petrec în comunismul lui ceaușescu, când pepsi se vinde pe sub tejghea, kentanele sunt socotite lux de contrabandă, iar idealul libertății e o vacanță la mamaia.

personajul principal, un licean frumos, constantin aka tinuț, fiu de medici, locuiește într-un bloc din apropierea academiei militare. suprema fericire este să asculte muzică americană la un magnetofon - doors, deep purple, a.c.d.c., floyd -, să stea întins în camera lui și să fumeze. "nenorocirea" apare odată cu hari, gagica venită mai nou în liceu, care-l tulbură cu tupeul ei. e prima lui fată, dar nu e prea îndrăgostit, și la început flirtează și tachinează doar de ochii lumii.

serile de cartier, în care tineretul are propriile locuri de fumat, bârfit sau agățat, schimbul de discuri de vinil originale, oracolele, prieteniile băiețești și cele colegiale, chindiile de aniversare, trupe rock alcătuiesc toate universul lui tinuț - universul adolescenții lui și al tuturor. nu cred că am mai citit o carte românească la fel de bună despre adolescență - nici la cezar paul bădescu, nici la t.o. bobe, nici la frații florian, nici chiar la cărtărescu. 

mare lucru nu înțelegeam, da' unele faze erau mișto: îmi plăcea când săruta dan căpitan de plai pamântu' patriei și mă înnebuneam după ursan, fiindcă era păros și dormea cu capu' direct pe buzdugan. altele le pricepeam total aiurea, da' mi se năzăreau diverse chestii și tot era mișto: vidra era un fel de hidră de apă dulce, și lăpușneanu cineva care își spăla mașina și face clăbuci. moțoc, tipul boierului lacom și intrigant, era un fel de păsăroi moțat, budulea taichii - un cățel gras, care se gudura prin praf, și budai deleanu erau doi tipi în spaniola: buda y deleanu. în loc de "sobieski" auzeam "soviețchi" si mă gîndeam la timbrele cu "Sputnik" din clasoru' meu; alea pe care mi le cumpăra bunica-mea în plicuri, de la poștă, și cele mai frumoase erau unele lunguiețe, din dubai. mama lui nică din "amintiri din copilărie" mințea de înghețau apele, și "humulești" nu era un sat de oameni vrednici și gospodari; mie mi se părea ca-i un verb: ce mă humulești atîta la cap!? erau și chestii absurde, la care mă ofticam: cum putea "lanțul să-ncovoaie un cap" și ce-i aia "de ești tu acela, nu-ți sînt mamă eu!"? cel mai mult îmi plăcea "O scrisoare pierdută", fiindcă bunică-mea începea câte un nume, așa, cu puncte-puncte, ca să completeze elevele, și atunci răspundeam și eu, în cor: zaharia traha...? nache! agamiță danda...? NACHE! prefectul ștefan tipă...? la care, până să facă elevele "tescu", eu: NACHEEE!!! și - uraaa! uraaa! victorie! - mă sculam de pe scaun și făceam ture în juru' mesei, de nebun. (p.314)

romanul se citeşte cu pasiune, nu-ţi mai vine să-l laşi. o asemenea ar fi trebuit reeditată periodic, deşi ea poate fi descărcată electronic (pdf) în condiții destul de ok, de aici.

alte păreri la micawber, reader, iar un interviu cu autorul aici.

__________________________________________________________________

probabil ultima zi de mare anul ăsta

cum l-am abandonat pe Andrei Pleșu

astă seară am ajuns la libraria humanitas kretzulescu pentru că acolo era Andrei Pleșu.

l-am admirat din studenție, când îi sorbeam cuvintele și mă minunam la fiecare verb al domniei sale. mă străduiam să nu-i scap vreo apariție teve – dintre puținele culturale care erau –, să nu-i pierd vreo reeditare la humanitas. iar astă seară speram să surprind ceva din farmecul acestui om care iată, face mâine 64 de ani. să-i dorim cu toții multă sănătate. fără reperul de normalitate al domniei sale, am fi mult mai săraci.

din farmecul studenției însă, am regăsit doar înghesuiala. pe atunci era la conferințele facultății de drept, sau la gds. acum era pe îngustul foișor de beton din fața librăriei, transformat de ceva timp în bistrou parizian cu titlu de café. doar din librărie l-am putut vedea pe Andrei Pleșu, însă se auzea prost. câțiva tineri se-adunaseră la temelia bisericii kretzulescu, sau pe bordura de la baza foișorului. 

m-am așezat și eu vreo 20 de minute. am ascultat. când nu primeam în urechi zgomotele căii victoriei, am auzit câteva aforisme. câteva alegații culturale. apoi câteva aluzii glumețe cu aromă de mitică. cei din jur izbucneau cu toții în râs, de parcă se pregătiseră anume s-o facă, pentru că de, n-ai cum să nu râzi la pleșu. dar, în ciuda a toate, eram cu toții fermecați de Personalitatea lui Andrei Pleșu care-și rostea vorbele. dacă ar fi scăpat, fără voie, vreo enormitate, tot am fi aplaudat, cuprinși de admirație.

dar deodată, mi-am amintit de acei oameni despre care povestește nietzsche, oameni înțelepți care știu numai de scânteile pe care le aruncă spiritul, dar fără să vadă ce nicovală este el, ce cruzime are ciocanul cu care o izbește. apoi m-am gândit la cele două cărticele mai importante ale scriitorului – exemplara minima moralia și eseul despre îngeri – în contrapondere cu ideile mari sau emoțiile pe care, student, mă așteptam că am să i le citesc cândva, și că nu se va consuma și el, degeaba, ca atâția alții. m-am gândit apoi la intelectualii de salon parizian din secolul 19, de care nu mai știe nimeni, dar care pe atunci erau în centrul atenției și îi distrau prin cozeriile lor pe un balzac, pe un stendhal, pe un baudelaire, sau pe un goncourt, de i-a făcut pe aceștia să-i consemneze în jurnale. și mi-a venit în gând o comparație, pe care am respins-o, din respect. 

dar am recunoscut că, în afara unei personalități autentice, dar pe care deja o știam de 20 de ani, nimic izbitor nu găseam în vorbele lui Andrei Pleșu. și l-am abandonat bucuriei neștirbite a celor prezenți. și am plecat să mă plimb prin bucurești, împreună cu persoana cu care eram.

___________________________________________________________________

căluţii mei, căluţi frumoşi de cormac mccarthy

cormac mccarthy 
căluții mei, căluți frumoși
 (all the pretty horses)
trilogia frontierei 1

 editura polirom, iași, 2011

 traducere de iulia gorzo

342 pagini broșate 

coperta de laurențiu midvichi

căluţii mei, căluţi frumoşi - un stil al meu, un stil frumos

cormac mccarthy este cel mai bine cotat scriitor american, atât din punct de vedere al valorii literare - a luat pulitzer pentru drumul, national book award pentru căluţii mei, căluţi frumoşi, şi pen/saul bellow award pentru întreaga activitate, cât şi a temelor populare - are două ecranizări. e socotit un nou william faulkner şi e deja un clasic.

iar mie mi-a plăcut romanul ăsta enorm!
deşi acţiunea nu e mare lucru de capul ei - anii '50, o fugă de acasă a doi tineri - unul de 16 ani, altul de 17 -, un amor adolescentin al unuia pentru o mexicancă, aventuri într-o puşcărie din mexic - cormac mccarthy struneşte şi îmblânzeşte cuvintele, aşa cum struneşte personajul principal, john grady, caii sălbatici. cuvinte simple, propoziţii scurte, percutante. metafore când nici nu te gândeşti. la fel, ironii. dar mai ales un personaj - Peisajul.

mccarthy clădeşte din hârtie viziuni ample ale preriei, ale savanei cu ierburi, plante, râuri şi dealuri golaşe sau stâncite, ceruri şi lumini de parcă eşti într-un basm. basmul graniţei dintre texas şi mexic. aici peisajul există ca să înnobileze acţiunea, să-i confere lumină şi strălucire, ca o oglindă care amplifică frumuseţea.

au călărit toată ziua următoare înspre ţinutul deluros înspre vest. în timp ce călăreau, au tăiat bucăţi din carnea de cerb afumată şi pe jumătate uscată şi au mestecat-o şi aveau mâinile negre şi unsuroase, aşa că le-au şters de coamele cailor, şi-au trecut de la unul la altul plosca cu apă şi au admirat ţinutul. spre sud erau furtuni şi pâlcuri de nori care se mişcau încet la orizont, cu cârceii lor lungi şi negri atârnând în ploaie. în acea noapte au făcut popas pe o terasă de stâncă de deasupra câmpiilor şi când s-au uitat înspre orizont cum fulgerul scoate la iveală, când şi când, din întunericul compact, culmile îndepărtate ale munţilor. păşunile se întindeau într-o ceaţă deasă, viorie, către vest stoluri subţiri de  păsări de apă se mişcau înspre nord înaintea crepusculului prin galeriile adânci şi roşii de sub pătura de nori, ca nişte bancuri de peşti într-o mare în flăcări... (p.105)

lumea pesimistă și stoică a lui mccarthy

la fel ca în drumul sau nu există țară pentru bătrâni, lumea lui mccarthy nu este una ce aparține oamenilor, iar Dumnezeu nu-și face apariția decât pentru cei care cred în el. lumea e doar lume iar ea se învârte chit că oamenii fac sau nu rău, se salvează sau nu. cu destinele lor mici, oamenii nu-și înțeleg viața, și poate nici nu trebuie, doar să fie mai atenți la cer, la la stele, la iarbă, la pietre, sau la cai. fiecare-și FACE destinul, poate să-i iasă, poate să nu. singurul lucru care contează este constanța stoică. ea este singura formă de curaj.

• mersul lumii gonea și părea total indiferentă la bătrâni sau tineri, la bogați sau săraci, la negri sau albi, la el sau la ea. indiferentă la zbaterile lor, indiferentă la numele lor. indiferentă la vii sau la morți. (p.341)  
• ceea ce nu se schimbă în istorie e lăcomia, nesăbuința și o patimă pentru sânge iar ăsta-i un lucru pe care se pare că nici măcar Dumnezeu - care știe tot ce poate fi știut - nu poate să-l schimbe. (p.269) 
• lumea a fost întotdeauna pentru mine un teatru de marionete. dar când te uiți în spatele cortinei și mergi în sus pe firul sforilor, vezi că se termină în mâinile altor marionete care au și ele sforile lor ce duc undeva în sus și așa mai departe. (p.259)
• în mexic răul e un lucru real. umblă pe propriile-i picioare. poate că într-o zi o să vină în vizită pe la tine. poate că a și fost deja. (p.218)

despre un alt roman al lui cormac mccarthy, drumul, am scris aici.

  

titlul este inspirat din cântecul de leagăn, all the pretty little horses, cântat de joan baez mai jos:

saitul autorului aici. romanul a fost ecranizat în 2000 (imdb).


__________________________________________________________________

turist de duminică în bucurești

câteva palate din bucurești

vara în bucurești, ce e mai frumos decât să-i descoperi spiritul apus, ascuns în praful monumentelor sale vechi? așa că am vrut să merg la muzeul storck, al cărui întemeietor a fost primul profesor de sculptură român, la școala de belle arte a lui theodor aman. însă muzeul era foarte închis, cu un lanț de neam prost la intrare, deși, conform programului, ar fi trebuit să fie la dispoziția publicului. dar nesimțirea e mare.

de ziua lui enescu 

am plecat la muzeul cantacuzino-enescu de pe calea victoriei, unde, de un deceniu în bucurești, nu catadicsisem să intru. am picat chiar de nașterea compozitorului, așa că i-am admirat vioara din copilărie, hainele și obiectele, dar mai ales chipul titanic și fantomatic din tabloul lui corneliu baba (la care am zăbovit câteva zeci de minute bune). 

corneliu baba - george enescu

vioara de copil a lui george enescu

interiorul apăsător al palatului uriaș m-a gonit repede, așa că am găsit popas la casa memorială din spate, unde am descoperit cu delectare odăițele modeste ale lui enescu. a stat aici doar un an.

casa memorială enescu

dormitorul lui enescu

am luat-o pe victoriei și am ajuns întâmplător la casa niculescu-dorobanțu, ascunsă printre pomii străzii gh. manu, un adevărat castel franțuzesc în stil neorenascentist francez, creat de grigore cerchez. am mai admirat somptuosul palat ghica grădișteanu de lângă parcul nicolae iorga, mai ales curtea interioară - ce te face să crezi că nu ești în bucurești. am mai găsit, de asemenea pe strada gen. budișteanu câteva case minunate, cu grădini balzaciene.

palatul niculescu-dorobanțu

palatul ghica grădișteanu - curtea interioară

cu bastonul prin bucurești

la ora 18:00 am ajuns la ateneu, unde a.r.c.e.n. (asociația română pentru cultură, educație și normalitate) organizează în fiecare weekend plimbări ghidate pe calea victoriei, vreme de 2 ore, de la ateneu, la piața națiunile unite. obiectivele explicate istoric - atenenul, palatul regal, palatul comitetului central, biserica kretzulescu, palatul telefoanelor, teatrul național, cercul militar, galeriile lafayette, cecul, muzeul de istorie - au fost ghiduș însoțite de anecdote cotidiene din moravurile bucureștene. informația nu mi-a fost nouă, însă am mai aflat:

• strada franceză a fost cea mai veche din bucurești.
• pe locul ateneului era o livadă de vișini
• din balcoanele hotelului athenee palace spionii cercetau ferestrele regale din palat, interpretând luminile
• biserica sărindar era pe locul cercului militar
• "bulivarul" lui goe era primul bulverd din bucurești, ce ținea din dreptul căii victoriei până la universitatea de acum.

Felicitări tinerilor din asociație pentru ceea ce fac - ei au inițiat și protestele de la ICR și de la ateneu pentru TVR Cultural. 

iar cireașa de pe tort a fost găsirea deschisă a curții mănăstirii stavropoleos. pe care o vânam demult, de când am venit, prima oară, în bucurești.

a fost o duminică câștigată, deși cu picioare rupte. vă invit și pe voi!

trilogie murdară la havana de pedro juan gutiérrez

un roman extraordinar

pedro juan gutiérrez
 trilogie murdară la havana
 (trilogia sucía de la habana)
 editura trei, bucurești, 2007 

traducere de ana-maria tamaș 

 459 pagini broșate 
coperta de faber studio

arta servește numai dacă e necuviincioasă, neliniștită, plină de coșmaruri și disperare. doar o artă iritată, indecentă, violentă, grosolană poate să ne înfățișeze celălat chip al lumii, cel pe care nu-l vedem sau pe care nu vrem să-l vedem pentru a evita deranjul pe care conștiința noastră l-ar putea suferi. (p.131)

[pentru un scriitor nu există forme sau tehnici.] fiecare scriitor se construiește pe el însuși așa cum poate. de unul singur. fără să asculte de nimeni. iar lucrul acesta este sfâșietor, dar nu există alt mijloc. (p.105)

cuba anilor '90, sărăcie lucie, oamenii nu au de mâncare și trăiesc în condiții mizere, de ev mediu. personajul principal - pedro juan, poate autorul însuși - are tot felul de slujbe, de la bișniță, până la adunatul din gunoaie, astfel încât să poată să aibă ce mânca, ce bea - rom. în ceea ce privește fututul, se găsesc destule negrese în odiseea lui havaneză.

însă pedro juan trăieşte printre oameni şi îi place să le scrie poveştile. bătrâni care se sinucid, bătrâne care răspund avansurilor tinerilor sau chiar le caută, poponari sinucigaşi, necrofili, negrii care mănâncă cadavre de animale (s-a întâmplat și la noi), canibali, criminali şi traficanţi, moşi colecţionari sau avari, imberbi creduli, copii care se prostituează şi multe multe femei de culoare neagră cu carne tare şi forme bombate care mustesc prin toate orificiile, de departe, a sex. iar bărbaţii sunt acolo tot timpul să le răspundă. niciodată aceiaşi. căci numai sexul rămâne cel mai accesibil mijloc de "îndulcire" a omenescului havanez.

multele scene - unele fierbinţi - de sex zgârie "retina" cititorului, însă se potrivesc perfect lumii închise în carte. când tragic, când când ironic (de cele mai multe ori cu cu el însuși), când melanco(h)olic,  gutiérrez scrie cu mare forță. propozițiile scurte, în genul autorilor americani, fără înflorituri şi metafore siropoase, au aici efecte puternice, de baros care fărâmă ecranele viselor ca să redea lumea aşa cum e ea, murdară. ca să redea oamenii, aşa cum sunt ei pe interior, murdari şi întunecoşi. când fiecare luptă în pentru supravieţuire. nu în comunism, nu în capitalism, nu în castrism, ci în junglă.  

mizeria are multe chipuri. poate că una intre fețele cele mai vizibile aceea că te despoaie de măreția spiritului. te transformă într-un ticălos, un mizerabil, unul care-și vede de propriile interese. singura necesitate este supraviețuirea. și la naiba cu generozitatea, solidaritatea, amabilitatea și pacifismul. (p.191)

este o carte foarte dură, fără delicatețuri, eleganțe sau gingășii. în fața vieții dure și sălbatice, perdro juan gutiérrez îşi potriveşte perfect stilul. după cele 459 de pagini, îţi dai seama că romanul nu putea fi scris altfel, că ai deja o vizine a havanei suburbane, şi zeci de poveşti ale unor oameni mult diferiţi ca tine, cititorule.

păcat că prezenţa vocabularului pervers - şi aici traducătoarea ana-maria tamaş merită laude - a încadrat romanul în colecţii erotice. pentru că romanul reprezintă fără nici o fărâmă de îndoială Literatură adevărată, mare. 

mă bucur că avem tradus acest roman (alături de altele două ale aceluiaşi autor) în limba română. 

acesta este pe elefant.ro la doar 10 lei.

foto cu autorul de sven creutzmann

saitul autorului aici.
iar un film cu autorul despre el şi despre havana, mai jos: