traducerea „eseurilor“ lui montaigne. către cititor

eseurile lui montaigne sunt o raritate, căci s-au editat doar de trei ori: într-o primă ediție (singura completă) la editura științifică, în 2 volume. apoi la editura minerva, în 1983 (însă numai primul volum). ambele ediții aparțin aceleiași traduceri, a mariellei seulescu. iar în 2002, editura mondero publică o a doua traducere, însă selectivă, în doar 129 de pagini, a smarandei cosmin.

e uimitor cum într-o țară francofonă montaigne nu are decât două traduceri. una apărută la editura științifică, însă destul de putin „științifică“, mai mult arhaică decât fidelă conceptelor filozofice. iar o alta parțială, publicată la o editură mică, fără prea mare accesibilitate.

să ne oprim la singura ediție integrală, considerată canonică, în traducerea mariellei seulescu. ei bine, această traducere este una greoaie, și cred că singurul ei merit este că este cea dintâi. vocabularul voit cronicăresc strică buna înțelegere a unui cititor din secolul 21. se traduce spadă în loc de sabie, icoană în loc de imagine, stare omenească în loc de condiție umană, fire în loc de natură etc. habar nu am ce a fost în capul traducătoarei, în afara unei dragoste față de cronicarii noștri. pentru că, să nu uităm că, dincolo de literat, montaigne a fost și gânditor, că a folosit unele noțiuni, devenite ulterior adevărate concepte filozofice, preluate de filozofii de după el. de aceea e nevoie de atenție în alegerea cuvântului echivalent.

uimitor este că, citit în original, montaigne nu este de neînțeles. unele fraze sunt mai alambicate (e socotit întemeietorul stilului tăiat), însă este destul de clar. e adevărat, ai nevoie de răbdare și de efort - să nu uităm ca altfel se gândea în secolul 16 - dar oare nu asta cere orice capodoperă, răbdare și efort?

ediția editurii științifice fiind o raritate, prețul acesteia la anticariat sare de 150 de lei, deși e, totuși, o carte veche. la fel și ediția selectivă de la mondero, sare de 50 de lei. așa că, m-am înarmat cu ediția de la biblioteca pentru toți (20 de lei pe okazii) și, supărat pe traducerea greoaie, m-am apucat „sa-mi fac montaigne-ul meu“.

sursa franceză se citește la liber, pe net, și, având nevoie și de o variantă îngrijită editorial, am achiziționat (40 de lei) ultima variantă, a gallimard-ului, pe aceea din colecția folio, din 2009, a trei tineri cercetători, mai actuală chiar decât cea din colecția pléiade, din 2007.

sper să ma țină măcar să termin partea întâi a eseurilor. le voi pune pe blog și, cine știe, poate vreo editură se va încumeta să-mi preia acest demers livresc.

interviu cu regizorul de teatru alexandru nagy

interviul meu il puteti citi aici.

DE UNDE SĂ ÎNCEP CU... literatura maghiară?

literatura maghiară contemporană este mai bine primită în afară și considerată mai brează decât cea mioritică. de altfel, unul dintre scriitorii lor, a luat și nobelul, în 2002 (îmi place să cred că l-a luat nu pentru c-a fost victimă a holocaustului).

ca trăsătură generală, dacă vreți literatură ușurică, subțirică, nu e cazul cu maghiarii. scriu greu, dens, problematic, cu civilizația lor austro-ungaro-hortist-comunisto-și-acum-orbanistă. cu civilizația lor mai a dracu' europeană decât a noastră.

romanele lor nu-s vesele, ci de cele mai multe ori, apocaliptice (vezi lászló krasznahorkai), cu fraze lungi, multe sunt cărămizi grele (péter nádas sau péter esterházy) care-ți halesc timpul vieții. habar n-am cât de capodopere sunt - în context internațional - însă e cert că au o certă valoare. 

***

péter nádas este considerat unul dintre cei mai celebri scriitori europeni care a surprins ca nimeni altul tragedia continentului. romanul său cel mai lăudat este uriașul apocalipsa memoriilor (emlékiratok könyve), publicat în 1986, după un deceniu de travaliu scriitoricesc şi aşteptate şicanări ale cenzurii. criticul american susan sontag îl numea „cel mai mare al vremurilor noastre“. comparat - care autor genial nu e comparat cu ei? - cu dostoievski, tolstoi, joyce ori cu proust, nádas construieşte în romanul acesta o naraţiune pe trei planuri: 1) povestea autobiografică a unui scriitor maghiar din germania de est, implicat într-o relaţie homosexuală și care lucrează la o proză istorică despre un romancier german; 2) povestea unui personaj al acestuia, extrem de estetizant; 3) povestea unui prieten din copilărie al scriitorului.

romanul apocalipsa memoriilor a fost tradus în românește în două volume la editura curtea veche, în 2011, de anamaria pop.


lászló krasznahorkai este asemănat cu franz kafka și poate fi supranumit „regele răbdării“. un stil contemplativ, cu propoziții lungi. deși cu acțiuni noir, pesimiste, a ajuns un autor cult odată cu ecranizarea de șapte ore a romanului său satantango (sátántangó) considerat cel mai bun roman al său, de către regizorul bela tarr.
tot susan sontag în numește pe lászló krasznahorkai „maestrul maghiar al apocalipsei, care poate fi comparat cu gogol și melville“.

romanul satantango a fost tradus în românește la editura curtea veche, în 2012, de anamaria pop.


imre kertész este scriitorul maghiar care a primit premiul nobel pentru literatură în anul 2002 - pentru scrierile care ţin de fragilitatea experienţei umane împotriva barbariei istoriei. probabil și unde este supraviețuitor al holocaustului, deportat la auschwitz la 14 ani și trimis apoi la buchenwald. cel mai cunoscut și considerat capodopera sa este romanul în afara destinului (sorstalanság). este un roman autobiografic, tocmai despre această experiență a lui ca evreu ungur.

romanul în afara destinului a fost tradus în românește la editura est în 2003, de georgeta hajdu.





györgy konrád este unul dintre scriitorii militanți și controversați ai ungariei. de origine evreiască, abia scăpat din mâinile naziștilor, a militat contra sovietizării ungariei. recent, acuzația că ar fi fost informator îl plasează ca personalitate controvesată. cel mai bun roman al său este considerat vizitatorul (a látogató), despre care am scris aici, și unul din romanele mele preferate.

romanul vizitatorul a fost tradus în românește la editura univers în 1998, de paul drumaru.



sándor márai este un scriitor care a fost nevoit să emigreze și s-a sinucis în san diego în 1949. a fost considerat postum un maestru al prozei, asemănat cu joseph roth și bruno schultz sau thomas mann. cel mai (re)cunoscut roman al său este lumânările ard până la capăt (a gyertyák csonkig égnek), în care doi moși se reunesc după ceva amar de ani și meditează despre prietenie, trădare și abandon.

romanul lumânările ard până la capăt a fost tradus în românește la editura humanitas în 2004 de anamaria pop și reeditat în 2011 la editura curtea veche.




péter esterházy este unul dintre cei mai vestiți autori maghiari worldwide și, spre deosebire de ceilalți, e cel mai postmodern. are avantajul unei descendențe baștane aristocratice austro-ungare și, prin aceasta, are ce să scrie. printre romanele celebre se numără puțină pornografie maghiară, nicio artă, verbele auxiliare ale inimii și uriașa harmonia caelestis.

toate romanele amintite sunt traduse la editura curtea veche.

„de ce eu?“ de tudor giurgiu

am vazut aseara filmul de ce eu? al lui tudor giurgiu si am scris aici.

„piese într-un act“ de anton pavlovici cehov

a.p. cehov 

piese într-un act

 (Пьесы иЗ сочинений)

 editura cartea rusă, bucurești, 1954

 traducere colectiv

 165 pagini broșate

 autorul copertei neprecizat

joaca de-a teatrul a lui cehov

eu îl văd pe cehov, după citirea acestor 8 bijuterii dramatice, repezindu-se la masa de lucru, cu părul vâlvoi și bărbuța zburlită, să se joace de-a dramaturgul. așa cum un copil se scoală după masa de prânz cu pofta de-a se juca cu jucăria preferată. sau așa cum vreo damă plină de poftă se joacă cu vibratorul înainte de somnul dulce.

o schiță, o scenă și 2 scenete și 3 farse dramatice, majoritatea dramatizări ale unor schițe și povestiri în proză: cântecul lebedei după povestirea-monolog kalhas - cea mai mică piesă din câte s-au pomenit pe lume, ..., am scris-o într-o oră și cinci minute -, iar vodevilul tragedian fără voie este adaptată după unul din cei mulți.

în farsa de mare succes ursul, un vecin impertinent zgândărește o tânără văduvă îndurerată și i se pune pata pe îndârjirea și curajul ei de-a se duela cu el:

POPOVA: Bărbatul meu mi-a lăsat destule pistoale... Le aduc îndată... (Se duce grăbită, apoi se întoarce.) Cu câtă plăcere am să vă trag un glonte în căpățâna dumneavoastră seacă! Lua-v-ar dracu! (Iese.)
SMIRNOV: Asta femeie! Așa mai zic și eu! Adevărată femeie! Nu-i o  miorlăită... spirt, foc, dinamită! Zău așa, îți și pare rău s-o omori!...  (pp.72-73)

evident că de-aici iese un amor năbădăios între bărbățoiul impertinent și dama coioasă.

în farsa cererea în căsătorie, un viitor socru și fiica sa se contrazic în mod comic, cu urlete și jigniri, cu pretendentul vecin, pe două subiecte - cui aparține „poiana boilor“ și al cui câine de vânătoare e mai jmecher. desigur că totul se sfârșește cu o nuntă, în stil balcanic.
Ei, începe fericirea familială! afirmă proaspătul socru mic. Aduceți șampanie! (p. 99)

același procedeu de sublimare a povestirilor (e preluată povestirea nuntă cu general, căreia îi adaugă motive din sezonul nunților și căsătorie din calcul) îl folosește cehov și în nunta, unde la un restaurant, nuntașii petrec

vodevilul jubileul e preluat după o ființă fără apărare. este una dintre cele mai izbutite piese, petrecute într-o bancă. avem un director de bancă, o farfuză de soție, un contabil isteric care-aleargă după nevastă-sa cu cuțitul și o idioată grasă care vrea ajutor. ea, merciutkina, e ființa fără apărare, care întoarce totul pe dos:

MERCIUTKINA: Sunt o biată femeie, șubredă, fără apărare... Poate că par voinică, însă dac-ai sta să mă cauți, nu găsești un mădular sănătos în mine. Abia de mă țin pe picioare, iar poftă de mâncare n-am deloc. N-am băut azi decât o cafea, și asta fără nici o plăcere. (p. 149)  

sursa umorului este perpetua neînțelegere a celor patru personaje, fiecare cu universul ei, universuri care, din păcate pentru ei, nu se intersectează.

ultimul monolog-farsă, despre efectul dăunător al tutunului, cuprinde, în cheie tragi-comică, o confesiune în public a unui om nefericit, ratat, umilit de o cutră de nevastă și de șapte fete, născute toate pe data de 13. din viața lui de căcat, nu i-a mai rămas decât să bea câteva păhărele pe ascuns și să se plângă tuturor, sub pretextul conferințelor publice (pe care tot nevastă-sa-l obligă să le țină). 

Dacă introducem o muscă într-o tabacheră plină cu tutun, musca moare! Probabil din pricina unui șoc nervos. (p.160)... Anii ăștia, ca să fiu scurt, au trecut ca o clipă frumoasă, sau, mai bine zis, să-i ia dracu'. (p.163) A fost o vreme când eram tânăr, inteligent... studiam la universitate... visa, mă consideram om! Acu' nu mai îmi trebuie nimic! Nimic!... Vreau doar un pic de liniște... Un pic de liniște! (p.164)

barnes & noble legate în piele

de aici.

„povestea lui hanna yakub“ de rabee jaber

rabee jaber 

povestea lui hanna yakub

 (دروز بلغراد) 

 editura pandora m, bucurești, 2014

 traducere de dumitru chican

 270 de pagini broșate

 coperta de radu manelici

un roman arab cu aventuri infernale

premiat cu premiul internațional pentru literatură arabă pe 2012 - premiu care și-a propus să promoveze literatura arabă în lume (același premiu l-a luat și romanul lui youssef ziedan, azazel, îngerul răului despre care am scris aici), romanul libanezului rabee jaber este un roman de aventuri. 

romanul m-a pălit cu câteva chestii legate de sectele arabe din siria și liban, din secolul 19, pe vremea când regiunea era călărită de imperiul otoman. mai precis, este vorba despre secta musulmană (șiită) a druzilor, destul de importantă în acele locuri. aflăm că ăștia erau cam bandiți (deh, jihadul) și printre ei ajunge personajul principal, hanna yakub, un negustor de ouă fierte din beirut. dar ajunge nu în gloria lor, ci în mizerie, când e luat prizonier în locul unuia din ăștia și dus cu ăștia departe. mai întâi în belgrad (romanul se cheamă chiar drudul din belgrad), apoi dus pe un drum al unei călătorii infernale prin închisori, grote, hrube, temnițe, carcere către casă, la familie - o nevastă bunoacă și-o ciucametă. 

romanu-l citești ca pelicanul, propozițiile-s scurte, percutante, viguroase. capitolele alternează odată cu personajele, persoana întâi se amestecă cu persoana a treia. acțiunea te ține, vrei să vezi ce se (mai) întâmplă cu prizonierul, unde ajunge ăsta și ăia de-s cu el, cum se trăia, la bulău, în feluritele provincii ale imperiului otoman, și-așa ajungi la jumătatea romanului.

coperta ediție originale

mie, însă, de la jumătatea romanului, mi s-a cam luat. prea multe chinuri pe capul negustorului de ouă. și toți pățesc câte ceva, însă el scapă, ca un erou supranatural din 1001 de nopți. șeherazadul rabee jaber mai că nu-l trece pe hanna yakub și prin valahia, să-i mai dea o tortură de s-o ducă. eu îl înțeleg pe autor - așa cum el însuși mărturisește aici - că a vrut să scrie despre cât de mult poate îndura un om, dar totuși, cam multă harneală.

ca încheiere, mărturisesc că dacă arabul nostru ar fi scurtat la jumătate romanul, i-ieșea unu' ideal. căci nimic nou, în afară de strepezitoarea greață a nenorocirii (și, desigur, de final), n-am găsit în a doua jumătate. dar, cine știe, vreun cititor căruia-i place să vadă viața-n spume, va savura în delir romanul până la capăt.

librăria cărturești carusel de pe lipscani 55

într-un private preview, am văzut astă seară noua librărie cărturești - carusel - ce se va deschide oficial mâine, la ora 10:00.

am scris despre eveniment pe blogul adevărul (click pe poză), iar mai multe poze mai jos.

„de ce n-o facem în drum?“ de neil labute

m-am repezit la spectacolul ăsta pentru că este regizat de neil labute, un autor de succes - regizor, scenarist și dramaturg american. se spune că neil al nostru se afla la un atelier de o săptămână, în cadrul festivalului de teatru de la sibiu. și, câțiva dramaturgi români, alături de el, au creat niscaiva monoloage pe care le-au prezentat publicului cu ajutorul unui grup de actori. ce a ieșit am văzut și io vineri, la teatrul act.

tema este aceea a singurătății. actorii, neil labute îi caracterizează ca fiind excepționali. la fel și textele. de un umor nostalgic, dar un umor al dracului de bun. (paradoxal, textul cel mai slab mi s-a părut chiar al lui labute)

am remarcat următoarele monologuri: radu iacoban, un tip părăsit de gagica lui. lucrul pe care-l oftică, însă încearcă să ne convingă ce viață de macho va avea el de-acum încolo și ce liber va trăi el de-acum încolo (text de claudia postelnicescu)

eliza păuna, teribil de dulcică, face sex cu vărul său îndepărtat, și încearcă să-și liniștească conștiința în dansul hormonilor și al feromonilor (un text uimitor de amuzant de radu dragomirescu)

alexandru ion e dat afară-n ploaie, noaptea, de iubitul său și caută soluții blazate pentru un adăpost. cu ce se va alege, ne uimitește textul foarte jmeker al lui csaba szekely.

frumoasa actriță cosmina stratan, o cirotică condamnată la moartea-n spital și care scormonește după cioburi de umor, ca să-și împace spiritul încă tânăr. (un text excelent de alex popa)

chiar dacă unii dintre ei n-au avut prea mare ajutor din partea textului, toți actorii piesei au strălucit în întunericul sălii teatrului act de vineri. un grup de actori tineri ce-i egalează de departe pe monștrii sacri, rămași în memoria românului verde. adică conrad mericoffer, cristina florea, ionuț grama, corina moise, liviu romanescu. mi-au făcut o seară de excepție!

foto de adi bulboaca de pe site-ul teatrului.

„despre farmecul lucrurilor plictisitoare“ de alain de botton

alain de botton

despre farmecul lucrurilor plictisitoare 

(on seeing and noticing) 

ed humanitas, buc., 2006

traducere de florina pîrjol

101 pagini broșate 

coperta de i. dragomirescu mardare

cu plictiseală despre plictiseli

o cărticică scrisă în stilul alert și dăștept al lui alain de botton, dar destul de slăbuță. așa cum îi arată și titlul în engleză, sunt notații fugare, ca de jurnal, despre niscaiva chestii ce-i gâdilă piticii. aici de botton pare un fel de paler.

evident că sunt și lucruri mai consistente, de pildă eseul despre utilitatea muncii, în care sfârșește cu ideea că, oricât s-ar da cu capul de pereți, motivaționalii cu cărțile de dezvoltare mănâncă rahat afirmând că munca te face fericit. muncind, nu suntem decât niște mijloace în procesul obținerii unui profit.

o perspectivă nouă mi-a adus mini-eseul despre călătorii - despre cum anume aeroporturile, trenurile pot fi mijloace, împrejurări de a ne scoate din cotidian. de pildă, rapiditatea zborului ne poate inspira să ne imaginăm că și noi ne-am putea ridica deasupra multor lucruri care ne-au copleșit. (p.27), ne dă perspective zeiești sau vulturești asupra lumii, prezența norilor ne dă gusturi diferite ale mâncării din avion.

Norii aduc liniște. Sub noi se află dușmani și colegi, locurile spaimelor noastre și al necazurilor noastre; toate sunt acum infime, sunt zgârieturii făcute pe pământ. Poate că știm destul de bine această veche lecție de perspectivă, dar rareori pare la fel de adevărată ca atunci când stăm lipiți de fereastra rece a avionului, aeronava noastră, profesor de filozofie profundă. (p.29)

despre pictura de jos, femeie pregătind pâinea cu unt pentru băiatul ei de pieter de hooch este vorba în carte.

sursa

librărie nouă în bucurești - librăria italiană PAVESIANA

pentru articol, faceți click pe poză.

„don juan sau dragostea pentru geometrie. biedermann și incendiatorii“ de max frisch

max frisch

 don juan sau dragostea pentru geometrie.

 biedermann și incendiatorii

 (Don Juan oder Die Liebe zur Geometrie. 

 Biedermann und die Brandstifter) 

 eplu, bucurești, 1966

 traduceri de veronica porumbacu,

 paul b. marian și suzi hirsch

 206 pagini broșate

 coperta de i. molnar

don juan-ul lui max frisch

după întreruptul roman numele meu fie gantenbein, am luat volumul de teatru al acestui elvețian știind că este un scriitor ce slobozește ironii peste ironii.

prima piesă din volum, don juan sau dragostea pentru geometrie, este catalogată de autor drept comedie, însă impresia mea e că umorul iese din felul cum max frisch însuși se joacă cu mitul, decât din „jocul“ propriu-zis al personajelor.

ipostaza lui don juan în piesă e a unui om introvertit căruia, de fapt, nici nu-i pasă de femei, pasiunea vieții lui fiind, de fapt, geometria. este de fapt, un altceva pe care îl caută don juan, sătul de ceilalți. de fapt, ceilalți, celelalte personaje ale piesei parcă nici nu există. ele sunt acolo doar pentru a-l pune în valoare pe don juan și pentru a-i adânci „drama“.

         DON JUAN: Mi-e dor de puritate, prietene, de luciditate, de preciziune; mi-e groază de mlaștina stărilor sufletești. De un cerc sau de un triunghi nu m-am rușinat niciodată, niciodată nu mi-au pricinuit dezgust... Ah, Roderigo, sunt plin de dragoste, de venerație, tocmai de aceea îmi pot bate joc. Dincolo de tămâie, acolo unde totul devine limpede și senin și străveziu încep revelațiile; acolo nu sunt nici capricii, Roderigo, așa ca în iubirea omenească; ceea ce e adevărat astăzi, va fi adevărat și fără mine, chiar și atunci când nu voi mai respira, va fi adevărat și fără mine, și fără voi. Numai cel lucid simte ce e sfânt, tot restul e pălăvrăgeală, crede-mă, nimic nu merită să ne mai pierdem timpul. (p.62)

e mișto că în piesă nu prea contează că don juan frânge inimi de femei, ucide încornorați sau tați justițiari, ba chiar își determină prietenul, rodrigo, să se sinucidă. astea sunt ca niște capricii, sunt „jocurile“ lui max frisch. este edificiul construit în jurul lui don juan. sunt li-te-ra-tu-ră.

și de aici, vine chestia cu adevărat interesantă - aceea că piesa lui max frisch despre don juan este comedie în sensul comediilor cehoviene, adică pot fi oricând jucate ca drame (cum, de altfel, comediile lui cehov sunt jucate în românia). deși realiste, piesele își asumă rolul lor de literatură, de lentilă prin care prin viața e văzută mai clar.

           DON JUAN: Asta spun de doisprezece ani: nu există iad adevărat, nici lumea de apoi, nici judecata cerească. Domnul Lopez are dreptate: nimic decât teatru. (p.89)

piesa se sfârșește când eroul don juan șade la odihnă, împreună cu o fostă ștoarfă care-l întreține. una care e amorezată mai degrabă de buhul lui, decât de bărbatul ca atare.

omul cinstit și incendiatorii

a doua piesă a volumului, biedermann și incendiatoriile, e o farsă în genul celor ale lui eugen ionescu. deși toată lumea urlă de incendiile provocate ale unor case, biedermann adăpostește, din milă, două persoane vădite încă de la început a fi incendiatori.

oricât am fi de bombălăi, tot ne prindem că incendiatorii ăștia care-l duc de nas pe biedermann (numele se traduce ca cinstitul) pot reprezenta oamenii răi pe care la început îi tolerezi și care mai apoi ți se urcă-n cap. pot fi fasciștii, comuniștii, dar și corecții politici de astăzi. șobolanii lui camus sau rinocerii lui ionescu.

piesa nu mi-a făcut prea mare senzație. doar epilogul, petrecut pe lumea ailaltă, unde ajung biedermann și nevastă-sa, după ce mor în incendiu.  de reținut și un cor al pompierilor, imitație grotescă după corul tragediilor antice.

„logodnicii“ de alessandro manzoni

alessandro manzoni 

 logodnicii, 2 vol.

 (i promessi sposi) 

 editura minerva, bpt, buc, 1971 

 traducere de alex. balaci  

454+437 pag. broșate

coperta de victor feodorov

romanul italian prin excelență

cu romanul său istoric logodnicii, alessandro manzoni marchează în poarta istoriei literare, romanul său rămânând cocoțat grande atât ca roman italian, cât și european. cred și io, în 1827, romancierii se numără pe degetele ciungului - walter scott sau fenimore cooper, de pildă. de-abia după vreo doi ani balzac se șterge de caș și publică șuanii iar goethe, se satură de ștrumf  și zdrang și scoate anii de drumeție ai lui wilhelm meister și faust (partea întâi). 

subiectul 

acțiunea romanului lui alessandro manzoni, logodnicii, nu-ți încrețește prea mult mintea. mai întâi, i-un roman istoric, manzoni se bagă adânc în fel de fel de hârțoage istorice, cu două secole înaintea lui.

doi tineri țărani de lângă milano, cam belembeci, dar nu chiar păduchioși, sunt împiedicați să se căsătorească. doar c-așa voiau mușchii de supercordac ai nobilului locului, don rodrigo. tătic pe tot ce mișca religios, politic și juridic, nobilul reușește să-i separe pe logodnici, chiar când ăștia sunt gata-gata să-și pună pirostriile.

așa de nedreptățiți sunt săracii tineri - renzo și lucia - că mie însumi mi s-au pus piticii pe creier de nervi. săraca lucia ba fuge să se-ascundă la mănăstire, ba e răpită, ba cade sub ocrotirea unei bogătane retarde, ba e gata-gata să se molipsească de ciumă. nu mai zic de renzo care-și ia câmpii far and away.  

dar pe lume sunt oameni buni, așa că, pe parcursul atâtor pagini, cei doi vor trebui să caute ajutor și, în pofida oamenilor răi, să scape de urgie. vor reuși ei să se căsătorească? vor scăpa de ciuma expiatoare?

Atunci [Renzo] se pornea să țopăie de bucurie, și, tot, împroșca în jur, încât părea un câine lățos scos din apă; din când în când își freca mâinile de mulțumire, apoi mergea înainte, mai fericit ca niciodată. De-a lungul drumului culegea, ca să zicem așa, gândurile pe care le lăsase de dimineață sau în ajun, și tocmai cele pe care se silise să le alunge: îndoielile și greutățile de atunci îi pricinuiau cea mai mare bucurie. Nu-i venea să creadă că o aflase pe Lucia trăind... (vol.2, p.396)

logodnicii renzo și lucia (sursa)

ideile

carevasăzică i-un roman istoric, ș-aici manzoni vrea să recreeze istoria, dar nu neapărat cea mare, a nobililor, ci cea mică, a oamenilor simpli, care-și caută traiul de bun simț. istoria prostimii, care prostime, fiind vorba de ea, a apreciat și a decretat romanul ca Romanul lor. 

epoca în care e scris e risorgimento, când italia are de gând să-și unească stătulețele, multe dintre ele la cheremul altor nații (în cazul milano-ului, stăpânitori erau spaniolii). romanul însuși are un rol important în epocă, promovând valori naționaliste, democratice, ba chiar un dialect, cel toscan, ajutând la promovarea lui în italia.

Căci în această povestire scopul nostru nu este, la drept vorbind, numai să înfățișăm anumite situații în care s-au aflat eroii noștri, ci să facem cunoscut, în același timp, atât cât e cu putință, într-un cadru restrâns, un capitol din istoria patriei, pe cât de faimos, pe atât de obscur. (vol.2, p.248)

găsim chiar idei comuniste avant la lettre, în discursul chiar a personajului principal, prins în mijlocul unei răzmerițe pentru pâine în cetatea milaneză. e-adevărat că discursul e rostit în aburii alcoolului, așa că nu știm dacă autorul a vrut să-și îndulcească ideile emancipate sau dacă le dezavua și-a vrut să le ironizeze.

literatura

prezentat ca pe un manuscris găsit rescris - găselniță folosită de la don quijote până la numele trandafirului (eco e un mare admirator al lui manzoni) - romanul are multe digresiuni istorice, de la cele referitoare la politică și societate, până la istoriile personajelor. e-adevărat că uneori autorul pare că ține cu cititorul, ocolind anumite amănunte, însă alteori se lăbărțează la greu pe zeci de pagini, de dai în bengăneală.


impresii de final

romanul se citește - surprinzător - iavaș iavaș destul de ușor pentru un roman clasic. nu că mi-a plăcut, dar e cert că nu mi-a displăcut. dacă socotiți ăsta un criteriu.

ceea ce-mi va rămâne din romanul este partea cu descrierea ciumei din italia. despre cum a apărut ea și despre neputința oamenilor s-o preîntâmpine, dar mai ales imaginile căruțelor de morți cu ciumați brăzdând străzile pustii m-au tușat al dracului. nu le descriu aici, pentru că țin la cititorii mei și nu voi a-i întrista.

altele:
Ca să faci binele, trebuie să-l cunoști și noi nu-l putem cunoaște decât ca și pe celelalte lucruri, adică prin simțuri, conducându-ne după propria noastră judecată și după ideile noastre care se întâmplă adesea să fie greșite. (vol.2, p.128)

În general așa suntem făcuți noi, oamenii: împotriva relelor nu prea mari ne răzvrătim indignați și înfuriați, dar ne plecăm grumazul, în tăcere, sub povara celor cumplite, îndurând nu cu resemnare, ci năuciți, nenorociri grave, pe care la început le-am declarat de neîndurat. (vol.2. p.195)

„mutter courage și copiii ei“ de bertolt brecht

bertolt brecht

                         anna fierling și copiii ei

(mutter courage und ihre kinder)

traducere de tudor arghezi

în  teatru, espla, buc., 1958

ediție ilustrată

teatrul epic

bertolt brecht este socotit îndeobște ereticul teatrului aristotelic, scoțând, în perioada interbelicului, de sub părul său rar, ideea teatrului epic. adică ăla care nu presupune neapărat emoție și catharsis, ci un teatru în fața căruia spectatorul să i se raporteze rațional, critic. așa cum citește un roman, de pildă roșu și negru, oglindă a realității.

***

capodopera lui brecht, anna fierling și copiii ei

ei bine, mutter courage și copiii ei (inspirată dintr-un roman al lui grimmelshausen, descrierea vietii marii escroace si aventuriere courasche)  este o piesă din cioburi ale unei realități trecute - războiul de treizeci de ani, în care nu prea știi de ce se bate lumea - principi si împărați, catolici și protestanți, suedezi, nemți și finlandezi etc.

       BUCĂTARUL: Pe de-o parte, războiul ăsta seamănă cu celelalte leit: dăm foc orașelor, spintecăm, măcelărim, jefuim și din timp în timp violăm. Însă pe de altă parte, el se deosebește de toate prin aceea că-i un război sfânt. (p.43)

anna fierling e negustoreasă ambulantă și-și cară hangaralele într-o căruță trasă de ea însăși împreună cu cei trei copii ai ei, doi flăcăi și o fată mută: eilif, schweizerkas („brânză elvețiană“) și kattrin. dincolo de ceoacele care fac farmecul piesei - tipa e super pontoasă cu bărbații! - intriga care rupe baraca constă în plimbariseala prin teatrul de război, în urma armatei suedeze, pentru comerț, cu prețul pierderii copiilor ei. cum citisem undeva, anna fierling e condamnată la un paradox tragic și permanent: face negustorie pentru că e mamă, și nu poate fi mamă, pentru că face negustorie.

eu pot să spun că femeia asta nu mi-a plăcut deloc. numai curajoasă n-a fost, lăsându-se singură să-și piardă copiii. până la urmă, în locul ei, făceam ceva pe negustorie și, încă de la plecarea nesăbuitului fiu mai mare, m-apucam de agricultură. curajul ei va rămâne de căruță, iar când îi moare și fata (salvând ea un oraș întreg), ea cântă - și aici mărturisesc că traducerea lui arghezi a versurilor sună uluitor de bine! -:

Nani, nani, fetișoară, 
Nani, scumpa mea comoară, 
Nu te teme de neșcine, 
Puică, mama-i lângă tine.
Totu-i negru și urât, 
M-am ales și eu cu-atât.
Zboară înger în frumoase
Haine albe de mătase. (p.99)

***

fără acte sau scene explicite, brecht își face singur spoilere, rezumând înaintea fiecărei scene ceea ce se va petrece. spectatorul va pierde surpriza plotului aflând ce anume e în piesă, ca să fie mult mai atent la alte amănunte, care alcătuiesc cum anume e piesa - cuvintele, jocul actorilor, efectele teatrale.

bertolt brecht cu actorii piesei 

un site nou - liternautica

Ieri s-a lansat site-ul LiterNautica.com

Se declară a fi un site de cultură și de creație literară.
AdicăLiterNautica se adresează oamenilor cultivați, interesați de știri culturale și, ceea ce este nou, se adresează și scriitorilor aspiranți, cărora le oferă o secțiune de creație (proză sau eseu) - și încă cu premii în bani!

Creatorii site-ului afirmă că LiterNautica își propune să creeze un spațiu care încurajează creativitatea și interacțiunea dintre iubitorii de literatură, și nu în ultimul rând publicarea unor materiale de calitate pentru publicul cititor.

Să urăm viață lungă activităților din acest site, LiterNautica!

dinamitele din piesele lui henrik ibsen

henrik ibsen

teatru, vol.2

 (samlede verker)

ed. pt. literatură universală, buc., 1966

traducere: colectiv

 346 pagini legate
 coperta de i. molnar

din amintirile mele din copilărie, piesele de televiziune după ibsen mi se păreau plictisitoare: familii nordice, de sfârșit de secol 19, crinoline și redingote, mustăți sau favoriți, personaje care tot vorbesc și vorbesc. fără acțiune, fără intrigă spectaculoasă. nu știam ce înseamnă teatrul de idei.

însă, citind acum piesele, remarc de ce e ibsen genial - cum își aruncă în aer piesele, la final, în ultimele acte, spulberând spectacolul cumsecade din actele anterioare. ia un personaj, la început unitar și coerent, îl zgândără, ca în final să-l întoarcă la 180° - de te scapi în chiloți de uimire.

***

stâlpii societății

un mare bogătan, consulul orașului, karsten bernick, se îmbogățește datorită creditului moral (trecut) din ochii celorlalți. și, în această epocă de înflorire capitalistă (1877), în care mașinile încep să le sufle de sub nas muncitorilor locurile de muncă. în această epocă, în care femeile stau acasă pe banii babachilor și cos și consideră că purtatul părului scurt de către o femeie, umblatul cu cizme bărbătești pe timp de ploaie de către o femeie, cântatul prin localuri de către o femeie, conferențiatul în public sau scrierea de cărți demente de către o femeie reprezintă culmea destrăbălării. în această epocă în care toți vor să-și apere societatea, respingând valul de schimbări.

ei bine, consulului i se-aduce pe tapet (în prezent) o greșeală din tinerețe (se dăduse și el la o femeie de ne-nasul lui), așa că e nevoit s-o recunoască în fața lumii. morala e că stâlpul societății care era considerat consulul e nevoit să se cam clatine, iar eroul nostru, consulul, încheie piesa: adevărul și libertatea, iată stâlpii societății!

o casă de păpuși

devenită eroina feministelor, nora helmer, soția unui avocat, își anunță soțul neemancipat că-și bagă piciorul în ea de căsnicie - în care e jucăria / păpușa soțului, după ce înainte a fost păpușa tatălui (tatăl ca strigoi) - și-și ia câmpii, ca o femeie liberă în cuget și-n simțiri care este.

e de-ajuns ca o-ntâmplare extraordinară să-i tulbure viața (un împrumut imoral trecut, urmat de un șantaj), ca nora hemler s-ajungă la limită. ea va trebui să aleagă, în prezent, între imaginea socială de soție supusă și femeie pe picioare proprii. iată ce-i declară soțului rămas mască:

          NORA: Numai fiind singură voi reuși să gândesc prin mine însămi și să-mi făuresc propria morală. Iată de ce nu mai pot rămâne la tine. (p.180)
          HELMER [soțul]: Mai întâi de toate, ești soție și mamă.
          NORA: Nu mai cred în asta. Mai întâi de toate sunt om, întocmai ca și tine, sau cel puțin trebuie să încerc să fiu. Știu bine că cei mulți îți vor da dreptate ție, Torvald, pentru că așa scrie și în cărți. Dar eu nu mai vreau să țin socoteală de ce spun cei mai mulți și de ce scrie în cărți. Trebuie să gândesc singură și să-mi fac o concepție personală despre viață. (p.181)

astăzi, asemenea „revoltă“ e la mintea cocoșului, dar la vremea lui ibsen, asemenea atitudine e scandaloasă!

strigoii

schiță de edvard munch pentru piesa strigoii (sursa)

cu piesa asta, ibsen mi-a plăcut cu-adevărat. în ea, văduva căpitanului și șambelanului alving vorbește cu confesorul ei, pastorul manders despre opere de binefacere, dar mai ales despre fiu-său, care-a plecat bou și s-a-ntors vacă de la studii artistice din afară. și, din soția model pe care-o credeau toți că fusese în trecut, văduva se transformă brusc în ceea ce fusese de fapt - o victimă nenorocită a unui bețiv ratat și curvar. îi zice popa:

         MENDERS: Erați datoare să vă purtați cu smerenie crucea pe care o voință superioară o considerase bună pentru dumneavoastră. (p.211)

văduvei începe să i se cam fâlfâie de doctrinele popii, și zice:

         DOAMNA ALVING: (la fereastră) O, da, ordinea și legalitatea. Convingerea mea este că tocmai acestea sunt cauza tuturor nenorocirilor de pe pământ. [...] Nu mai pot suferi atâtea constrângeri și principii. Nu mai pot! Vreau să-mi recapăt libertatea! (p.220)

și, colac peste pupăză, pe fi-su îl prinde în brațe cu servitoarea (de fapt, sora lui vitregă), așa cum îl surprinse și pe destrăbălatul de tat-su. și parcă-i vede strigoiul acestuia din urmă:

          DOAMNA ALVING: Când i-am auzit pe Regine și pe Osvald acolo, înăuntru, parcă am văzut niște strigoi în fața mea. Eu însă cred, pastore, că toți suntem niște strigoi. În noi nu e ceea ce am moștenit de la părinți. Ne bântuie tot felul de idei, de credințe moarte, de mai știu eu ce. Ele nu trăiesc în noi, zac numai; și nu putem scăpa de ele. Dacă iau un ziar să-l citesc, mi se pare că strigoii se strecoară printre rânduri. Pretutindeni sunt strigoi. Mulți, câtă frunză și iarbă. De aceea ne este grozav de teamă de lumină, tuturora. (p.222)

este destul de sumbră întreaga atmosferă, ca și simbolul puternic al strigoilor. iar dacă la asta se adaugă ideea că dezmățul părinților duce la nebunia copiilor, atunci dramatismul întunecat al piesei (nu doar psihologic) este complet.

un dușman al poporului

piesa care mi-a plăcut cel mai mult, după strigoii. un medic al unor stațiuni balneare descoperă că apa e infectată. ce face? închide băile și curăță apa? asta înseamnă că băile vor fi închise iar burghezia și proletariatul îmbogățite din banii turiștilor îmbăiați se opune ideii medicului. așa că, prin „revolta“ acestuia, de partea sănătății și a conștiinței sale și împotriva cupidității îl transformă în „dușmanul poporului“.

         DOCTORUL STOCKMANN Izvorul e otrăvit, omule! Ești pesemne nebun. Nu vezi că trăim aici vânzând pestilențe, putreziciuni? Toată viața înfloritoare a societății noastre e hrănită cu minciuni.
         PRIMARUL Sunt închipuirile tale bolnăvicioase! Cine face insinuări atât de perverse împotriva orașului în care trăiește, nu poate să fie decât un dușman al poporului. (p.290)

îl părăsește și fratele, și socrul, tot orașul. nu-i mai rămân decât copiii și soția care rămân săraci lipiți. el renunță la ceilalți, și se va retrage cu calicimea, căci

         DOCTORUL STOCKMANN Un om liber nu se poate terfeli ca un golan. Nu se poate purta în așa fel, încât să aibă toate motivele să se scuipe singur între ochi. (p.336) Adevărul e acesta: omul cel mai puternic din lume e cel care e mai mult singur. (p.346)

intransigența morală a medicului e uimitoare și creează o tensiune pe care o pot asemăna lejerache cu a unui erou grec de tragedie. doar că destinului grec îi ia loc foamea de libertate și de conștiință.

***

spuneam de genialitatea lui ibsen de a uimi prin tactica sa dramatică. ia o situație obișnuită, chiar fericită, în care, de undeva din trecut, izbucnește o scânteie. scânteie ce-aprinde un fitil în conștiința personajului. și fitilul arde-arde-arde la foc mărunt, ca un argint viu prin vene, până când BUM! explodează. nu prea mai interesează (nici pe spectator) ce se-ntâmplă după - personajul se reculege, merge mai departe, reușește etc. asta mai puțin contează -

ceea ce contează este tensiunea interioară pe care o simțim și noi, parcă la noi înșine - noi ce dracu-am face în locul lui? iar eu, întrebându-mă, am ajuns la concluzii nu tocmai happy...

henrik ibsen, sursa

„winter sleep“ de nuri bilge ceylan

pentru articol, click pe imagine

taoisme filozofice 3

urmare de aici și de aici.

recitind zhuang zi, am găsit o formidabilă (și funny) fomulare a anti-raționalității, mai precis a relativității limbajului și a argumentării.
chinezii au gândit asta în sec. iv - iii a.C., iar la noi a trebuit să treacă 2000 de ani, până să apară wittgenstein să ne filozofeze despre asta:


[Într-o dispută], de vreme ce m-ai făcut să discut cu tine și m-ai învins, oare ceea ce spui tu e adevărat și ceea ce spun eu este fals?
Dar dacă eu te înving și tu nu mă învingi, oare ceea ce spun eu este adevărat și ceea ce spui tu este fals? 
Oare afirmația unuia este adevărată și a celuilalt falsă? 
Oare ambele afirmații sunt adevărate sau false? 
Eu și cu tine nu vom putea ști aceasta și atunci un al treilea fără îndoială nu va înțelege nimic. Pe cine să pun să judece? 
Dacă pun pe cineva care îți împărtășește gândurile, de vreme ce este așa, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care îmi împărtășește [mie] gândurile, de vreme ce e este așa, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care împărtășește alte gânduri, de vreme ce este altfel decât noi, cum poate fi el corect? 
Dacă pun pe cineva care gândește ca noi amândoi, de vreme ce este așa, cum poate fi el corect? 
Așa stând lucrurile, cum eu, tu și acela nu putem cunoaște Adevărul, se cuvine oare să așteptăm pe un altul să judece?

zhuangzi, călătorie liberă, cap.2, editura humanitas, buc., 2009, trad. luminița bălan și tatiana segal, pp.69-70

zhuang zi visând că-i fluture (sursa)

despre lesbienele lui courbet și actul terorist de la paris

am scris în weekend un articol despre lesbienele lui courbet pe site-ul weart (click pe poză)

și despre actul terorist de la paris, pe adevărul (click pe poză)

taoisme filozofice 2

urmare de aici.

lao zi

considerat după unii, doar întruchiparea legendară a cărții despre Dao și Putere, lao zi este al doilea fondator al taoismului originar.

fel ca zhuang zi, Dao poate fi atins numai prin inacțiune (wu wei), dar nu aceea a lenei, ci a încetării comportamentului învățat în societate, prin educație, care presupune acțiune dirijată, agresivă, intenționată. soluția este să lași să acționeze Puterea (de) invizibilă a lui Dao.

singura asemănare a acestui comportament este cel din pruncie, așadar să ne întoarcem la origine, la starea noastră naturală.

Eu însă liniștit mă păstrez și nu dau nici un semn,
precum copilașul care nu știe încă să zâmbească,
obosit, ca și cum nu s-ar mai afla loc de întoarcere.
Toată lumea are prisos, doar eu singur parc-am pierdut totul,
o! eu, cel cu mintea înceată și cuprinsă de haos!
Cei de rând luminați se află, singur eu sunt în întuneric,
cei de rând sunt iscoditori, singur eu nu cercetez nimic,
schimbător precum marea cea mare,
ca furtuna, nestăvilit!
Fiecare își are folosul său, singur eu sunt fără rost
în prostia-mi cea mare;
singur eu sunt însă diferit de ceilalți
în prețuirea mamei care hrănește
(lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.20, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.106)  

această întoarcere la unitatea pierdută înseamnă întoarcerea la energia vitală, în stare pură, pe care orice ființă o extrage din Puterea lui Dao, suflul vital (yuanqi) încă intact, forță nedirijată, necanalizată.

Cel înzestrat pe deplin cu Putere
este asemenea unui copilaș:
viespile și târâtoarele nu-l mușcă,
fiarele fioroase nu-l sfâșie
și păsările de pradă
nu se aruncă asupră-i.
Oasele sale sunt moi și brațul i-e slab,
dar de-apucat strâns apucă;
fără să cunoască împreunarea masculului cu femela,
organul său e stârnit:
esența sa a stârnit desăvârșirea;
toată ziua țipă și nu răgușește:
armonia sa e desăvârșită.
A cunoaște armonia înseamnă a fi etern,
A cunoaște eternul înseamnă a fi iluminat;
a-ți spori viața este de rău augur,
a-ți controla suflul cu mintea
înseamnă tărie.
Lucrurile înfloresc și-apoi îmbătrânesc.
Aceasta se cheamă „a nu fi cu Dao“.
Tot ce nu e cu Dao repede piere.(lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.55, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.245)  

Lucrurile, multe ca frunza și iarba,
se întorc, fiecare, la începuturi.
A se întoarce la începuturi înseamnă liniște,
liniștea înseamnă a veni înapoi la ursită
și a veni înapoi la ursită înseamnă veșnicie.
a cunoaște veșnicia înseamnă iluminare. (lao zi, cartea despre Dao și Putere, cap.16, editura humanitas, buc., 1993, trad. dinu luca, pp.92) 

sursa

taoisme filozofice 1

taoismul este unul dintre cele mai jmekere și „altfel“ filozofii de viață. moșit în china antică (a sec. iv-iii înainte de Cristos) de doi gânditori - zhuang zi și lao zi - s-a dezvoltat și supraviețuiește și azi.

zhuang zi 

filozofia lui zhuang zi pe împotrivește cunoașterii și societății omenești în care ne naștem și îndeamnă la descoperirea naturii și a energiei vitale. limbajul uman și vorbirea sunt inutile, ele mai mult încurcă și trebuie să le dăm dracului și să fim mai atenți la lumea din jur.

principiul care se regăsește peste tot este DAO (道) - un cuvânt de dincolo de limbaj - și care se manifestă peste peste tot în jurul nostru; Dao este pentru noi cum este apa pentru pești, și trebuie să învățăm să înotăm în el. fiecare dintre noi are stilul său de înot care-l va duce la descoperirea sensului propriu. e nevoie doar de luare aminte și de exercițiu. însă nu exercițiu mental sau manual, ci de unul spiritual.

spiritul (shen) trebuie să fie spontan, natural, și presupune nu inconștientul sau inconștiența, ci uitarea conștiinței (este vorba despre conștiința de sine, și nu cea morală).

cum se face asta?

1) ne lăsăm în voia lucrurilor (wu-wei, acțiunea-care-se-acordă-cu-firea), nu le mai gândim prin concepte, nu ne mai chinuim să le modificăm (prin voință, wei, acțiunea-care-forțează-firea), ci suntem asemenea unei oglinzi, care reflectă lucrurile și lumea așa cum sunt ele:

Omul desăvârșit își folosește inima drept oglindă. Nu dă nimic și nici nu primește. Răspunde, dar nu ascunde. De aceea, învinge fără să fie rănit. (zhuangzi, călătorie liberă, cap.7, editura humanitas, buc., 2009, trad. luminița bălan și tatiana segal, pp.106)

2) practicăm gesturi firești îndelung și cu rafinament, până când gesturile devin spontane (practica gongfu); fie în meseria noastră, fie ca mod de viață, însă unul firesc și armonios (cum e de pidlă gimnastica qigong):

Apropierea de zmârcuri și iazuri, situarea în pustiuri vaste, pescuitul în voie sunt wu-wei, sunt ceea ce iubesc învățații fluviilor și mărilor, oamenii care fug de lume, cei care trăiesc după bunul plac. Respirația cu gura deschisă, expirarea aerului greu și inspirarea aerului proaspăt, gâfâitul ursului și ciripitul păsării sunt Longevitate, sunt ceea ce iubesc învățații care își dirijează respirația, oamenii care-și hrănesc forma, cei care sunt la fel de longevivi ca Pengzu. (zhuangzi, călătorie liberă, cap.15, ed. cit, p.161) 

contopindu-se în Dao, omul își regăsește sensul și nu mai este afectat de ceea ce gândirea numește suferință: decăderea, boala, moartea. problema suferinței și a morții nu este pusă direct, pentru că acestea nu sunt percepute ca ceva rău, ci mai degrabă ca făcând parte din procesul natural al lui Dao. moartea și descompunerea nu sunt decât fațete ale transformării lui Dao:

Când lui Zhuang zi i-a murit soția, Huizi s-a dus să-i prezinte condoleanțe. Zhuang zi tocmai stătea cu picioarele răscrăcănate, bătea darabana într-un hârdău și cânta. Huizi îl apostrofă: „Nu-i de ajuns că nu jelești moartea celei ce a locuit cu tine, ți-a crescut copiii și a îmbătrânit lângă tine? Să bați darabana în hârdău și să mai și cânți e prea de tot!“ Zhuang zi îi răspunse: „Imediat ce a murit puteam oare să nu fiu îndurerat? Căutându-i originea, am constatat că la început nu avea viață. Nu numai că nu avea viață, dar nu avea nici formă. Nu numai că nu avea formă, dar la început nu avea nici suflu. S-a amestecat în ceea ce era neclar și tulbure și, prin transformare, a căpătat suflu. Suflul, prin transformare, a căpătat formă. Forma, prin transformare, a căpătat viață. Acum, printr-o nouă transformare, a murit. Acestea se înlănțuie precum cele patru anotimpuri: primăvară, vară, toamnă, iarnă. Mai mult, pe când dormea liniștită Casa Mare [între Cer și Pământ], eu o vegheam și plângeam în hohote. Acum, consider că în sfârșit am înțeles Destinul și, de aceea, m-am potolit.“ (zhuangzi, călătorie liberă, cap.18, ed. cit, pp.179-180)

sursa

 

2014 în cărți

goodreads m-a ajutat anul acesta să-mi dovedesc „potența“ livrească. e de 86%, ceea ce, pentru vârsta mea, e onorabilă. :) cu alte cuvinte, mi-am propus să citesc 50 de cărți, dar am citit numai 43 (a se vedea pomelnicul aici).

dintre acestea, mi-am îndeplinit câteva dorințe:

am citit câteva cărți după care băleam de ceva ani:
- effi briest de theodor fontane
- foc palid de vladimir nabokov
- întoarcerea lui filip latinovicz de miroslav krleža

m-am lăsat de câteva ori cu gura căscată:
- obeliscul negru de erich maira remarque (primul meu roman de acest autor, despre care din păcate n-am scris)
- prietenului care nu mi-a salvat viața de hervé guibert
- niccolò ammaniti cu două romane - mie nu mi-e frică și cum vrea dumnezeu

am recitit câteva cărți uitate:
- război și pace de tolstoi (din păcate, m-am oprit la volumul al doilea)
- dracula de bram stoker
- pânza de păianjen de cella serghi

îmi place că am ocolit rahaturile - în afară de câteva cărți pentru concursul augustin frățilă, au fost doar cărți foarte bune. și la aceasta au contribuit și editurile cărora le mulțumesc: humanitas, polirom, all, univers și trei.

pentru 2015 îmi propun cam același număr de cărți, același număr de filme. de recuperat câteva capodopere ale dramaturgiei moderne și contemporane, creșterea numărului de piese de teatru văzute și participarea la mai multe expoziții artistice.

bancuri cu sadoveanu și camil

pe mihail sadoveanu îl sună gheorghe maurer:
- maestre, avem ședință la marea adunare națională, vino, să dezbatem!
- dragul meu, acum sunt cu o damă. dacă nu pot, vin. dacă pot, nu vin.

***

pe camil petrescu erau toți supărați că era risipitor.
- domnilor, nu știu pe ce dau banii! se apăra el de fiecare dată.
decis să pună capăt situației, mihail sebastian îl somează ca a doua zi să se prezinte cu un carnet pe care să-și explice cheltuielile. zis și făcut.
a doua zi, camil vine cu următoarea listă:
- 10 lei cafea
- 20 lei bere
- 10 lei tramvai
- 1200 lei diverse