odă despre destin

pentru că şi eu cred în soartă, ce e mai potrivit la acest sfârşit de an şi începutul altuia decât o odă a lui fernando pessoa / ricardo reis despre soartă?:

Cada um cumpre o destino que lhe cumpre,
E deseja o destino que deseja;
   Nem cumpre o que deseja,
   Nem deseja o que cumpre.


Como as pedras na orla dos canteiros
O Fado nos dispõe, e ali ficamos;
   Que a Sorte nos fez postos
   Onde houvemos de sê-lo.


Não tenhamos melhor conhecimento
Do que nos coube que de que nos coube.
   Cumpramos o que somos.
   Nada mais nos é dado.
_____________________________

Fiecare împlineşte destinul care îl împlineşte,
Şi îşi doreşte destinul pe care şi-l doreşte;
   Nu împlineşte ceea ce îşi doreşte
   Nici nu-şi doreşte ceea ce împlineşte.

Precum pietrele mărginind straturile de flori
Ne-a rânduit şi pe noi Fatumul, şi aici rămânem;
   Căci Soarta ne-a aşezat
   Acolo unde aveam să fim.

Nu am putea dobândi o mai bună cunoaştere
Despre ce ni se întâmplă decât prin cele ce ni se întâmplă.
   Să împlinim deci ceea ce suntem.
   Nu ne-a fost dat nimic mai mult.

traducere de dinu flămând, în
fernardo pessoa (ricardo reis), ode şi alte poeme (odes e outros poemas), editura paralela 45, piteşti, 2004, p.34

recensământul lecturilor pe 2010

din totalul de vreo 70 de volume câte am citit în 2010 (despre toate aproape am scris pe acest blog), am întocmit un top aproximativ:

1. austerlitz de w.g. sebald pentru a descoperi un autor neamţ genial
2. cevengur de andrei platonov, pentru idealismul comunismului, din păcate, imposibil
3. pielea de curzio malaparte pentru adevărata faţă a războiului european
4. lanark de alasdair gray, pentru fanasticul dintr-însa
5. ambasadorul de ioan mihai cochinescu, pentru surpriza-surprizelor
6. rădăcina de bucsau de o. nimigean, pentru reînvierea romanului metafizic

în poezie, surpriza de a-l descoperi pe hans magnus enzensberger.

m-au încântat, de asemenea, câţiva clasici:
mă bucură reuşita recitirii, într-o nouă perspectivă, a lui don quijote în primăvară
2. în răspăr de j.-k. huysmans, pentru că e o capodoperă a modernităţii
3. roşu şi negru de stendhal, pentru actualitatea psihologică a personajelor
4. molloy de beckett, pentru că mi-a arătat că mai mult de-atât, în proză nu se poate



pentru 2011, îmi propun câteva lecturi mai precise:
- ulise de joyce
- recitirea lui kafka
- câteva volume de proust
- să citesc - până la urmă - persuasiunea lui austen
precum şi niscaiva lecturi filozofice ce-mi stau pe cap neterminate:
- despre democraţie în america a lui tocqueville
- cercetările filozofice ale lui wittgenstein
                             plus mondenităţurile care o să mai pice...

o biată femeie

principesa de montpensier este o nuvelă de nici 30 de pagini, o operă de ficţiune a scriitoarei de secol 17, doamna marie-madeleine de lafayette, contemporană cu pascal şi bună prietenă cu la rochefoucauld. francezii au ştiut s-o ecranizeze anul ăsta de-a ajuns şi la cannes.

aş începe cu morala de la sfârşit a micii nuvele, aceea că principesa de montpensier, una dintre cele mai frumoase principese de pe pământ, ar fi fost fără îndoială şi cea mai fericită, dacă virtutea şi prudenţa i-ar fi călăuzit toate faptele. (p.67)

dar până la urmă ce a făcut?
a fost iubită de 4 bărbaţi deodată: tânărul prinţ de montpensier, mai vârstnicul prieten al acestuia, contele de chabanes, ducele de guise şi viitorul rege, ducele de anjou. toate acestea, într-o epocă sălbatică, a războaielor religioase.

împăcată cu hotărârea părinţilor de a se mărita cu tânărul prinţ, principesa îşi uită repede prima dragoste copilărească şi întâmpină cu linişte şi răceală efuziunile unul al treilea pretendent. vederea însă întâmplătoare a fostului iubit o surprinde şi-i dă o tulburare ce o face să roşească şi să apară în ochii celorlalţi de o frumuseţe nepământeană. caută să se înfrâneze şi să rămână mândră, dar declaraţiile acestuia o uimesc şi o tulbură iar. iar miile de dovezi ale dragostei o fac să simtă în adâncul inimii ceva din ceea ce fusese odinioară. o trădare o face să se simtă jignită şi aproape mâhnită că se putuse înşela singură, însă o confirmare a dragostei iubitului îi provoacă o încurcătură între dragoste şi datoria de soaţă. sacrificiul social al iubitului, adică puterea pe care o vedea că o are asupra lui o face să cedeze.

îngenunchierea la picioarele ei şi declaraţiile înfocate au o singură urmare: îi îngădui iubitului s-o iubească şi-i dădu voie să creadă că iubirea lui nu o va lăsa indiferentă. de-acum, nu va şti de nimic altceva decât de dragostea ei. lucrurile se vor precipita repede iar finalul e unul singur, principesa va muri din pasiune, căci unii bărbaţii sunt uşuratici iar unele femei, frivole.

m-a încântat măiestria cu care scriitoarea a surprins treptele psihologice ale unei femei nefericite împărţită de 4 bărbaţi. era greu şi cu unul singur, când femeile se plictiseau şi, fără prea multă educaţie sentimentală, trebuiau să facă faţă unei vieţi dure. acuma, femeile au carieră, drepturi, educaţie, dar cu cât sunt mai fericite decât principesa de montpensier? e-adevărat, n-am întâlnit pe vreo tânără astăzi să moară de inimă rea.

o altă impresie la mădălina.

doamna de lafayette, principesa de montpensier (la princesse de montpensier), în principesa de montpensier. zaïde. principesa de clèves. istoria henriettei de anglia. contesa de tende, editura univers, bucureşti, 1984, traducere de dolores toma, 27 de pagini

coperta de val munteanu

desenul din mijloc este coperta ediţiei de buzunar apărute cu prilejul ecranizării romanului - saitul filmului aici, cu multe "resurse pedagogice vizavi de roman".

crăciunul

este denumirea dată sărbătorii naşterii domnului Isus Cristos, celebrată în calendarul creştin la 25 decembrie. stabilirea datei naşterii Mântuitorului şi a zilei sărbătoririi acestui eveniment au în creştinism o îndelungată şi foarte complicată istorie. cert este că biserica creştină a stabilit această dată ca să contracareze toate sărbătorile păgâne, dedicate solstiţiului de iarnă, de tipul sol invictus în mitraismul persan, ce a pătruns şi în lumea antică a europei, a saturnaliilor romane etc. nu mai puţin complicată este denumirea populară a acestei sărbători. cuvântul crăciun se întâlneşte la români, precum şi la o seamă de popoare slave sau neslave din jurul nostru. se presuspuen, după unii, că are o origine latină - creatio (naştere), calatio (convocare), quartum jejiunium (al patrulea post), una slavă - karacun (sărbătoarea solstiţiului de iarnă; moarte năprasnică sau spirit al morţii) sau albaneză - kercum (buturugă). tot mai mulţi adepţi câştigă teoria caracterului autohton, traco-dacic, al acestei sărbători a solstiţiului de iarnă, în care rolul principal îl juca cultul buturugii sacre, aprinsă ritual pentru a stimula soarele slăbit de puteri în anotimpul rece (gh. muşu, mihai coman). în orice caz, se poate afirma că în credeinţele şi obiceiurile populare legate de sărbătoarea crăciunului s-au păstrat cele mai multe elemente precreştine din toate marile praznice bisericeşti de peste an.

seara crăciunului (seara de ajun) deschidea şirul sărbătorilor de iarnă, care ţineau 12 zile şi se terminau în ajunul bobotezei. la mujloc cădea anul nou, marcând renovarea timpului. conform unui scenariu mitic universal, toate acţiunile rituale din această perioadă de renovare a timpului aveau la bază ideea coborârii lumii în haos şi reinstaurarea unei noi ordini cosmice. cele 12 zile constituiau o perioadă de timp impur, periculos, deoarece se desfiinţează graniţele dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. este timpul prielnic tuturor actelor de magie agrară, medicală, erotică şi actelor divinatorii sau ofrandelor destinate cultului strămoşilor. e perioada colindelor, procesiunilor şi jocurilor cu măşti (capra, turca, brezaia), a sorcovei şi pluguşorului etc. mitologemul lui moş-ajun, ca şi legendele referitoare la crăciun şi crăciuneasa, atestă vechimea considerabilă a acestei sărbători având în componenţa ei cultul soarelui şi cultul strămoşilor arboricoli. despre acest cult străvechi vorbesc şi elementele magico-rituale implicate în sărbătoarea crăciunului: 

1. arderea buşteanului

2. roţile de foc rostogolite de pe dealuri

3. colacii de crăciun imitând forma soarelui

4. împodobirea bradului sacru etc.

ivan evseev, dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, editura amarcord, timişoara, 1998, p.98-99

credincioşi sau nu, cititori de blog sau nu, tuturor un  

crăciun minunat!

georges de la tour, adoraţia păstorilor, 1644

prima burghezie română

cartea este apărută în 1925 şi are la bază teoriile lui marx şi sombart privind capitalul.

ideea centrală a cărţii este aceea că burghezia română (până la apariţia cărţii) se constituie ca un factor progresist pentru românia şi are  un rol predominant odată cu industrializarea (viitoare a) ţării.

teoretic, etapele capitalismului sunt 3:

1. etapa mercantilistă - când înfloresc negustoria şi cămătăria

2. etapa liberală  - a capitalului industrial

3. etapa imperialistă - a capitalului financiar/bancar

în românia, capitalismul începe cu tratatul de la adrianopol (1829), când comerţul exterior devine liber de monopolul turcesc. prin porturile din ce în ce mai dezvoltate galaţi şi brăila, produsele englezeşti (ieftine) reclamă schimbul cu grâne (scumpe). circulaţia mărfurilor ruinează producţia agrară feudală.

pe plan politic, gândirea liberală rămâne întotdeauna în urma economiei: unirea principatelor, de pildă, începe cu o convenţia vamală (din 30 ian 1847). 

procesul de naştere a burgheziei române se confundă cu procesul de regenerare naţională, de alcătuire a statului român modern unitar şi neatârnat - acest îndoit proces se datoreşte în întregime expansiunii capitalismului anglo-francez, mai ales a celui englez, în principatele române. (p.82)

1. era mercantilismului la români (1866 - 1886)
- prima burghezie - negustorii de cereale şi cămătarii evrei - îi sărăceşte pe boieri; se naşte oligarhia "formal" liberală şi 2 partide politice - conservatorii reacţionari şi liberalii revoluţionari; exportul grâului devine moneda de schimb pentru produsele angliei

- băncile înlocuiesc camăta evreiască. prima instituţie este creditul financiar (1873), iar banca naţională ia naştere în 1880
- comunicaţiile se dezvoltă cu ajutor englez - infrastructura căilor ferate, porturile

i.c. brătianu: cel dintâi semn de civilizaţie într-o ţară sunt şoselele, drumurile de fier şi plutirea. când un popor civilizat curpinde o ţară nouă, necultă, nu înaintează într-însa decât atâta cât a coperit-o cu şosele; pare că pentru dânsul pământul nu are valoare fără drumuri. (p.101)

- se caută unificarea în toate manifestările vieţii publice printr-o mână de fier autoritară (centralizare, birocraţie, armată)

istoria economică a arătat că ţările ce nu pot depăşi cadrul capitalismului comercial se dezorganizează şi dispar din cartea vieţii. 

experienţa trecutului arată că ori de câte ori clase sociale întregi sunt excluse de la producţie prin însăşi evoluţia de fapt şi silite a cerşi fără de voie [meşteşugarii, ţăranii], statul trebuie să se însărcineze cu întreţinerea acestor mase de populaţie spre a le feri de pieire.  (p.163)

hoţia, frauda, delapidarea funcţionarilor alcătuiesc unul din mijloacele de acumulare primitivă a capitalului (p.166)

cetăţeanul român silit să-şi închidă atelierul nu are alt mijloc de existenţă decât să facă politică, pentru a fi ajutat de stat. (p.185)

sărăcia ţăranilor ce a urmat capitalismului s-a datorat lipsei unei industrii care să absorbă prisosul (exodul rural)

creşterea exportului înseamnă creşterea mizeriei maselor (p.132)

democraţia e un aparat greoi, care îşi justifică existenţa numai în perioade de maturitate deplină a burgheziei, când nu e vorba decât de a regula funcţionarea unei vieţi sociale formate gata (p.117)

ştefan zeletin, burghezia română, editura humanitas, bucureşti, 292 pagini

coperta de ionuţ broştianu