tinereţea are orice drept?

într-o povestire de cehov (scrisă la 27 de ani), un consiliu de familie dezbate problema tânărului saşa, care a scontat o poliţă falsă. apar două soluţii:

1. fie îl lasă pe tânăr în seama judecătorului şi este astfel apărată onoarea familiei - "onoarea nu e o prejudecată"
2. fie îl acoperă pentru a nu murdări renumele familiei.

ce gândeşte tânărul?

a scontat o poliţă falsă. bine, dar aşa fac toţi tinerii pe care-i cunoaşte! de pildă, şi handrikov, şi von burst, de câte ori n-au bani, semnează poliţe în numele părinţilor şi al prietenilor. şi pe urmă, când primesc bani de acasă, le acoperă înainte de scadenţă. saşa a făcut la fel, însă nu şi-a acoperit poliţa deoarece n-a primit banii pe care i-i făgăduise cu împrumut handrikov. prin urmare, nu e el vinovat, ci împrejurările. într-adevăr, a folosi o semnătură falsă e o faptă condamnabilă. totuşi nu e o crimă, ci o simplă stratagemă pe care o foloseşte toată lumea, un procedeu nu tocmai frumos, dar care nu face rău nimănui şi nu supără pe nimeni... iar el are un suflet bun şi milostiv, când i se întâmplă să aibă bani, totdeauna ajută pe săraci... (p.138)

dar tânărul e iertat. şi când iese din casă, îşi aminteşte de-un chiolhan la care trebuie să meargă, dar nu are bani. aşa că se duce la unchiul milos care pledase în consiliu pentru iertare şi-i cere 100 de ruble. altfel se auto-denunţă şi merge în siberia şi mai târăşte şi numele familiei în noroi. unchiul dă banii.

după ce urcă în birjă, saşa se linişteşte şi simte bucuria pătrunzându-i din nou în piept. drepturile tinereţii se trezesc şi capătăt glas: acum văd şi eu că sunt un criminal. într-adevăr, sunt un criminal.

suntem oare noi cu toţii nişte criminali nejudecaţi?

anton pavlovici cehov, o problemă, în opere, vol. 4 (criză de nervi, stepa, o poveste banală şi alte povestiri), editura univers, 1995, p. 135-141, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

coperta de val munteanu

două lepşe onorate

am primit mai demult 2 lepşe pe care le tot amân, însă m-am hotărât că e timpul:

aşadar, de la tomata cu scufiţă, 10 lucruri care-mi plac:

1. cărţile cartonate
2. revistele de benzi desenate
3. prăjiturile
4. creioanele chinezeşti din lemn
5. statuetele orientale
6. tablourile
7. cerceii la femei 
8. broşele la femei
9. pălăriile şi/sau şepcile
10. briceagul meu

 şi de la ronziki, 10 întrebări livreşti:

1. dacă vi s-ar propune să vă scrieţi biografia, cărui scriitor i-aţi încredinţa sarcina aceasta?
    borges
2. care sunt motivele pentru care i-aţi încredinţa lui sarcina aceasta?
    scrie povestiri scurte.
3. este sfîrşitul lumii. ce carte aţi pune în capsula cosmică pentru a păstra o « urmă» a umanităţii?
    don quijote.
4. cum arată pentru dvs pauza ideală pentru a citi o carte?
    ronţăi ceva şi mă gândesc la ce am citit. sau caut ecranizarea.
5. dacă aţi avea puterea de a « şterge » un personaj de roman care ar fi acesta?
    câteva personaje secundare din maestrul şi margareta.
6. care sunt motivele pentru care aţi scoate acest personaj?
    mi se par în plus.
7. câti kilometri aţi merge pentru a găsi o carte?
    până la new york şi înapoi, adică 7 635,71 km conform gugăl.
8. dacă ar fi posibil să vă întoarceţi în trecut, ce scriitor aţi vrea să întîlniţi ?
    marcel proust
9. care ar fi primele cuvinte pe care i le-aţi adresa (în afara de « bună ziua ») ?
    j'adore vous lire!
10. descrieti biblioteca visurilor voastre.
    este chiar cea pe care am adunat-o şi este chiar aici!

patriciu, hoţul care strigă „hoţii"

articolul din "adevărul" lui dinu patriciu, la care a răspuns andrei pleşu, ar fi fost de ignorat.
însă nu pot să nu mă scandalizez că, într-o ţară pretins democratică, un oligarh politic cu dosar la dna şi experienţă de arestat dă lecţii de morală şi conştiinţă, făcând mişto - îl şi văd pe fotoliu pe spate, cu trabuc - de un fin intelectual cum e gabriel liiceanu. cum el însuşi spune, trebuie să-l deosebeşti pe hoţul care strigă „hoţii".

eu îl deosebesc pe hoţul care strigă „hoţii": e dinu patriciu. după ce în anii '90, cu ajutorul statului, patriciu a dobândit toate funcţiile şi veniturile de care beneficiază acum, militează pentru statul minimal şi face judecăţi morale.

nu spun foarte multe, căci există pleşu care s-o spună mai bine:

mă întreb dacă într-o ţară „înţelept guvernată" n-ar trebui introdus, atunci când judeci pe cineva, şi principiul competenţei, dacă n-ar trebui ca valorile să conteze mai mult decât idiosincrasiile private, dacă n-ar trebui să separăm opiniile politice ale omului de înzestrarea lui profesională?

"mulţi intelectuali sunt oportunişti", proclamă, amar, dl patriciu. da. tot astfel şi mulţi oameni de afaceri! liiceanu „nu s-a luptat în scris cu sistemul comunist". s-a luptat cumva cineva prin arhitectură? „liiceanu se consideră elită". da, dinule, şi, în domeniul lui, este. tu, într-al tău, te socoteşti cumva un tip de duzină?

din păcate, dinu patriciu nu e nici măcar un tip de duzină. dinu patriciu e un personaj dăunător. într-o ţară ideală, ar fi stat demult la mititica. la noi însă, el e capitalist admirat.

ps. despre diferenţa menşevici-bolşevici scrie tismăneanu aici.

un roman mitologic

cu-această carte, michel tournier a-mpuşcat goncourt-ul în 1970 şi nu ştiu dacă datorită acestei cărţi e membru al academiei goncourt. cert este că e dintre puţinele cărţi care merge pe cel puţin 2 planuri: unul real şi unul mitologic. primul care-mi vine-n minte e ulise-le lui joyce, însă dacă la irlandez mitologicul e ironico-decadent, la francez, acesta e foarte serios şi "tare".

prima partea a cărţii şi ultima mi-au plăcut cel mai mult: prima promite ceea ce împlineşte ultima. un tânăr francez, abel tiffauges, brunet cu origini ţigăneşti, este un imatur emoţional şi erotic, în urma unor experienţe şocante din timpul colegiului de băieţi. câteva experienţe formatoaremetafizicereligioaseşocante îl duc la imposibilitatea unei legături sentimental-erotice atât cu femeile, cât şi cu fetiţele. aşa încât îi rămân băieţii.

pe urmele unei balade transpuse poetic de goethe, abel tiffauges se transformă de-a lungul cărţii într-un căpcăun a cărui sens este phoria, acţiunea de a purta, de a duce cu sine pe cineva. este exemplul sfântului cristofor (careîl duce pe copilul cristos) şi al lui atlas (care duce cerul).

hieronymus bosch, sfântul christofor purtându-l pe copilul cristos, 1480-1490

în prima parte, pătrundem - prin intermediul jurnalului intim - în personalitatea  ciudată a personajului. apoi ne ducem cu autorul pe urmele prizonieratului în germania celui de-al doilea război mondial. ca în ultima parte să-l însoţim ca îngrijitor în tabăra de educare a tineretului nazist nationalpolitische erziehungsanstalten. aici îngrijeşte, apoi recrutează copiii "rasei pure" pentru a fi pregătiţi de război. 

iată o scenă care mi-a plăcut mult, în care abel tiffauges face baie în părul tuns a 500 de tineri recruţi:  

• erau acolo cu toţii, toţi copiii pe care-i adulam, şi îi recunoşteam unul după altul, afundându-mi faţa în pumni de păr. l-am recunoscut pe hinnerk după mirosul lui de fân cosit, pe armin, dpă refelxele albăstrii ale şuviţelor, pe ortwil, după blondul cenuşiu pe care nu-l are decât el, pe iring, pentru că buclele lui sunt de o fineţe impalpabilă - bucle de îngeraş, da - pe haro, după mirosul feruginos al coalei lui aurii şi aspre ca rama, şi pe baldur, şi pe lothar, şi pe toţi ceilalţi. după care i-am amestecat, i-am răscolit, i-am frământat şi i-am strâns puternic în braţe. (p.284)

pe lângă aspectul documentar despre "filozofia" nazistă vizavi de tineret, despre franţa şi germania celui de-al doilea război mondial, rămâne emoţia urmăririi destinului lui abel tiffauges, care trebuie să devină un căpcăun şi să-şi îndeplinească menirea. ceea ce el povesteşte I se întâmplă fără voia lui, el doar urmează calea, se împlineşte. paradoxal, împreună cu copil plăpând evreu scăpat de la auschwitz.

sunt multe cugetări în carte, unele provocatoare, sentenţioase. iată câteva:

• viaţa nu este suportabilă decât în stare de ebrietate. ebrietate alcoolică, amoroasă, religioasă. (p.71)
• la constituţia din 1875 ar trebui să se adauge un articol potrivit căruia toţi membrii unui guvern răsturnat să fie împuşcaţi fără drept de apel şi fără întârziere. este de neconceput ca oamenii în care naţiunea  nu mai are încredere să poată nu numai să se întoarcă acasă nepedepsiţi, dar, pe deasupra, să-şi mai şi continue cariera politică aureolaţi de falimentul lor fraudulos. această dispariţie ar avea triplul avantaj de a curăţa puroiul cel mai puturos al naţiei, de a împiedica revenirea în guvernele următoare a aceloraşi personaje şi de a aduce în viaţa politică ceea ce îi lipseşte cel mai mult: seriozitatea. (p.68)
• fără îndoială că nu există nimic mai emoţionant în viaţa unui om decât descoperirea întâmplătoare a perversiunii căreia îi este sortit. (p.45)
• când loveşti încontinuu o uşă, până la urmă tot ţi se va deschide. sau dacă nu ea, atunci se întredeschide o uşă vecină, pe care n-o văzuseşi, şi e şi mai frumos. (p.35)
• femeia este putinţă, bărbatul este act. (p.12)

michel tournier, regele arinilor (le roi des aulnes), editura univers, bucureşti, 1996, traducere de bogdana savu neuville, 332 pagini
coperta de vasile socoliuc

 un interviu al autorului cu unul dintre traducătorii în româneşte aici.

romanul a fost ecranizat, cu john malkovich în rolul principal, der unhold.

l.e. (17.11.2011): cartea este reeditată la editura rao.

un nou salon de carte în bucureşti

de joi, 24 februarie 2011, până sâmbătă, la sala palatului. mai multe detalii aici.
organizatorii spun că va fi mai mult decât un târg de carte obişnuit, va fi un prilej de bucurie, relaxare şi distracţie de calitate, cu şi pentru intelectuali.
rămâne să vedem...

holocaustul uitat

ţiganii. o carte (urmare de aici)

când vorbim despre holocaust, vorbim numai despre evrei. alţi oameni care au murit sau care au fost închişi sunt trecuţi sub tăcere: schilozii, homosexualii, ţiganii, vagabonzii. aceştia sunt parcă doar o notă de subsol, o concesie pe care "specialiştii" în holocaust sau media o fac de cele mai multe ori stânjeniţi, de dragul adevărului. nu vezi des reportaje despre holocaustul schilozilor, al homosexualilor, al vagabonzilor, al ţiganilor. de parcă aceştia nu erau şi ei oameni. nici naziştii.

 

 grup de ţigani aşteptând să fie gazaţi în lagărul de exterminare belzec, polonia (de aici)

în 1937, republica de la weimar vede chestiunea ţigănească ca "o problemă rasială care trebuie rezolvată şi care este pe cale să se rezolve." se înfiinţează centrul de cercetare pentru igienă rasială şi biologia populaţiei la berlin, cu intenţia identificării ţiganilor şi a legăturii dintre ereditate şi criminalitate.

încep sterilizarea vagabonzilor, deportarea străinilor şi trimiterea delincvenților în lagăre de concentrare (primul la dachau, în martie 1933). "măsurile nu generează vreo reacţie publică ostilă, nici în interior, nici în străinătate, de tipul celor care îi făcuseră pe nazişti să fie mai circumspecţi în raportul lor cu evreii, cel puţin la început, datorită respectului faţă de opinia publică mondială" (p.259)

dachau, buchenwald, ravensbrück, mauthausen, lagăre speciale (lackenbach), chelmno, auschwitz-birkenau. în ultimul vor muri 20 068 de ţigani.

• în iugoslavia vor pieri cei mai mulţi ţigani, cu ajutorul miliţiilor fasciste.
• în românia, 90 000 au fost deportaţi în transnistria - mai mulţi de 1/3 vor muri de malnutriţie şi tifos.
• bulgaria a fost singura ţară care nu a deportat nici un evreu bulgar şi nici un ţigan! (p.267)
• totalul morţilor: între 1/4 şi 1/2 dintr-un milion.

***

alte chestiuni care mi-au atras atenţia:

• faţă de ţiganii deja existenţi în europa vestică, sinti, un al doilea val de emigraţie ţigănească soseşte în a doua jumătate a sec.19. romii: căldărari, geambaşi, ciurari, vor aduce orientalismul din balcani şi ungaria.
• ţiganii au preluat din limba română termenii de natsia (naţie) şi rasă. (p.234) 
• nici o iniţiativă educaţională contemporană vestică nu are o strategie coerentă (p.286)
• în 1990, autorul englez nu uită incursiunile minerilor românia în cartierele ţigăneşti (p.291) 
• limba romani are 60 de dialecte aparţinând a 20 de grupări diverse (p.302)
• mulţi ţigani europeni sunt penticostali
• cea mai mare comunitate ţigănească este în macedonia - 40000 de ţigani majoritari musulmani
• iată un număr aproximativ de ţigani, 5-6 milioane astfel:
• 1 000 000 - romania
•    500 000 - bulgaria, ungaria
•    250 000 - rusia, spania, slovacia, serbia
•    100 000 - macedonia, franţa, grecia
•     50 000 - italia, anglia, germania, albania
•     25 000 - polonia, portugalia, bosnia
•     10 000 - croaţia, austria

angus fraser, ţiganii (the gypsies), editura humanitas, bucureşti, 1998, traducere de dan şerban sava, 342 pagini
coperta de ioana dragomirescu mardare 

dincolo de zidul lui hadrian

acvila legiunii a noua

imdb

ecranizare a unui roman pentru adolescenţi tradus şi la noi, filmul este plin de acţiune. două lucruri:
1. filmul nu mai tratează, ca de obicei când este vorba despre roma antică, familiile imperiale - personajul este un militar
2. americanii nu încetează să iubească simbolurile şi valorile - în cazul de faţă onoarea şi ascendenţa. ceea ce noi am pierdut.

cum filmele despre antichitate sunt pasiunea mea, filmul mi-a plăcut foarte mult, deşi măştile britanicilor aduc cu apocalypto. impresionante imaginile panoramice şi sunetul de cinematograf 

aştept acum centurionul, tot cu romani, tot cu britanici, dar cu o femeie super războinică! :))

amoruri cu violuri şi leşinuri

povestea cu kamar-az-zaman şi cu domniţa budur

iată o scenă grozavă de viol, a domniţei budur asupra tânărului kamar-ez-zaman:

nemaiputând să îndure pojarul aprins în ea pentru întâia oară, începu să-şi furişeze mâna printre picioarele şi coapsele flăcăului, şi le găsi atâta de dulci şi de pline încât nu putu să-şi oprească mâna să nu lunece pe faţa lor. atunci, ca din întâmplare, dete în cale de un lucru atâta de nemaiştiut pentru ea încât îl măsură cu ochi mari şi văzu că, sub mâna ei, îşi schimbă înfăţişarea cu fiecare clipă. la început se sperie de-a binelea, ci pricepu fără de zăbavă folosinţa lui aparte: întrucât întocmai precum la femei dorinţa este cu mult mai aprigă decât la bărbaţi, tot aşa şi priceperea lor este nemăsurat mai ageră la a ghici rosturile cele vrăjitoare. aşa că îl îmbrăţişă cu amândouă mâinile şi, în vreme ce săruta cu înflăcărare buzele flăcăului, se petrecu ceea ce se petrecu! (p.187)

totul sub ochii voyeuri a 3 efriţi (duhuri subpământene), şi ei vrăjiţi de frumuseţea dezgolită a tinerilor.

a se reţine, da?: "precum la femei dorinţa este cu mult mai aprigă decât la bărbaţi, tot aşa şi priceperea lor este nemăsurat mai ageră la a ghici rosturile cele vrăjitoare."

 

povestea cu ali ben-bekar şi frumoasa şamsennahar

şamsennahar (soarele unei zile frumoase) e o cadână a lui harun al-raşid şi se amorezează de emirul ali ben-bekar. ea îl cheamă la întâlnire şi pe prietenul tânărului, negustorul abalhassan. dar cei doi amorezi, ori de câte ori se întâlnesc, în loc să-şi sature omeneşte amorul, mai întâi trag un leşin de tulburare, apoi se prind să cânte. până ce harun al-raşid vine să-şi vadă iubita şi cei doi amorezi se despart. 

despărţirea îi face iar să zacă. până ce prietenul lor negustorul  îşi ia lumea-n cap. perechea iar se reîntâlneşte şi iar cade leşinată. apoi îşi spuse "vorbe atât de dulci", încât doi martori "nu se putură opri să nu plângă" (p.120) cei doi vor mai leşina până la finalul poveştii. 

ce m-a pus pe mine pe gânduri şi răsgânduri citind, a fost aceasta: ce şi-ar putea spune 2 îndrăgostiţi, astfel ca unora să le dea lacrimile? se poate face aşa ceva cu cuvintele? erau eu shakespeare?

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 4 (povestea cea fermecată cu jivine şi păsări), editura minerva, bpt, 1982, traducere de haralambie grămescu, 347 pagini

coperta de adrian ionescu

despre alte volume din 1001 de nopţi, am mai scris aici, aici, aici, aici şi aici.

să-ţi faci pantofii

în româneşte există expresia a-ţi face pantofii, care presupune a-i şterge, a-i da cu cremă apoi a-i lustrui. este un proces laborios, echivalent aproape cu a-i confecţiona şi multe povestiri şi picturi au ca subiect lustragiii. ţin minte că în anii '80 mai găseam pe stradă ţigani lustragii, bătrâni...

acum meseria aceasta a dispărut, ca şi obiceiul purtătorilor de a-şi face pantofii: acum se poartă adidaşi sau bascheţi care, cu cât sunt mai murdari şi rupţi, cu atât sunt mai cool.

de pat, ce vreau să spun este că am moştenit de la tata - militar în rezervă - obiceiul de a-mi face pantofii, iar de la mama vorba că strălucirea pantofilor şi dunga pantalonilor spun totul despre un bărbat. din păcate însă, îndeletnicirea de a-mi face pantofii încep să o pierd. din lene.

cum am spus, tata e ofiţer în rezervă şi îi place să-mi spună cum tatăl lui îi lustruia pantofii înainte de a pleca la academia militară. ba mai mult, când ajung pe acasă, tata îmi lustruieşte pantofii şi pot spune că gata, în familie am instaurată o tradiţie, a făcutului de pantofi urmaşilor. urmează ca, de voi avea copii, să le fac şi lor încălţările - de orice fel vor mai fi fiind acestea.

iată plăcerile personajului principal din regele arinilor de michel tournier, traducere de bogdana savu neuville:
una dintre micile mele consolări e aceea de a-mi da panrtofii cu cremă. dar ce-mi place cel mai mult este să pipăi un pantof şi să-mi strecor mâna înăuntrul lui. ce plăcere să-ţi acoperi degetele cu materia asta albicioasă, translucidă, cu parfum puternic de terebit şi să masezi îndelung pielea, să-i hrăneşti toţi porii, să-i înpoi cutele, să-i acoperi cusăturile. prin [acestă libertate a mea] îmi regăsesc buna dispoziţie, calmul, îngăduinţa. mîinile mele iubesc pantofii. de fapt, ele suferă că nu sunt picioare, ca fetele prea înalte care regretă toată vaiaţa că nu s-au născut băieţi (p.44)

posomoreală

sunt într-o pasă proastă...

finanţele au scăzut, proiectele mi s-au înmulţit, nu mai am timp pentru mine, peste tot dau peste indiferenţă sau rea voinţă şi simt că fac eforturi prea mari ca să mişc lucrurile. chiar şi cu blogul...

afară e încă frig, cerul e şi el posomorât...

oare aşa trebuie să fie?

noii huligani

m-aştept să fiu întâmpinat cu reticenţă abordând acest al doilea roman - după soni - al lui andrei ruse, pentru că se ocupă cu chestiunea "anti-socială şi oripilantă" numită Drog - verde, amfetamine, timbre, mdma, ketamină. am înţeles că s-au mai scris romane despre droguri, pe urmele - evident - ale beatnicilor (cel mai frumos fiind, după mine, prânzul dezgolit al lui burroughs). 

dar oricum ar fi, ceea ce apreciez cărţii este faptul că vorbeşte despre lucrurile care odinioară, în adolescenţă, ne aprind tuturor minţile -  noianul acela de gânduri subversive, revolte, planuri de răsturnare a societăţii putrede şi salvarea ei, libertatea individuală totală. doar prin irealitatea drogului, nişte personaje mai pot vorbi azi despre toate acestea fără să pară ridicole. şi de aici tinereţea romanului.

subiectul seamănă oarecum cu cel din romanul precedent, este despre un om - un poliţist - care începe să vadă altfel lucrurile - bucureştiul, infractorii -, să simtă altfel pulsul lumii şi al propriei vieţi. datorită drogului şi drogaţilor pe care-i întâlneşte. ceea ce nu mi-a plăcut este chiar personajul principal, artificial şi neverosimil, mai ales în primul capitol. mi-au plăcut în schimb toate personajele secundare - dilări şi drogaţi, sunt toţi proaspeţi şi vii, ca bufonii şi nebunii care în piesele shakesperiene, singurii, puteau spune în faţă adevărul.

două scene m-au sedus cu-adevărat: cea în care eroul zboară peste parcul crângaşi şi cea  în care tot el călăreşte, ca bastian pe falkor, pe magheru, şarpele creaţiei.

mi-am continuat drumul rotindu-mă în aer ca un nebun, ca peter pan. uneori mai încetineam ca să ating cu vârgul degetelor de la picioare blocurile. cimentul era încins, mă gâdila. 

mulţi îşi preparau micul dejun, unii se uitau la tv, alţii se pregăteau să meargă la muncă. mai erau şi-ăia care abia se întorceau acasă, mahmuri şi sparţi.

a fost un moment în care mi-am întors privirea , un punct în care ajunsesem de unde se vedea tot bucureştiul. şi era linişte, nimic nu se-auzea aici. aveam impresia că lumea-i perfectă. oamenii abia se vedeau, mai mult îi bănuiam, îi inventam, le dădeam nume obişnuite, le cumpăram haine, electrocasnice, le alegeam chiar şi animale de casă, locuri preferate în care să meargă... manevram destine, la fel ca dumnezeu. cel puţin unul preocupat de soarta creaţiilor sale, ar fi spus ana, dacă era lângă mine. dar ăsta era unul dintre puţinele vise în care vroiam să fiu singur.

am stat acolo, în levitaţie, minute bune. am fumat o ţigară şi m-am pierdut în tripul cu dumnezeu, m-am gândit că trebuie să fie al naibii de mare şi să aibă un simţ al umorului exagerat. asta dacă lumea se vede de sus ca-n mintea mea.

pot spune că autorul e un "huligan" de tip nou, ce urcă strada în proză (şi nu coboară proza în stradă) şi scurtcircuitează "autonomia esteticului", bătrâncioşia metaforei, artificialul livrescului. e bine, e rău, sau e dincolo de acestea?

şi că tot suntem la capitolul cu ok-urile, să zicem că ok, drogaţii sunt periculoşi pentru societate pentru că ajung depepndenţi şi sunt uneori capabili să facă orice pentru doza lor. la fel de bine şi jegoşii cărora le zboară hormonii în toto corpul şi lovesc o femeie şi-o violează, îi rup hainele şi orice demnitate, dau în ea ca-ntr-un sac, până se linişteşte, apoi îşi scot pula, nespălată de cine ştie când, şi şi-o freacă de ele şi şi-o bagă în ele, e tot o plăcere. ce-aş prefera? corina să ajungă acasă fumată sau violată?

ilegale sunt amândouă, dar amândouă se întâmplă. pentru că legea pedepseşte, nu previne. legea fute, nu repară. legea nu rezolvă, legea rupe un om în paişpe.

andrei ruse, dilăr pentru o zi, editura polirom, iaşi, 2011, 304 pagini


blogul autorului aici.

o glumă pe 500 de pagini

aşa îşi intitulează scriitorului cubanez guillermo cabrera infante capodopera sa, despre care am citit prima dată în cartea lui matei călinescu (cinci feţe ale modenităţii) la lista postmodernilor. premiat cu cervantes în 1997, guillermo cabrera infante face parte din magicienii limbii.

de fapt, întregul roman este un joc al limbii spaniole - joc  tradus excelent de dan munteanu colán, profesor de filologie romanică la universitatea din las palmas de gran canaria. de la limba populară cu greşeli gramaticale, la argou şi pastişe după scriitorii cubanezi (josé martí, alejo carpentier), scriitorul se distrează de minune cu personajele sale, creionându-le după dialoguri, într-un spectacol livresc de zile mari. cuvinte răsucite, palindromuri, miştouri, nu poţi să nu zâmbeşti şi să te minunezi de geniul lingvistic al lui infante.

într-o havană capitalistă, trei prieteni se tot întâlnesc prin baruri, se plimbă cu maşina şi tot povestesc. uneori totul seamănă cu un dialog platonician la mişto, alteori te cam plictisesc descrierile havanei şi a împrejurimilor, unele pagini sunt în plus, dar n-am ce să zic mai mult decât să repet că romanul e un model de geniu lingvistic:

Amerigo Prepuţ şi Harun al-Haşiş şi Nefritis şi Antigripina, mama lui Negro şi Duns Scrot şi Contele Orgasm şi Gregory La Cavia şi epiditismul Panama Şi William Shakeprick şi Shapescare şi Chasepear şi Fuckner şi Scotch Fizz-gerald şi Somerset Mom şi Cleoputoare şi Carlomagul şi Alexandru cel Amar şi genialul compozitor saşiu Igor Strabinski şi Jean-Paul Sacru şi Thomas de Cinşpe şi George Bricabrac şi Vincent Bongos (în ciuda lui Silvio Ribot mai cunoscut ca Eribo graţie lui B.)... (p.238)

sunt şi câteva referinţe la eliade: de pildă, în vreme ce doi amici agaţă o fată, aceasta se prezintă: Numele meu este Mircea Eliade. Silvestre şi eu sărim în sus în acelaşi timp Cum? Mirta Secades repetă ea - auzisem prost, evident. (p.150)

mie mi-a plăcut un personaj feminin, o grasă neagră care cântă bolerouri, personaj principal al câtorva capitole. iat-o dansând:

dansatoarea rămânea în aer şi făcea nişte paşi ciudaţi, lungi, cu corpul ei formidabil şi întindea un picior de culoarea sepiei, pămâmtiu acum, ciocolatiu acum, tutuniu acum, de zahăr negru acum, de scorţişoară acum, de cafea acum, cafea cu lapte acum, miere acum, lucind de transpiraţie, întins datorită dansului, lăsând în clipa aceasta să i se ridice fusta pe deasupra genunchilor rotunzi şi şlefuiţi şi sepia şi de scorţişoară şi de tutun şi de cafea şi de miere, pe coapsele lungi, pline, elastice şi perfecte şi ăşi azvârlea capul pe spate, în sus, într-o parte, în alta, în stânga şi în dreapta, pe spate din nou, mereu pe spate, pe spate lovindu-se de ceafă, de spatele decoltat şi lucios şi tutuniu, pe spate şi în faţă, mişcându-şi mâinile, braţele, umerii cu o piele incredibil de senzuală, incredibilă mereu, trecându-şi-le peste sâni, aplecându-se, peste sânii plini şi tari, fără sutien evident, ţepeni evident, evident catifelaţi, dansatoarea de rumbă fără nimic pe dedesubr, Oliva, aşa se numnea, aşa i se spunea şi-acum prin brazilia, fără pereche acum, slobodă, liberă acum, cu faţă de fetiţă perversă incredibil de inocentă în acelaşi timp, inventând mişcarea, dansul, rumba acum în faţa ochilor mei; toată mişcarea, toată africa, toate femeile, tot dansul, toată viaţa, n faţa ochilor mei şi eu fără un nenorocit de aparat de fotografiat (p.69-70)

şi acuma, că v-aţi prins cum scrie cubanezul - adică magnific! -, o anecdotă de final:

un Pletos mergea pe stradă şi a văzut Moartea  fără ca Ea să-l vadă pe el, şi a auzit că spunea, Azi trebuie să iau un pletos. A intrat repede într-o frizerie şi i-a spus frizerului, Tunde-mă zero. A ieşit pe stradă foarte mulţumit fără un fir de păr. Doamna cu coasa tot căuta şi căuta un pletos, şi cum era moartă de oboseală, când l-a văzut pe omul ras în cap a spus, Cumnu găsesc un pletos o să-l iau pe chelul ăsta.

Morala: Toţi oamenii sunt muritori, dar unii oameni sunt mai muritori decât alţii. (p.365)

roman sterne-ian, joycian, postmodern, revelaţie, cuba libre (cum îl aseamănă rushdie), şi oricum i-ai spune, o încântare!

guillermo cabrera infante, trei tigri trişti (tres tristes tigres), editura curtea veche, bucureşti, 2010, traducere de dan munteanu colán, 504 pagini

coperta de griffon & swans

tânărul fotograf cu cărţi

dimitri caceaune

l-am descoperit prima oară prin această poză, intitulată best days:

am descoperit apoi pe deviantart că are doar 17 ani şi a-nceput fotografia la 13. evident, m-a fermecat prezenţa cărţilor.
dar nu numai:

iată şi autorul:

blogul autorului aici, iar pe facebook aici.

ţiganii. o carte

cercetătorul englez angus fraser se înarmează cu multă răbdare şi face o incursiune în istoria ţiganilor, mai ales în vestul europei, dar fără să ocolească balcanii şi românia.

originile, bazate pe teorii lingvistice (din limba romani) expuse cu acribie, sunt necontenstabil indiene. exodul iniţial (după un cercetător, r. turner) s-ar fi petrecut în sec. 6 î.C., iar primele prezenţe în persia sunt consemnate încapând cu sec. 5 d.C., urmând ca în sec.7 să treacă prin armenia. în sec. 11, ajung şi în bizanţ. ca un corolar al trecerii lor, ţiganii nu se bucură de o bună reputaţie, deşi mulţi sunt îmblânzitori, acrobaţi, scamatori. în sec 14, ajung în peloponez, iar în 1444 îşi stabilesc chiar o aşezare în colonia veneţiană modon: aici sunt cizmari, cavafi şi fierari iar mărturiile din epocă despre ei se încheie incorigibil: "prin urmare, aceşti vagabonzi sunt nişte nemernici care sionează ţinutul nostru" (p.60)

în balcani, sunt prezenţi (din mărturii) în sec. 14 - serbia, bulgaria, muntenia, moldova. în ţările noastre ei au fost transformaţi în robi, iar primul document vine din 1385, din vremea voievodului dan I, şi aminteşte de atsigani, care munceau ca bărbieri, croitori, brutari, zidari, slugi. femeile erau pescăriţe, casnice, albeau rufe, coseau, brodau. (p.64-65, ap. kogălniceanu)

în vestul europei, ţiganii pătrund după sec.15, folosindu-se de salvconductele împăraţilor, în ungaria, italia, spania, franţa, germania, ţările de jos. sunt numiţi egipteni care pribegesc pentru ispăşirea păcatelor păgâneşti. sunt comparaţi cu tătarii, sarazinii, însă toţi îi recunosc ca hoţi, "cei mai vicleni din lume". caracterul lor asocial îi face pe locuitorii sedentari să-i scoată în afara legii, să le interzică accesul în aşezări şi cetăţi.

majoritatea populaţiei europene a fost constrânsă la evlavie, servitute şi corvoadă, iar ţiganii reprezentau o evidentă negare a tuturor valorilor şi premiselor esenţiale care stăteau la baza moralităţii dominante, spune foarte corect fraser.

iată câteva curiozităţi care mi-au atras atenţia:

• în italia, li se permite unor păgubiţi să fure şi ei de la ţigani.
• în franţa, ţiganilor li se spune bohémien (p.100)
• în spania, gitano vine de la egiptean. (p.106)
• începând cu sec. 16-18 încep represiunile: henric al viii-lea al angliei dă în 1572 un decret de pedepsire a vagabonzilor şi de ajutorare a săracilor; ludovic al xiv-lea al franţei îi trimite pe bărbaţii ţigani la galere, pe băieţi la azile iar pe femei şi pe fete le rade în cap, le biciuieşte şi le alungă fără judecată.
• în sec.18, franţa este cea mai populată ţară din europa, cu 25 milioane de locuitori.
• diderot, în enciclopedie despre ţigani: "vagabonzi ce pretind a ghici norocul citind în palmă. talentul lor constă în a cânta, a dansa şi a fura" (p.147)
• în 1775, friedrich cel mare înfiinţează un sat de ţigani. imposibilitatea lor de a-şi arăta aptitudinile duce la trimiterea la azil a adulţilor deveniţi săraci şi la plasarea copiilor spre îngrijire în alte părţi. (p.159)

(va urma aici)

angus fraser, ţiganii (the gypsies), editura humanitas, bucureşti, 1998, traducere de dan şerban sava, 342 pagini

coperta de ioana dragomirescu mardare

câteva chestii ştiinţifice despre sex

nu am înţeles, la finalul cărţii, why is sex fun? (titlul original al cărţii), în schimb jared diamond are mare talent în a povesti, când de pildă trebuie să vorbească despre teroii aride biologice, cu exemple de maimuţe urlătoare, muscari, jacani, dar culmea e că-i reuşeşte, onest şi pe alocuri cu umor, să facă anumite incursiuni evoluţioniste în sexualitatea umană.

iată câteva notiţe despre câteva chestii de mai mare dragul:

• dacă un bărbat ejaculează o dată la 28 de zile în timpul sarcinii de 280 de zile ale femeii sale, ar produce spermatozoizi capabili să fertilizeze pe fiecare dintre cele 2 miliarde de femei mature repoductiv din lume, câte un spematozoid de femeie. (p.40)
• împăratul marocului, ismail cel însetate de sânge, a fost tatăl a 700 de fii şi un număr asemănător de fiice. (p.56)
• embrionii umani, de abia după 5 săptămâni după fertilizare, îşi dezvoltă o gonadă "bipotenţială", care, dacă există cromozomul Y, în a şaptea săptămână se transformă în testicul. dacă nu, de abia în săptămâna 13 se transformă în ovar. (p.62) de unde concluzia endocrinologului Alfred Jost: "a deveni bărbat e un proces de lungă durată, dificil şi riscant; este un fel de luptă împotriva tendinţelor inerente către feminitate" (p.63) - poate de aceea, adaug eu, bărbaţii români nu prea au fudulii.
• stimularea manuală a sfârcurilor cauzează o producţie de prolactină la bărbaţi ca şi la femeile care nu alăptează. lactaţia nu este deloc o consecinţă rară a stimulării proprii a sfârcurilor la băieţii adolescenţi (p.70-71). a se vedea şi Iov, 21,24
• cimpanzeii şi bonobii fac sex de 7 ori pe zi (p.93)
• urangutanii au o acuplare ce durează 15 minute, americanul mediu, doar 4 minute. (p.186)
• a creşte urmaşi reduce speranţa de viaţă a părintelui datorită consumului de energie şi riscurilor pe care şi le asumă (p.133)
• în sua (cartea e scrisă în 1997), părinţii singuri îi depăşesc ca număr pe cei căsătoriţi, iar majoritatea celor singuri sunt femei. (p.134)
• "orice cutie de gunoi are capac, iar pentru orice femeie urâtă există, de obicei, un bărbat urât." (p.183)
• penisul omului este atât de mare (13 cm faţă de 3 cm la gorile şi 4 cm la urangutani), că dacă aceeaşi cantitate de ţesut ar fi fost dedicată dezvoltării suplimentare a cortexului cerebral, bărbatul al cărui creier astfel conceput ar fi câştigat un avantaj important. (p.188)

jared diamond, de ce e sexul o plăcere? (why is sex fun?), editura humanitas, bucureşti, 1999, traducere de andreea dima, 194 pagini

coperta de ioana dragomirescu mardare

volumul este reeditat în 2007. 

o altă părere pe ştiinţă.info

diseară, la 6

la dalles, ne întâlnim să vorbim despre un personaj de epocă foarte cool!

paris versus new york

de vahram muratya, aici.