mi-am pierdut oare idealurile?

un suflet se măsoară după dimensiunea dorinţelor lui, aşa cum de departe judeci catedralele după înălţimea clopotniţelor, spunea flaubert. și tot el, în educația sentimentală introducea ca instrument al măsurării unei vieți reușite (sau nu) - idealul tinereții. 

tocmai am 37 de ani. și mă chinui să mi-amintesc care mi-era idealul de tinerețe?

- la școală, mă desenam un medic dentist cu bărbuță și halat alb.
- pe la 16 ani, mă vedeam un medic psihiatru, un fel de freud c-o bibliotecă plină de tratate în spate, ușor nebun de la pacienții tratați...

- inspirat de eliade, mă închipuiam ucenic într-o mânăstire budistă, rugându-mă pentru propria-mi salvare.

- mai târziu, mă vedeam filolog, specialist de talie mondială în eugen ionescu, pe care-l adoram în primii ani de facultate... 

și nu mai știu.

apoi m-am angajat.

am devenit om al muncii. și n-am mai avut timp să mă gândesc la idealuri. 

ba nu. odată, parcă m-am imaginat aievea într-un roman de fitzgerald, cei frumoși și blestemați: m-am văzut într-un palton scump cu guler de blană coborând dintr-o limuzină pe o stradă din new york... mi-era etalonul bunăstării și al fericirii.

acum, la 37 de ani, mărturisesc că nu-mi mai știu idealul. mărturisesc că destinația mi-e încă departe, în ceață.

am devenit însă mai atent la drum. la oamenii ieșiți în cale, la peisajele dimprejur. la pași. la umbre. la lumini.

poate aștept. poate aștept să mi se-ntâmple vreo minune mai târziu, ca generalului klavdi alexandriovici komarovski-echappard de bioncourt din microromanul lui bulgakov, roman teatral.

voi vă mai știți idealul?

georges seurat, la scăldat la asnières

cartea, oglinda sufletului

când deschizi cele două porți ale unei cărți noi și intri curios în lumea pe care o atribui autorului dăruit cu imaginație și stil, nu știi că vei descoperi de fapt doar o oglindă nouă care-ți va arăta sufletul tău așa cum este în clipa lecturii. iar orice re-lectură a aceleiași cărți nu este de fapt o altă oglindă, ca un diamant cu multe fețe, ci e tot prima oglindă, doar că sufletul pe care ți-l arată este altul. aceeași oglindă, de fiecare dată alt suflet. sufletul tău, ca un râu heraclitinian, își scaldă de fiecare dată cu ape diferite apele identice ale unei singure oglinzi. ale unei singure cărți. 

carl gustav jung despre cauzele nevrozei

am constatat adesea că oamenii se îmbolnăvesc de nervi atunci când se mulțumesc cu răspunsuri insuficiente sau false la întrebările vieții. ei caută poziție, căsătorie, reputație, succes exterior și bani și rămân nefericiți și nevrotici, chiar dacă au obținut ce căutau. acești oameni sunt încleștați de obicei într-o prea mare îngustime spirituală. viața lor n-are destul conținut, n-are sens. dacă pot evolua către o personalitate mai cuprinzătoare, de cele mai multe ori le dispare și nevroza. de aceea, ideea de dezvoltare a avut pentru mine de la început cea mai mare însemnătate.

amintiri, vise, reflecții, p.173, traducere de daniela ștefănescu, humanitas, 2008.

sursa

go away, i'm reading

despre credința mea

evident, să spui astăzi că crezi în isus cristos, și mai ales pe un blog, pare ceva ciudat. mai bine scrii despre o aplicație nouă de iphone, sau comentezi cât de genială e ultima reclamă la coca-cola, cât de cretină e ultima declarație politică a lui ponta sau faci mișto de gherţoiul întâlnit pe stradă. sau pur şi simplu pui un advertorial plătit despre nu ştiu ce produs bancar.

deşi bunicele noastre se buşesc pe la moaşte de se prăpădesc jurnalistele comentându-le, credința - şi aici nu voi vorbi despre religia ca dogmă sau de biserică ca instituţie - ține printre intelectuali încă de obscurantism și de o oarecare nebunie. deşi în clipele de inconştientă - îţi pică avionul sau ai orgasm intens - scapi involuntar un doamne, dumnezeule, când e vorba despre aspectele raţionale, „trebuie“ să-ţi pui credinţa sub obroc şi cu nici un chip să nu-l vei strecora pe dumnezeu în vreo conversaţie „serioasă“. vei fi socotit fie pierdut pentru societate, fie vreun sectant periculos. să-ţi afirmi public credinţa în treime a devenit un soi de tabu, așa cum nu ai voie să pui la îndoială holocaustul evreiesc sau să-l caricaturizezi pe profet, allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască. 

dar eu mi-aduc aminte de discuțiile aprinse din dormitoarele căminului studenţesc sau din spălătorul din armată, discuţii care se opreau, ați ghicit, la existența sau nonexistența lui dumnezeu. prea tineri fiind, argumentam fiecare după puterile noastre: dacă există dumnezeu de ce permite să moară copiii mici, sau dumnezeu fireşte că există pentru că altfel apa de la bobotează s-ar împuţi în sticle. vorbeam mai puțin despre isus, deși toți simpatizam cu „revoluția“ iubirii a lui isus, a proprietății comune din creştinismul timpuriu și a disprețului față de clerul - cel de atunci ca şi de cel acum - pavoazat şi ipocrit. dar pe-atunci, tânăr fiind, când sângele fierbe, nu vorbeşti despre dumnezeu decât ca noţiune filozofică. şi nu de prezenţă sprinjinitoare, nu ai copii amenințați de boli incurabile, nu ai case care să-ți ardă, leucemii care să te topească dintr-o dată. pe seama părinților sau de unul singur, tinerețea te-ajută aproape întotdeauna să devii invincibil.

primele mele împărtăşanii cu vin acru şi firimituri din copilărie, făcute de mama pe ascuns, tata fiind militar şi netrebuind „să se afle“ nu-mi trezesc amintiri prea bogate, căci nu-nţelegeam nimic. de-abia pe la 10 ani, descopeream un manechin purtat pe cruce de oameni, într-o procesiune, dintr-o fotografie alb-negru din paris match. cine era crucificatul? îmi întrebam părinţii, apoi pe bunica şi rămâneam mofluz, pentru că nu ştiau să-mi spună. 6 ani mai târziu, prin 90, ascultam ca în transă pe părintele galeriu, și-l răsfoiam pe stăniloaie din filocalii. nu mult după aceea, îmi venise ideea de a lăsa şcoala şi de a mă călugări în vreun schit pierdut de lume. dar vedeţi, dumnezeu exista, şi nu mult mai târziu, într-o iarnă, dinainte de a face 18 ani, pe o tarabă, mi-l scosese în faţă pe nietzsche, ce m-a lecuit brusc, cu duşul lui zarathustric, de călugărie și alte misticisme. 

am devenit deci un om al raţiunii filozofice şi am început studiul. dumnezeu devenea ştiinţă. am început „ideile și credințele religioase“, mai întâi din dragoste de eliade, apoi din aprigă curiozitate. dar, dincolo de luciditate, o întrebare rațională mă ducea inevitabil către irațional - ce i-a convins pe oamenii de aiurea, atâtea mii de ani, să creadă? de până și socrate credea în daimoni. să fi fost numai frica de moarte?şi naivitatea în faţa miracolelor celor puternici?

despre cum împăcăm religia cu fizica citiți aici.

şi la 20 de ani, student la bucureşti, în camera de cămin, m-am apucat de citirea integrală a noului testament, în contextul familiarizării cu istoria creștinismului. apăruse o ediţie critică, pe care-o am şi acum, a lui bartolomeu anania. şi simt şi acum ochii holbaţi şi mintea trăznită la scrisorile pauline, care, cu nebunia lor ilogică, începeau să-mi acopere nevoia de explicabil a frumuseții și a tainelor lumii pe care, pân-atunci, nici o teorie filozofică sau cosmologică, nici o opinie intelectuală și nici o operă de artă nu reuşiseră să mi-o dea. și nevoia aceea, mai mult practică, de înțelegere a neînțelesurilor mari mi-a descoperit, ca alchimistului lui coelho, ceea ce fusese mereu lângă mine, la fiecare crăciun și la fiecare paști, credința într-un dumnezeu uman, isus din nazaret, cel înviat din morți. și încet-încet am devenit mai liniștit şi mai sigur. şi am înțeles de ce numea eliade homo religiosus omul total.   

iar după epistolele pauline, pascal mi-a vorbit mai întâi despre pariul său, dar mai ales despre experiența sa mistică şi m-a convins, a doua oară, că drumul meu e cel bun. au urmat kierkegaard, simone weil, luther.

evident că, în prezent, credința nu-mi acoperă totul. nu pot crede nicicum că trupurile de carne vor învia la a doua venire a lui isus. nu știu dacă „imaginea“ mea a lui dumnezeu separat de universul pe care l-a creat e corectă. nu știu încă ce înseamnă suflet, în afara unui concept „filozofic“ ce cuprinde spiritul (ātman-ul) împreună cu conștiința formată prin educație. 

despre experiența mea cu biserica, poate într-un post viitor.

 

concertul de anul nou de la viena

de când mă știu, ziua de întâi ianuarie a fiecărui an este ziua concertului de anul nou transmis în direct de la viena.

poate pentru unii, concertul înseamnă snobăreală, miros stătut al unei civilizații dispărute (john irving tratează tema în lumea după garp), repetarea enervantă și ritmică a operei familiei strauss.

dar pentru mine, la fel ca sunetul linguriței lovite de farfurie din timpul regăsit, concertul înseamnă întâi ianuarie dintotdeauna. de când mă știu, de întâi ianuarie, tata dă drumul televizorului să intre în sala de aur – musikverein, inaugurată de franz josef acum două secole. și nimeni din familie nu are voie să schimbe postul sau să vorbească cu voce tare.acum este pater familias.

încă de mic, mă suiam în patul alor mei de-abia treziți după revelion și mă cuibăream lângă ei, cu ochii la televizorul alb-negru și cu urechile la muzica lui strauss. nu însemna - cred - mare lucru, dar măcar sărbătoare însemna că este. măcar că tata nu era plecat în vreo delegație militară sau de serviciu. cred că era singurul concert transmis în direct de televiziunea ceaușistă, dar pe atunci, pentru mine asta CONCERTUL DE LA VIENA ÎNSEMNA ANUL NOU.

a fost frumos și anul acesta și am aflat că în 2014, îl va dirija daniel barenboim. nu știu dacă dintotdeauna, dar în ultima vreme, după dunărea albastră, marșul lui radetzky îmi deschide fiecare an. 

la mulți ani!

recensământ 2012

personal

pe plan personal, pot să spun că 2012 a fost un an foarte bun. în primul rând, n-am avut probleme de sănătate, nici măcar gripat n-am fost (pesemne că varicela cu care l-am întâmpinat mi-a scos pârleala). apoi, am sărit cu parașuta, o dorință pe care-o aveam demult, în "lupta" cu mine însumi. apoi am făcut ceva voluntariat pentru tineri. și-apoi, am început să scriu niște chestii literare, ceea ce poate pe viitor se va materializa în ceva interesant.

livrești 

pe planul lecturii, am fost parcă mai leneș, poate (și) din pricina laptop-ului pe care mi l-am luat în martie și care mi-a cam mâncat din timp (și paradoxal, am scris și mai rar pe blog). astfel, dacă în 2009 citeam 68 de cărți, în 2010 citeam 70, și în 2011 citeam 50, anul ăsta am numărat 40 de lecturi finalizate.

dintre cele mai bune cărți citite în 2012, se numără:

1) despărțirea de matiora de valentin rasputin

2) educația libertină de jean baptiste del amo

3) trilogie murdară la havana de pedro juan gutiérrez 

în poezie, am avut revelația poetului austriac ernst jandl, cu cele mai frumoase 100 de poeme .

în ceea ce privește literatura română, așa cum îmi propusesem, n-am citit foarte mult, dar am descoperit poezia lui ioan es. pop și romanul lui ovidiu verdeș muzici și faze.

o plăcută realizare, tot pe plan livresc sunt recitirile. mă bucur că am reușit să recitesc următoarele capodopere:

ghepardul, la răscruce de vânturi, papagalul lui flaubert, despre eroi și morminte și la umbra fetelor în floare de marcel proust. - și, amintind de proust, mă bucur că am găsit cartea célestei albaret, domnul proust.

mă felicit pentru reîntoarcerea la filozofie - am citit epicur și am început schopenhauer. 

de asemenea, pentru că am început să scriu mai mult despre pictura abstractă (mai mult pentru mine) și teatru.

deloc de neglijat este articolul despre mine al lui nicolae manolescu, în care mi s-au confirmat racilele micii culturi române, dominate de idiosicrazii și orgolii meschine, fără mari creații în spate, care să se compare cu cele universale.

ce-mi propun pentru 2013?

să recitesc mai mult - ulise-le lui joyce, alte romane de proust, să termin integrala cehov. 

să călătoresc mai mult.
să revin la scrisul unui post pe zi pe blog - ca în 2009 și 2010.
să progresez cu germana.

eu şi marcel proust

eu şi marcel proust,

în proiectul ioanei, poveşti din sertar.

am apărut în LOVE ISSUE

în ultimul număr din love issue #7 (şi primul pe print), am apărut în proiectul foto despre burlaci al lui claudiu popescu.
thank you!

merităm să fim alegători?

provocat de un articol în care s-a încercat legitimarea ne-mersului la vot, am conștientizat (chiar la mine însumi) viciul de gândire al alegătorului român: gândirea unilaterală, către ceilalți - ceea ce se întâmplă în politică nu e vina mea, ci a celorlalți. odată ce am votat și odată ce-mi plătesc impozitele, trebuie să beneficiez de toate drepturile mele de cetățean. investiți de mine cu putere, ei trebuie să-și facă treaba. mi-e de-ajuns să-i supraveghez de la televizor. 

ei bine, nu-i chiar așa.

așa cum suntem supravegheați de stat prin lege, și noi trebuie să supraveghem statul continuu. câți dintre noi își fac treaba perfect la serviciu, fără a fi supravegheați de șef? iar câți șefi pot rămâne șefi dacă subordonații lor nu-și fac treaba? este o relație bilaterală, reciprocă. ca titulari ai contractului social - minoritari sau majoritari - avem nu doar drepturi, dar și obligații. dacă nu ne îndeplinim obligațiile, mai avem dreptul, oare, să țipăm după drepturi?

la fiecare patru ani, țipăm la aleșii noștri că și-au uitat obligațiile, dar oare noi nu le-am uitat de 20 de ani încoace? mai ales, de la votul uninominal încoace?

- știm cine e reprezentantul nostru în parlament? cine la senat? cine la cameră?

- știm din ce partid fac parte?

- știm unde le este cabinetul?

- am fost la ei vreodată în audiență, atunci când am avut vreo problemă - am rămas fără job sau fără casă? câți bătrâni fac coadă la cabinetele parlamentare pentru problemele lor?

- le-am urmărit activitatea din parlament - din ce comisii fac parte? cum au votat? de câte ori au luat cuvântul?

orice informație poate fi totuși ușor accesată pe internet.

dacă vom spune că n-avem timp, trebuie să ne ocupăm de noi, și ei pot spune că n-au timp pentru noi, trebuie să se ocupe de ei.

nu spun că trebuie să ne transformăm în revoluționari de profesie, dar atunci când ne-ajunge cuțitul la os, câți ne gândim la cel ne reprezintă?

desigur, e ușor să ne gândim numai la băsescu și la antonescu sau ponta, conform obiceiului comunist că șeful contează, și nu pulimea. totuși, dacă pe vremea lui ceușescu aveam nevoie de-o locuință, mergeam la el sau la secretarul de partid al întreprinderii?

desigur, e ușor să ne vedem de treaba noastră, așa cum ei își văd de a lor. o dată la 4 ani ei își aduc aminte de noi, noi ne aducem aminte aminte de ei. e un contract social comod, în care obligațiile (ca și drepturile) se îndeplinesc în câteva zile de campanie electorală. e ca și cum am munci doar în ziua dinainte de salariu. e ca și cum am fi români doar de 1 decembrie.

mi se face silă de sila pe care o afișează cei care vociferează injurii la adresa politicenilor - fie ei băsești sau antonești. ei au pe deplin politicienii pe care îi merită.

faceți-vă un test:

- când ați citit ultima oară constituția?

- știți să nominalizați ultimii doi senatori și deputați care v-au reprezentat în parlament?

- știți unde le sunt cabinetele locale?

- câte petiții ați trimis la guvern sau la parlament?

- puteți nominaliza măcar 5 legi care au fost adoptate anul ăsta?

- aveți cunoștință de vreo platformă electorală?

dintre cele de mai sus, multe se aplică și în ceea ce mă privește. un pas însă eu am făcut anul acesta. în scandalul icr, mi-am găsit timp să trimit o petiție în nume personal, la care mi s-a răspuns. de asmenea, am ieșit în stradă la protestul din fața icr. și acestea din principiu, și nu pentru că mă afecta persoanal.

însă ce aș putea face, ca cetățean (european), când ceva mă va afecta personal, și-mi va ajunge cuțitul la os?

- pot merge la cabinetul reprezentatului în teritoriu;

- dacă nu sunt băgat în seamă, pot insista;

- pot protesta în fața cabinetului, pot chema presa sau televiziunea;

- pot merge la contracandidatul alesului din teritoriu;

- pot suna, ca cetățean european - la numărul 00 800 6789101 sau trimite un email aici;

- pot să mă dezbrac sau să mă piș în fața guvernului;

- pot face greva foamei.

sau pot sta în fața televizorului, discuta cu vecinii, înjura pe băsescu, sau pe antonescu, sau pe ponta etc. sau mă pot văita singur. sau scrie în mass media. sau pe blog.

depinde de mine, nu de ei - ăsta e secretul pe care ne facem că nu-l știm.

voi merge la vot. și voi vota, la fel ca și voi, în necunoștință de cauză. pe baza antipatiei față de chipurile afișate pe stâlpi. fără să mă informez cine sunt ei și ce au făcut în viața lor, până acum. voi vota în mod nerațional și nepractic. și voi avea politicienii pe care mi-i merit.

_________________________________________________________________

o zi frumoasă

astăzi, când am plecat de-acasă supărat că mi-am uitat șapca, pentru că umezeala-mi pătrundea-n oase, nu știam cum avea să-mi fie ziua.

la serviciu, nimeni din birou nu s-a mai răstit unul la altul, ci ne-am aruncat hohote de râs; e-adevărat nici foarte productivi n-am fost, dar spiritul e cel care contează, nu-i așa?

spre seară, deși am așteptat mult în stația de troleibuz, am zăbovit cu un roman de kundera, în vreme ce, în jurul meu, oamenii bodogăneau și înjurau ratb-ul, cuprinși de nerăbdare. 

la cărturești, l-am ascultat pe filip florian povestind, cu prilejul noului său roman, toate bufnițele, despre scrisul ca meserie, povestea închegată a unui roman terminat, despre efortul scrierii și despre consumul interior, despre consumul de țigări, și că va continua să scrie, după o binemeritată odihnă. 

că va mai scrie pe viitor împreună cu fratele său. 

apoi am întâlnit câțiva oameni de la tășuleasa, pe care nu-i mai văzusem un an, pe tânărul paul, talentatul creator de desene animate de la animest și pe alin, oameni entuziaști ce mi-au transmis din energia lor și spiritul viu. apoi, cu ana-maria sandu, despre salinger.

am descoperit librăria franceză kyralina, micuță și cochetă de pe george enescu nr.8, unde m-am conversat graseiat cu tinerele deținătoare. librărie luminoasă, cu cărți frumoase, cele mai multe poche, dar și BD. cel mai important - entuziasmul lor și prețurile foarte rezonabile, mult sub cele de la cărturești.

apoi, întors acasă, am început romanul ce începe bine, cu copii și zăpadă și munte. și mi-am luat două prăjituri, să sărbătoresc o zi binecuvântată.  

 

librăria franceză kyralina

o frică personală

bovaricul din mine a tânjit întotdeauna după o pasiune puternică, care să-mi zboare pielea rece a conformismului și a educației sociale, o pasiune care să-mi descopere ecorșeul înfierbântat al sufletului. să omor sau să mă omor din patimă. să urzesc intrigi, astfel încât chinul fie să dispară, fie să crească și mai al dracului.

în societatea comunistă gri, cu tovarăși și tovarășe, am crescut cu filme în alb-negru, în care bărbații în costume sau în capă strângeau cu mâinile lor crispate umerii femilor și le sărutau apăsat pe gură, iar ele se înmuiau cu toatele. am crescut cu personaje de roman care treceau prin întâmplări de viață și de moarte doar ca să fie cu persoana iubită sau să se răzbune amarnic pe cei care i-au luat-o.
nu, nu l-am crezut pe flaubert care, în fața plictisului și obișnuinței burgheze, mima în scrisori pasiuni și ridiculiza în romane amoruri. nu poate fi așa, îmi spuneam, și nutream speranțe.

acum, la treizeci și șase de ani, mă cuprinde frica. nu doar că n-am să trăiesc altceva decât legături sentimentale, condimentate mai mult sau mai puțin cu joculețe intelectuale sau cu flirturi frivole. dar mă cuprinde frica de faptul că, în realitate, patima nu există. sau dacă ea există, ea aparține sufletelor sălbatice, needucate, imature. ceea ce mie îmi va fi pentru totdeauna inaccesibil.

__________________________________________________________________

în vizită la ţigani

azi am intrat - după vreo 6 ani - în casa unei familii de ţigani. o mai făcusem de vreo câteva ori, în piaţa chiliei din constanţa, însă acolo, în afară de miros, totul era curat, cu j'de mii de covoare şi covoraşe pe jos.

aici, în curte, ciorciobute şi saci mulţi de peturi. miraose a coteţ de porc.

- aveţi porc? întreb.

- nu noi, vecinul.

vecinul e român, constat.

numai femei. pitice şi urâte. una bătrână e plină de riduri şi soarbe în draci din ţigară. celelalte, una dolofană şi congestionată şi alta neagră tuci abia vorbesc, triste. tocmai le-a murit un băiat tânăr.

- de ce-a murit? întreb.

- a fost bolnav.

mă gândesc că speranţa lor de viaţă e mult mai mică decât a noastră.

sunt invitat în casă. plictisiţi de joaca din stradă, câţiva puradei se bulucesc în casă după mine, să mă observe. probabil nu văd la ei acasă prea des musafiri care le zâmbesc. se învârtesc în jurul meu şi ţipă, care mai de care. sau râd fericiţi şi chicotesc, ca nişte copii normali ce sunt. mă mir cât de frumoşi sunt, chiar şi aşa, nespălaţi.

din jur, mă năpădeşte un miros greu. noroc cu ţigara, dar nu pridideşte nicium.

lângă fereastră, pe o canapea, observ cum stă nemişcată, învelită până la bărbie, o fată mai mare. poate e bolnavă, obosită, sau pur şi simplu indiferentă. ce-o fi în capul ei? mă întreb.

jos, podeaua e goală. lateral, nişte râsuri de lemne mimează heteroclit mobilierul. peste tot, cârpe şi nimicuri.

sărăcie mare. însă după uşă, pe-o măsuţă, şade cocoţat un calculator. e împodobit cu mai multe tastaturi.

ies repede, cu sentimente contradictorii. 

dacă bărbatul uneia dintre femeile astea (şi tatăl unuia dintre puradeii aceştia) ar tâlhări pe undeva, pe cineva, chiar acum când ies eu de la el din casă, sărăcia rămâne. femeile astea vor rămâne tot aşa cum le-am cunoscut, copiii văr rămâne tot aşa cum i-am cunoscut.  

margaretă de la o necunoscută

îmi place țara și orașul în care, la un colț umbrit de stradă, duminică seara, o tânără blondă mă oprește și-mi oferă o margaretă albă.

trebuie să ofer o floare cuiva complet necunoscut, îmi spune. eu îi mulțumesc, îmi pun floarea la buzunarul bluzei și merg mai departe. de-abia mai apoi m-am întrebat de ce tocmai eu, de-abia mai apoi m-am gândit de ce naiba n-am intrat în vorbă. însă tot drumul spre casă, am privit cu colțul ochiului, petalele albe ce-mi răsăreau de la piept, ca în tabloul cu proust.

iată cum mi s-a înfrumusețat memorabil o seară banală de duminică. 

o lecție de la o necunoscută

până acum m-am obișnuit să fiu contactat de cititorii acestui blog, pe mail sau pe mess, pentru recomandări livrești, trimiterea unor texte, sau doar pentru critici. unele m-au măgulit, altele m-au onorat.

dar ieri am primit de la o persoană care mi-a găsit numărul de telefon de pe blog un sms. îmi cerea permisiunea să mă sune doar ca să vorbească cu mine "banalități". am fost de acord, după ce i-am cerut numele. și soneria a sunat.

recunosc, am pornit discuții cu necunoscuți în călătorii, dar nu am depășit subiecte ca vremea, propriile slujbe sau politică.

recunosc, am scris pe blog intimități la îndemâna străinilor, dar din dorința de a-mi proba curajul.

recunosc că mi s-a întâmplat să am chestii pe suflet pe care să n-am putut să le spun prietenilor, dar le-am ținut întotdeauna în mine.

dar niciodată nu m-am gândit să sun pur și simplu pe cineva necunoscut pentru a fi ascultat. 

și asta din prejudecata că poate voi invada intimitatea aproapelui, că poate îl voi găsi fără chef, că poate voi fi respins, că poate va face mișto de mine. cu alte cuvinte, nu am avut încredere în aproapele meu. ce s-ar fi putut întâmpla decât să mi se spună nu?

iar acest telefon m-a învățat că pe lume ne asemănăm îndeajuns să comunicăm la nevoie.

după câteva tăceri stânjenitoare, conversația a decurs firesc. am aflat că se numește e.h., că e din provincie (din c.), că are să vină să locuiască la bucurești, la fiica ei proaspăt absolventă de facultate și altele...  am vorbit patruzeci de minute cu o doamnă ce, duminică după-amiază, s-a gândit că i-ar face bine să schimbe vorbe cu cineva pe care nu l-a cunoscut (și pe care nu-l va cunoaște poate) niciodată. o lecție de încredere. 

vă mulțumesc, doamnă.

voi ce-ți face dacă ați fi sunați?

___________________________________________________________________

un vis împlinit - saltul cu parașuta

pe marginea unei asemenea experiențe, poți fabula în voie. totuși, eu voi începe cu însemnătatea acestei experiențe pentru mine, apoi cu ceea ce se întâmplă de fapt.

povestea mea

cine mă știe doar de pe acest blog își închipuie poate că stau la calculator sau cu o carte în mână tot timpul iar din când în când mai ies la vreun eveniment plictisitor. e oarecum adevărat - nu am mers pe motocicletă, până și pe bicicletă am uitat să merg iar automobilul l-am condus destul de puțin. 

dar cu parașuta mi-am dorit întotdeauna să zbor. pentru că mi-am dorit dintotdeauna să zbor.

poate și pentru că mi-e frică de înălțime. m-am urcat de câte ori am putut pe schele înalte (când am lucrat la disciplina în construcții), m-am suit în foișoare, am mers în lifturi transparente (am ieșit până și dintr-unul blocat între etaje!), am călătorit cu avionul de câte ori am avut ocazia. ca inima să-mi bubuie să se spargă iar vertijurile să mă amețească de cap. ca frica să nu-mi ucidă spiritul și visele, iar sinele să nu-mi rămână un mare necunoscut.

am fost deci încântat să accept invitația de a sări cu parașuta. evident, în tandem, cu cei de la școala de parașutism tnt brothers (membri ai u.s. parachute association). aflasem recent de existența lor și a parașutismului civil de la clinceni și mă gândeam că voi strânge cândva câteva milioane pentru a sări. dar frica mi-a sugrumat de fiecare dată dorința. și am tot amânat. până când, cu ceva emoții, m-am obișnuit. doar inima mi-era excitată de apropierea zborului și un michiduță care tot îmi șoptea - o să mori!  

sâmbătă, ora 9. sunt la aeroport. împrejmuiri îngrijite, hambare curate, personal primitor și comunicativ. nu mai am deloc emoții, dar, deși totul pare firesc, m-aștept ca ceva neobișnuit are să se-ntâmple. dar să se întâmple mai repede! mi se desemnează un parașutist ce pare mai tânăr decât m-aștept, radu ionasca (e important numele lui, având în vedere faptul că îi încredințez viața pentru 6 minute!), care face glume, și nu pare prea preocupat - ci cam cum îmi deschid eu mailurile la serviciu. mă sui în avion, unul mic, ca o conservă, în care ne înghesuim șapte persoane, unul în brațele celuilalt. ne desprindem de sol cu spatele.

coversația e la fel de înghesuită. pământul se micșorează, dedesubt, vizibil. mă cam îngălbenesc - cel puțin așa mi se spune. nu prea știu ce trebuie să fac, decât poziția în care să m-arunc. asta ca să nu uit dup-aia, îmi spune radu. mă leagă de el. 

e pe la 4000 de metri, mi se spune și se deschide ușa. sare omul cu filmarea. eu nu-l văd. un uragan de vânt rece și surd îmi taie fața. îmi scot picioarele, cum am fost sfătuit. trebuie să mă uit în sus, așa că mă în jos. frică. frică, frică. mă prind disperat de un mâner. instinctul mi se mobilizează pentru supraviețuire, nu pentru vise riscante. mâna mi se desprinde ușor. mi se face vânt. gata!

mă rostogolesc și văd cum avionul o ia cumva câș. presiunea îmi oprește respirația. și-apoi UAUU!! ZBOR CU ADEVĂRAT! unii ar spune că nu, de fapt, cad, dar ce șiu ei? cu siguranță n-au sărit, și mai mult ca sigur n-o vor face. îmi întind mâinile mele fără de pene! mă scufund în albastrul cerului, care e nu doar deasupra, ci și dedesubt. 

se deschide parașuta! radu îmi dă frânele pe mână. trag în jos cu mâna dreaptă, mă răsucesc oblic spre dreapta. văd cum peisajul de pe pământ fugea la stânga. trag cu mâna stângă, pământul o rupe la dreapta. 

dar când dau drumul la frâne, deîndată o liniște inumană mă cuprinde cu totul, de parcă îmi răsuflă în piept îngerii. încă o stângă, încă o dreaptă, iar îngerii. mă tot chinuiesc să mă golesc de gânduri, dar tot îmi scapă un gând: săracul leonardo da vinci, n-a apucat să simtă ce simt eu acuma.

huuu, e mai tare ca sexul! spun. n-ai fost la o orgie romană, vine din spate vocea lui radu. mâncare, băutură, femei cât cuprinde, îmi explică. hm, nu știe că mi-am propus deja să fac și asta.

mă apropii de pământ. văd o mașină albă, cât degetul, cum se târâie într-o dungă. visul are deci să se termine. încep să disting. mă întreb cum naiba cele câteva mișcări de parașută m-au adus așa de repede înapoi, tocmai pe locul de unde-am plecat, când desigur că avionul se îndepărtase bine. trebuie să ridic picioarele. aterizez lin, în fund. mă întind câteva clipe pe spate, copleșit de grandiosul pe care l-am trăit. 

dar totul se plătește, și-ncep să conștientizez o durere cruntă de cap, de urechi surde, de la presiune.

concluzia? cea mai tare experiență din viața mea! incomparabilă, indescriptibilă, intransmisibilă. ce-am scris eu aici nu înseamnă nimic. ci doar vorbe. iaca filmul: 

faptele

altitudinea este de cam 4000 de metri. căderea fără parașută are viteza de 200 km/h și durează cam 1 minut. parașutatul începe de la 1500 de metri și durează vreo 5 minute, dar cel de unul singur (ce implică cursuri) durează mai mult. greutatea are o foarte mare importanță. există un ceas special care indică altitudinea și timpul când trebuie deschisă parașuta.

pe toată durata zborului nu simți nici o clipă nesiguranță. 

costul unui tandem este de 650 de lei, iar cu filmare 950 de lei. pentru avansați, un salt solo e 110 lei. prețurile sunt de nivel european, ca și echipamentele. 

eu zic că merită de făcut asta o dată în viață - chit că strângi câte 50 de lei pe lună.
ideal pentru cadou. ideal contra depresiei intelectuale.

____________________________________________________________________

probabil ultima zi de mare anul ăsta

cum l-am abandonat pe Andrei Pleșu

astă seară am ajuns la libraria humanitas kretzulescu pentru că acolo era Andrei Pleșu.

l-am admirat din studenție, când îi sorbeam cuvintele și mă minunam la fiecare verb al domniei sale. mă străduiam să nu-i scap vreo apariție teve – dintre puținele culturale care erau –, să nu-i pierd vreo reeditare la humanitas. iar astă seară speram să surprind ceva din farmecul acestui om care iată, face mâine 64 de ani. să-i dorim cu toții multă sănătate. fără reperul de normalitate al domniei sale, am fi mult mai săraci.

din farmecul studenției însă, am regăsit doar înghesuiala. pe atunci era la conferințele facultății de drept, sau la gds. acum era pe îngustul foișor de beton din fața librăriei, transformat de ceva timp în bistrou parizian cu titlu de café. doar din librărie l-am putut vedea pe Andrei Pleșu, însă se auzea prost. câțiva tineri se-adunaseră la temelia bisericii kretzulescu, sau pe bordura de la baza foișorului. 

m-am așezat și eu vreo 20 de minute. am ascultat. când nu primeam în urechi zgomotele căii victoriei, am auzit câteva aforisme. câteva alegații culturale. apoi câteva aluzii glumețe cu aromă de mitică. cei din jur izbucneau cu toții în râs, de parcă se pregătiseră anume s-o facă, pentru că de, n-ai cum să nu râzi la pleșu. dar, în ciuda a toate, eram cu toții fermecați de Personalitatea lui Andrei Pleșu care-și rostea vorbele. dacă ar fi scăpat, fără voie, vreo enormitate, tot am fi aplaudat, cuprinși de admirație.

dar deodată, mi-am amintit de acei oameni despre care povestește nietzsche, oameni înțelepți care știu numai de scânteile pe care le aruncă spiritul, dar fără să vadă ce nicovală este el, ce cruzime are ciocanul cu care o izbește. apoi m-am gândit la cele două cărticele mai importante ale scriitorului – exemplara minima moralia și eseul despre îngeri – în contrapondere cu ideile mari sau emoțiile pe care, student, mă așteptam că am să i le citesc cândva, și că nu se va consuma și el, degeaba, ca atâția alții. m-am gândit apoi la intelectualii de salon parizian din secolul 19, de care nu mai știe nimeni, dar care pe atunci erau în centrul atenției și îi distrau prin cozeriile lor pe un balzac, pe un stendhal, pe un baudelaire, sau pe un goncourt, de i-a făcut pe aceștia să-i consemneze în jurnale. și mi-a venit în gând o comparație, pe care am respins-o, din respect. 

dar am recunoscut că, în afara unei personalități autentice, dar pe care deja o știam de 20 de ani, nimic izbitor nu găseam în vorbele lui Andrei Pleșu. și l-am abandonat bucuriei neștirbite a celor prezenți. și am plecat să mă plimb prin bucurești, împreună cu persoana cu care eram.

___________________________________________________________________

cum l-am descoperit pe marcel proust

am povestit de-atâtea ori prietenilor cum l-am descoperit pe marcel proust, dar observ că n-am făcut-o și aici.

1. Liceul. îl aveam pe lista de lecturi, alături de ubicuii lui parteneri joyce, musil, broch, kafka. am găsit swann la biblioteca casei de cultură din constanța, care nu pot spune că m-a dat pe spate, dar care a reușit până la urmă să-mi explice care-i faza (măcar cu madlena).

2. Bacul. am fost singurul de la profilul real al liceului meu (cel de fete mihai eminescu din constanța [unde a terminat și mama] - un fel de kosmodemianskaia) care a dat examen oral la franceză. mi-a picat, evident, proust. mi-amintesc că nu știam să spun în franceză titlurile celor șapte volume din în căutarea timpului pierdut, dar m-am descurcat cu la mémoire involontaire, așa că am împușcat de la doi profi de gașcă un 8,50.

3. Facultatea. am recuperat voios volumele - la umbra fetelor în floare, guermantes (din care nu mai știu nimic decât numărul imens de pagini, sodoma și gomora), apoi am finalizat tot ciclul, pe măsură ce apărea traducerea de la editura univers, a irinei mavrodin. mi-am ales pasajele preferate și credeam c-am terminat cu proust. puteam trece la alt autor.

4. Cu 5 ani în urmă. dar importanța pe care proust mi-a adus-o mie personal a venit mai târziue. după ce, întâmplător, am văzut un documentar la tvr cultural despre câțiva fani din franța, ai lui proust. oameni obișnuiți, o coafeză, o bibliotecară și nu critici sau scriitori, citeau în căutarea... - ca pe biblie, o păstrau pe noptieră și o reluau mereu. găseau o nouă fațetă, un nou orizont, o nouă lumină. proust le schimba viața la fiecare lectură (idee pe care-a folosit-o și alain de botton în titlul cărții sale how proust can change your life).

așa că am luat câte-un volum, pe care nu l-am mai (re)citit cap-coadă. ci pe sărite, cum mi se deschidea volumul, urmărind mai mult digresiunile. deloc firul epic, povestea, ci acele zăboviri asupra unor amănunte peste care treci repede, fragmente explicative, filozofic înduioșătoare, ironiile inteligente. modul de percepere unic a lucrurilor, Viziunea. lupta cu obișnuința ce ucide timpul. zgomotul unei străzi, mirosul unor rămurele de la geam, o îndoitură a sufletului - o permanentă acuitate față de lume - însoțită pe de-o parte de emoții, pe de alta de cugetare. toate m-au făcut să văd și eu altfel, să ies din curgerea ternă a zilelor, să nu mai fiu orb și blazat de viața ce mi se scurge fără voie.

un fragment contingent ales din orice volum, un fragment scurt, intermitent pe care să mă opresc și care îmi gâdilă neuronii și inima - asta e pentru mine marcel proust.

ps. și nu uit, desigur, nici cele câteva întâlniri cu alex leo șerban, cu care nu vorbeam despre filme sau bârfe culturale, așa cum vorbeam despre marcel proust. mon seul ami proustien.

poza de marcel domeier de aici

impresii din piaţa universităţii. "jos acta!"

pe la 17:00, bine echipat de iarnă - şi să nu fiu recunoscut de forţele poliţieneşti :) - am plecat de-acasă să-mi exprim feedback-ul faţă de-o lege - deja votată pe neve - ce încalcă un principiu de bun simţ - respectarea intimităţii.

am poposit la fântâna de la universitate, pe lângă câteva grupuri de tineri care-şi stabiliseră deja locuri dentâlnire. eu nu cunoşteam pe nimeni şi "curajul" îmi spunea să stau liniştit, mai întâi să văd ce se-ntâmplă. m-a solicitat un bătrân să-i ţin capătul unui cearşaf pictat cu caricatura lui băsescu, vizibil bucuros că s-au strâns atâţia tineri dintr-o dată. în mod sigur nu auzise de acta, probabil nici de internet, dar să nu mai comentăm. l-am ajutat puţin, dar când l-am văzut repezindu-se la o cameră de filmat, trăgându-mă şi pe mine odată cu cearşaful, mi-am retras politicos ambasadele.

stăteam eu şi mă uitam, dornic să fac prezenţă împotriva acta. până când am auzit "cine nu strigă/ cine nu sare/ ori e cu acta/ ori e prost de moare", m-am gândit: pentru ce dracu' eram acolo decât să mă declar contra acta. de asemenea, nici prost nu mă consideram, aşa că m-am pornit pe sărit. mă simţeam foarte bine, mă şi-încălzeam, pe deasupra. eram pe cale să devin un protestatar veritabil. iar când am început şi să strig, alături de ceilalţi tineri "jos acta!", gata, eram de-a dreptul mulţumit.

când am ajuns eu, erau deja două grupuri separate, adunată fiecare în jurul unuia cu megafoane. eu m-am alipit, fireşte, megafonistului cu ochelari. nu mi-a convenit la-nceput - uite, mă, nici aici nu se solidarizează românu'. treptat însă, minut cu minut, sloganurile au fost preluate unul de la altul, a luat megafonul şi claudiu crăciun, cel cu parlamentul european şi, între două grupuri, a pornit să preia ştafeta.

a fost foarte fain, am stat vreo două ore, când mulţimea se mărise considerabil. am strigat şi-am sărit şi m-am simţit liber, într-o ţară liberă, în care puteam iată, să-mi manifest dezaprobarea. şi m-am simţit tare bine printre sutele de tinere şi tineri înfofoliţi necunoscuţi care nu erau nici golani, nici destabilizatori, nici comunişti, nici anarhişti, ci doar tineri intelectuali care simţeau că lucrurile în jurul lor nu sunt în regulă.

dintre sloganurile amuzante, am reţinut "vă rugăm să ne scuzaţi/ ne simţim supravegheaţi", "pentru-o melodie/ nu vrem puşcărie", nu corporaţia / face legislaţia" iar cel mai inovativ obiect adus a fost o cameră de supraveghere în vârful unui băţ. 

era să uit, mulţumesc pentru ceaiul gratuit!

_____________________________

documentul ACTA poate fi citi în româneşte aici

art.27, alin.4 prevede că "o parte poate să furnizeze, în conformitate cu actele sale cu putere de lege şi cu normele sale administrative, autorităţilor sale competente autoritatea de a solicita unui furnizor de servicii online să divulge rapid unui titular al dreptului suficiente informații pentru a identifica un abonat despre al cărui cont se presupune că a fost utilizat pentru încălcare, atunci când respectivul titular al dreptului a depus o cerere, suficientă din punct de vedere juridic, cu privire la contrafacerea mărcilor de comerţ sau la încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe şi atunci când astfel de informaţii sunt cerute pentru a proteja sau a aplica drepturile respective. aceste proceduri sunt puse în aplicare astfel încât să se evite crearea de obstacole în calea activității legitime, inclusiv comerţul electronic şi, în conformitate cu legislaţia părţii respective, respectă principii fundamentale precum libertatea de expresie, un proces echitabil şi protecţia vieţii private." teoretic, sună bine, dar practic, vizavi de ceea ce se întâmplă în sistemul juridic român, nu vor fi abuzuri?

despre detaliile semnării acta de către guvernul româniei aici.